Fix în urmă c-un veac, teroarea, amplificată exponențial de presa mondială, în goană după senzațional și de interesele liberalilor aflați la cârma țării, a devalizat bugetul public, ținând armata în bălți și pe străzile Brăilei vreme de șapte ani. Nu Covidul era inamicul public ci banditul Terente.
Un fragment din romanul ”Terente – zodia zmeilor”, (Editura Torent Press, autor Doina Popescu-Brăila ISBN 978-606-94109-2-9) prezintă orașul devenit teatru de război:
Dar, cum Brăila a fost mereu orașul măririlor și decăderilor, steaua luminoasă a eroului nostru fu astupată de nori grei. Idolii sunt de sticlă și se sparg, statuile sunt acoperite cu găinaț de porumbei, zeul cel nou alungă vechii zei… Oamenilor le-a fost hărăzită uitarea, ca un dar ori ca un blestem! Dacă inimile femeilor din urbe băteau năvalnic pentru chipeșul profesor, Velarul concurând cu nonșalanță o sumă de burlaci notabili din cartierul Poligon, într-o zi fu dat uitării. Pur și simplu, se întâmplă! Așa cum uiți o valiză într-o gară, o umbrelă la cafenea, o gazetă la frizer… Sau ca atunci când privești după comete și nu mai observi motanul care se răsfață la picioarele tale! Opera italiană, opera franceză, Lirique, Trianon și Teatrul Bufonilor din Paris, trupele autohtone de teatru Constantin Tănase, Mihail Pascaly, Fani Tardini, Iorgu și Costache Caragiale, Matei Millo, Aristizza Romanescu, când puneau în scenă o piesă, premiera veneau s-o joace în orașul de la Dunăre. La Brăila se stabilea de trece au ba! Dacă actorii erau aplaudați, piesa intra în repertoriul trupei și se juca la București sau în turneu, în toate orașele unde teatrul era iubit. Dacă piesa era huiduită, murea pe scena brăileană, fără să se mai joace vreodată. Brăila și-a croit legenda unui mare podium, ca să te-nalți în lumina reflectoarelor ori să pieri! Brăila! Cine învaţă să-i asculte salcâmii sunători, acompaniați de pocnetul castanelor pe legendarele bulevarde ori jocul vânturilor pe chei, printre babale, ori în vârtejuri rătăcite printre magaziile din port, poate va prinde și miezul extraordinarelor poveşti, şi spusele oamenilor de la noi. Bătrânii oraşului zic că aici ar fi fost Pământul Făgăduinţei. Și, cum să nu-i crezi, când atâta şir de popoare şi-a legat destinul de aceste locuri: turcafleţi, greci, armeni, ovrei, lipoveni, sârbi, bulgari, ucrainieni, tătari, machidoni, leşi, aristocrați bizantini. Călătorind zvonul că pe aici se plimbă câinii cu covrigi în coadă, nemţi, austrieci, unguri, italieni, englezi şi… câţi alţii, și-au luat nevoile și nădejdile drept bagaj, debarcând în portul Brăilei, în goana după chilipir. Bărăganul mănos şi Dunărea, cu generozitate de boieroaică, i-a hrănit pe toţi fără să-i pese, nici unuia nici celuilalt, de-s albei ori tuciurii, creştini, păgâni ori tăiaţi împrejur. Brăila începe la Dunăre şi se termină la Dunăre, farmecul ei este fără început şi fără sfârşit… Având grația unei volute de cariatidă și vigoarea ce-a făcut-o să renască iar și iar, de-a lungul istoriei a fost nodul ce a ținut strâns Orientul de Occident, un Turn Babel, o Arcă a lui Noe, o Pasăre Phoenix… La răspântie de imperii, arsă mereu și mereu reconstruită, prin foc a fost purificată și nu nimicită!
