Prietenul la nevoie se cunoaşte

Exilul colonelul Aron Stefl la malul Dunării se prelungea, aşa că decise să îşi aducă bucătarul de la Bucureşti. Wurtz, noul bucătar era un neamţ slăbănog şi afurisit, cu aere de mare tenor.

Vânzarea haiducului

Trăsura înainta cu iuţeală spre oraş într-un nor de praf. Simeon nu smintea caii din bătaie, dar avea un fel de-a trece biciul peste ei, plesnindu-l în aer, cât să-i zorească.

Zi cu bucluc

Era târg mare-n sat, cu negustori veniţi de hăt, departe.

Străchini de lut, linguroaie de lemn, potcoave, tigăi, piei, coase, şaluri, mărgele din sticlă colorată, stambă şi diftină, grâne, untdelemn şi vin, toate le găseai în şatrele negustorilor, în căruţe ori întinse pe jos pe preşuri şi pături vechi. Unii te trăgeau de mânecă, alţii îşi strigau marfa să-ţi strice urechile, unii voiau să-ţi vândă scump, alţii căutau să cumpere la preţ de chilipir. Negustoriile cinstite erau mai rare decât hoţiile dar la târg întotdeauna unii trăgeau spuza pe turta lor, alţii rămâneau cu buza umflată.

O mireasă la doi miri

Niţică ascultă o vreme povestea citită de Cleopatra, apoi, cu mare părere de rău o lăsă pe fată cu verişoarele sale şi plecă grăbit: avea o treabă de cea mai mare importanţă în slujba lu’ nenea Răducan. 

Sofiţa fusese promisă de anul trecut pentru nuntă mare unui negustor avut de cereale de la Calafat, cu afaceri de soi şi în schela Brăilei: cine nu-l ştia pe Tomiţă Bălănică!

 La fala lui, negustorul făcu două nunţi: una la Brăila cu o săptămână în urmă, unde invită bancheri, armatori şi oficialităţile oraşului, ba şi ziarişti şi deputaţi din Bucureşti şi alta în sat, pentru prostime.

Circul

           Caravana circului poposi în sat şi se instală în luncă pentru o lună încheiată

Avionul generalului

Inspecţia generalului  Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare Aeronautice Germane în România se apropia de sfârşit. Incompetenţa şi tembelismul lui Schroeder erau evidente şi nu lua în calcul să revină asupra deciziei de a-i lua comanda. Luă măsuri urgente pentru

Cap de măgar

Niţă prinse o vorbă de la Franţi şi trecu grabnic Dunărea la Manole să-l anunţe că  nemţii erau în fierbere mare.

Maiorul Schroeder fusese înştiinţat de inspecţia unor înalţi ofiţeri germani conduşi de generalul Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare Aeronautice Germane în România. Cum uniformele de rezervă fuseseră sfârtecate de oamenii lui Manole,

Satul mincinoşilor

MONSTRUL DUNĂRII

Dunărea curgea năvalnică şi vieţile oamenilor din Stăncuţa erau la discreţia apelor. Fluviul îi hrănea, îi spăla de boli ori se-nfuria, rupea malurile şi inunda culturile, lăsându-i mai săraci şi mai deznădăjduiţi.

Şi nu trecea vară fără ca apele să nu înghită cu lăcomie doi-trei flăcăi, ori vreun copilaş, ori pescari în putere, cu bărcile lor cu tot. Unii erau pescuiţi în aval, umflaţi de ape, alţii nu mai erau găsiţi niciodată şi umbla vorba că un peşte mare, cât un monstru i-ar fi înghiţit.

Dar, chiar aşa fiind, toată nădejdea sătenilor stătea în pescuit.

De două zile tot satul se mutase pe malul gârlei. Se zvonise că un peşte uriaş, poate chiar  monstrul de care se vorbea din bătrâni, ţinea malurile. Unii ziceau că l-au zărit şi peştele ar fi cât lotca, alţii ba c-ar fi de două ori cât lotca ori mai mare! Toţi pescarii încercaţi sperau să-l prindă, să-şi hrănească familia fără griji câteva săptămâni încheiate dar şi să se acopere de glorie. Că cine-a mai văzut pescar să nu sufere de fudulie?

Gligore al lui Carşoti, cel mai meşter şi norocos dintre pescari îl văzuse cel mai de-aproape, ba chiar se lăuda că-l lovise şi cu vâsla în ţeasta uriaşă.  Seara la crâşmă, toţi se îmbulzeau în jurul lui Gligore, să afle cât mai multe, de parcă în vorbele săteanului stătea secretul prinderii monstrului. Cu fiecare pahar de ţuică în plus, Gligore şi-l amintea tot mai mare şi mai mare, ca în final, Lulu al lui Ghirţoaia, venetic de sat dar marinar la tinereţe, să se suie pe o masă şi să declare chefliilor amatori de veşti senzaţionale:

-Oameni buni, ascultaţi bine ce vă zic! Prada ce-o urmărim noi nu-i un peşte oarecare ci e chiar un caşalot! Ştiţi voi ce e un caşalot? Cârciumarule, adă aci un sifon!

