Dilema mea


La câte-s strâmbe-n ţara asta, acţiunea romanelor mele mele este plasată ceva mai la vest, ca să mă concentrez pe acţiune şi să n-ajung să-njur guvernul, multinaţionalele şi băncile.

De câţiva ani buni nu mai urmăresc nici jurnalele de ştiri, în ultimii doi-trei ani mulţumindu-mă cu Discovery şi National Geographic. Anul trecut, pe 4 aprilie, supărată că şi posturile preferate dau reluări, consumându-mi timpul inutil, profitând că pe mama o lăsaseră bateriile la tensiometru, am scos bateriile de la telecomandă şi am închis definitiv capitolul tv, evitând ştirile pe cât posibil chiar şi pe bloguri.

Sigur, tragedia de la Smolensk a străbătut zidurile casei mele cu pereţi de 80 iar în altă zi, pe când mă pregăteam de o plimbare în Grădina Mare, rugbistul zice ” înapoi nevastă, că vine noru’!”

Norul, gheţarul, vulcanul m-am prins până la urmă că nu-i banc, chiar dacă la început aşa părea.

Dar ieri, aflându-mă într-un birou, o ştire m-a lovit din plin: în Liban un violator şi omorâtor de copii egiptean a fost linşat de mulţime! 

Cum noi trăim într-o ţară în care victima n-are niciun drept şi orice proces este permutabil la Craiova unde se găseşte compasiune nemăsurată pentru bestii, ştirea m-a făcut să gândesc că justiţia românească are uneori doar rolul de a da certificate de bună purtare unor ticăloşi, ori măcar şansa s-o şteargă la umbră, pe alte coclauri. Am dat un zece libanezilor!

Şi după asta am mai prins o ştire stupefiantă: new-york-ezii, din lipsă acută de spaţiu îşi depozitează pantofii în cămările goale şi hainele în cuptoarele pe care nu le mai utilizează din cauza crizei. Ştirea a avut şi înregistrare video şi un mic interviu, totuşi mi s-a părut ruptă dintr-un film prost.

Astăzi, când soţul meu mă anunţă că s-a hotărât majorarea impozitului de la 16% la 20% şi a tva-ului de la 19 la 25% după ce reprezentantul FMI asigurase într-un interviu de dimineaţă că nu vor fi majorări de impozite, mă întreb dacă ştirea cu new-york-ezii nu e de fapt o manipulare de presă ca să ni se pară că oricât de rău ar fi, de fapt ne este încă bine!

Şi apropo! Cu ani în urmă mi-am adus un seif din Austria dar n-am agonisit nimic să bag în el şi-l ţin nefolosit. Să-mi bag eşarfele în el ori şosetele? 

   

Reclame

EMINESCU ARE TOATE RĂSPUNSURILE


M-a necăjit cineva cu o obrăznicie în formă continuată şi mă întrebam dacă are rost sau nu să fac o postare pe această temă.
Pentru cine a înţeles greşit, mai spun o dată că rostul blogurilor mele este să-mi promovez romanele şi proza afurisită şi să ţin legătura cu cititorii mei la modul elegant.
Sunt foooarte măritată, nu bloggeresc ca să-mi treacă cine ştie ce plictiseli din căsnicie şi am 41 de ani.
Internetul este plin de prospături, fetele de 21 de ani râncezesc pe HI5 în aşteptarea unui agaţament.
Îmi place umorul de calitate dar nu şi promiscuitatea.
Am găsit pe blogul lui Tibi Glossa lui Eminescu şi mi-am dat nişte răspunsuri.

