Vineri 13 în Turnul Eiffel

Deci, ratând basilica Sacre Coeur, am plecat spre alte atracții din listă și i-am explicat rugbistului că avem un motiv foarte solid să revenim cu proxima ocazie la Paris. Ne-am plimbat câteva ore prin oraș. Fiecare stradă a Parisului este o pagină de roman- iubesc baghetele franțuzești, bistrourile din care se aud frânturi de șansonete, cafenelele înșirate pe trotuare, felinarele, bisericile cu aspect de templu antic. Nu m-aș sătura niciodată de forfota metropolei și aș fi foarte fericită să locuiesc și să scriu într-o mansardă pariziană dar, fetele mele, seduse de spațiul german, mi-au inventariat toate peturile din rigole, toate coșurile răsturnate și clădirile mânjite de grafitti, au luat în râs toaletele francezilor, în care, ce-i drept ai impresia că te piși în debara, bașca tapetul sub care-și ascund mucegaiul. După un maraton de argumente și contraargumente, eu am rămas la fel de îndrăgostită de orașul luminilor și al artiștilor. Ele mi-au spus la unison că preferă oricând un orășel din Austria, Germania sau Elveția, fiindcă aprtamentele și casele mici și insalubre în care trăiesc majoritatea francezilor bat undeva spre confort III, iar Parisul fără parizieni nu prea le-a convins.

Văzând că n-am reușit să le impresionez cu Luvrul, Domul Invalizilor, Pantheonul, cartierul Sorbonei, am zis că le dau gata cu piesa de rezistență a metropolei: Turnul Eiffel!

Turnul Eiffel 2012

Ideal, ca să vizitezi Turnul Eiffel, este să te orientezi, în funcție de anotimp, spre a doua parte a zilei, ca să să identifici principalele repere ale orașului pe timp de zi, dar să prinzi și asfințitul și apoi feeria de lumini pe timp de noapte. Eu urcasem cu rugbistul în urmă cu zece ani în octombrie și pe lângă bucuria de a privi în voie ore întregi panorama impresionantă a orașului, mă căpătasem c-o răceală strașnică, așa că acum ne-am îmbrăcat adecvat unui aprilie ploios și năzuros. Ajunși pe esplanada Turnului, toată lumea era buluc la un singur pilon, ceva mai bine de 2500 de suflete. Deci, ratasem Sacre Coeur, așa că în turn trebuia să urcăm morți-copți. Mie îmi venea să mă întorc în Montmartre, să caut un loc de parcare și să admir Parisul de pe treptele basilicii, dar nu-mi puteam dezamăgi fetele, așa că ne-am așezat la coadă. La intervale de câteva minute, Piața era străbătută de patrule ba de trei, ba de cinci soldați care ne scanau încruntați, ținând armele îndreptate spre noi cu degetul pe trăgaci. Placa electronică din zona caselor de bilete anunța cod roșu de terorism și motiva că restricționarea ascensiunii pe un singur pilon este dictată de protocolul de securitate. Megafoanele anunțau și ele la interval de câteva minute că alerta de terorism este la cote maxime. Apoi, pe placă apăreau semne de exclamare si anunțau că datorită alarmei de terorism sunt interzise recipientele cu lichid, inclusiv apa minerală. Aveam să constat că apa vândută în turn e doar 6 euro, sticluța de jumătate de litru, inofensivă și perfect conformă protocolului antitero. La rând erau trei englezoaice care povesteau că veniseră timp de patru zile și renunțaseră de fiecare dată datorită alertei de terorism, dar acum erau hotărâte să urce cu orice risc, deși măsurile din această seară păreau mai dramatice decât în serile precedente și parcă starea de isterie era ceva mai accentuată. Ele povesteau și despre criminalul în serie care bântuie suburbiile Parisul în aceste zile și care împușcă femei de pe motocicletă. Mă atenționase și mama că a văzut la știri că, deși teroristul de la Toulouse a fost prins, mai este încă unul și în Paris care a împușcat deja patru persoane, dar eram în vacanță și chiar aveam chef să mă distrez, așa că am dat ignore. Doi tineri din Croația povesteau că în urmă cu șase zile un lift din pilonul de nord s-a prăbușit în gol până în fosă dar, din fericire, nu au fost turiști în el și nu s-a rănit nimeni. Rămânea totuși o mare problemă: de ce nu funcționaseră sistemele automate de frânare?!!! Un olandez susținea că mai stătuse în urmă cu aproape un an la o coadă enormă, dar până să cumpere biletele, forțele de securitate evacuaseră turnul și esplanada. Urmărise pe net și se pare că în ultimul an turnul fusese evacuat de patru-cinci ori datorită unor alerte cu bombă. Acum olandezul spera să aibă noroc și să urce. Deja, aveam impresia ori că-s țăcăniți, ori că-s vorbiți toți. Nu voiam să mai aud nimic!

