Cine are urechi de auzit să audă!


Tentaţia este sursa multor rele, vicii, nenorociri dar şi o cale de progres şi devenire personală. Tentaţia te face să rişti, să lupţi şi să obţii. Alături de curiozitate, tentaţia te împinge înainte. Tentaţia puterii a fost motorul care a modificat de mai multe ori istoria şi harta lumii. Tentaţia puterii este prezentă deopotrivă la bărbaţi şi la femei dar dacă bărbatul s-a urcat pe cal ca să plece la luptă şi să-şi urmeze visul de putere, cu excepţia amazoanelor, adesea femeile au urcat în pat, ca să-i urce pe bărbaţi pe cai.

Astfel, decizia Elenei Udrea de a apărea în pictorialul din Tabu pare opera unor consilieri ori mediocri, ori duplicitari. Cu excepţia doamnei Margaret T, toate celelalte femei celebre îşi datorează cariera sau celebritatea bărbaţilor puternici din viaţa lor. Poate nu şi Madonna, dar nu este un exemplu fericit ales. 

Un consilier cinstit ar trebui să ştie, că oamenii aşteaptă de la doamna ministru performanţe asemănătoare ministrului Dezvoltării Regionale din Polonia, doamna Elzbieta Bienkowska.

În facultate, un coleg s-a uitat îndelung la fotografia mea din carnetul de student apoi a spus serios: dacă ai avea puţină chelie ai fi leit Napoleon. Profesorul nostru de istorie, scriitorul Vintilă Corbul, a trecut pe hol în acel moment şi, auzind discuţia, a privit şi el fotografia:

-Da, asemănarea este evidentă!- a confirmat el şi inima mea a început să bată zănatecă, să-mi sară din piept. Numai că- zice marele scriitor după o pauză bine calculată- ţine minte că, baba, dacă avea mustăţi, era general!

Aşa că, stimată doamnă ministru, cu sau fără rochia lui Margaret T, pentru ieşirea din criză noi vrem să fiţi o ministresă de valoarea doamnei de fier şi nu doar să arătaţi ca ea.

Cine are urechi de auzit, să audă!


 

Anunțuri

POPA GHIŢĂ ŞI NAPOLEON


fragment din romanul COMISIA ZÜRICH

ISBN 978-606-92308-0-0

– Gilbert, prietene! Bună povestea ta dar, ascult-o şi pe-asta. Pe front, aveam un locotenent, inginer de drumuri în civilie, chipeş şi băiat de comitet. Era cel mai brav în luptă, sărind în foc unde era măcelul mai mare. Pentru misiuni în prima linie, era musai cel dintâi voluntar. I se spunea Norocosul, căci scăpa mereu, ca fermecat. Hoaşca cu coasa îşi lua tainul pe alte cărări. Era un flăcău neînfricat dar, uneori, era de belea, riscând ca un nebun pe pricini mici, ori fără niciun temei. Când se dădeau decoraţiile nu era sărit niciodată, căci le merita mai mult decât alţii. Avea cele mai multe citări pe ordinul de zi. Ofiţeri de la toate companiile şi de toate gradele umblau să-l cunoască şi să-i strângă mâna, de parcă ar fi fost un prinţ. Nici un general nu trecea să inspecteze liniile fără să schimbe două vorbe cu Norocosul. Era vedeta frontului. Norocosul nu avea egal. Nu era la compania mea, dar îl ştiam toţi și poveştile despre bravura lui făceau ocolul tranşeelor, spre spaima fritzilor. Într-o zi a fost rănit la umăr de un şrapnel şi a fost adus la noi la cortul sanitar. I-am umezit buzele şi i-am scris scrisorile pentru nevastă şi pentru părinţi. L-am certat.

-Urâtă botoneră ţi-a spintecat cojoaca matale. – De ce nu vă astâmpăraţi, dom’ locotenent? Nu-i păcat de tinereţea mata? Daţi ciorilor de tinichele şi păziţi-vă scăfârlia! Când aţi avea o găleată de cenuşă la cap, pe cine mai doare burta de atâta amar de zdrăngănele?

-Doar nu crezi că pentru o căciulă de decoraţii fac asta!

Era ars de fierbinţeală şi-l trăgeam cu oţet.

–  Da’ pentru ce, Norocosule?! Am scăpat-o!

