LA NOI LA BRĂILA, LA TANTI ELVIRA


Prundea-FLORI
Prundea-FLORI

Astăzi am fost invitată să vorbesc la vernisajul unui talentat pictor brăilean, Marian Prundea.

Am primit această onoare, deoarece soţia maestrului a fost încântată de lectura romanul meu, Comisia ZÜRICH.

Am vorbit liber la eveniment dar, voi încerca să reconstitui speach-ul, măcar în linii mari, ca să vă redau întrucâtva atmosfera momentului:

Am să încerc să nu vorbesc despre cultura românească la acest moment, un fel de fată fără zestre, care nu interesează decât pe o mână de artişti aflaţi pe cont propriu şi, care se finanţează în condiţii dramatice, fonduri existând doar pentru pomenirea artiştilor morţi, la fel de săraci şi ignoraţi în timpul vieţii, ca noi, cei de acum.

Am să vă povestesc despre primele mele întâlniri cu pictorii. Eram prin clasa a VI-a când am descoperit expoziţiile de la parterul Muzeului cu intrare prin Calea Galaţi.

Vernisajul era urmat de o expoziţie permanentă cu intrare liberă ce ţinea între trei săptămâni şi trei luni, în funcţie de importanţă, pile sau alte considerente pe care nu le cunosc.

La vernisaj vorbeau critici, alţi pictori şi reprezentanţi ai autorităţilor locale responsabile cu activitatea culturală. Eu aveam mereu ceva de spus şi ridicam mâna ca la şcoală dar, rar mă băga cineva în seamă. Cum eram nelipsită, deja mă învăţaseră şi, la o lansare, pictorul Nicos Rofatis mi-a dat cuvântul. Probabil că i-a picat bine ce-am spus, căci după vernisaj m-a oprit la o gustare: brânză, ceapă, icre, măsline şi o damigeană de vin.

Am mâncat cu spor şi mi-au pus un pahar de vin, nu prea mare, cam cât un păhărel de candelă.

Consternată, am explicat că sunt doar clasa a VI-a şi nu beau vin, făcând o teorie de 20 de minute despre nocivitatea alcoolului la vârste fragede.

Bineînţeles, toţi aveau de vorbit chestii mai importante sau bancuri savuroase şi, nu s-a deranjat nimeni să-mi facă rost de apă. Dă-i cu măsline, dă-i cu brânză sărată, n-am mai rezistat şi-am trecut la vin.

Maestrul Rofatis se scarpină-n barba neagră, creaţă şi deasă şi zice pişicher:

-Da’ ce-ţi sclipesc ochii de inteligenţă, fata tatii!

Eu, vinovată, cu al patrulea pahar în mână zic cu voce mică:

-De la vin maiestre, de la vin!

Până la plecarea la facultate n-am lipsit de la nicio expoziţie dar, la chefuri cu pictorii n-am mai rămas niciodată că era belea: aveau vinul bun!

1988 este anul când s-a lansat domnul Prundea, punînd mâna pe locul doi pe ţară la un concurs de profil.

L-am întâlnit pe dl Prundea în urmă cu un an la o expoziţie în aer liber în Grădina Mare din Brăila. Am cumpărat două peisaje de toamnă care mi-au atras atenţia prin cromatica plauzibilă.

Cromatica plauzibilă… Să vorbeşti ca un critic de artă sună ca Dracu’, nu-i aşa? Ei bine, le-am cumpărat pentru că mi-au plăcut pur şi simplu! Un amurg de toamnă violet, cu o tuşă romantică dată de o bancă şi un felinar de epocă şi al doilea, o uliţă ce îmi amintea de copilăria mea la ţară în vacanţele de vară, au detronat două catedrale reci, vineţii, cumpărate cu mare cheltuială prin călătoriile mele prin Europa.

Deci, cele două peisaje de toamnă ale domnului Prundea au intrat în intimitatea dormitorului meu ( aici s-a râs spontan şi s-a aplaudat) şi fără ştirea şi vrerea domniei sale mi-au inspirat un volum de Proză Afurisită care este în curs de apariţie. Mă gândeam să îl contactez, ca să-i arăt cam ce-a putut să inspire măiestria domniei sale, când, aflându-mă la Salonul de carte de la Bucureşti, am avut surpriza să fiu sunată de maestru Prundea ca să particip la acest vernisaj.

