ELICOPTERUL LUI DUMNEZEU

Peste şase ore se împlinesc 20 de ani de la cel mai important zbor de elicopter din ISTORIA ROMÂNILOR! Români, dormiţi liniştiţi! România s-a reîntors în istorie cu bune şi rele!

Cum ar fi arătat viaţa noastră fără acel zbor de elicopter? Cei care erau adulţi sau măcar adolescenţi înainte de 1989 ştiu cu siguranţă despre ce vorbesc! Ceilalţi să se bucure de libertate şi să se gândească bine ce fac cu ea! Sunt multe lucruri rele-n ţară, nu trăim bine şi iarna nu-i ca vara! Dar, ferească Dumnezeu de mai rău!
Am aşteptat cu disperare să se întâmple ceva în timpul Congresului, să-şi dea demisia sau să i-o ceară cineva! Am aflat de fuga Nadiei! Se zvonea că a fost ajutată de Nicu Ceauşescu să fugă şi speram într-o minune! Aşteptam un semn! Începând cu 16 decembrie la Casa de cultură a studenţilor rulau filme celebre cu Claudia Cardinale, Marcelo Mastroiani, filme regizate de Fellini şi alţi grei. Un murmur surd printre studenţi… şi un semn roşu deasupra CASEI POPORULUI, chiar deasupra steagului ferfeniţă. Semn roşu de amurg strident, desenat de un pictor stângaci… Semne au fost multe dar, abia când s-a ridicat elicopterul la cer am înţeles că suntem izbăviţi! Bucuria a fost scurtă… a început să se tragă şi spaima că vor profita ruşii şi vor intra peste noi ca să ne dea o lecţie pentru 1968 m-a bântuit până pe 28 când au tăcut armele!
Să mă contrazică cine-o vrea! Oamenii au avut curaj şi au ieşit în stradă eroic scandând: Nu vă fie frică, Ceauşescu pică! Jos dictatorul! Jos tiranul!
Că agenturile străine şi-au făcut numărul, că s-au dat arme în mod haotic la populaţie, că Bucureştiul era plin de mașini Lada cu număr rusesc, că au existat terorişti îmbrăcaţi cu uniforme similare celor de gărzi patriotice şi de armată dar vătuite, din materiale calitative, cu nişte cusături mai ferme cu aţă groasă, că s-a tras în populaţie voit, ca să se creeze haos, teroare, consternare, manipulare este adevărat!
Dar să nu uite nimeni că Dictatorul a fugit speriat că era huiduit şi că mulţimea, valul forţa intrarea în C.C. ! Era conştient de intrările masive de agenţi străini în ţară dar, a chemat poporul la miting, crezând cu naivitate şi inconştienţă că îl apără mulţimea! Văzând că a pierdut poporul a încercat o mituire jalnică! Vă dau 100 de lei… Era zgârcit Ceauşescu!
Huiduit, izolat, speriat de mulţime a pierdut nordul şi s-a lăsat convins să urce în elicopter. Dacă intra în buncăr… nu vreau să mă gândesc ce măcel ar fi fost!
Să nu uite nimeni că noi românii am făcut REVOLUŢIA, noi l-am izgonit pe Ceauşescu, că tinerii au murit pe străzi strigând libertate! Ei l-au împuşcat pe Ceauşescu, pentru că istoria se repetă, este ciclică şi totul se plăteşte…pe Pământ sau în Cer!

DECÂT GHEBOS, MAI BINE NEBUN!

fragment din romanul COMISIA ZÜRICH

Se înnoptase vârtos. Cerul prădat de stele, arăta ca o coală de sugativă, pătată de cerneală sinilie. Luna plină, palidă şi încercănată, rânjea obscen, ca o codoaşă parşivă când îşi capătă arginţii. Îi era bine. Câştigase 720000 de franci, şi clinica mergea grozav. Kefra opera nemţi cu bani la foc automat, iar planul pus la cale cu Borin, anunţa milioane grele, cu efort subţire. Iar din bâzdâcul lui Edith cu săpunurile ieşeau lunar o roabă de bani. Se extinsese şi la pastă de dinţi,  şi producea şi apă de gură. Contractul cu armata crescuse de 10 de ori în valoare. Distribuţia se întinse şi la internate şi hoteluri. Pe muierea asta o ducea capul, nu glumă!