Cârciumarul, bucuros de deverul ce-l aduseseră poveştile cu monstrul în prăvălie, veni iute cu sifonul, ba aduse şi-un ţoi plin de ţuică vorbitorului.

Lulu al lui Ghirţoaia ridică sifonul deasupra capului şi spuse triumfător:

-Ca să înţelegeţi dragii mei, cu ce monstru luptăm eroic, ei bine, priviţi acest sifon, care să zicem că este caşalotul! Şi acum priviţi această para pe care eu o pun lângă sifon: taman dimensiunea omului pe lângă caşalot!

În cârciumă se făcu linişte. Aşa un peşte grozav nu văzuse nimeni niciodată dar cuvântul lui Lulu nu era pus la îndoială, fiindcă navigase cu corabia până la Cercul de Foc al Pacificului şi încă mai departe, nu era ca majoritatea, un pârlit de marinar de apă dulce.

După momentul de perplexitate,  prăvălia fu umplută de strigăte şi exclamaţii. Toţi se mirau, toţi îşi dădeau cu părerea, toţi recunoşteau că au văzut în Dunăre un peşte mai mare chiar decât două lotci la un loc dar, de frică să nu-i râdă satul au tăcut chitic. Toţi erau bucuroşi că-şi pot spune în sfârşit spaimele şi grozăviile prin care au trecut la întâlnirea cu caşalotul, recunoscând că în trecut n-ar fi povestit nici morţi, ca să nu fie luaţi în râs.

Cârciumarul îşi freca mâinile şi cum toţi îl ovaţionau pe Lulu şi pe Gligore Carşoti, trecuseră de la ţuică la rom ca să cinstească importanţa momentului. Romul turnat fără măsură peste ţuică aduse o mulţumire în sufletele tuturor, de parcă monstrul ar fi fost deja prins.

Niţică îl ţinea pe Toderaş în braţe şi nu scăpa niciun cuvânt din câte ziceau toţi pescarii încercaţi. Lui i-ar fi plăcut să prindă tac-su, Constandin, peştele cel mare dar, moale cum era, tac-su se-nvârtoşea numai la vorbe. De-ar fi fost şi prinsul monstrului aşa de lesnicios cum era făcutul copiilor, ar fi tras şi Niţă nădejde dar, se pare că părinţii lor alta nu ştiau şi pace!

În spartul zorilor, toată suflarea era pe Dunăre în sus, unde pândacii de peste noapte îl zăriseră pe monstru ultima dată.

Niţă înota cu Cleopatra şi cu verişoarele fetei dar, nu era vorbăreţ ca de obicei, ci tot cu gândul la vânatul peştelui. Îl stropeau, îl trăgeau de picioare dar lui nu-i intrau în voie şi pace. Tot înotând, Niţă văzu o formă curioasă aproape de mal. Se apropie fără suflare: un peşte cât el de mare se zbătea prins între rădăcini, chiar la mal. Se vede treaba că era lovit în ţeastă şi îşi pierduse puterea. Niţă se tăbârci şi îl trase pe mal. Sfârşit de oboseală, copilul se întinse lângă peşte: exact cât el la lungime!

Preoteasa ce văzuse totul de pe debarcader, veni într-un suflet chemând şi pe Simeon:

-Brava, flăcăule! Toţi pescarii satului aleargă după monstru şi iaca, l-ai prins tu! Simioane, pune-l iute în trăsură şi hai cu el acasă la Niţă, că dacă prind pescarii de veste îl linşează pe băiat!

Cleopatra îl îmbrăţişă pe Niţă dar copilul era sfârşit de emoţie şi de efort.

Ajunşi în faţa casei bulgăroaicei, Simeon se tăbârci cu peştele până în curte şi-l prăvăli pe masa de sub măr. Peştele rămase şi cu coada şi cu capul atârnând în afara mesei de o parte şi de alta.

Preoteasa îl îmbrăţişă pe Niţă:

-Copile, ştiu cât ai vrea să te lauzi cu isprava ta, dar eu zic să taci chitic până vă vedeţi cu peştele-n burtă, că altfel o să vă puneţi tot satul în cap! Te aşteptăm pe seară la noi, la clătite!