Sigur că am acceptat fără să stau pe gânduri şi în stilul meu de a face totul în afara regulilor şi a uzanţelor, am evitat să mă-ntâlnesc cu maestrul în acest interval ca nimic să nu fie regizat sau contrafăcut în intervenţia mea. Mi-a lăsat imaginile pe stick şi am fost surprinsă de tema abordată, într-o manieră total diferită de picturile pe care le cunoşteam deja.

Sigur, în luna martie femeia este vedeta şi orientarea pictorului este firească spre o astfel de temă,  frumuseţea femeilor de la Brăila reprezintă brand local.

Preocuparea pictorului merge spre femeia intelectuală, de-o eleganţă aristocratică. Vesele sau melancolice, femeile domnului Prundea au un aer misterios, ochii fiind mascaţi de pălăriile elegante.

Dintr-o precauţie lesne de-nţeles ori sedus de nostalgia altor vremuri, femeile domniei sale sunt contemporane cu bunica-fată mare! Graţie şi eleganţă imposibil de detectat în prezentările de modă contemporane cu   fătuci anorexice, stranii umeraşe umblătoare.

Dar, cum îi şade bine unui bărbat matur, se pare că în aceeaşi măsură este preocupat şi de femeia frivolă, provocatoare.

Sigur că nu poţi să priveşti în istoria modernă a Brăilei fără să fredonezi „La noi la Brăila, la Tanti Elvira…” Fetele frumoase ale Brăilei, frivolele înregimentate sau nu la Tanti Elvira, se dezvăluie în pas de dans. Dacă  nu au ochii închişi, dansatoarele maestrului au privire provocatoare dar fără nicio urmă de vulgaritate şi asta nu ştiu dacă ţine de atitudinea modelelor sau de abordarea elegantă a artistului. După vestimentaţie şi după atitudine, lesne le poţi suprapune peste personajele Hortensiei Papadat-Bengescu sau ale lui Camil Petrescu.

Într-unul din tablouri, o blondă tulburătoare ne trimite fără dubii, cu gândul la fatala Marlyn Monroe.

Probabil printr-o lege a compensaţiei, când ai o brunetă acasă, blonda din minte te dă de gol pe pânză.

Evenimentul a fost remarcat şi de reporterii ziarului local Obiectiv-vocea Brăilei. Pentru a nu altera punctul de vedere al presei, redau articolul integral şi fără intervenţii pe text. Această parte reprezintă un up-date la postarea iniţială.

Femeile lui Camil Petrescu la Biblioteca Judeţeană

Vineri, 12 Martie 2010 | Cristina DOSULEANU

Miercuri seara, Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” a găzduit vernisajul expoziţiei „Renaşterea naturii” şi „Femei” realizată de artistul plastic amator Marian Prundea, fost elev al regretatului Vespasian Lungu. În cele 40 de lucrări în ulei, sunt prezentate flori, mai puţine, şi mai multe femei în diferite ipostaze, mai ingenue sau mai senzuale. Ceea ce frapează însă în creaţia lui Marian Prundea este culoarea. Tablourile sale sunt vesele, colorate, aşa ca primăvara, indiferent de subiectul abordat. Predomină roşul, rozul şi albul, în diferite nuanţe, fapt care creează o atmosferă luminoasă. Primarul Aurel Simionescu a remarcat frumuseţea femeilor din tablourile artistului şi i-a adresat invitaţia de a expune în spaţii şi mai generoase, unde să poată chiar vinde lucrări. Scriitoarea Doina Popescu a remarcat că personajul principal al expoziţiei este femeia din anii ’40, aristrocrată, inteligentă, instruită, dar că între creaţiile de acest gen se regăsesc şi femeile frivole, dar care nu sunt vulgare, adevărate personaje din cărţile Hortensiei Papadat Bengescu sau ale lui Camil Petrescu. La evenimentul moderat de şeful serviciului de Relaţii Publice, Claudiu Brăileanu, a fost prezent şi directorul Bibliotecii, Dragoş Neagu. La final, autorul a precizat că a vrut să aducă o bună vestire a primăverii cu această expoziţie, primăvară care, chiar dacă întârzie să apară, să fie purtată în suflet.