Doar că, în scutece nu se mai întâlniseră niciodată. De la împuşcătura ticălosului de Meyer, se pare că nu i se mai scula, neam. Se întreba dacă nu era Edith de vină, că nu îl mai atrăgea. Privirea tăioasă şi spiritul ei critic, îl tuflea de fiecare dată. Era o singură cale să afle. O prostituată ieşea din discuţie, fiindcă obsesia lui pentru curăţenie îl inhiba. Din liceu, când colegii lui se duceau înfriguraţi la un bordel ieftin de mahala, el zicea pas, văzând în prostituate doar latrine publice. Şi ciudatul ăsta de Borin Alois, ce imbecil!. În afară de armata de metrese, pe care o întreţinea cu mare cheltuială, bălea după toate curvele stridente prin şantanuri, şi-şi petrecea viaţa, mai mult cu dânsa-n băţ şi cu izmenele la glezne. De mult pusese ochii pe Lida. Fusese ziua ei liberă. Numai de nu s-o fi culcat, sau mai rău, să nu fie călare cu vreun golan. Locuia într-un apartament cochet, într-o anexă izolată în spatele clinicii. Frumoasă şi focoasă, asta îl va scula şi din morţi!

O găsi singură, abia ieşită de sub duş, uscându-şi părul cu un prosop moale. Aburul îi rumenise obrajii, şi pielea mătăsoasă avea o coloraţie superbă. Îi zâmbi cu dinţii ei frumoşi, părând fericită că îl vede. Dobritza întoarse cheia în uşă, cu o mişcare febrilă, şi tăbărî pe ea, fără nicio introducere.

Lida, fierbinte şi pisicoasă, se lăsă în voia lui, de parcă-l aştepta.

– Ce dracu’! Intră mai mult în mine decât în toanta asta! Curvă de doi lei, nu eşti în stare de nimic! Credeam că eşti în stare! Cum să mi se scoale, când stai capră, la toţi derbedeii târgului! Barem, ţi-a scăpat vreunul? Sigur că nu, te-ai întins cu toţi, vită încălţată! Poate iau vreo boală de la tine, scârbă ordinară! Ştefan şuiera şi gâfâia în zadar, ca un ceainic rusesc, ce dădea în clocot. Neputinţa lui era totală. To-ta-lă! Şi, acum, uite că tâmpita asta îi ştia secretul. De umilinţă şi furie o strânse de gât, până o simţi cârpă moale. O privi îndelung cât era de frumoasă şi se miră, cât de repede murise. Se simţea puternic şi stăpân pe situaţie, dar puţin ostenit. O împinse pe covor, şi se lungi pe pat.

Gândul i se duse la Luiza, fata directorului şcolii. Era spre sfârşitul clasei a şaptea, şi primăvara le dădea hormonii în clocot. Toţi băieţii vorbeau numai de fete, şi de fantezii deocheate. Toţi îl tachinau, că nu are nici o iubită. Era cel mai bun din clasă la învăţătură, dar era terorizat de coşuri, prea slab, înalt şi adus de spate ca un cocostârc. Ca să iasă deasupra, se grozăvi că iubita lui secretă este Luiza, frumoasa blondă pistruiată, pe care o plăceau toţi. Începuseră să îl privească, unii cu admiraţie, alţii pieziş şi cu invidie ascunsă, ca pe un mascul periculos. Mai erau două săptămâni până la Balul Primăverii şi parcă dăduse strechea în toţi. Vorbeau măscări şi se lăudau cu aventuri închipuite şi furtunoase partide de amor şi probabil asta le mai estompa complexele. Era în curtea şcolii cu toţi băieţii şi Luiza trecu zveltă pe lângă ei. El îşi umflă pieptul băţos. Doar trecea iubita lui secretă!

Cornel, un derbedeu chipeş şi plin de tupeu, repetent a doua oară, îi ţinu calea Luizei:

– Luiza, este adevărat, că tu eşti iubita secretă a lui Dobritza?

Luiza îi cuprinse cu privirea poznaşă, flutură genele lungi, care îi dădeau atâta farmec şi rosti răspicat:

– Dacă Dobritza e tocilarul ghebos dintr-a şaptea, piei drace! Şi Luiza se îndepărtă râzând.

Hohotele ticăloşilor, unele grohăite, altele stridente, l-au urmărit până acasă. A alergat năuc, într-un suflet, direct în spatele coşarului, şi-a lipit călcâiele şi umerii de perete şi cu cartea de latină pe cap, a mers până târziu în noapte. Aşa şi-a petrecut fiecare moment liber din zi, luni în şir, cu voinţă încrâncenată, până şi-a corectat mersul. A început să se supravegheze şi nu a mai mers niciodată ghebos. Cum venea de la şcoală, punea cartea pe cap, pleca în poziţie corectă de la coşar şi trecea de grădina de legume, traversa via, straturile de lucernă, trecea de căpiţe, sărea pârleazul de la marginea gospodăriei lor şi trecea pe izlazul satului, fără oprire şi fără să scape cartea de latină din cap. Când îşi lua seama, cerceta speriat, să nu-l vadă careva, să nu ajungă în gura satului.