Arcele bulevardelor brăilene, desenate cu rigoare matematică, ascund secretele somptuoaselor case de armatori: povești de iubire, gelozie, trădare ori ruină. Cine vine fugar, mânat de treburi ori doar în trecere, nu apucă să descopere decât, poate, întâmplător, o mică parte din bogăţia legendelor și clocotul portului dunărean. Armatori, misiți, cherestegii, comersanți, agenți de navlosire și Pescăriile Statului progresau, sporind fala portului și prosperitatea tânărului regat al României Mari. Din sudoarea hamalilor, temuții cuțitari ce opinteau cu sacul de grâu pe cheiul Brăilei, încărcând ori descărcând câte 80 de vapoare zilnic, în întâiul port românesc de export, țâșneau valutele spre vistieria patriei. Hamalii încărcau grâul în saci pe care-i purtau pe umăr. Ca să nu risipească conținutul, sacul trebuia țesut la gură cu mare viteză și meșteșug desăvârșit, astfel că se ajutau de sfoară și cuțit. Sfârșitul zilei îi găsea proptiți în cârciumile din port ori, ca al doilea popas, în cele din mahalale. Sub aburii rachiului, din orgolii ori pricini mărunte, cuțitul scăpa iute între coastele tovarășului de băutură. Și cine n-a auzit despre cuțitari ori despre Brăilița, acest cartier căreia bătrânii îi ziceau Brăila dezmierdată? Niciun băiat din oraș ori din alte cartiere nu se aventura pentru vreo fată dincolo de podul Brăiliței fiindcă, era știut! – nu scăpa cu viață… Dar Brăila, locul unde se vindea și se cumpăra orice, oraș modern și cosmopolit, cu silozurile sale gigantice, cu cheiul și danele unde Anghel Saligny folosise în premieră mondială betonul armat, unde se încărca ori descărca zilnic câte o sută de mii de căruțe și 1.500 de vagoane, cu viața artistică clocotitoare ce răzbătea din teatrele sale, cu femeile sale frumoase și iuți, cu oamenii sclipitori ce i-a dăruit nației, astupa barbara încleștare de cuțite! Mitropolia de Rit Vechi, biserica evanghelică, calvină, mozaică, bulgărească, catolică, armenească, biserica Sfinţii Arhangheli, Catedrala Elenă ori catedrala Sfântul Nicolae, strada Regală, palatul teatrului Rally, Marele Hotel Francez, Grădina Mare cu Ceasul Floral și vestitul Castel de Apă ori Faleza Dunării sunt doar o parte din vectorii de seducţie ai urbei. Nații de diferite confesiuni au găsit aici o nouă patrie, au conviețuit în pace și bună înțelegere; cât ai străbate țara, nicăieri n-o să întâlnești mai multe proverbe ca aici.
Poți să te cerți cu neamurile, dar nu cu vecinii!-spuneau bătrânii și vorba veche se făcuse lege în oraș. Dar fiecare nație, după pravila adusă din țara ei, a rămas zăvorâtă în dogme, cutume, tradiții, obiceiuri și prejudecăți. Dând culoare și strălucire locului, l-au limpezit cu lacrimi, căci toate diferențele dintre seminții s-au dovedit potrivnice dragostei. Brăilei i s-a dus vestea prin iubirile pătimașe, imposibile, uneori sfârșite în Dunăre, alteori în juvăț ori lovituri de cuțit. Un evreu se întâmpla să iubească o româncă, stârnind împotrivirea neamurilor ori o armeancă pica cu tronc unui italian într-un amor fără viitor, ori un grec bogat din Poligon se prăpădea după o lipoveancă săracă din Comorofca, mezalianțe imposibile, război între familii, dragoste plătită cu suspine și sânge. Romeo și Julieta s-au tot reîncarnat la Brăila sub același cer vitreg, jucând aceeași piesă sub mii și mii de chipuri, destine tragice, nedrepte și adesea anonime. Piesa Take, Ianke și Cadâr s-a derulat, viu, concret și dureros printre negustorii urbei, în toate combinațiile posibile nu cu trei, ci cu optsprezece nații. Hohotul de râs a răzbătut peste năduful năpăstuiților amorezi, umorul cicatrizând răni dureroase. Bărbații și-au găsit refugiul în sutele de bordeluri, o afacere la fel de profitabilă precum exportul de grâne; la Tanti Elvira, amorul se revendica a fi a opta artă. Așa se face că, măcar în componenta ei feminină, Brăila era pregătită pentru intrarea în scenă a lui Terente! Urbea dunăreană s-a împodobit cu pădure de coarne și așa începe povestea: cerbii orașului s-au transformat în vânători!
Doina Popescu Brăila 