Sursa: Ziarul OBIECTIV-vocea Brăilei, ediţia de vineri-12 martie 2010

Anunțuri

UN SIROP PENTRU UN CAL


Prin  ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.

Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.

Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.

Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine. Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:

-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios…

-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!

-A, io-s rujinit şi mă dor şelele…

-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă, ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!

-Tot nu poţi să urci, că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă!

Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal, ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.

Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.

-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?

-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?

-Bre, mata i-ai dat?

-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?

-Bre, mata eşti beat?

-Întotdeauna!

Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului. Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.

-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!

-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.

-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.

-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!

-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!

Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…

Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.

Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.

Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard, într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.

Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.

Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.

Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.

A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.

Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…

PATRU FUNII DE USTUROI


Eram studentă, proaspăt căsătorită şi într-o duminică am plecat în piaţa Matache cu o listă lungă de cumpărături şi 110 lei. Sigur, foarte puţini bani, pentru o listă ţeapănă dar, cum era înainte de revoluţie şi nu se găsea mai nimic, măcar lapte, pâine, ceva bulion, spaghete, tot speram să cumpăr.
Cum intru în piaţă, un ţăran prost îmbrăcat, cu patru funii de usturoi şi cu o paporniţă din papură împletită plângea pe bordură:
-Hai tataie, că numa aste 4 funii le am. Fie-vă milă că n-am bani nici de rată şi mi-a născut fata la Polizu şi trebuie să-i duc nişte bănuţi. Hai, păcatele mele, că sunt bătrân şi n-am vândut nimic de dimineaţă. Lacrimi mari îi cădeau bătrânului spălându-i vârful gumarului plin de bălegar.
M-am aşezat la coadă la lapte şi tânguirea bătrânului m-a demolat. După o oră, am prins ultima sticlă de lapte de trei lei cincizeci.
Am luat şi pâine, isprăvind cei 10 lei. Mai aveam o sută. Bătrânul îşi striga disperarea şi toţi oamenii bine îmbrăcaţi treceau indiferenţi.
Până la bursă mai era o săptămână. Mă duc la bătrân şi îi întind suta.
-Dă-mi şi mie două funii,!-zic.
-Hai tataie că pierd rata şi până mâine dorm pe stradă, hai tataie că numa’ p-astea le am. Fă-ţi pomană şi ia-le toate tataie, să faci o faptă bună în sfânta zi de duminică. Usturoiu-i sănătate!
Mai socotesc o dată cele opt zile până la bursă, arunc lista în coşul de gunoi de lângă moş şi zic:
-Bine, tataie, dă-le toate!
Iau funiile şi bătrânul scoate un teanc de sute din buzunar şi-o pune şi pe a mea la rând. Se apleacă şi scoate din paporniţă alte patru funii:
-Hai, tataie, numai p-astea le am! Hai, tataie!… Lacrimi mari cad pe gumarii plini de bălegar!

ARDEI IUŢI LA MIRĂSLĂU


În drum spre Maramureş, ne prinde noaptea pe drum şi ne oprim la un motel la Mirăslău.

Mâncarea excelentă dar, ardeii, focul lui Dumnezeu. I-am tranşat cu meşteşug, le-am scos seminţele şi i-am mâncat mai departe, chiar dacă scoteam flăcări.  Lacrimile de usturime  le-am şters cu mâna. Mare greşeală! Exact mâna cu care extrăsesem seminţele. Îmi ard ochii, obrajii şi dau cu apă! Mai rău! Sufăr vreo două ore spre amuzamentul familiei.

Ne luăm cele două camere în primire, undeva la etaj, urcând pe o scară exterioară cu trepte înguste, sudată bocciu de un cârpaci. Mare lucru că nu ne-am rupt picioarele la urcat, dar pentru un coborât nu mai aveam curaj şi ne gândeam la nişte funii din cearceafuri. Camera în care se instalează Ingrid cu mama e ok, cea luată în primire de mine cu soţul meu şi micuţa Sabrina, o jale! În toaletă un prezervativ folosit în coşul gol, în cameră cearceafurile smotocite.

Îmi fac curaj şi cobor în 4 labe pe nenorocita de scară şi cer la recepţie să-mi schimbe aşternuturile. Le schimbă bombănind:

-Ce, n-au dormit tot oameni?