Fiind cel mai bun din clasă la învăţătură, directorul îi făcu onoarea, să îl ia în cancelarie, staroste, de ajutor la corectat tezele la română, celor din clasele mai mici. Toţi râvneau să ajungă staroste, dar norocosul era unul singur. Pentru Dobritza, era onoarea maximă ce putea să o capete în şcoală. Terminând corectatul, merse cu directorul în clasă, să împartă tezele şi să comunice elevilor notele. Călca apăsat în urma directorului, simţindu-se cu adevărat important. Intrând în clasă, stupoare. Toţi şcolarii, cu cărţile pe cap într-o linişte deplină, într-un du-te-vino prin clasă, de ziceai că-s apucaţi. Directorul, îşi scoase ochelarii tacticos, şi vorbi cu glas abia stăpânit.

– Poate cineva să-mi explice degrabă, ce ritual satanic se petrece aici ? Elev Dima, spune tu!

– Domnule director, ora următoare avem teză grea la matematică şi ne băgăm lecţiile în cap.

– Îmi zici mai pe scurt cum vine asta? Directorul era la limita răbdării.

– Cel mai bun la învăţătură, din clasa a şaptea este elevul Dobritza. Şi el aşa îşi bagă lecţiile în cap, în fiecare zi, prin grădină şi pe izlaz, ore în şir. Vrem şi noi să luăm note mari la matematică şi ne-am luat după el.

Directorul se întoarse siderat.

– Este adevărat, elev Dobritza?

Acuma decât ghebos, mai bine nebun. Cum era să se umilească într-atât, şi să aducă vorba de gheb? Recunoscu cu nod în gât şi glas alb-pierit.

– Adevărat, domnule director!- zise Dobriza încercând să-şi ţină curajul.

– Dobritza, m-ai dezamăgit definitiv! Nu mă mai pot baza niciodată pe tine! Nu meriţi să fii staroste, elev Dobritza! Nu credeam să fi un ţicnit de doi bani… Barbu îţi va lua locul. Şi îi întoarse spatele cu dispreţ făţiş.

Nenorocirea era deplină! Nu ştia să fi încercat umilinţă mai mare, niciodată în viaţă.  Şi toate, stârnite numai de scârba de Luiza. Se visă cum o strânge de gât. Ar fi vrut să o pună să-şi ceară iertare în genunchi dar, era atât de plăcut să-i zdrobească gâtul fragil în mâinile lui puternice, că nu se mai putea opri. Lacrimile fetei i se prelingeau pe mâini şi el strângea mai tare şi mai tare, strivind oscior după oscior, până fata dispăru cu totul între palmele sale.

Se trezi târziu, în faptul nopţii, odihnit şi înviorat. Ascultă cu atenţie mişcările nopţii. Linişte desăvârşită!

O cără pe Lida la automobil, uşoară fulg  şi o azvârli neglijent în portbagaj.

Pentru o clipă, jarul unei ţigări înţepă noaptea, dar nu-i luă seama.

Precaut, merse cu farurile stinse, până la anexele din spatele gaterului şi, cu manivela autoturismului sfărâmă lacătul. Căută între scule un hârleţ şi îl luă în portbagaj. Trase uşa cât să nu stea dată de perete şi să atragă atenţia. După aproape o oră de mers spre nord, opri într-o pădurice. O îngropă departe de drum, adânc şi fără grabă, apoi acoperi locul cu frunze şi crengi.

Lida şi Luiza, două stricate, le îngropase pe amândouă!

Mulţumit de treaba bine făcută, se întoarse în Geneva fără să privească în urmă. Se făcuse dimineaţă. Intră într-o cafenea şi servi micul dejun.  Avea o foame de căpcăun.

DE LA KAFKA LA DOMNUL GEORGESCU(I)

fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ.

Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat. Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Anei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon.

– Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

–  Bună, Cici! Ce faci pe aici?

–  Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

–  Adică tot divorţ?

– Tot!

– Te bate?

– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

– Adică e o toană?

– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.  Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei.

Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

– O căutam pe doamna avocat…

– Eu sunt, drăguţă.

– Aa…

– Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.

– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

– Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!

– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

– Ce meserie ai drăguţă?

– Sunt fotograf la o revistă!

– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia.

Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată.

În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu.

Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

– Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

– Fotoreporter la o revistă…

– Aha…Cât câştigi?

– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:

– Atunci caută-mă în săptămâna mare, că în timpul anului nu fac pomeni!

Anei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani. Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere. Secretara făcu prezentările:

– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii, dar Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

– Desigur!

– Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles? Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

– Încă un rând, Marcel!

Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea! Umblă cu femei, lipseşte de acasă, urlă de cade varul de pe pereţi şi bani în casă nu mai dă de jumate de an. Şi fraţii lui ţin cu mine!

– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

– Să vă povestesc…

– Nu-i nevoie. Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danellodar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri. Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:

– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu, şi Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să îşi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Anei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie.

Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea. De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?! La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat.

Se făcu apelul părţilor.

– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

– 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat.  Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale!

Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ, dar asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina. Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier!

– Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşti şi continuarea

SIFILIS CU PATRU CRUCI (II)