După vreo două ore de stat la coadă în ploaie rece și măruntă l-am trimis pe rugbist să ne aducă ceva de mâncare. Revenind cu păpica, nu s-a mai putut apropia de noi, fiindcă între timp în spatele nostru se așezaseră câteva sute de oameni și noi intrasem într-un fel de labirint metalic, excelent pentru a ne proteja împotriva călcării în picioare- îl recomand Patriarhiei pentru toate acțiunile de pupat sfinte moaște. Autoritar și eficient, rugbistul a trimis din mână în mână acelor oameni care vorbeau toate limbile pământului și care se așezaseră în spatele nostru: trei ceaiuri fierbinți, apoi trei caserole cu wurști și trei cutiuțe cu cartofi prăjiți. Mulți s-au amuzat și au început să filmeze inedita operațiune prin care rugbistul și-a hrănit familia de la distanță și probabil că filmulețele circulă undeva într-un ungher de internet. Ceaiurile au picat tare bine și wurștii au fost delicioși, și ca să treacă timpul am mâncat chiar și cartofii gen fast-food, chiar dacă nu mă dau în vânt după ei.

În fața noastră era un polițist brazilian cu care aproape ne-am împrietenit dar, ajunși la controlul de securitate eu și fetele am primit câte un zâmbet și am scăpat necontrolate deși, dacă mă gândesc bine, ursulețul roz al Sabrinei avea un aer destul de subversiv. A fost destul de neobișnuit, fiindcă ceilalți erau căutați și în pantofi iar arăboaicele și pachistanezele erau invitate să-și dea vălul jos și erau căutate minuțios și în coc. Nici polițistul brazilian n-a scăpat prea ușor de control, dar după trei ore și trei sferturi eram deja la casele de bilete. Ne-am cumpărat bilete pentru top și după încă o oră de așteptare la coada dintre casele de bilete și intrarea propriu-zisă, am urcat în turn. Vedeam de aproape operațiunile de percheziție și deși la trei-patru turiști era o confiscare de cuțit, briceag, pistol cu bile, capse, ori pistoale de apă, boxuri, brichete tip grenadă ori tip pistol, toate depozitate la vedere într-o cutie încăpătoare de stiplex transparent, aveam sentimentul că acei oameni nu aveau porniri teroriste și pe undeva se plusează cu presupusul pericolul. Eu am un hobby cu bricegele, că doar m-am născut în orașul cuțitarilor, și adesea am unul în buzunar sau la curea, fără intenții criminale, astfel că acest control minuțios mi se părea puțin exagerat. Era noapte, ploaia se oprise și la scurtul popas pe platforma a doua le arătam fetelor reperele istorice ale Parisului. Surprinzător era Turnul Montparnasse, care ziua se profila cenușiu spre hidos, dar noaptea, luminat de un joc dinamic de leduri, arăta super. Apoi, ne-am întors privirile spre aeroportul Charles de Gaulle. Cinci avioane s-au ridicau în aer la intervale foarte scurte. Priveam hipnotizată cum s-a desprins unul din traseul spre nordul Europei, îndreaptându-se țintă spre noi. Aș fi vrut să nu alertez copiii, dar Ingrid l-a remarcat și mi l-a arătat și ea. Sabrina mi-a dat un cot și mi-a șoptit că nu vrea s-o sperie pe Ingrid, dar că nu-i place traiectoria avionului desprins din formație. Avionul se apropia implacabil și nu ne-a rămas decât să ne uităm la el cum crește tot mai mare și mai mare. Când disperarea era la cote maxime, balena zburătoare a trecut pe deasupra turnului la mustață. Câteva sute de oameni au răsuflat ușurați, unii s-au îmbrățișat, alții și-au strâns mâinile.