Pe la miezul nopţii, stingem lumina. Un huruit de fierăraie ne ridică în picioare. Am zis că ne trece trenul prin cameră dar, nu! Trecea 20 de metri mai încolo. Ne-am cazat la acest motel amplasat pe şosea, fără să remarcăm linia de tren paralelă.

Ne liniştim şi stingem iar lumina. Sabrina, care avea trei anişori, vrea o poveste. Terminăm povestea, ne pupăm de noapte bună dar, Sabrina mai vrea o poveste. Tac-su îşi demonstrează autoritatea şi se face linişte. Peste zece minute, Sabrina vrea pipi. Se aşează pe oliţă şi 20 de minute se roagă de pipi să iasă.

-Nevastă, copilul ăsta-şi bate joc de noi! E trecut de unu’ jumate. Uite, eu o ţin şi tu o baţi!

-Ba nu, zic eu! Eu o ţin şi tu o baţi!

-Copilul se întoarce grav, ne priveşte atent pe amândoi şi zice serios:

Mă, voi aţi înnebunit amândoi?

Evident, ne pufneşte râsul.

Aerul era irespirabil. Soţul meu se hotărăşte să deschidă geamul care era bătut în cuie. Trage cu voinicie, rămâne cu cremonul în mână dar şi foaia de geam cedează. În liniştea nopţii, geamul spart face un zgomot asurzitor.

Vine în goană recepţionerul şi constată catastrofa.

De jos patronul se interesează de sursa zgomotului.

S-o futut cremonul!– urlă recepţionerul din rărunchi.

Pleacă după altă cheie.

Ne mutăm pe cealaltă parte a culoarului, adică cu geamurile direct spre linia ferată. Stingem lumina, trece trenul parcă direct prin cameră şi Sabrina îţi aminteşte că n-a apucat să facă pipi.

La 4 dimineaţa reuşim să stingem lumina dar, trenurile trec şi pe întuneric.

Precis am adormit până la urmă, fiindcă l-am visat pe Mihai Viteazul pe cal alb.

Dimineaţă coborâm amărăciunea de scară cu genunchii tremurând. Trece trenul în timp ce eram pe scară şi vibraţia se-nteţeşte. În mod miraculos, scăpăm fără picioare rupte.

Micul dejun este excelent! Se mănâncă tare bine la Mirăslău!

Anul trecut, Sabrina mă întreabă jucăuş: mami, când mai mergem la hotelul ăla unde am avut probleme cu… cremonul?

DAC-O AVEA ZILE, O TRĂI!


Eram prin clasa a VI a şi luptam cu greu cu mai mulţi tartori dinăuntrul şi dinafara familiei.

Am zis Doamne-ajută că am scăpat de şcoală şi de terorista de dirigă ce-mi mâncase ficaţii tot anul. Mă gândeam bucuroasă cum o să citesc toată vacanţa câte o carte pe zi şi una pe noapte, trai neneacă.

Îşi bagă dracu’ coada şi o mătuşă vine la mama să mă ceară pentru cules de cireşe. Cică să mă-nveţe cu munca, de parcă n-aveam eu în curte 16 vişini vreo nu ştiu câţi  pruni, meri, piersici, caişi.

În ciuda faptului că avea băiat la facultate,  mătuşa considera pentru o fată învăţătura perfect inutilă, pretext să stai cu-o carte-n braţe în loc să speli o albie de rufe.

Mama, femeie de treabă de felul ei dar, cu mare fereală să nu-şi supere surorile ne-a lăsat toată copilăria în mâna tartoriţei, sora mai mare şi uite că se mai iţise încă una să-mi sară în spinare. La discuţii târzii, când nu mai era nimic de reparat a zis că i s-a părut că mă trimite ca-n tabără: să mănânc o mână de cireşe şi să citesc la umbră!

Deci, la cinci dimineaţa scularea,  suit într-un tractor cu remorcă şi, hai în satul vecin la livadă. Căldură, căldură, apă  într-o balercă murdară.

Mătuşa culegea cu o tovarăşă şi erau fruntaşele lumii: câte patruzeci de lădiţe de cireşe pe zi când restul echipelor făceau 12, maxim 18.

Mă abţin să beau apă dar mănânc cireşe spălate în balerca mizerabilă şi fugi în porumb soro, că era de jale.

