Era vara lui ’88, intrasem la facultate şi împreună cu prietenele mele, Simona şi Claudia sărbătoream în fiecare zi, bătând cofetăriile din centrul Bucureştiului.
Pe Lipscani, un puşti brunet şi frumos foc ne întreabă în engleză unde este magazinul Eva. Era venit de la Londra, nu cunoştea Bucureştiul şi pierduse o zi încercând să cumpere o hartă. Pentru că drumurile noastre se suprapuneau, am mers împreună. Când a făcut explozie cauciucul la un camion, tipul s-a tăvălit pe jos. Noi am crezut că are o criză de epilepsie dar el a explicat că s-a gândit la un… atentat.
Ajunşi în faţă la Eva a scos 50 de dolari să ne plătească deranjul. Evident l-am refuzat, dar el a rămas nelămurit. În Londra plătise astfel de servicii şi nu-l refuzase nimeni. Poate era prea puţin, pentru că noi eram trei?
I-am explicat că nu este cazul, aveam drum în zonă şi atunci ne-a invitat la masă. Dar, avea de cumpărat ceva pentru femeile din viaţa lui şi dorea să-l consiliem. Am intrat în Eva şi spre stupefacţia noastră deşi Simona i-a arătat cele mai elegante rochii, el a ales vreo 20 de capoate de babă, vreo 20 de rochii ciuciubate, basmale cu flori turceşti şi fuste negre până în pământ şi dresuri groase, pământii la culoare, cum purtau babele la ţară. Toate cumpărăturile erau un balot uriaş şi aşteptam mirate să vedem cum îl va căra.
Se pare însă că era ceva obişnuit ca cetăţenii străini să facă cumpărături la Eva fiindcă şefa de raion şi-a notat adresa hotelului şi a promis că în cursul zilei cumpărăturile vor fi livrate la hotel. Noi am plecat la Terasa Lido. Am mâncat Cordon Bleu şi l-am întrebat pe tip cum a putut s-arunce atâtea sute de dolari pe hainele alea ciuciubate şi prin ce metodă va convinge nişte femei normale să le îmbrace.
Poate nişte arăboaice să se lase păcălite şi să se-nfofolească aşa am zis eu şi el, râzând ne-a spus că este palestinian şi că modelele alese de el sunt foarte apreciate de femeile lor.
Avea 19 ani, şi-a ridicat mânecile la cămaşă, avea 11 cicatrici de gloanţe numai în braţe, 36 pe tot corpul, luptase cu arma în mână de la 14 ani şi acum era student la Londra. În Londra stătuse doar trei zile cât să rezolve inscrierea la Universitate şi venise în România în vizită la unchiul lui, ambasadorul Palestinei la Bucureşti.
A povestit despre Intifada, despre Yasser Arafat, al doilea ca importanţă în lumea arabă după Profetul Mahomed, despre Iadul din ţara lui şi despre situaţia incredibilă din România, unde te plimbi pe stradă fără vestă antiglonţ, şi fără grija că va exploda o maşină capcană sau că un motociclist va mitralia trecătorii.
Poveştile lui erau absolut incredibile dar braţele ciuruite de gloanţe şi lacrimile din ochii lui spuneau că nu minte.
Ne-a invitat pentru a doua zi să-i arătăm Bucureştiul, oraşul în care te poţi plimba pe străzi fără vestă antiglonţ şi am acceptat. Ne-am întâlnit în Cişmigiu şi după un tur al parcului am intrat la Monte-Carlo.
Noi am luat câte un profiterol dar el a vrut doar o apă. Era nerăbdător, avea o mare surpriză pentru noi.
Ne-am continuat plimbarea prin Bucureşti şi ajungând în dreptul unei ambasade, ne-a spus emoţionat că unchiul lui, ambasadorul ne aşteaptă la masă.
Noi l-am refuzat ca muşcate de şarpe. Cu un bărbat necunoscut nu intrăm într-o clădire. Punct!
A ieşit un arab care s-a prezentat ambasadorul Palestinei la Bucureşti şi şi-a dat cuvântul de onoare că ne va trata cu tot respectul.
Pregătise masa pentru noi şi mai multe filme despre Palestina.
-Domnule ambasador, femeile din ţara dumneavoastră umblă îmbrobodite până la călcâi şi trăiesc după un cod strict de mii de ani dar aveţi pretenţia ca noi, la 19 ani să intrăm în casa unor bărbaţi necunoscuţi? Şi noi trăim după nişte reguli care nu permit acest lucru. La revedere!
Doina Popescu Brăila 