Experiment psihologic sau figuranți într-o filmare cu buget redus?

Nu știu dacă vom afla vreodată, dar surescitarea celor patru ore și jumătate, poate cinci, de așteptare în ploaia rece, în prezența soldaților pregătiți de război și anunțurile dramatice de alertă teroristă ne cam lucraseră la scufiță. Am urcat în top dar, Sabrina, după episodul cu avionul venind spre noi, își cam pierduse elanul. Urcând, din lift vedeam fierul ștanțat la Reșița. Pentru cine nu știe, Turnul Eifel a fost confecționat la uzinele Reșița și a fost doar asamblat la Paris.

Sabrina, frâmântată de un patriotism activat ad-hoc era consternată că noi românii nu ne bucurăm de nicio fărâmă de glorie, deși turnul este, practic, made în Romania.

Eu voiam să rămân mai mult în top, dar fetelor le cam trecuse cheful, numai că lumea se călca în picioare ca să coboare și am fost nevoite să așteptăm vreo opt-nouă lifturi pănă să putem coborî fără ghionturi pe platforma a doua să schimbăm lifturile, apoi și aici am avut de așteptat binișor. L-am reîntâlnit pe polițistul brazilian și am schimbat cărți de vizită și impresii. Vizitasem turnul în 2002, când evenimentele din 11 septembrie erau proaspete,  și atunci chiar fusesem frapată de faptul că nu exista niciun control de securitate, dar acum totul era prea apăsător.

O tânără japoneză mi-a cerut permisiunea s-o fotografieze pe Sabrina și pe ursuleț și ne-a spus că-și va face un tricou cu cel mai frumos copil întâlnit la Paris. I-am spus că suntem români și, atunci, a hotărât pe loc că se va muta în România ca să facă și ea copii frumoși. Discuția cu polițistul brazilian și cu tânăra japoneză ne-a redat cheful.

Coborând din turn, am observat că puhoiul de lume de la casele de bilete nu se subțiase deloc, în ciuda ploii și a alertei teroriste. Tabela electronică anunța prelungirea programului de vizitare, ultima urcare fiind stabilită la 24,45. Cineva remarcă faptul că e trecut de miezul nopții deci e deja vineri 13. Brusc, în zona de percheziții corporale s-a produs o foială, soldații au ridicat armele spre o arăboaică foarte înaltă și din cocul ei a fost scoasă o chestie gen cutie de conserve petrecută de niște sârme. Poate mi s-a năzărit, dar tinicheaua parcă avea pe o laterală și o mică antenă. Mi-am luat fetele de mână, l-am luat și pe rugbistul care ne aștepta la sol și am grăbit pasul spre mașină. Sabrina se deplasa greu, având piciorul în orteză, dar niște șobolani XXXL, care-au ieșit dintr-un tufiș, au făcut-o să-și depășească toate recordurile la alergat.

Înainte de-a adormi, mi-am amintit că lui papașa nu-i plăceau femeile înalte și cu coc. Nu știu pe ce se baza bătrânul, dar nici mie nu-mi mai plac! Oricum, nu știu ce era tinicheaua din ciuful arăboaicei, dar n-arăta prea fashion!

Am întins mâna după HTC și am intrat pe net prin wi-fi. Hopa! Criminalul în serie, cel care omora femei de pe motocicletă își executase a patra victimă cu cinci zile în urmă! Liftul… da, liftul chiar picase cu șase zile în urmă. Și olandezul avusese dreptate, turnul și esplanada chiar fuseseră evacuate de mai multe ori în ultimul an!

Măi, să fie! I-am considerat pe toți cam plecați de acasă, dar se pare că acest club de țăcăniți este chiar lumea în care trăim. Dar, dragii mei, deși mi-ar plăcea să-mi cresc copiii într-o lume sigură, numărul celor care mor în pat este îngrijorător de mare! Așa că după ce am scăpat din capcanele lui vineri 13, ne-am pregătit voioși de alte aventuri. Sabrina are o vorbă: Cel mai riscant este să te naști, fiindcă inevitabil mori! Restul sunt detalii!