Dom’ Profesor sare calul


Prin ’92 veneam de la Sinaia cu un Ww Transporter. La volan un mare artist în materie de şoferie, prietenul meu, dom’ Profesor.
Ajungând la borcanul din apropierea Ploieştiului, trei maşini de poliţie dintre care una chiar cu girofarul pornit şi o mare desfăşurare de forţe. Pe dubla continuă un poliţist.
Dom’ Profesor i-a dubla între caucioace spre stupefacţia poliţistului care, evident, ne opreşte:
-Domnule, ori nu eşti normal? Vrei să spui că nu m-ai văzut aici ?
-Sigur că te-am văzut! Am vrut să-ţi testez vigilenţa!- zice râzând dom’ Profesor.
Poliţistul îi cere permisul, talonul şi asigurarea, începe procesul-verbal şi îi cere şi buletinul.  Îi dă procesul verbal la semnat, îi taie chitanţă(pe vremea aia poliţistul avea chitanţier la purtător) şi îi înapoiază actele. Dom’ Profesor, culant, la amenda de 500 de lei îi mai dă 500.
-Ia să mănânci şi tu nişte mici!
Poliţistului îi sclipesc ochii şi bagă banii în buzunar, bucuros de chilipir.
Din buletin cade o carte de vizită şi, galant, poliţistul se apleacă să o ridice. La aşa şpagă, era firesc.
Poliţistul înţepeneşte: cartea de vizită era a şefului tehnicului pe ţară de la interne.
– Îl cunoaşteţi pe gealul Icsulescu?
-Da! E naşul meu!
-Ia-ţi dom’le actele şi banii înapoi de-aci, că mă laşi fără pâine!
Dom’ Profesor râde şi apasă acceleraţia.
Spre stupefacţia celor zece poliţişti împrăştiaţi pe şosea, noi accelerăm şi poliţistul alergă după noi cu banii întinşi.
Ce-a fost asta, Profesore?
-M-am distrat şi eu puţin…

În 2009, în plină criză, dom’Profesor a plecat să șofeze pe autostrăzile cerului.

GOOGLE MĂ IA LA MIŞTO-UP DATE


În postarea GOOGLE CEL MAI BUN PRIETEN AL OMULUI mă minunam că Google identifică pagina mea ca fiind în franceză sau portugheză. Acum, conaşul Google recidivează:

Această pagină este în engleză. Doriţi ca bara de instrumente Google să o traducă?

Părerea mea că Google o face pe prostul. Cum îi zicea Vanghelie? Goagle? Goagăl? Zii, Vanghelie, că şi el ne zice nouă!

Ca în fiecare dimineaţa, Google mi-a pregătit o nouă farsă: Google slovacă. Plasez şi poza asta ca să vă minunaţi şi voi.

pagină Engleză

pagină Engleză

SALVAREA LEULUI


Un şoricel cu lăbuţa rănită, răpus de foame se uita cu jind la un coş cu fructe dar, mica infirmitate nu-i permitea să ajungă în coş. Cu ultimele puteri, rugă un leu să îl pună în coş.

-Leule, salvează-mă! Ajută-mă să ajung în coş ca să mă pot hrăni, că te voi ajuta şi eu într-o zi.

Leul îl privi ironic pe neînsemnatul şoricel, totuşi, pentru că nu era deranjul prea mare, urcă pe şoricel în coş şi plecă la treburile lui.

Într-o zi, leul se prinse într-o capcană de liane şi după câteva ore de zbatere în care se încurcă şi mai rău, începu să ragă deznădăjduit.

Şoricelul trecu prin zonă şi văzu necazul leului. Îi roase lianele şi îl slobozi.

Deci, dragii mei, nu există pe lume prieten neînsemnat!  Că îţi salvează viaţa sau îţi spune doar o vorbă de încurajare, un prieten, este întotdeauna un dar!

DOMNIA ŞI PROSTIA


Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.

Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180.  Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.

Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.

În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.

Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.

Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.

Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.

La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:

-N-are cutie automată!- zice el râzând.

Americanul plângea.

Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.

Cică domnia şi prostia se plăteşte.

Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…

Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.

Se pare că defecţiunea era remediată.

Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.

Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.

Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!

OCHELARII LUI JAMES BOND


Eram studentă şi încercam să-i fac surorii mele mai mici o reţetă de ochelari. Bugetul îmi impunea restricţii şi toate ramele aveau preţuri piperate. Singura ramă de care mă puteam apropia era neagră. Simțindu-mi ezitarea, vânzătoarea mă încurajează negustoreşte:

-Este un model robust şi bine vândut, domnişoară!  Sir Roger Moore, care-l joacă pe SFÂNTUL şi pe JAMES BOND, tot modelul ăsta-l poartă. Dă un aer bărbătesc…

-Eu vreau o ramă pentru o fetiţă fragilă, de 12 anişori…

-Atunci, chiar de ăştia are nevoie: să devină impunătoare!

Nu că m-ar fi convins aburelile ei dar, atâţia bani aveam şi am luat ochelarii lui SFÂNTUL. În familie disperare mare: drăcoşii de copii, strigau sora mea ochelarista şi aragaz cu patru ochi. Necăjită, mama s-a dus la şcoală să vorbească cu diriginta, o profesoară de biologie foarte de treabă, care fusese şi profesoara mea.

-Ei, asta-i bună!- zice uimită doamna dirigintă. Doar pentru atâta vă faceţi sânge rău? Vedeţi-vă de treabă! Mie dracii ăştia-mi zic SCROAFA!