Niţă, prudent, închise cu zăvoare grele şi porţile mari pentru căruţă şi animale şi cele două porţi mai mici.

Dobriţa, ajutată de ţăţica Anicuţa mai aduse o masă din casă ca să pună în prelungirea celeilalte şi apoi se luptă cu un cuţit să taie capul peştelui însă, neavând spor, luă toporişca. După chin şi osteneală, răzbi să-i taie capul dar, nenorocire, acesta alunecă de pe masă şi căzu pe o puică roşcată care muri pe loc, strivită de greutatea capului de peşte.

Niţă îşi dădea importanţă şi chiar ţăţicile rele şi clevetitoare, tăceau chitic de admiraţie, căci aşa un peşte mare nu văzuseră niciodată.

Nu trecu mult şi ceata de pescari se înfiinţă pe uliţă cu zarvă mare. Se dusese vorba că monstrul a fost prins de Niţă, zevzecul de copil al bulgăroaicei, cel ce stă de vorbă cu animalele.

Gligore al lui Carşote era cel mai rău în clanţă, considerându-se stăpânul de drept al monstrului:

-Dobriţă, noi alergăm peştele-ăsta, precum ştii, de două zile încheiate! De nu ne dai peştele de bună-voie, noi prăvălim gardul şi intrăm să-l luăm! Fii muiere de înţeles, că-i peştele nostru!

-Ba legea Dunării zice că cine-a prins peştele să şi-l mănânce sănătos!-zise Dobriţa cu aplomb.

-Dobriţă, nu te pune cu mine, că pentru monstru’ meu fac moarte de om!- zise Gligore ameninţător.

Niţă se urcă pe masă lângă peşte c-un sifon în mână şi-l ridică până deasupra capului:

-Nea Gligore, nu ziceai, bre, că monstrul ce-l urmăreşti matale are o mărime nemaivăzută?- zise Niţă cu voce clară şi liniştită.

-Ziceam!

-Şi Lulu al Ghirţoaiei n-a zis că monstrul este cât sifonul, iar omul pe lângă el abia cât paraua?

-Aşa-i!-ziseră sătenii într-un glas.

-Adică voi umblaţi tot satul să prindeţi caşalotul, ba mata ai dat şi cu vâsla în cap acelui peşte nemaivăzut de mare!-zise Niţă apăsat.

-Aşa-i! Aşa-i! Două zile încheiate am umblat după el! Deci suntem în drept să-l cerem!

-Ei, bine, peştişorul de l-am prins eu, abia-i cât mine, care sunt mai mic decât un om, adică nu-s nici de-o para! Atunci, voi aţi umblat după caşalotul care-i na, cât sifonul! Poate fi peştişorul meu, monstrul ce-l vânaţi voi? Peştele vostru-i mai lung de două ori decât lotcile! Mergeţi să prindeţi peştele vostru şi lăsaţi în pace peştişorul meu! Spune tu, Lulu, dacă ce-am prins eu e ori nu e, un caşalot adevărat?

Lulu gândi îndelung, apoi zise:

-Oameni buni, peştele ce-a prins Niţă e prea mic să fie caşalot! Haideţi înapoi la Dunăre să vânăm caşalotul!

Se puse în fruntea cetei şi plecă cu toţi pescarii după el.

Gligore al lui Carşote era singurul ce rămase atârnat de gard, căindu-se amarnic că-n aburii beţiei, în cârciumă, îl apucase lăudăroşenia şi tot mărise peştele de ajunsese ia, un caşalot!

 

Bătaia nu-i ruptă din Rai

Satul era aşezat pe malul Dunării şi copii se scăldau toată vara, zbenguindu-se fără griji şi traversând Dunărea înot de mai multe ori pe zi.

Dar, toamna venea vremea întristării. După ce că pierdeau rândul la joacă şi scăldat din cauza şcolii, mai încălţau şi ciubote să le stâlcească picioarele şi şi-o mai luau şi pe coajă de la domnul învăţător, om iute la mânie şi năzuros din cale-afară.

Război total

           Niţă găsise o crăcană straşnică şi-şi făcuse o praştie de care era foarte mândru. Demult visa o armă atât de puternică.

           Merse în luncă, îşi alese un loc potrivit, îşi cără pietre de la gârlă şi făcu un dâmbuşor de muniţie pe cinste şi se aşeză la pândă. După două zile de aşteptări, lângă teatrul operaţiunilor opri scrâşnind din roţi o maşină nemţească. Doi hitlerişti îl ridicară pe sus în maşină, confiscându-i praştia şi împrăştiind pietrele cu cizmele. 