P.S. Două zile mai târziu, un mic eveniment mi-a cam stricat cheful. Rugbistul zice:

-Lasă, nu te necăji! Se mai întâmplă și de-astea, doar azi e vineri 13!

-Cum azi? N-a fost ieri? Am urcat în turn pe 12 și am coborât pe 13!

-Ba nu! Ați urcat pe 11 și ați coborât pe 12! Vrei să-ți arăt biletele?

Și pe urmă stau și mă socot: am auzit atâtea discuții în jurul turnului și în turn și nu le-am luat în seamă, tratându-le mai mult ca pe năzbâtii și apoi s-au dovedit reale, iar asta cu vineri 13 fusese singura chestie eronată și nu m-am îndoit nicio secundă! Măi să fie! Cred că sunt cam stresată! Am nevoie de un concediul mult mai lung! Aștept un sponsor pentru un voiaj în jurul lumii!!!

O farsă semnată Caragiale

Această prezentare necesită JavaScript.

Nenea Iancu obisnuia sa se întâlneasca deseori cu amicii sai , care nu erau putini , la cunoscuta cafenea din Calea Victoriei, vizavi de Capsa, numita Café de la Paix, dupa celebra ei omonima din Paris.

La o masa stateau patru amici- vorba favorita a lui nea Iancu, care era si el unul dintre ei. Privind în aparenta trecatorii, Teleor îi zise:

– Iancule, tu care le stii pe toate, ca ai fost dascal la vremea ta, lamureste-ma , de ce si-au botezat astia pravalia Café de la Paix în frantuzeste, nu puteau sa-i spuna simplu, româneste : Cafeneaua pacii ?

– Ei, si tu, Tato, de ce? De moftangii! Ca sa se faleasca si ei ! Sa-si impresioneze clientela, de !

Aflând ca nu este nici o asemanare între cele doua cafenele, unul din ceilalti doi ofteaza: – Ah, ce fericit as fi, nene Iancule, sa beau o cafea , cum o fi, frape sau la filtru, la adevarata Café de la Paix! Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec , da ” sa stiu c-am facut-o si p-asta!

– Fugi, ma, d-aici, ca glumesti, nu stii ce spui, zise Caragiale malitios. În cele din urma, nenea Iancu îsi invita prietenii la Paris pe buzunarul lui, îi îmbarca îi expresul Bucuresti- Paris , si aflati în tren, prietenii îi marturisesc ca le-a fost frica sa nu la faca o farsa, la care Caragiale le raspunde mefistofelic : Aia, mai târziu!

Dupa trei zile si trei nopti de trancaneala feroviara, iata-i în sfârsit pe cei trei la Paris. Cum iesi din Gare de Lyon- poarta de intrare în Cetatea Luminii, nenea Iancu ochi o trasura, îi îmbarca în ea si porunci sa-i duca la Café de la Paix. În cafenea au fost comandate trei café-frappe, pe care bucurestenii le-au baut cu încetinitorul. Când Caragiale a vazut pe fundul paharelor ca nu mai era strop de cafea în ele, a cerut nota de plata, fara sa mai asculte vaicarelile lor, care mai doreau sa comande ceva, el le reproduce spusele lor ,,Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec, da ” sa stiu c-am facut treaba asta ! N-as mai dori nimic altceva!”

Caragiale nu se îndura de ei nici macar sa se plimbe prin oras cu o birja ca sa vada una, alta; la insistentele lor, vrea înca sa-i lase acolo si sa se întoarca cu ce vor voi. Prietenii îi reprosaza ca este un om ciudat, ca pesemne atunci când l-a ticluit pe Canuta om sucit , la el s-a gândit.

Vazându-i cum se vaicareau, îi apostrofeaza ca si-au facut poftele pe banii lui si acum iau la spangi: ,,Aferim, copiii mei ingrati! Asa-mi trebuie daca mi-am pus mintea cu doi damblagii lipsiti de seriozitate! Ce deziluzie crasa! Si eu care-mi pusesem în gând ca sa va car saptamâna viitoare dupa mine la Berlin ca sa vedeti o berarie nemteasca … sa beti bere rece Pilsen si sa mâncati cremvusti cu mustar si kaisere calde… dar, v-ati lins pe bot de Berlin, nu mai pupati!

– Când ne iei la Berlin , nene Iancule, zau asa…sa traiesti o mie de ani !