–  Nu mai pot trăi… Să se isprăvească odată… Vreau să mor  neîntârziat!

–  Da’ ce mare zăduf vă cearcă dom’ locotenent? Sunteţi lovit de boală grea?

–  Mă cheamă Napoleon!- zise răsuflând din greu.

–  Hai, bre, fii serios! Ce, eşti sonat? Cât eşti mata de mare erou, te găjbesc ăştia şi te duc la Mărcuţa, legat fedeleş în cămaşă bogată la mâneci, de cum te află. Să nu mai zici la nimeni, că dai de belea! Io, gata, am uitat că mi-aţi zâs! Zamoc na rot! Corvin avea în sat nişte megieşi lipoveni şi o rupea niţel şi pe ruseşte.

–  PicioruşNapoleon Picioruş… E numele meu!- suflă Norocosul.

Corvin fluieră şi dete caşcheta pe ceafă.

–  Adică, să priceapă şi capu’ meu. Popa-n cristelniţă v-a băgat de Napoleon?

–  Vezi bine, un sonat, ce să mai zic, ca şi bătrânii mei, alţi zevzeci. Nici nu merită să le zic părinţi. La beţie m-au făcut, la beţie m-au botezat, stricându-mi viaţa…

–  Şi, la o adică, vă apasă datoria, să osteniţi la fel de brav şi neînfricat ca Napoleon, ca să vă ridicaţi la pricopseala numelui împărătesc? Râvniţi să pipăiţi ciomagul de mareşal, că io tot nu-s dumirit?

Norocosul mă privi cruciş.

–  Vezi, la asta nu m-am gândit…

–  Şi, atunci, care-i chichirezul, bre Norocosule, că mă ameţişi!…

–  Ei, asta e: nu mai pot trăi cu numele ăsta, atât de caraghios!

–  Ba, eu în locul dumitale aş putea trăi şi dacă m-ar chema Ghiţă Dracul!- se băgă în vorbă şi popa Ghiţă, venit să-ţi inventarieze prioritarii. Adică, aşa le zicea el, la muşterii pentru ultima împărtăşanie.

–  Cum, părinte, să zici aşa?- ai vorbit cu mare păcat!- suflă răpus de fierbinţeală Norocosul.

–  Păcat îi, să te duci de zănatec, să-ţi sfarmi zilele fără socoteală. Păcat îi să laşi nevasta văduvă de tânără, răpusă de jale. Eu, dacă spun o prostie şi te fac să râzi, şi

să-ţi uiţi gândul pocit se cheamă că fac lucrarea Domnului şi voi fi mântuit.

Parcă în viaţă stai numai cu papirusul în mână. Când te întreabă careva, ete aşa, zici Niculai, Petre ori Vasile, de-ţi e la-ndemână, şi bună ziua!…

–  Ţi-e uşor să vorbeşti părinte, că nu eşti în pielea mea!

–  Zău ? Aşa-i că nu-s! Fiecare cu pielea lui… Da’ mătăluţă, de Gheorghe Pulescu ai auzit? Ăla cum zici că s-o fi simţind? Ce-o fi sub cojocul lui?

–  N-am auzit de el. Dar vai de zilele lui: un amărât! Ăsta chiar e de linia întâi. Şi, la o adică, de scapă de glonţ, doar săpun şi funie să îi vie în ajutor, că altă rezolvare nu văd…

–  Puşchea pe limbă, Norocosule! Nu arăt actele la nimeni şi, pentru cine mă-ntreabă, poftim, sunt popa Ghiţă. Nu am nicio apăsare. Doar prea puţini, ce au avut de lucru cu actele, îmi ştiu numele adevărat, da’ le-am zis să-şi ţie gura că-i afurisesc, de-o să le pară moale Iadu’...

–  Părinte, poţi să zici că-s păgân, de pun la îndoială vorba popii, dar, zău că nu te cred!…

–  Aş vrea io! Şi episcopul ştie, da’ mi-a zis, că s-a pişat pe el de râs când a aflat şi mi-a mai zis să mă feresc să-i ies în cale când e lume-n jur să nu facă vreun pocinog din pricina mea. Cică-l prăbuşeşte râsul, numa’ când îşi aduce aminte. Numa-n hohote de râs vorbeşte cu mine şi cu greu reuşesc, să-i pricep voia. O poate ţine tot aşa, printre sughiţuri de râs, ceasuri bune.