           Închis numai cu pâine şi apă,

Vals vienez

Satul era în fierbere. Dintr-un motiv neştiut, Manole şi oamenii săi, care ajutaseră pe săteni în atâtea rânduri, acum nu mai furau decât arar de la nemţi. Prăduiau gospodăriile satului, fiind pesemne treabă mai lesnicioasă, ba omorau şi câinii prin sat şi batjocoriseră şi pe ţaţa Lina, o vădană trupeşă şi încă tânără.

Oamenii clătinau din cap şi ziceau că de la vânzarea ţăţicii Lica se trage răzbunarea flăcăului.

Niţă auzea cum îl blestemau oamenii pe Manole şi i se umezeau ochii.

Haiducul bălţilor

Ţăţica Lica se iubea de la o vreme cu Manole. Chipeş şi mândru, Manole nu era orişicine, fiind din familie de oameni cuprinşi. Un deget lipsă la mâna dreaptă îl scăpă de război dar el se deprise a se folosi de stânga la fel de bine ca de dreapta şi se pare că era îndemânatec fără pereche. Fiind biciuit de Otto fără motiv, îi trase o bătaie neamţului rupându-i trei coaste. Ca să scape de glonţul răzbunător al hitleristului, lăsase traiul bun de-acasă şi luase drumul bălţilor. Iubit de tot satul, ducea o viaţă slobodă şi de ispravă ca haiduc.

Fantoma de la stână

Din somnul dulce Niţă fu smucit de mâna mă-sii:

           -Hai, Niţică, hai di te scoală! Hai, odatî puturosule! Hai, na, di îmbracă bulendrele cele mai proaste, că azi te duci la stână!-zise bulgăroaica răstit.

           Copilul, impâclit de somn, nu pricepu prea bine dar, moşmondi la lumina chioară a lămpii şi se îmbrăcă zorit de Dobriţa. Mă-sa îi puse o legăturică cu ceapă şi mămăligă rece şi-l îmbrânci în căruţa baciului Gorgovan.

Gâscanul detectiv

Cleopatra era neliniştită. Era pa malul Dunării de mai bine de-o oră şi Niţă nu se arăta de nicăieri. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Băiatul era întotdeauna sosit cu mult înaintea lor.

O STAFIE DE NOTA ZECE

Niţă dormea în culcuşul lui secret din zăvoi, pe malul Dunării. Se visa îmbrăcat frumos, cu legăturică neagră peste cămăşuţă şi cu un joben mult mai mare pe cap. O femeie frumoasă, îmbrăcată în haine

Şatra de ţigani

Niţă se întorcea amărât de la târg. Ţaţele îşi luaseră toate basmale cu flori turceşti şi lui baremi o mână de roşcove nu se-nduraseră să-i ia. Ele, belferiţele, erau cocoţate-n căruţă iar pe el îl lăsaseră pe jos. Mergea sleit de sete, târşindu-şi picioarele după căruţă, ca un câine ţigănesc.

De! Ţaţele aveau de discutat sicrete! Să-şi zică de gagicii cu care s-au hlizit ca prostele prin târg!

Dar cel mai tare-l enerva că

Părințelul Făcăleț

De cu noapte, de când le cântase cucuveaua, se iscase zarvă-n sat, că blestemata numai vărsare de sânge tânăr vestise de la o vreme şi toţi aşteptau cu inima împietrită să vadă cui i s-o pune colivă la fiert.

TREI PARALE

Ţaţa Stanca, vădană de la tinereţe, era ştiută de muiere aprigă şi puţini dintre megieşi reuşeau să-i intre în voie. Cum la firea-i acră copii nu-i erau pe plac, nici Dumnezeu nu-i trimise niciunul ca să nu fie chin şi urgie din nicio parte. Şi dacă nu se grăbise la tinereţe, rămăsese vădană şi de acră ce era, nu-şi strica niciun bărbat pu

GÂSCANUL

 Prieteni nu prea avea şi până şi surorile lui îi erau vrăjmaşe dar Niţă prisese mare prieteşug cu Toderaş, gânsacul moţat.

MICUL PARTIZAN

Niţă nu-şi găsea locul în mulţimea de soldaţi ce ocupaseră de câteva săptămâni satul şi avea un singur gând: să facă pipi în varza nemţilor ce fierbea în ceaunul uriaş pe pirostrii.

Dar oricât dădea târcoale, nu se ivea niciun prilej, bucătarul şi ajutoarele fiind pe fază. Atâta doar că-i jucau ochii în cap de bucurie că tâmpiţii  îşi găteau mâncarea taman în cazanul lor cel mare în care fierbea mă-sa leşia cu grăsimile râncezite adunate peste an ca să facă săpunul. Scâr-booos!

Într-o zi văzu patru nemţi lăsându-şi