M-am deranjat cumplit la stomac dar, mătuşa nu a acceptat să opresc lucrul şi dă-i navetă între pom şi porumb.

Sfîrşită de situaţia dramatică în care eram, se rupe o creangă şi cad din vârful pomului ca un sac, cu o bufnitură înfundată.

Mătuşa strigă să mă ridic şi să mă scutur, să nu mă mai alint dar, rămân la sol, fără să ştiu dacă mai am vreun os întreg.

Coboră mătuşa din copac în viteză, schimbă lădiţele titirez, fără să-mi dea vreo atenţie.

Abia când fluieră brigadierul pauza de masă coboră mătuşa şi tovarăşa ei. Mătuşa mă împinge cu un gumar în coaste şi-o aud zicând:

-O mai hi trăind, fa copchila asta?

-Las-o fa, cî dac-o avea zile-o trăi!- îi răspunde tovarăşa.

Ziua de muncă-şi continuă rutina.

Seara pe la cinci-şase, cu forţe reunite m-au urcat în tractor şi, nişte băieţi  mă-au cărat acasă la mătuşa care mă-ndemna mânioasă: hai fa mişcî-ţi chicioarili, cî tre’ să dau di mâncari la viţicî!

După vreo săptămână de zăcut între viaţă şi moarte, a dat Dumnezeu şi m-am văzut acasă.

Supărată Dunăre, a venit la mama şi m-a raportat:  de puturoasă şi destrăbălată ce-i, nimic n-o sî s-aleagî di capu’ ei. Ai făcut nişte feti, Marioricî, di mai bini nu le făceai!

STUDENTA TRAŞCĂ FACE… SEX


Am prins ultima generaţie de studente în bocanci. Considerată o urgie de majoritatea colegelor, eu am tratat-o cu maximă indiferenţă, ca pe o bătătură pe care o vindecă timpul.

Fiind o sportivă activă, m-am trezit cam singura din an pe care pica uniforma într-un fel mai domestic.

Bietele mele colege, mai cu şolduri dolofane, mai mărunţele arătau ca nişte ardei umpluţi.

Pe motive  estetice, dublate de excelenta mea informare asupra gradelor ofiţereşti – doar aveam prieten prin corespondenţă la post restant la şcoala de ofiţeri – locotenenta mă propune ajutor de comandant de pluton dar, eu declin cu graţie în favoarea Otiliei, o domneşteancă simpatică foc.

După vreo două chiuluri consecutive, Otilia este trasă pe linie moartă şi-mi revine mie misiunea  nesuferită de păstăioară şefă.

Fac apelul grupei şi la o tipă, Traşcă, găsesc un nume în paranteză:

-Studenta Traşcă, numele ăsta-i mai puţin important? De ce-i în paranteză? Sau e opţional?

-A, sunt măritată şi numele după căsătorie este în parenteză. Aici se discută pe numele de fată…

-Zău, eşti măritată?

-Da, deja şi plictisită! De ce crezi că m-am apucat de facultate? Să mai schimb aerul?

-Zău? Şi asta înseamnă că ai făcut sex?- întreb eu cu uimire.

-Normal? Da’ ce, crezi că m-am măritat cu un bou?- zice ea fluturând poznaş genele rimelate.

-Fetelor, fetelor, veniţi repede că Traşcă-i măritată şi a făcut sex!

În jurul meu toată lumea mă privea cu stupoare.

Gândind că nu m-au crezut că Traşcă a făcut sex strig iar:

-Zău, nu mint! Traşcă-i măritată şi a făcut sex! Veniţi repede să ne povestească şi nouă!

La care Lili Florea zice calm:

-Ho, nu mai zbiera! Nu-i nevoie să ne povestească Traşcă…  Eşti defectă, şefa? Toate facem sex!

S-a reparat şi la mine problema măritându-mă repejor-repejor!

CUM SĂ CÂŞTIGI LA LOZ ÎN PLIC!


 PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.

DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC,  LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.

DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.

FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.

DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.

MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ… NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.

ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.

 ZIC:

-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?

-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.

-PĂI MAI TRAGE UNU’!

-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?

-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?

VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!

-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.

-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU! LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.

 CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ  CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!

PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!

PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!