– Ad calendas grecas!

– Când vine asta?

– La pastele cailor, natarailor!

Cam la o sută de ani de la isprava celor patru amici intram pentru prima dată în viață în Paris prin poarta Saint Denis într-un Clio Simbol vișiniu, avându-l tovarăș de călătorie pe rugbist. Coloana de mașini mai mult stătea decât avansa așa că,  prinși  într-un previzibil ambuteiaj parizian am profitat de răgaz ca să-i povestesc rugbistului năzbâtia conului Iancu și îi cerui să mă ducă direct la Cafe de la Paix. Rugbistul intră la idei, mai ales că în urmă cu un an îl dusesem de la Baia Mare la Budapesta și după un capucino și o înghețată făcurăm cale-ntoarsă și hotărî că vrea să vadă tot Parisul cu toate reperele istorice, așa că vom mergem la cafeneaua buclucașă abia în ultima zi a șederii noastre de o săptămână. Degeaba-i spuneam că-s jurată și-i visul meu din copilărie să-ncep haimanalâcul prin Paris cu-o cafea la celebra cafenea, că musiu era neclintit ca un catâr în hotărârea lui.  Cu gândul la Moulin Rouge, rugbistul opri în parcare la Notre Dame, 4 euro ora și, așa cum ne obișnuisem prin lăcașurile de cult occidentale, nu vedem picior de credincios ci doar sute de turiști cu aparate foto bengoase.

Ne-am tot plimbat până am ajuns la intersecția bulevardului Operei cu bulevardul Capucinilor. Sătul de mers pe jos, rugbistul mă invită la o cafea la eleganta cafenea ce se revărsa pe tot trotuarul. Singura masă liberă era la marginea trotuarului dinspre  strada intens circulată. Chelnerul ne aduse două cafele și rugbistul își aprinse satisfăcut o țigară. Căscând el gura în toate părțile îl aud cum se minunează:

-Auzi nevastă ? Câte cafenele Cafe de la Paix sunt în Paris?

-Bănuiesc c-o fi doar una, că doar nu-i McDonald să fie la toate colțurile!- zic eu savurându-mi cafeaua.

-Ei, uite că la cât îi Paris-ul de mare, noi am nimerit exact la Cafe de la Paix!- zice el arătându-mi un meniu la masa vecină ce avea ștanțat celebrul blazon. Cică a nimerit orbul Brăila! Uite că la Paris, cum o dai, cum o cârmești, taman la Cafe de la Paix nimerești!

Mă prefac și eu mirată deși o mirare tot aveam: cum de nu se schimbase nimic în în acest oraș din 1977 ori ’78 când, în clasa a II-a fiind, avusesem ora deschisă la franceză și învățasem harta Parisului de nota zece? Păi, în București dacă nu treci vreo trei luni printr-o zonă nu mai recunoști nimic: mai trântesc ăștia câte un bloc două din oțel și sticlă în locul clădirilor istorice de-ți răvășești toate reperele!

La masa de lângă noi două tipe cu unghii albastre, păr lung, îmbâcșit de spumă, osoase, chiar urâțele, dar voioase și cu textile de firmă  se ridicară brusc lăsând celularele și poșetele vraiște și intrară în cafenea, probabil la toaletă. Nouă ne expira timpul de parcare de două ore dar am rămas să păzim poșetele și celularele pupezelor fiindcă dacă ar fi dispărut, români fiind, am fi devenit suspecții principali. Riscul cel mai mare era că fiind la marginea trotuarului spre stradă, un hoț cu role sau scuter ar fi putut să le înhațe și să dispară imediat în trafic. Ne-am organizat imediat, rugbistul supraveghind strada, eu potențialii hoți de pe trotuar. Nu știu dacă și-au refăcut machiajul sau au savurat o partidă de sex, cert este că au revenit abia după vreo 40 de minute în culmea veseliei. Rugbistul le mustră că și-au lăsat lucrurile de valoare la voia întâmplării dar ele ridicaseră din umeri nepăsătoare: La Cafe de la Paix vine numai lume bună!

-Ai văzut nevastă de ce-a plecat conu Iancu de la Cafe de la Paix direct la gară: pariziencele astea după ce că-s slute mai sunt și tâmpite!