–  Părinte, da’ de ce n-ai luat numele nevestii la însurătoare, că se poate: legea dă voie!

–  Bună întrebare, fiule! Spune tu întâi şi oi spune şi io!…

–  Părinte, pe nevasta mea, de fată o chema Epuraş. Crezi că Napoleon Epuraş suna mai serios? Eu m-am frământat vreo două luni şi am rămas, să-mi mănânc pâinea amară, pe care o ştiu. Că m-a urmărit ghinionul şi fetele cu care am vorbit, au fost una şi una. Maria Capră, moaşă comunală, îmi lăsa de sânge, că am avut de mic sângele învolburat. Tincuţa Plăcintă era micuţă şi pistruiată pe placul meu, Niculina Floarenfund, fata profesorului de filosofie îmi scria versuri gingaşe. Frosina Cioarămândră mi-a ţesut un pulover verde, iar Didina Chelbosu a zăcut după mine luni la rând şi… nu era chiar de lepădat. Una mi-a dat şi chiloţii amintire dar, în zori, când au trecut aburii alcolului şi furiile amorului şi am întrebat-o cum o cheamă, am fugit ca un nevolnic, că nimerisem în aşternutul Profirei  Polonic. Şi Vetuţa Mucea îmi era dragă, iar Getuţa Milogu îmi făcea o bunătate de clătite cu dulceaţă de trandafiri. Da’ poţi să zici, omule, Napoleon Milogu? Şi, colac peste pupăză, tac-su lu’ Florica Păsărică s-a împăcat cu tata la zestre, pe 30 de oi şi trei hectare de cânepă. Alege Napoleoane, dacă îţi dă mâna!Geta Pârţag chiar mă iubea şi avea şi vreo zece hectare de vie la Drăgăşani, din  soiul cel mai bun. Dar n-am putut, n-am putut…

–  Vezi, fiule, ăsta-i un semn! Dumnezeu ţi-a pus alături, numai fete cu nume mai năpăstuite decât ale tale, să te trezeşti şi să-ţi mâi boii-n bătătură, să vezi că-i destul loc şi de mai rău…

– Lasă-mă, bre părinte, că Dumnezeu mă urgiseşte nevinovat. Alt păcat decât că am venit pe lume în familie de zănateci, n-am avut. Ce spun eu zănateci? Nişte zdruncinaţi!

–  Ei, eu n-am avut loc de-ntors şi chiar am luat numele de fată al nevestei. Că m-a pălit dragostea şi fără fata asta n-am putut să trăiesc. Mă lua cu o durere de piept şi umblam năuc de dorul ei cu săptămânile. Am dat ciorilor vânătoarea de fete cu nume aşezate şi-am luat pe cine mi-a fost drag. Când iubeşti de ţi se rupe sufletu-n două, nicio socoteală nu mai stă în picioare. Am întors-o pe toate feţele şi, până la urmă, mi s-a năzărit că numele ei pare mai acătării ca al meu…

Că Pulescu, de la nevastă mi se trage. Mi s-a părut mai demn şi… la o adică, mai uşor de dus, decât pocitul nume de la tata. Gândeşte-te, ce năpastă pe mine, dacă află enoriaşii mei. Cum mi-aş mai ţine slujba din pricina hohotelor de râs. Comedie s-ar face în biserică! Aş mai putea trece pe vreo uliţă? Şi cine crezi că s-ar învrednici, mă rog, să zică popa Pulescu?

Ar lua-o toţi pe scurtătură, de n-aş mai putea ieşi în lume. Roi de copchii m-ar petrece în hohote în tot locul, strigându-mă în cor, după numele afurisit.

–  Ei, aş! Eşti de belea, părinte! Şi, înainte, cum zici că te chema?

–  Îţi zic, dacă juri că nu râzi şi nu spui la nimeni. Vezi că te afurisesc, dacă te mănâncă limba. Vezi şi tu, Corvine, că-ţi cam joacă ochii-n cap şi te ştiu de năzdrăvan.

–  Mă jur, părinte!- zice Norocosul curios. Mă jur şi eu, cu degetele încârligate, gândind că aşa comedie, poate mi-o scăpa vreodată.

–  Ei, na, că zic… Da’ ţine-ţi-vă râsu’, bre, împieliţaţilor, să nu care cumva, să vă-mpingă păcatul să nihotiţi, că pun Iadu-n cârca voastră! Gheorghe Coidulce! Îţi place, bre, Epuraş?

Şi eu şi Norocosul ne-am ţinut bine, până a plecat părintele, apoi ne-am spart de râs. Dacă mai stătea popa Ghiţă un minut cu noi, alegeam să ne afurisească şi ne zguduiam de faţă cu el, că nu ne mai puteam ţine baierele râsului. Uitându-mă la Norocos, văzui cum se cutremura de râs, cu toată fierbinţeala şi durerea din umăr, ţinând cu spor degetele-ncălecate, de-i duceam grijă să nu rămâie aşa.

Aşa ne-a găsit doctorul Corbu, osteniţi  din cale-afară şi vineţi de râs, grijindu-ne să nu ne lovească damblaua.

Locotenentul se făcu bine în scurt timp şi se întoarse pe front. Un folos trase el- ori din glonţ, ori din vorba popii- că se cuminţi şi nimeni nu mai auzi despre isprăvile Norocosului, până se puse capăt războiului.

Numa’ popa Ghiţă şi-a cerut mutarea la alt regiment. Umbla vorba, că a cedat nervos când i-a fost răpus dascălu’ de glonţ rătăcit…

Cică răcanul nou, ce-a luat pâinea de dascăl, avea o vorbă proastă: Scoală-te, părinte, că te cheamă datoria!

COMISIA ZÜRICH


Vineri, 4 decembrie 2009, la TEATRUL MARIA FILOTTI din BRĂILA a avut loc lansarea romanului meu de debut COMISIA ZÜRICH. Cronica din ziarul OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI sună atât de bine, că am executat un copy+paste şi l-am postat mai jos:

COMISIA ZÜRICH-o carte recurs la memorie

Marţi, 08 Decembrie 2009 | Rodica PERIANU

(3 voturi, media: 5.00 din 5)

Un scriitor de forţă, un talent autentic apărut în peisajul literar din Brăila, aşa a fost caracterizată autoarea Doina Popescu de către invitaţii avizaţi, care au luat cuvântul la lansarea cărţii „Comisia Zurich”, ce a avut loc în weekend la Teatrul „Maria Filotti”. Un roman care se citeşte pe nerăsuflate, aşa după cum a mărturisit Virgina Sânpetru, directorul Direcţiei de Cultură, o carte „recurs la memorie”, care nu lasă cititorul să uite istoria şi faptul că al Doilea Război Mondial a ucis milioane de oameni, aşa cum a subliniat regizorul Anca Cismaru, „Comisia Zurich” este o lucrare născută din admiraţie pentru Panait Istrati. Prezent la lansare, actorul Dan Moldoveanu nu doar a vorbit despre carte şi autoare, dar a lansat o invitaţie către lectură, dând glas câtorva scene de un comic rafinat: „Autoarea visătoare şi nostalgică construieşte un univers literar cu o puternică forţă de comunicare afectivă. După lecturarea acestui roman, ca şi minunatul personaj Corvin, am lepădat şi eu o lacrimă grea, cât o lespede de mormânt, pentru rafinamentul textului”. Autoarea a mărturisit că romanul s-a scris „singur”, din dorinţa de a marca 125 de la naşterea lui Panait Istrati, deşi primul gând a fost cel al realizării unui banner pe care să şi-l monteze pe propria casă, situată pe bulevardul care poartă numele marelui scriitor. „Nu trebuia să fie un roman, cu toate că eu ştiu de mult că pot să scriu şi că pot să scriu bine, trebuia să fie un banner. Anul acesta se împlinesc 125 de la naşterea lui Panait Istrati, cu care eu am o relaţie specială. Am dorit să fac un banner pe care să-l pun pe casa mea, ca acei care trec pe B-dul Panait Istrati să ştie că acolo a trăit cândva şi s-a preumblat «plimbăreţul» nostru de geniu… Romanul s-a scris singur, noapte de noapte. Probabil că romanul era undeva, a trebuit să-l curg prin degete”, a spus Doina Popescu.

La eveniment au mai luat cuvântul viceprimarul Doiniţa Ciocan şi directorul Teatrului „Maria Filotti”, Veronica Dobrin.

ARTICOL PRELUAT DIN ZIARUL OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI