Poveste cu turci, grase și pseudonime


Fiind zilele trecute din zori și până-n seară la târgul de carte de la Galați, sunt convocată de urgență la contabilitate, să mă pronunț asupra bilanțului firmei. Plicticos!

Strâng standul la orele 21, pornesc din Galați spre Brăila, la fix s-o deranjez pe contabila mea care muncise la bilanțuri toată ziua.

Amabilă, îmi întinde d listate. După o zi excelentă de târg, arunc hârtiile pe masă fără să le răsfoiesc. Urăsc birocrația! Doar n-o să îndrept într-un sfert de ceas alergătura sau, bătuta pe loc, de un an întreg! Alea jacta est! Prefer să glumesc cu ea, dacă tot am deranjat-o la ora imposibilă. Scriitorii nu-s bogați, așa că eu îmi plătesc contabila jumătate în bani, jumătate în natură, ca Sheherezada: îi spun povești. Contabila mea adoră proza afurisită!

Doamna are simțul glumei și o poveste mișto în manșetă, așa că încingem spontan un cenaclu umoristic. Îmi povestește despre o colegă din Combinat. Deși teribil de grasă, peste 150 de kile, rămasă văduvă, este curtată puternic de un maistru. O idilă care a făcut deliciul platformei industriale de la Chiscani ani de zile. Se miră ea de amorul înflăcărat al maistrului, așa cum se mirase o viață întreagă.

-O fi turc, doamna Jeni!- zic eu. Turcilor le plac grasele!

-Că bine ziceți, doamnă! Sunteți extraordinară! Nu m-am gândit niciodată! Nu știu cum îl chema, dar toți îi ziceau Turcul! 

-Ei, vedeți! Există o explicație! Precis era șalvaragiu! A, dar poveștilor le stă bine în pereche! Am și eu grasa mea!

Doamna Ionescu, fostă colegă de cancelarie, profă de mate, complexată că nu-și luase examenul de stat, deci, neîmplinită profesional, pitică și grasă era o figură. Greutatea ei: secret de stat! Dar, ca într-o glumă din revista Urzica, atunci când se urca pe cântar, acesta gemea: celelalte trei persoane să coboare, nu cântărim grupuri!

Ochii de aligator, două linii verzi ce se ițeau din faldurile de grăsime, permanentată și vopsită alb strălucitor, fulg de nea, rujată indrăzneț cu un ton de corai, lipoveanca  era când viforoasă, când ciripit de primăvară. Deși măritată cu un nene, cât era ziua de lungă, vorbea despre un alt nene, amantul ei. Numele lui era secret dar, Ioneasca îl alinta Arthur. Cu th, ținea să precizeze de fiecare dată. Fiind un pic peltică, se auzea un… Altul.

 Cancelaria era un fel de casă de nebuni. Directorul adjunct era pedofil și fura de la cantină câte 14 cofraje de ouă. Directorul Lăzărescu, de geografie, făcea orele în natură, în Bărăgan, ducând elevii să-i culeagă porumbul, lui și liderului de sindicat, Anghel. Profa de română, o tipă decentă, frumoasă la vremea ei, țipa până amețea, ca să-i acopere pe elevi. Ei țipau și mai rău, s-o acopere pe ea, fiindcă nu-i interesa gramatica și orele ei erau seci și nisipoase. Profa de rusă nu se deranja să predea, punea note de doi și trei celor care întorceau capul la colegul de bancă sau scăpau un creion din mână. Singura persoană normală era Jeni, profa de biologie, o frumusețe de reviste glossy, mamă a două fetițe. Când spunea Jeni- fetele mele– îmi stătea inima în loc. În acel moment îmi doream să am instant două fete! Soarta o lovise crunt, într-o zi de Crăciun, soțul și fratele, ofițeri amândoi, muriseră în accident de mașină cu o Dacie verde. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de ea: blândă, demnă și curajoasă. Așa trebuia să croiască Dumnezeu toți oamenii! Dar, EL, creator jucăuș, a experimentat, iar și iar, și a produs o mulțime de rebuturi…

Revenind la doamna Ionescu, grasa care se lăuda cu amantul ei, Arthur cu th, îmi venea cam cu sifon. Văzusem eu multe la viața mea, dar asta mi se părea cam gogonată.

Într-o zi, madama povestește că Arthur îi va face cadou un televizor color. Era prin 1992-1993, când toți eram în goana după știri cu trandafiri ori papioane în culori. Să crape fierea-n toți în cancelarie, când vine Arthur cu th, cu televizorul color în brațe, marca Kitt! Îl oferă grasei adorate, asortat cu un speech poetic și substanțial.

-Țațo, mor!– a suspinat decenta profă de română, prima care s-a dezmeticit.

Arthur cu th, să fi avut vreo 75 de kilograme. Era de o eleganță egală lorzilor din filmele englezești, cu pălărioară din fetru cu boruri mici și o mustăcioară a la Clark Gable!

Bârfele au încetat după multe săptămâni, cu o concluzie general acceptată: unii bărbați sunt pur și simplu tâmpiți!

Ei, am spus contabilei mele povestea Ioneascăi dar, mi-a stat pe creier că nu mi-am amintit numele ei mic. Ioneasca și atât. Am ajuns acasă și, jumătate din noapte m-am forțat să-mi amintesc cum o cheamă pe această norocoasă amantă, la propriu, o femeie cu mare greutate. A doua zi, la stand, autografe, cititori, aglomerație, eu cu Ioneasca-n gând: cum o chema Dumnezeule, pe femeia asta? Ionescu și mai cum?…

Vine un frumos cu ochii albaștri, sosia unui coleg de liceu cu care am admirat un răsărit de soare pe malul Dunării în primăvara lui 1988.  Puștiul cumpără Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță. În ochii lui văd răsăritul acelei dimineți, de parcă n-ar fi trecut un sfert de veac. Până să mă întorc cu picioarele pe pământ și coatele pe masă, îi bâlbâi dedicația. Dar, înțeleg imediat! Primo: timpul a zburat, am deja o fată, studentă, cam de vârsta puștiului! Secundo: Arthur nu avea mustăcioara lui Clark Gable ci a lui… Kemal AtaturkDrace! De aceea avea numele secret! De aceea îi plăceau grasele! Era turc! Arthur cu th era turc! Dacă noi am fi aflat, nu ar mai fi fost niciun miracol! Nu puterea ei de seducție era la baza relației lor ci preferința turcului pentru grase! Și, totuși, cum o mai chema pe madam Ionescu? Ca de obicei, la târguri, între orele 14 și 17 lumea pleacă la masă. Cumpărători… ioc! Este momentul când apar cei ce-și spun povestea vieții lor, sperând să-i prind la insectar, eroi în romanele mele viitoare. Se apropie timid un domn cu soția lui. Intrebările lor mă lămuresc. Și el și ea repetă obsesiv: Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!

-Evident, ați scris o carte!- zic eu.

-Da!- recunosc ei în același glas. Mă lămuresc pe larg, cartea a scris-o domnul, roman politic. Scos într-un tiraj mic la o editură dar, insuficient promovat, consideră ei.

Eu am întâlnit această editură la o mulțime de târguri în țară, la Alba Iulia având stand chiar pe lângă mine. Editură serioasă dar, sub vremi! Este un adevăr că în țara noastră marketing-ul cultural este foarte subțire, nu există agenți literari, sistemul de difuzare de carte este defect spre inexistent, critica de întâmpinare a dispărut, criticii se laudă între ei sau își laudă nevestele, amantele și gașca la care sunt arondați. Așa cum am mai spus, televiziunile vin la târgurile de carte să vâneze vreo celebritate, Andreea Marin, Cărtărescu, mai nou Iohannis, sau să se cazeze la standurile de cafea, în intimități cu vânzătorii sau luând interviuri patronilor de cafenea.

În urmă cu patru ani, eu ii scriam o dedicație la Copilul Dunării dragului nostru actor național, Florin Piersic, el îmi scria mie o dedicație la cartea pe care o lansa, Toby și Omul cu două nasuri, scrisă de regizorul și scriitorul Andy Kessler. Reporterii de la răposatul TVR Cultural îl întrebau pe Florin Piersic când a băut prima cafea în viața lui. Consternat, Florin îi apostrofează:

-Mai terminați cu Maestre! Nu știți să purtați un interviu, nu sunteți pregătiți și-o țineți cu Maestre! Mie mi-ați luat deja interviu! Aici sunt sute de scriitori, mii de editori și voi alergați tot după mine, să vă spun când am băut prima cafea? Ce importanță are când am băut prima cafea? Penibil! Și te rog să nu oprești camera! Inregistrează tot și spune asta pe post! Terminați cu maneliștii și cafegii și ocupați-vă de cultură! Intervenția actorului a fost ceva mai lungă, dură și foarte bine articulată.

Întorcându-ne la standul de la Galați, concluzia este că domnul scriitor avea dreptate! Muncise ani de zile la roman, trecuse prin emoții până văzuse manuscrisul acceptat de o editură, se publicase, în sfârșit! Aștepta ecouri de la roman, dar se așternuse o tăcere asurzitoare. Nici o revistă literară nu catadixise s-o semnaleze, nici un critic nu scrisese niciun rând, editorul era cam nemulțumit că vânzările sunt subțiri!

Domnul scriitor cumpără Fericire la preț redus și-l întreb cum îl cheamă.

-A, vreau să rămân în umbră! Am publicat sub pseudonim!

-Pentru autograf…- îl liniștesc eu.

Șoptește numele dar insistă că vrea să rămână anonim. Apoi clar și răspicat:

Constanța Ionescu!

Bingo! Constanța Ionescu! Constanța! Constandina! Dina! Dida! Pe grasa mea, iubita lui Altul, Arthur cu Th, o chema Constanța Ionescu și Arthur o alinta Dida! Îmi venea să-l pup pe domnul scriitor, dar m-am abținut! Era cu nevasta! Mă recuperez, o las pe grasa de matematică într-un pliu al scufiței, și-l întreb pe scriitor:

-Constanța Ionescu? Care-i treaba cu această Constanța Ionescu?

-E pseudonimul meu!- se scuză el.

-Zău? Constanța Ionescu? Roman politic, scris de un bărbat și-l semnați Constanța Ionescu?! Și mai ziceți că-i editorul de vină! Cine citește Comisia Zurich, cumpărând cartea de pe internet ori din librărie, se tot întreabă de ce un roman puternic și masculin este semnat cu nume de femeie! Iar dumneata, bărbat, semnezi un roman politic cu nume banal de femeie?

-Este numele mamei!- se apără el încă o dată.

Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!– recunosc și eu, întrebându-mă dacă acest bărbat este fiul acelei… Constanțe Ionescu. Dar, mă înțelegeți și dumneavoastră! Puteam să-l întreb? Domnule coleg, grasa de mate, amanta elegantului Arthur cu th este mama dumneavoastră?

N-am întrebat fiindcă n-am angajat bodyguard! Dar, cu siguranță, este doar o coincidență de dimensiune cosmică între mama scriitorului și Ioneasca, grasa de mate.

Dar, sper că v-am făcut curioși și, dacă întâlniți într-o librărie o carte semnată Constanța Ionescu, vă sfătuiesc să o cumpărați. Fiindcă este un roman politic și, văd că în zilele noastre, romanele politice au mare căutare! Sigur că un drac îmi tot suflă în ureche:

-Cam câte exemplare ar fi vândut domnul Iohannis ca simplu profesor de fizică?

Sau, câte exemplare vindea Adriana Săftoiu, dacă nu promitea să arate românilor chiloții Elenei Udrea, cocoțați pe biroul piratului?

Nu vă spun numele cărții. Constanța Ionescu nu este mulțumită de titlul actual, ales de editură. Dorește să reediteze un alt tiraj sub alt titlu gen O damă și patru ași. N-a putut să recunoască, v-am spus că era nevasta de față dar, deși n-am citit cartea, din două vorbe am înțeles că era O damă la cinci ași! Nimic nu este întâmplător, domnule scriitor!

Adevăr ambalat în minciună


Anne Graham, intr-un interviu in emisiunea „Early Show” (Spectacolul matinal), a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 si i s-a pus o intrebare la care multi ar fi dat raspunsuri nesatisfacatoare: „Cum a putut Bunul Dumnezeu sa lase sa se intimple asa ceva si sa priveasca atat de nepasator aceasta catastrofa de pe pamantul Americii?

       Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte (se poate vedea pe videoclipul inregistrat). Dansa a raspuns foarte calm si explicit, precizand urmatoarele:

       „Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri…

       Cred – nu cred, dar sunt profund convinsa – ca Dumnezeu a fost si ramane adanc intristat de aceasta, la fel ca si noi, numai ca noi, de ani de zile, Īi spunem si chiar Ii poruncim sa iasa din scolile noastre, din guvernul si din vietile noastre, ca ne descurcam si singuri, fara ajutorul Lui…

       Si, fiind El un adevarat gentleman, cred ca pur si simplu S-a dat, calm, la o parte…

       Cum de mai indraznim noi oare sa-I cerem binecuvintarea, mila si protectia Sa, daca Ii cerem sa ne lase in pace? (Īn lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate in scoli, etc.)

       Cred ca totul a inceput cind Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America sa devina o tara atee si care a fost ucisa, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat ca nu dorea nici un fel de rugaciuni in scolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobata si a devenit lege obligatorie in SUA…

       Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli (Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti), iar noi am spus O.K..

       Apoi, dr. Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii atunci cind se poarta urit, pentru ca aceasta le-ar afecta mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis!). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce vorbeste, asa ca am spus O.K.

       Apoi, altcineva a spus ca profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe copii atunci cind gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev atunci cind se poarta urit, pentru ca scolile nu au nevoie de publicitate proasta si in nici un caz de procese. (Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.

       Apoi, cine stie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se distreze cit vor, iar noi nu vom trebui sa le spunem parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus O.K.

       Apoi, unii dintre alesii nostri de virf au spus ca nu conteaza ceea ce fac in viata lor privata atit timp cit isi fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele, in viata sa privata, atit timp cit am o slujba si economia merge bine.

       Apoi, niste libertini au cerut sa tiparim cat mai multe reviste cu femei goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii feminine.. Iar noi am spus O.K.

       Apoi, altcineva a impins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, si inca mai departe, afisindu-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.

       Apoi, industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu, violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea si temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decit entertainment-amuzament, nu are efecte adverse si oricum nu o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte.

       Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi.

       Probabil ca, daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce.

       Cred ca totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea vei si culege.

       Noi Ii spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa? Iar Dumnezeu raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?

        E ciudat cum oamenii Il dispretuiesc pe Dumnezeu, si apoi se intreaba cu naivitate de ce totul merge tot mai prost.

       Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne indoim de ceea ce spune Biblia.

       E ciudat cum de toti oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred, nu gindesc, si nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie in Biblie.

       Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred in Dumnezeu si de fapt sa il urmeaza pe Satana, care, se stie ca, la randul lui, crede si el in Dumnezeu……

       E ciudat cum ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati.

       E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de doua ori inainte de a le trimite si altora.

       E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este impiedicata la scoala si la locul de munca.

       Este, in sfarsit, ciudat cum poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul saptaminii.”

(Interlocutoarea a mai venit si cu alte argumente, dar ne oprim aici).

       Radeti?

       Ar fi, desigur, ciudat cum de, gindindu-va daca sa trimiteti sau nu mai departe acest mesaj nu-l veti trimite multor adrese din lista voastra, pentru ca nu sunteti siguri de ceea ce crede destinatarul posibil sau de ceea ce vor crede despre VOI daca il veti trimite.

       E ciudat cum de ma ingrijoreaza mai mult ceea ce cred oamenii despre mine si mai putin ceea ce crede Dumnezeu despre mine.

       Ce credeti?

       Trimiteti mesajul mai departe daca credeti ca este bun.

       Daca nu, atunci pur si simplu aruncati-l la cos si nimeni nu va sti ca ati facut-o.

       Dar, daca o faceti, atunci nu va mai plingeti de starea proasta in care a ajuns lumea astazi!

       Sa aveti o zi buna!

Acesta este e-mailul pe care l-am primit de la buna mea prietenă pe e-mail și l-am trimis mai departe unor prieteni ai acestui blog. Acest text circulă în blogosferă din 2005, postat pe 1420 de bloguri de limbă română și se pare că mesajul lui este puternic receptat încă. Toată greutatea lui este sugerată prin sublinierea spontaneității:

  Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte (se poate vedea pe videoclipul inregistrat). Dansa a raspuns foarte calm si explicit, precizand urmatoarele:
       „Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri…”

Dar, se poate vedea că prima frază a lui Anne contrazice deja ideea de spontaneitate. Dacă adăugăm că Anne, fiica unui pastor evanghelist, a scris 11 cărți pe teme religioase și că la rândul ei este o evanghelistă militantă, că s-a dedicat conferințelor pe teme religioase pe care le ține cu succes în fața a sute de oameni ai comunității evanghelice deja nu mai putem fi siguri că răspunsul nu este parte a unui discurs repetat programatic în conferințele sale. Ideea de spontaneitate se diluează.

Dar oare cât de important este în acest context că fiul dr Spock s-a sinucis? Nu-i așa că toate teoriile doctorului Spock se spulberă? Nu-i așa că cele 50 de milioane de exemplare ale cărții Dr Spock devin simplă maculatură?

Da, dar Anne Graham retușează fin realitatea ca să-și susțină demonstrația: adevărul este că fiul dr Spock nu s-a sinucis!

La vârsta de 22 de ani, Peter, nepotul dr Spock, bolnav de schizofrenie, a căzut de pe acoperișul muzeului la care era director tatăl său, Michael. S-a vehiculat varianta sinuciderii.

Trăind în America și având acces la informații, Anne Graham nu prea avea cum să facă confuzie între fiu și nepot. Este clar că această confuzie este voită. A strecura minciuni printre fragmente de adevăruri și de bun simț înseamnă manipulare.

Și eu nu cred că răul pe pământ s-a instalat din 1963, de când a fost scoasă Biblia din școlile americane, sau de când doctor Spock a îndemnat părinții să-și îmbrățișeze copii și să-i crească cu toată dragostea.

Bunica mea și-a sărutat copiii doar în somn și i-a învățat buchiile din Biblia cu care dormea la cap dar asta n-a împiedicat-o să-și irosească viața în două războaie mondiale, s-o mărite părinții cu forța cu un om gospodar dar neguros, care i-a mâncat sufletul, sau să vină comuniștii să-i ia pământurile, vitele, plugul, cositoarea și grânele din hambare.

Bunica Mihaica a fost o femeie admirabilă, și-a crescut copiii în spiritul muncii și corectitudinii, și-a adus apă de la Siret și lemne cu sarcina din pădure și s-a întreținut până la 82 de ani din muncă proprie crescând găini și rațe, ținând oile la stână, făcând pâine în casă și lucrând pământul, fără să se atingă de cei 150 de lei, pensia pe care o primea de la comuniști pe vremea când un salariu era cam 2100 de lei.Mă întorc la discursul Annei Graham și vă spun că nu sunt mulțumită de răspunsul ei!Putem să acuzăm precaritatea controlului la aeroport, incompetența și vigilența redusă a FBI-ului, bâlbâielile CIA, corupția din sistem, fanatismul islamiștilor dar să accept acest răspuns ar însemna că americanii au fost pedepsiți pentru aroganță, suficiență și superficialitate. Și atunci ajung să accept că tragedia a fost meritată.Dacă se demonstra că niște copii din generația răzgâiată au dat foc Turnurilor Gemene, că dezastrul a fost generat de niște oameni prost educați, sataniști, gay, obsedați sexuali, explicațiile aveau o logică, însemna că America a făcut implozie.Dar, educația precară din unele școli, moralitatea îndoielnică a unor indivizi, apetența spre pornografie a unora reprezintă realități dureroase, jenante, costisitoare, populează pușcării dar încă nu s-a demonstrat că deturnează avioane.Noi îi spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa? Iar Dumnezeu raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?Acest răspuns al Annei Graham ar fi fost acceptabil dacă primul copil omorât pe lume ar fi fost după 1963, anul scoaterii Bibliei din școlile americane.Eu nu sunt mulțumită cu răspunsurile acestei doamne!Cred mai mult în sfințenia unui călugăr dintr-un schit uitat de lume în pădurile Moldovei decât în discursurile manipulatorii ale acestor evangheliști cu acces la televiziuni.Puneți-vă în locul copiilor care și-au pierdut părinții în 9 septembrie 2011 și întrebați-vă dacă puteți aplauda acest discurs.Gândiți-vă că răspunsul Annei Graham este atât de elastic și de perfid încât se poate mula pe orice situație catastrofală ducând manipularea la rang de artă.Dacă aș accepta că acest răspuns este genial și nu o manipulare, înseamnă că atunci când voi fi întrebată de ce a fost confiscată revoluția, de ce nu s-a adoptat punctul opt din declarația de la Timișoara, de ce au venit minerii la București, atunci nu voi mai putea spune că vinovat este Iliescu. Atunci, acest răspuns genial al Annei Graham ne va închide gura la toți: ne-am meritat comuniștii, ne-am meritat voturile furate în 20 mai 1990, ne-am meritat minerii, suntem niște păcătoși și ne merită soarta! Chiar și norvegienii l-au meritat pe acel monstru care a ucis vreo sută de copii. Ne merităm toți monștrii. Punct!Mai rămân niște monștri minori de explicat: Hitler, Stalin Pol Pot, dar în următoarea conferință probabil că vom primi spontan toate explicațiile!Iubesc cuvintele frumoase, iubesc vorbele care ne apropie și ne fac mai buni dar cu o singură condiție: dacă exprimă un adevăr!

căsătorit cu Doina Popescu

SĂ NU MĂNÂNCI PREA MULTĂ ÎNGHEŢATĂ!


Cum ziceam şi în alte articole, cum am intrat în facultate m-am grăbit ca… fata mare la măritat.

Când iubeşti de nu mai ai aer, când alergi cu iubitul de mână, cântând prin ploaie şi lapoviţă cu stratul de gheaţă în cap ca un acoperiş şi simţi că plesneşti de fericire, nici Dunărea, nici Marea, nici Munţii Carpaţi nu-ţi pot sta împotrivă, cu atât mai puţin socotelile meschine şi istericale turbate ale soacrei.

Ne-am căsătorit aducând o mare tulburare- eu unor piloţi de la Aeroclub, el-frumoaselor din Liceul Pedagogic Bucureşti.

Cum densitatea de băieţi la un liceu pedagogic este cam de 1 la 2000 de fete, că nici de veceuri separate de fete şi băieţi nu este nevoie, vă daţi seama ce rumoare a fost când s-a aflat că bărbatul lor frumos şi de toată nădejdea s-a… însurat. Toate erau disperate să afle cine este norocoasa.

Vedetismul soţului meu era oarecum obositor. Dacă mergeam la gară, în piaţă la Matache, în Cişmigiu sau oriunde era trafic mai intens, trebuia să apară un stol de fete să-l îmbrăţişeze, să-l pupe, uneori destul de insistent. Aproape mă obişnuisem dar, se-ntâmpla cam des…

Într-o zi călduroasă, în vara lui ’89, intrând în Cişmigiu dinspre Ştirbei-vodă, cumpărăm șapte îngheţate Parfe de mentă trase-n ciocolată la un leu şi şaptezeci şi cinci de bani bucata. La acele vremuri, când totul lipsea, dacă dădea norocul peste tine să găseşti ceva, din instinct cumpărai… pe stoc.

Soţul meu, având supărări cu măselele atacă una şi eu, rămasă fără ajutor, le mănânc pe celelalte şase. Între timp, pleacă la toaletă şi mă lasă pe bancă lângă Izvorul lui Eminescu.

Vine râzând, deschide mapa şi… încă douăsprezece Parfe-uri!!!

Bineînţeles că îl dureau măsele şi m-am sacrificat tot eu! Dulce sacrificiu…

Acum, nu ştiu cât au atârnat cele 18 Parfe-uri la cele patruzeci şi ceva de kilograme ale mele dar limba mi se umflase şi începusem să vorbesc sâsâit. Ne distram zicând cuvinte cu”ţ” care sunau cam aşa: înghesată, sursure, sap

Din glumă în glumă, plecăm să ne plimbăm de mână pe aleile parcului şi, la o răspântie, evident, un stol de gagici, foste colege  de-ale lui de la Liceul Pedagogic ne-mpresoară dar, după pupături şi chiote, soţul meu se impune:

-Uşurel-uşurel, că nu mai sunt un bărbat liber: v-o prezint pe soţia mea!

Fetele  tac şi se întorc spre mine, curioase din cale-afară să vadă cine l-a suflat pe Frumuşelul.

Cu toată limba avariată, puteam să scap cu demnitate, fiindcă lumea-mi zicea Doina sau Dodo, deci niciun „ţ” compromiţător.  Dar, pusă pe şotii cum sunt, nu m-am putut abţine. Cum era să scap o asemenea ocazie?

Eram sigură că oricum mă vor face arşice şi-mi vor găsi o mie de cusururi. Oricât m-aş fi străduit să dau bine şi oricâte demonstraţii de deşteptăciune le-aş fi făcut, eu eram inamicul declarat. Ştiam asta de la mine din liceu, de la Brăila.

Când s-a însurat o mare vedetă, Adrian Robitu, imediat după terminarea liceului, toată lumea zicea c-a luat o mătură troglodită, chit că omul se-nsurase pe la Bucureşti şi zeloasele comentatoare n-o văzuseră niciodată pe respectiva!

Deci, premeditat, parşiv, cu un zâmbet radios şi limbă lată zic:

-Salut! Eu sunt Doinisa! Îmi pare bine de cunostinsă! Mă scuzasi de sâsâială, da’ m-am lăcomit la 18 înghesate si mi s-a umflat limba!

Fetele m-au privit şocate şi au plecat dezamăgite pe o alee iar noi doi, sufocaţi de râs, pe alta.

NECAZURILE COPILĂRIEI


În fiecare an, vara, mama-mi dădea nişte sacoşe de pânză cât mine de mari încărcate cu zahăr, orez, ulei şi câte şi mai câte şi mă trimetea la ţară.

Se lăcomea să pună cât mai multe, bucuroasă de trăinicia sacoşei fără să-i treacă prin cap că-mi smulge mâinile din umeri. Eu nu comentam de frică să nu mă trimită la Satana, bunica teroristă din partea tatălui, de la Stăncuţa.

Fiind isteaţă, ştiam drumul: cu autobuzul 4 până la gară, de la gară la autogară pe jos preţ de o staţie şi, de acolo îmi cumpăram juma de bilet iar cu o cursă tutuca până la Cotu-Lung.

Dar, în fiecare an eu şi bunica aveam un secret. Fiind mititică, în fiecare an  sacoşa din stânga, piatră de moară ca şi cea din dreapta de altfel, o plezneam de-o bordură foarte înaltă din autogară şi spărgeam borcanul de 800 de grame cu gem de vişine. Bunica arunca gemul şi cioburile, spăla sacoşa şi nu ne ştia nici vântul nici pământul. Mereu eram bucuroasă că salvam sticla de ulei din dreapta fiindcă dacă năclăiam sacoşa de ulei eram prinse.

Cum spuneam şi în povestea „De-a râsul calului”, obsesia mea de-a călări se transformă în boală grea.

Unchiul meu, Beleaua era una din vedetele satului, având o pereche de cai frumoşi la căruţă. Cum în sat nu avea nimeni maşină, culmea tehnologiei era trăsurica preşedintelui CAP, şareta lui nea Sava, brigadierul de la vaci şi cele trei căruţe din care una a lui Beleaua.

Caciorât la suflet, Beleaua mă înjura din zori că-i mănânc pâinea de pomană şi când nevastă-sa, tanti Vasilica, femeie blândă şi de omenie îmi punea o cană de lapte dimineaţa, venea şi mi-o bea el zicând că nu merit nimic fiindcă mama se distrează la oraş şi m-a trimis pe capul lui să-i aduc sărăcia la uşă.

Nici eu nu aveam gura cusută şi-i ţineam piept, fiindcă mama mă trimetea la bunica, nu la el, cu nişte sacoşe mai mari decât mine şi ar fi fost de-ajuns să hrănească un cârd de copii ca mine- 21 de kile bucata- cât o oaie de contract cum zicea văru’ Enache. Dar el, Haplea, venea la bunica şi rădea tot din primele două zile şi de răutate şi lăcomie mă înjura toată ziulica.

Pe la el trebuia să mă duc de cele mai multe ori la clacă, fiindcă avea o boierie-n el şi mereu avea nevoie de un argat fără simbrie, ba la căpiţe, ba la ciocănei ori lucernă. Cu tanti Vasilica mă duceam de drag la vânturat grâul sau la vaci să dau apă şi mâncare. Tanti Vasilica, ştiindu-l neam prost, îmi punea o cană de lapte-n faţă şi după ce o bea ticălosul, se uita după el până se pierdea în grădină sau se liniştea colbul din uliţă dacă pleca cu căruţa. Apoi scotea din masă- aşa zicea ea la dulapul cu vase pe care se mânca- scotea altă cană cu lapte sau o farfurie de lapte cu colărezi. Mâncam plângând.

Deci, cum ziceam, am aşteptat să-l prind în toane bune pe Beleaua şi l-am rugat să mă înveţe să călăresc.

M-am ales cu alt poptop de-njurături şi, iute de picior cum eram, am şters-o repejor, că nebunul vroia să-nmoaie biciul pe mine.

Căutând o cale să călăresc, într-o zi, când toată lumea era ocupată cu mulsul vacilor dădu norocul peste mine. Între grajduri, pari strâmbi delimitau nişte ţarcuri unde erau scoase vacile la aer. Ţarcurile erau delimitate cu alţi pari în ţarcuri mai mici, fiindcă vacile, viţeluşii şi taurii stăteau în incinte separate. Într-un ţarc, spre norocul meu erau doi mânji. Dintr-o dată-mi era clar. Un copil atât de mic trebuia să călărească un mânz. Eram sigură că şi mânjii au chef de joacă şi se vor bucura se ne-mprietenim.

Nu era nimeni să mă vadă aşa că am sărit veselă împrejmuirea de pari, am trecut de o curticică, mai aveam una şi eram lângă mânji.

Oops! Săr, înaintez vreun metru jumate, poate  doi şi belea! De la ploaie şi urina vitelor, zona era ca o mlaştină şi m-am afundat brusc până la chiloţi. Eram prinsă-n capcana urât mirositoare. Am strigat până am ameţit, am dat din mâini dar toată lumea mulgea vacile şi nu mă auzea nimeni. Când disperarea era la apogeu şi capul mă durea de la atâta ţipat, un taur pe care nu-l văzusem până atunci se ridică din curticica în care eram şi eu venind spre mine. Strigam din ce în ce mai panicată, când văd că taurul se opreşte şi mugeşte furios. Simţise şi el că se scufundă şi probabil era frustrat. Era clar că dacă încerca să se apropie se va afunda şi el dar frica nebună mă făcea să strig şi mai tare.

După un timp, cât mă priveam ochi în ochi cu taurul, eu ţipând spre iritarea lui, el mugind spre groaza mea, a apărut Şoşu.

Şoşu, bâlbâitul satului, care trăia ca cel mai sărac într-un sat de săraci, la marginea cătunului, având nevastă pe Fonfăita şi mare avere un măgar şi o colibă fără gard, veni şi-mi făcu vesel cu mâna apoi plecă. Socoteam că a plecat după ajutoare dar nu mă puteam linişti căci privirea ucigaşă a taurului mă umplea de disperare.

După o vreme am priceput că mintea Şoşului era prea odihnită să priceapă speţa mea şi-mi pierdui speranţa-n ajutor din partea lui.

Din puţinele mele puteri mă apucai să strig iar. La o vreme, o vădană ştiută de Curva satului, expresie care-mi suna rău chiar dacă nu ştiam ce-nseamnă, dădu cu ochii de mine şi nu se mai opri din râs. Pe cât râdea ea de tare, pe-atât mi se înteţea mie plânsul!

Se-ndură să strige:

-Fa, Vasilicî, fa, fetişoara asta di Brăilî-i toatî-n câcat fa! Ia di scoati-o c-o mănâncî turbăciunea ista di taur balţat!

Încet încet, femeile din grajduri veniră în roiuri şi pun-te pe râs! Ele râdeau să se prăpădească, eu plângeam de nu mai aveam aer şi tanti Vasilica, la care-mi era toată speranţa nicăieri.

Când îşi făcură ţaţele porţia de râs, apăru şi tanti care fusese-n biroul veterinarului, o încăpere coşcovită în grajd, puţind ca vai de lume dar în care era un preţios microscop.

Îşi puse mâinile-n cap şi-mi întinse o cobiliţă  ca să mă ţin de ea ca să mă extrag. Oricine s-ar fi aventurat să mă scoată ar fi păţit ca mine şi femeile vociferau neputincioase fiindcă nu era chip să mă extrag din noroi doar ţinându-mă de cobiliţă.

Taurul fu mânat în alt ţarc de unde mugea şi-mi arunca priviri ucigaşe.

După vreo jumate de ceas de încercări, când teama mi se risipise dar plângeam de umilinţă şi necaz, veni maşina ICIL-ului şi lumea mă abandonă ca să măsoare laptele şi să-l dea în primire. Meditând la o soluţie de a ieşi din rahat şi la propriu şi la figurat, îmi încolţi o idee. Când s-a întors cârdul de muieri hlizite planul era gata. Le-am zis să scoată una din uşile duble de la grajd din balamale, treabă de altfel simplă, uşile de grajd fiind numai nişte scânduri însăilate şi să o pună ca un podeţ peste mocirla vâscoasă ca femeile să se poată apropia de mine.

În câteva minute eram scoasă pe uscat dar scânceam necăjită fiindcă nămolul cleios amestecat cu rahat şi pişălău de vacă îmi făcuse nişte pantalonaşi oribili şi cucoanele delicate care râneau la coada vacii o făceau pe sensibiloasele şi pufneau deranjate de duhoarea pe care-o emanam.

Tot tanti Vasilica m-a scos la vopsea, frecându-mă cu paie pe picioare şi spălându-mă cu apa din vreo trei balerci. Tenişii şosetele, patalonaşii scurţi şi chiloţii au ajuns în balercă la-nmuiat. În curul gol şi departe să miros a primăvară am alergat într-un suflet prin grădini, prin spatele caselor până la bunica acasă unde am intrat direct în copaia de lemn şi m-am spălat cu săpun de casă.

Bunica a fiert pelin, fruze de nuc, muşeţel, coada calului şi tot felul de cozi şi m-am spălat îndelung ca să mă dezinfectez şi să scap de miros, apoi m-a frecat cu nişte flori sălbatice direct pe picioare şi m-a băgat iar într-o fiertură până am scăpat de mirosul iute.

Cum niciun adulter şi nicio înmormântare nu tulbură liniştea satului, până vara următoare cotulungenii aveau ce trăncăni. Dar, peste tabăra batjocoritorilor, fericiţi că au de ce „se râde”, acum mai apăruse una, destul de numeroasă, a celor care reţinuseră ideea copilului de 21 de kile,-cât o oaie de contract,- de-a ieşi din rahat cu ajutorul uşii de la grajd.

citeşte şi DE RÂSUL CALULUI

SALVAREA LEULUI


Un şoricel cu lăbuţa rănită, răpus de foame se uita cu jind la un coş cu fructe dar, mica infirmitate nu-i permitea să ajungă în coş. Cu ultimele puteri, rugă un leu să îl pună în coş.

-Leule, salvează-mă! Ajută-mă să ajung în coş ca să mă pot hrăni, că te voi ajuta şi eu într-o zi.

Leul îl privi ironic pe neînsemnatul şoricel, totuşi, pentru că nu era deranjul prea mare, urcă pe şoricel în coş şi plecă la treburile lui.

Într-o zi, leul se prinse într-o capcană de liane şi după câteva ore de zbatere în care se încurcă şi mai rău, începu să ragă deznădăjduit.

Şoricelul trecu prin zonă şi văzu necazul leului. Îi roase lianele şi îl slobozi.

Deci, dragii mei, nu există pe lume prieten neînsemnat!  Că îţi salvează viaţa sau îţi spune doar o vorbă de încurajare, un prieten, este întotdeauna un dar!

SĂ NU DEZAMĂGEŞTI FEMEILE!


Un comentariu al prietenului meu, Mesagerul, mi-a adus aminte de un banc de acum 30 de ani.

O tipă trage la hotel dar, din lipsă de locuri este cazată cu un domn în cameră. Recepţionerul o linişteşte că patul, deşi matrimonial, este despărţit pe lung de o scândură de 30 de centimetri care asigură intimitate.

Cei doi se întind în pat, sting lumina şi se perpelesc până dimineaţă, fără să treacă de „baricadă”.

Dimineaţă, tipul o invită cu eleganţă la micul dejun, apoi la un cinematograf la matineu.

Ieşind de la film, tipa îi smulge pălăria din cap şi o aruncă peste un gard înalt de doi metri. Din două mişcări, tipul se repede la gard să-şi recupereze pălăria. La care doamna apucându-l de poalele lodenului:

-Stai domnule, binişor! Adică azi-noapte n-ai fost în stare să sări o pârlită de scândură de 30 de centimetri şi acum vrei să sări un gard de doi metri?

DE RÂSUL CALULUI


Mă simţeam tare bine la ţară, la Cotu-Lung, într-un mic cătun pe malul Siretului dar, copii din sat, deşi erau prietenoşi aveau un zâmbet superior: pentru ei rămâneam doar o orăşeancă!

Am studiat serios problema şi am depistat două motive: unu’ era că ei se jucau numai desculţi şi eu umblam  mereu „potcovită” şi alta că ei călăriseră adesea iar eu niciodată. De ce umblam „potcovită”?

De mică am o problemă cu tălpile: nu pot merge desculţă şi pace, nici măcar tenişii nu-i suport fiindcă simt pietrele cum mă înghiontesc.

De călărit, îmi doream enorm dar nu avusesem niciodată ocazia şi ei, care duceau caii la adăpat sau la iarbă călăreau adesea.

Unul din locurile unde ne jucam des era curtea CAP-ul cu grajdurile de vaci. O mătuşă a mea lucra la vaci şi îmi făceam adesea vânt pe acolo. Puţin în laterala grajdurilor, era o piramidă de lucernă  şi alta, enormă din baloţi de paie. Urcam des pe ea şi ne jucam, chit că era înaltă cât un bloc cu 2-3 etaje, dar se escalada uşor fiind organizată în trepte. Într-o zi, jucându-ne pe lângă piramidă, ochesc un noaten roib, o frumuseţe, stând chiar la baza piramidei.

Îmi încolţeşte un plan: acum era momentul să-mi demonstrez vitejia! Urc furiş pe cealaltă parte a piramidei, ajung, în vârf şi încerc să cobor pe partea noatenului. Mă apropii puţin, aştept şi văd bucuroasă că a venit şi maşina ICIL-ului să colecteze laptele, aşa că toată lumea era ieşită în faţa grajdurilor, având un număr impresionant de spectatori. Când mi se pare poziţia propice, sar direct pe căluţ. Acesta îşi păstrează capul şi copitele din faţă în aceeaşi poziţie dar îşi mută crupa harcana, vreo juma de metru’. Iau o buşitură dureroasă şi umilitoare în faţa tuturor dar, spre amuzamentul asistenţei,  micul trădător întoarce capul spre mine şi râde!  Aţi citit bine! Calul a râs de parcă era gâdilat şi vreo două zile tot satul a povestit cum a râs roibul de micuţa orăşeancă. Că m-am julit în coate şi genunchi de mai mare mila având usturimi insuportabile a fost una, dar perversitatea noatenului şi glumele care m-au urmărit toată vara au fost şi mai greu de dus!

RÂSUL CALULUI

SALAM CU SOIA


Am prins câţiva ani de comunism cu alimentările şi cofetăriile pline, cu produse de calitate frumos ambalate, cu reclame şi vitrine amenajate de vitrinieri specialişti. În copilăria mea, cofetăria era un loc al bucuriei: eclere, ciocolată, krantz erau produse excelente de care nu m-am săturat niciodată!

În cartier erau trei magazine Alimentara de dimensiunile unui Plus din ziua de azi: muşchi ţigănesc făcut la Brăila, parizer, cremwurşti şi polonez, toate produse de Popeşti-Leordeni, pate-ul de Constanţa şi muştarul de Tecuci toate de cea mai bună calitate.

Ca să nu mai vorbim de lichiorul cremă de ciocolată făcut la Zarea şi inegalabilii biscuiţi Tismana sau Poieni, traşi în ciocolată!

Apoi, după ’78 au început să lipsească zahărul şi uleiul şi încet- încet totul, cofetăriile şi-au pierdut produsele şi bucuria, alimentările mai aveau doar creveţi vietnamezi, conserve de peşte şi apă minerală Hebe.

În timpul facultăţii, cumpăram produse de Popeşti Leordeni şi pentru că mă omora mirosul îmbietor, uneori strecuram mâna în mapă şi până la cămin mâncam suta de grame de salam Victoria sau cei doi-trei cremwurşti.

Ce se-ntâmplă oameni buni?

Toate produsele înşirate mai sus sunt simple amintiri şi la acest moment, în ciuda supermarketurilor încărcate, nu găseşti produse la fel de gustoase.

Acum a dispărut practic şi noţiunea de cofetărie. Produsele fade de cofetărie-patiserie se cumpără în grabă din supermarket, cofetăriile contemporane îţi vând produsele pentru acasă, probabil de teamă că dacă le guşti în prăvălie le pui în cap la vânzătoare .

Ţara asta a pierdut farmecul cafenelelor dar şi bucuria cofetăriilor de altădată.

Ultimul ecler adevărat l-am mâncat în decembrie 2000,  produs de firma Ella din Brăila, ultima amandină adevărată am mâncat-o la Tulcea dar cofetăria s-a închis de vreo 4 ani lăsând locul unei bănci.

Şi după denaturarea reţetelor în comunism, după celebrul salam cu soia, a venit capitaslismul ăsta sh, cu MDM-ul , E-uri şi alte scârbăciuni.

Mă plimb pe lângă rafturi în „Carefură” şi nu mă pot hotărî să pun nimic în coş. Cumpăr muşchi file pe care nu-l mănâncă nici pisica!

M-am săturat de experimente şi dezamăgiri. Ambalaje excelente ascund produse îndoielnice. Voi face o rubrică permanentă cu ce produse mă oripileză şi mă dezamăgesc, dar şi cu produse pe care le găsesc excelente. Momentan nu-mi vine niciunul  excelent în minte!

Am scris acest articol, ca voi, cititorii mei să-mi scrieţi ce mărci de muşchi, pastramă, polonezi, cremvurşti şi orice produse de calitate cunoaşteţi. Şi musai dulciuri bune!

PS: L-am detestat pe Ceauşescu pentru obsesia înlocuitorilor şi primul lucru când am descins în Occident a fost să-mi caut adidaşi din piele. Am avut un şoc să constat că nu existau decât ştifturi din înlocuitori făcuţi în China, Korea, Vietnam. Am găsit cu greu nişte Reebook din piele făcuţi în Thailanda. În Germania, Austria, Belgia, Olanda, Franţa, n-am găsit  decât adidaşi produşi în Asia.

Ce-i drept, pentru măsuri bărbăteşti aveau câte ceva din piele dar, musai combinaţi.

Am constatat cu stupoare că Ceauşescu importase moda înlocuitorilor din Occident!

VIOLATORUL


În primul an de căsnicie, după aragaz, frigider şi televizor veni în sfârşit rândul cortului. Pentru că stăteam în cămin studenţesc şi visam la o casă, semnificaţia cortului era tulburătoare. Spuneam cu mândrie că este prima noastră casă… de vacanţă.
În tren cu naşul a fost simplu dar ajunşi la Sinaia, mare dilemă unde să aşezăm cortul.
Am ochit o coastă de deal însorită şi în 20 de minute treaba era gata. Am tras şi un picnic şi bucuria era deplină, când apare o băbuţă ce trăznea a ţuică:
-Taman acilea-n drumul ursului v-aţi pus, păcatele mele? Cum se-nserează, cum apare moş Martin.
Am strâns cortul în grabă şi am plecat după alt loc mai sigur. Pretutindeni, oamenii erau sceptici şi vorbeau de urs. Cineva ne-a sfătuit să ne ducem la vila Select. Am cerut permisiunea proprietarului şi am întins cortul. Sigur că după atâta alergătură ne-ncerca foamea. Am întins un picnic mulţumiţi că am găsit un loc sigur. Am strâns atent toate resturile şi ambalajele şi le-am dus la container.
Aş fi vrut să strig dar nu mai aveam grai. De jur împrejurul containerului erau sute de labe de urs imprimate în sol. Strig totuşi:
-Aicea vine ursu’ cu tot neamul, bărbate!
-Sunt surd cu tot neamu’?- zice el mirat.
-Urs, nu surd!
-Ce ţi-a căşunat pe mine? De ce mă faci surd?
-Mă apropii: urs nu surd!
-Ei, aşa-mi place! Doar sunt ursuleţul tău! Am avut impresia că m-ai făcut surd!
-Ursuleţule iubit, neamurile tale proaste vor veni la noapte peste noi!
-N-am chef să-mi stric dispoziţia! Să stea dracului în Bucureşti, măcar aici să uit de ei! Ţi-am spus mereu să nu mai pomeneşti de ei, că ăştia-s pieze rele, aduc ghinion!
Văzând că nu ne înţelegem, îl iau de mână şi îl car la container.
Pricepe şi strânge cortul în tăcere. Se înserase şi şansele se subţiau.
Ocheşte un loc la Vadul Cerbului şi zice: dacă mă pui să-l mut şi de aici îi dau foc! Rămâi unde eşti! Să nu te mişti de-aici şi să nu scoţi o silabă că explodez! Ba nu! Du-te la terasă şi ia zece mici că mi s-a făcut iar foame!
Eu mă îndepărtez şi el se apucă de întins cortul: după atâta repetir căpătase o îndemânare de invidiat!
Stau vreo oră la coadă şi când mă întorc, nişte gălăţeni montau cortul lângă noi.
Ursuleţul meu era triumfător:
-Să fi văzut ce repede l-am montat! Sunt expert!
-Te cred, dar mută-l vreo doi metri mai încolo că uite: l-ai pus pe firicelul pârâiaşului!
Rămâne stupefiat:
-Acum juma’ de oră ăsta nu era aici!
-Te cred iubire, natura îi urăşte pe cotropitori! Dar tot nu pot să dorm în apă!
-Dorm eu!
-Sigur! Şi eu veghez!
-Nu glumesc! Oricum avem o singură saltea. Umflu salteaua, eu mă aşez pe ea, tu peste mine şi ne învelim cu sacul de dormit: sandwich Popescu! Ne încălzim şi nici nu mai mut cortul că nu mai pot! Mă crezi?
Îl cred şi fiind conştientă că la următoarea silabă ar fi scos bricheta, îi arăt micii:
-Hai să-i mâncăm calzi, că dacă se răcesc ne tragem pe mâini.
Se înnoptase vârtos. În dreptul cortului, pe cealaltă parte a şoselei era un izvor. Iau o sticlă goală şi plec după apă.
Umplu sticla pe jumătate şi o dihanie neagră mişcă tufişul. Dau să ţip dar cuvintele refuză să se desprindă de corzile vocale. Ţipătul în mintea mea este ascuţit, dureros şi o rup totuşi la fugă, în ciuda maşinilor care vâjâiau pe şosea. Intru în cort: iubire, plecăm! Ursul e la izvor!
Ursuleţul mă îmbrăţişează deznădăjduit. Rămânem câteva minute îmbrăţişaţi gândind că orice s-ar întâmpla ne avem unul pe altul: cu condiţia să nu ne pape ursul, evident!
Cortul se zgâlţâie şi ni se opresc inimile în loc: apare o mână păroasă cu ceas electronic şi ne întinde sticla:
-Sunt tare supărat, vecina! Da’ ce crezi că oi fi un de-la? Mă şi împrietenisem cu omu’ mata! Eu nu-s de-la!
Ursuleţul mă priveşte mirat şi eu ridic din umeri. Ieşim din cort:
-Care-i supărarea, vecine?
-Se poate să mă ia nevasta mata de violator? Eram cu ea în mână ca tot omu’ că aveam de gând să mă uşurez!
-Vecine, mai zi odată că n-am înţeles nimic!- zice bărbată-miu la fel de confuz ca şi mine.
-Ei uite m-am dus ca omu’ să mă uşurez c-am sărit calu’ la bere şi doar ce mi-am desfăcut şliţu’ şi mă pregăteam, când a venit nevasta mata’ să ia apă. Eu n-am mai mişcat da’ ea a întors capul şi m-a văzut cu ea în mână. A crezut că stau acolo să o violez! M-a privit îngrozită, i-am văzut albul ochilor şi a zbughit-o printre maşini ca nebuna! Puteţi să mă reclamaţi, da’ mă bat şi cu detectoru’ de minciuni! Eu nu-s de-la!
-Vecine, stai liniştit! Nu te reclamă nimeni! Nevastă-mea a văzut un urs!
-Unde?- se miră el.
-În tufiş lângă izvor!- zic eu.
-În care tufiş, duduie?
-Cum stăteam eu cu faţa la izvor, tufa mare din stânga!
-Nu era frate niciun urs! Am fost singur!Eu şi dânsa!
Plecăm la culcare ceva mai împăcaţi: deci a fost alarmă falsă!În fundul cortului era rucsacul portocaliu cu cadru metalic. Pe rucsac o pâine neagră, rotundă şi de o clapă a rucsacului, agăţat, ceasul cu cadran fosforescent.
Ursuleţul adoarme imediat. Eu rămân să veghez în noapte, hipnotizată de micul cadran. Pe la trei mă răpune somnul şi sandwich-ul Popescu se dovedeşte eficient.
Dimineată ne trezim devreme. Amândoi visaserăm urşi. Ne socotim banii şi stabilim că-i musai să căutăm o gazdă pentru noaptea următoare. Dezumflăm salteaua, vecinul se mai scuză un sfert de oră şi ne mai explică inutil că nu este violator. O aduce şi pe nevastă şi pe cumnată să le explicăm că nu avem nimic de reclamat la miliţie şi nevasta propune să le dăm o declaraţie scrisă în care eu să recunosc că n-a fost o tentativă de viol şi că n-am pretenţii ulterioare.
Ursuleţul mârâie la ei şi gălăţenii urcă rapid în maşină şi dispar.
Scoatem rucsacul şi ne pregătim de masă: pâinea nicăieri! Ceasul agăţat de rucsac dar pâinea: canci!
Mâncăm uimiţi, convinşi că am fost jefuiţi de cumnatul gălăţenilor, cât au făcut-o ăştia pe idioţii.
Refacem inventarul dar nu lipsea nimic altceva. Tâmpitul ar fi furat ceasul sau cuţitul vânătoresc care era o bijuterie dar, o pâine neagră nu chiar proaspătă? Să fi fost un hoţ flămând, un Jean Valjean?
Cumpărăm chifle de la grataragiu şi încheiem masa voios cu un ness bine frecat. Hotărâm ridicarea taberei. Specialistul se apucă de strâns cortul şi din senin, urlă ca muşcat de şarpe:
-Îl omor! Îl omor! Îl omor! Îi iau capu’! Dă cuţitul că-l omor! Îl omooor! Strigătele Ursuleţului erau fioroase.
Dau fuga şi ce să văd: pe la un metru douăzeci de sol, partea din spate a cortului era sfâşiată! Exact unde fusese rucsacul cu pâinea neagră!

CU PENISUL ÎN ŞERVEŢEL


Prin ’96 aveam un angajat model: nu ştia să facă nimic dar era un bun rezoneur, aprobând orice idee a mea înainte să apuc să o emit şi asta mă enerva grozav. Îl păstram totuşi fiindcă dintr-un colectiv de 19 angajaţi, fusese singurul care nu participase la un furt de proporţii în firmă. Dar, eram exasperată că în doi ani nu învăţase nimic şi nici nu încerca să se facă util decât prin fraze elogioase la adresa mea, jignindu-mi practic inteligenţa. Într-o firmă privată ai nevoie ca omul să fie eficient, nu să-ţi zică într-una c-ai un sacou mişto şi că părerile tale de şef sunt excelente. Mă seca dar,…era cinstit. Neîndemânatic, incapabil să folosească PC-ul dar, avea o calitate rară… era cinstit.

Ce-i drept, aveam sandwich-maker şi frigider la firmă şi permanent diverse preparate să facem sandwich-uri. Se-ntâmpla adesea să radă tot de unul singur fiind cam găman şi cam nesimţit. Pe urmă se blegea şi căuta oţetul să se tragă pe mâini de aplecate! Mare risipă de oţet!

De chestia asta-i consideram vinovaţi pe părinţi: lipsea instructajul de bază din primii şapte ani.

O chestie totuşi ne dădea de gândit: săpunurile, spirtul, şerveţelele şi hîrtia igienică se topeau. Nici dacă ţineai săpunul în apă nu aveai cum să-l consumi în trei zile!

Lucram cu Plafar-ul şi de câte ori intram prin birouri, se interesau dacă mai lucrează puştiul la noi şi izbucneau în râs.

După mai multe scene cu repetir, iritat, soţul meu zice:

-Când inrăm la voi în birouri, parcă-i vedeţi pe Stan şi Bran. Există o explicaţie, am şliţul desfăcut de fiecare dată, sau ce?

Râzând şi mai vărtos, ne întreabă:

-Aha, deci, nu ştiţi? Fiţi atenţi că habar n-au! Dom’le, ăştia(adică noi!) habar n-au!

Şi dă-i râs!

Printre hohote homerice ne explică:

-Ăştia-s obsedaţi de microbi tot neamul! Tac-su lucrează la noi. Când merge la budă îşi ia punga cu săpun, spirtul, hârtia igienică şi şerveţelele. Scoate ceasul şi-l pune pe chiuvetă: se spală pe mâini 5 minute după ceas, alte 5 minute se dă cu spirt. Aşteaptă să i se usuce mâinile, apoi ia un şerveţel, o ia pe dânsa delicat cu şerveţelul, face pipi ţinând-o în şerveţel, o scutură o şterge, se spală alte cinci minute pe mâini cu săpun şi cinci minute cu spirt. Între timp noi folosim celelalte chiuvete. De la apa care curge continuu, când a terminat ritualul, de multe ori îi vine iar să facă şi o ia de la capăt cu procedura. De douăzeci de ani de când lucrează la noi e setat pe timpii ăştia şi nu a schimbat nici măcar culoarea şerveţelelor!

-Uite, dom’le, că nu fura omu’ nimic!- ne zicem noi bucuroşi. Deci spirtul, săpunurile le folosea excesiv fiindcă avea el o ţacă!

Prin ’98 plecăm cu nişte lucrări prin ţară, din februarie până în mai, când venim scurt acasă pentru aniversarea copilului.

Sora mea taman îl prinsese pe băiatul meu igienizat şi cinstit, cu o cheie falsă, cotrobăind la mine în birou! A îmbrâncit-o şi a fugit ca un infractor pe care-l prinzi furând din poşetă în tramvai.

Băiatul ăsta cinstit nu avea nevoie să fure din propria gestiune, că doar nu era tâmpit! Fura direct de la mine din birou!

După faza asta, la vreo trei luni, a venit tac-su cu o caracterizare de îngeraş, gata redactată şi probabil dezinfectată, numai să i-o semnez şi ştampilez ca să se angajeze … magazioner la jandarmerie.

DOMNIA ŞI PROSTIA


Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.

Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180.  Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.

Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.

În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.

Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.

Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.

Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.

La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:

-N-are cutie automată!- zice el râzând.

Americanul plângea.

Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.

Cică domnia şi prostia se plăteşte.

Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…

Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.

Se pare că defecţiunea era remediată.

Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.

Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.

Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!

SĂ TRĂIŢI BINE! LA ŢIGANCA…


Preşedintele aşteaptă emoţionat vizita în CADRILATER ca să primescă şi titlul de cetăţean de onoare al satului PĂSĂRICA.
Premierul se opune unei cheltuieli suplimentare cu transportul până în Cadrilater în plină criză şi negociază cu satul Cioara acordarea unui titlu similar.

O CAFEA CU ZOE CEAUŞESCU


În anii ’80 şi ceva eram la mare şi m-am împrietenit cu nişte studente din Piteşti.

Stând într-o seară pe terasă la Naţional în Mamaia se apropie nişte tipi cu ochelari bengoşi şi o invită pe Delia, o frumuseţe cu ochi negri, mare karatistă la o cafea.

Delia, o tipă directă şi zâmbitoare a acceptat invitaţia fără nazuri. Cu două seri înainte o pierdusem pe Miruna care se cuplase cu un student arab şi o mai văzusem doar el fugitivo. Mie mi se părea cam periculoasă aventura dar eu eram liceeancă şi mai prăpăstioasă.

Toată lumea nu discuta decât de bafta respectivelor şi de cum dăduse norocul şi peste alte studente care se cuplaseră cu străini şi erau bine-mersi.

Eu eram îngrijorată fiindcă tipii mi s-au părut maturi şi nu păreau genul „o îngheţată, un suc şi o plimbare de mână pe faleză”.

Delia s-a întors într-o oră. A băut cel mai mişto frape, a tras o ţigară şi a gustat vodcă cu suc de portocale.

Ziua următoare pe plajă Delia era cu ochii-n patru aşteptându-şi gaşca. Tipii cu ochelari mişto n-au mai apărut şi se vedea clar dezamăgirea studentei. Seara la Naţional Delia era pe jar.  Pe la zece jumate îşi pierduse speranţa. Fetele o tachinau:

-Sper cu nu se lasă cu venele tăiate pe motiv că nu ţi-au venit străinii.  Să zici mersi, că pe urmă te lua Secu în vizor! Ştii că te poate condamna pentru relaţii cu străinii?

-Alina, ce prostii zici acolo? De ce să mă condamne pentru relaţii cu străinii?

-Da’ ce, ai spatele asigurat? De ce să nu te condamne? Eşti mai cu moţ? Asta-i legea, soro! Evident, cele două nu erau surori.

-Care străini, fato? Eşti dilie?- întrebă Delia aiurită.

-Care străini? Cetăţenii străini cu care ai băut frape-ul şi vodca. Ce-o faci pe indiferenta? Parcă nu pentru ei te perpeleşti acuma?

-Tu vorbeşti de tipii de-aseară?

-Nooo! De Papa de la Roma! Sigur că de ei vorbesc!

-De unde-ai scos-o cu străinii? Era Nicuşor Ceauşescu cu gaşca. Am uitat să vă zic: am cunoscut-o şi pe Zoe, o tipă valabilă.  Nicuşor a vorbit puţin, mai mult cu ea am discutat. Ăştia-s de-nfiat, precis. Îs prea de gaşcă să fie copii ălora, ascultaţi la mine.

În câteva minute, frumoşii vin iar. Alina, cu aere de soră mai mare pune piciorul în prag:

-La ora asta nu mai pleci nicăieri! Dacă le e de tine să vină mâine dimineaţă pe plajă.

Delia  zâmbi frumos şi pleacă cu ei. Alina îi aruncă printre dinţi: Curva Prinţişorului, asta eşti, duduiţă. Curva karatistă este prea elegant să-ţi zic!

Eu nu m-am dumirit: adică relaţia cu un străin era valabilă şi pentru asta intra în categoria tipelor de succes dar, cu Prinţişorul era curvă!

O fi răutate, o fi prostie, o fi invidie? Mă poate lămuri cineva, că mie mi s-a blocat procesorul!

PROFESORUL TRĂSNIT


Fragment din romanul Fericire la preț redus

ISBN 978-606-92308-5-5

    Domnul Ghimpe, profesorul de filozofie era un bărbat înalt, bine făcut şi, chiar dacă avea în jur de 50 de ani, elevele de la liceul de fete adormeau cu el în gând. Era masculul cel mai pomenit în jurnalele şi oracolele la mare modă. Nu ştia nimeni exact de unde-i venise porecla de GHIMPE totuşi, ceva nu era tocmai în regulă cu el. Umbla o vorbă c-ar fi somnambul.

    Fetele, chiar dacă niciuna nu văzuseră ceva anume mai alăturea cu drumul la distinsul profesor, totuşi, fiecare cunoştea la a doua sau a treia mână câte o sumă de poveşti care mai de care mai colorate, legate de domnia sa.

Într-o zi, lipsind domnul Ghimpe la primele ore, domnişoara directoare intră la idei şi trimise acasă la profesor un stol de fete, să afle cauza întârzierii. Se zice că mai lipsise astfel de la şcoală şi fusese găsit cocoţat pe acoperiş, făcând declaraţii de amor nebun la mâţe. Directoarea bănui o cauză asemănătoare şi se baza pe isteţimea fetelor, să-l coboare în siguranță cu papucii pe pământ. Ciripind vioaie, fetele ajung repejor la vila profesorului, o căsoaie de armator cu gard frumos lucrat în fier forjat. Ajunse în faţa uşii stolul amuţiră; pe un şezlong, profesorul dormea gol-goluţ, etalându-şi erecţia la soare.

   -Co-lo-sal!- exclamă o elevă.

   -Ba eu zic: co-lo-sa-lă!- o corectă o pistruiată.

    -Hai, vitezelor! Care are curaj să-l trezească?

   -Aţi înnebunit? De ce să-l trezim? Uite ce frumuseţe! Ar fi păcat, zău aşa! Eu zic să-l privim pe săturate şi să mergem să-i povestim domnişoarei!

    -Ai curaj să-i povesteşti tu?

    -De ce i-o fi zicând Ghimpe? Era mai potrivit Măciucă!- zise iarăşi pistruiata.

   -Nu vă mai certaţi, am eu o idee! Trebuie să fim isteţe ca s-o convingem pe domnişoara să vină să vadă cu ochii ei! Dacă v-aţi săturat de privit, haideţi!

   Ajunse la liceu, fetele, îmbujorate îi spuseră Domnişoarei că Ghimpele pare mort. Domnişoară lăsă ora baltă şi însoţită de fete alergă la casa profesorului. Fiind probabil prima erecţie din viaţa domnişoarei, aceasta leşină din primul moment. Când îşi reveni, trimise  fetele la liceu:

   -Dacă se află despre isprava asta-n târg, nu mai fac anchetă, să aflu cine-a găvărit: vă exmatriculez pe toate! Am înmormântat subiectul definitiv!

   Fetele plecară cam fără chef, iar Domnişoara rămase cu Ghimpele. Două săptămâni mai târziu, zarvă mare în oraş: Domnişoara şi Ghimpele îşi anunţau logodna.

BĂTUT ŞI CU CAPUL SPART


Prima zi de tabără.
Fierbeam de nerăbdare să ne cunoaştem între noi, să plecăm pe munte dar, înţepeniţi în uniformele de pionier, prezentam onorul la drapel.Din dormitoarele de la etajul unu se aude un răgnet: Pişatuleee, tu mi-ai luat centura, bă? Lasă gluma!O profă de română de la altă şcoală, care demonstrase în tren că era o scorpie absolută, preia problema: investigaţii anchete, îl bagă pe nefericitul Georgică la izolare pentru trei zile. Pedeapsa era criminală, tabăra ţinea şapte zile!

Au încercat alţi profesori să intervină, a plâns băiatul de-a leşinat, profa a rămas pe poziţii. Izolarea era o cameră lângă spălător în care erau închişi eventualii nefericiţi depistaţi cu păduchi.

A  doua zi la masă, un alt elev, povestind faza, repetă infamul cuvânt: Pişatu’

Oricum era o erezie să vorbeşti la masă dar să spui şi cuvântul interzis… Belea!

Evident, spre bucuria lui Georgică, Păun îi ţinu companie la izolare.

Profesorii fierbeau dar, acritura era nevasta unui tovarăş şi nu îndrăznea nimeni să-i sufle-n ciorbă.

Noi ceilalţi, am recuperat drumeţiile pe munte şi pentru izolaţi, am dansat, am jucat tenis de masă, până când pedepsiţii au fost eliberaţi strict la termen dar nu oricum, ci sub supravegherea Ghionoaiei.

O învăţătoare ne deconspiră de ce avea profa de română bătăturile atât de sensibile: feciorul ei avea o disfuncţie şi făcea noaptea pe el.

Cum în armată colegii îl batjocoreau, puştiu’  şi-a cam pierdut minţile şi a strâns  pe unu’ de gât.  În final, tipul a fost salvat după trei săptămâni de spitalizare dar, feciorul profei a fost condamnat. Se pare că acesta era motivul pentru care profa îl apăra pe Valentin. Îl ţinea numai după ea, îi curăţa mărul de coajă, îi cumpăra napolitane.

Cu o seară înainte de plecare, la focul de tabără, Georgică, pedepsitul din prima zi vine alergând:

-Tovarăşa, tovarăşa, Pişatu’ are capu spart!

Apare şi Valentin plângând, cu tâmpla sângerândă.

-Idiotule, marş la izolare pentru trei zile!- strigă profa isterizată la Georgică.

O profă de franceză se bagă-n vorbă:

-Ho, madam, rămâi cu el aici sau îl iei acasă la tine, că mâine se termină tabăra!

Profa de română face ochii mici şi se întoarce spre Valentin:

-Ia ascultă, mă! Cum ziceai că te mai cheamă?- întreabă profa de română cu ochii ei de aligator.

Pişatu’ Valentin, clasa a VI-a C.

-Aha, şi bătut de soartă şi cu capul spart!- zice profa de franceză. Profa de română-şi înghiţise cuvintele.

Noroc că Pişatu Valentin avea numai o zgaibă la tâmplă, că nu-l mai băgă nimeni în seamă.

A doua zi, în tren, o auzim  pe profa de română strigând ieşită din minţi:

-N-ai făcut niciodată pe tine?

-Poate când eram foarte mic, nu mai ţin minte!,,,

-Niciodată, niciodată?

-Niciodată!

-Atunci îmi datorezi cincisprezece lei pentru napolitane şi doi lei pentru pufuleţi!

PERICOL IMINENT: SAT FĂRĂ CÂINI


Trei ţărani stăteau de vorbă:

-Mă Ghio, atâta de ger că mi-o murit câinele-n cotineată, mă!

-Cum aşe, mă Ioane, mă?

-Ete-aşa mă! De la atâta ger a-ngheţat zăvoru’ la cotineaţă şi dacă n-am mai putut să-i dau de mâncare, a murit coteiu’. Ger, tată, ger…

-Şi mie mi-o murit câinele de ger!- zice şi Mărin abătut.

-Ei, nu zău? Cum?- întreabă Ghio şi Ion într-un glas.

-Apăi mie mi-a îngheţat apa-n fântână şi d-aia mi-o murit câinele, na! D-apoi, după ce a-ngheţat fântâna io apă n-am mai avut ş-am beut numai rachiu. Apăi care om beat mai gândeşte să hrănească câinele. A rămas în cotineaţa lui închis fără apă şi mâncare şi uite că gerul greu din iarna asta l-a pierdut. Ger, tată, ger…

-De la gerul ăsta a murit şi câinele mieu!-zice Ghio. Uite eram în spatele grajdului şi voiam să mă uşurez. Numa’ ce-o scot pe dânsa, îmi îngheţă pe loc şi-mi pică!

-Ei şi?

-Dau s-o ridic dar, altă dandana! Mâna…  lipită pă fermoar… Vine nevasta cu apă caldă, îmi slobozeşte mâna, când s-o iau pe dânsa de jos, câinele o înhaţă şi fuge cu ea. Alerg după câine!…  O mâncase! La aşa pagubă grozavă, am luat puşca şi l-am puşcat !

Ei, dragilor, dacă mai ţine gerul ăsta mult, rămâne satul fără câini!  Ger, tată, ger…

*****************************************************************

Acest banc este un experiment. Constatând din experienţa proprie că viaţa îţi oferă experienţe nebuneşti şi fiind bombardată din emisiunile de ştiri de tot felul de întâmplări hilare, mi-am propus să inventez ceva trăznit, apoi să caut pe Google dacă chiar s-a întâmplat ceva asemănător.

****************************************************************

Iată ce relatează Rompres, material preluat de acasă.ro:

O femeie din China a scăpat de închisoare, după ce şi-a lăsat bărbatul fără penis, pe care l-a tăiat cu un cuţit şi l-a aruncat pe fereastră. Bărbatul a reuşit să rămană conştient şi să conducă pană la spital, însă penisul nu i-a putut fi reataşat, întrucat i-a fost mancat de un caine de pe stradă. Potrivit Ananova, femeia, pe nume Yao Fengfang, a fost eliberată condiţionat, urmand să se afle sub supravegherea poliţiei pe o perioadă de trei ani. Ea nu a primit o pedeapsă mai aspră mulţumită soţului, Li Gengbao, care l-a rugat pe judecător să fie îngăduitor.  Bărbatul, de profesie şofer de taxi, a declarat că doreşte ca soţia sa să rămană în libertate pentru a avea grijă de el tot restul vieţii. Femeia şi-a ieşit din fire, cand a aflat că soţul îl înşeală cu fosta soţie. Cand acesta a venit acasă, ea l-a ameninţat că-l va transforma într-un eunuc, însă bărbatul n-a luat-o în seamă. Prin urmare, s-a dus să se culce, dar după cateva ore, în miezul nopţii, s-a trezit cu dureri groaznice în zona intimă. ‘Soţia ţinea în mană o mare parte din penisul meu. Am rugat-o să mă ducă la spital, dar a refuzat. Cand i-am cerut să-mi dea înapoi bucata de penis tăiată, a aruncat-o pe fereastră’, a povestit chinezul. La spital, a fost supus unei operaţii de urgenţă. Medicii au trimis angajaţi ai spitalului să-i găsească pacientului partea lipsă a penisului, însă s-a aflat că aceasta fusese mancată de cainele vecinului.

http://stiri.acasa.ro/articole/it-stiinta/a-r-mas-f-r-penis-t-iat-de-so-ie-i-mancat-de-un-caine

Dacă articolul vi s-a părut gogonat, uite cum a rămas un rus fără bijuterie

A fost lovit de chef de sex, dar s-a adresat cui nu trebuie… Rusul Alexander K., in varsta de 44 de ani, a baut atat de mult la o petrecere in aer liber, incat, la un moment dat, a vrut sa faca sex cu un raton. Micutul rozator nu a cazut prada avansurilor barbatului, ci l-a muscat atat de tare de penis incat i-a retezat jumatate din organ, noteaza life.ru. „Nu ne-a venit sa credem cand am primit un telefon de la spital si un specialist ne-a rugat sa facem autopsia unui raton care murise inecat cu o bucata dintr-un penis. Barbatul avea niste dureri groaznice, dar cand ma gandesc la ce a patit mor de ras”, a declarat un doctor veterinar. Rusul, originar din Volgograd, nu si-a gandit niciodata ca un weekend in natura cu prietenii se va sfarsi in chinuri. In timpul petrecerii la care s-au baut cantitati mari de vodca, barbatul a observat animalul langa un copac. „Era un animal mic si dragut cu o blana negru cu alb extrem de pufoasa si cu o coada extraordinara. Asa ca ne-am hotarat sa ne distram putin pe seama lui si l-am prins. Unul dintre prieteni mi-a spus ca ratonii sunt foarte prietenosi. Iar, din moment ce nu erau femei cu noi m-am gandit ca ratonul poate sa ma satisfaca”, a povestit acesta jurnalistilor rusi.Cand se astepta mai putin, ratonul l-a atacat si i-a retezat aproape jumatate din organ. Plin de sange barbatul s-a intors la prietenii sai, care au chemat ambulanta. „Am fost socati de imagine. Cum se poate gandi cineva sa faca sex cu un animal. Are noroc ca ratonul era sanatos. Va necesita totusi o operatie estetica pentru reconstruirea barbatiei. Insa, dupa parerea mea, ar trebui sa-si faca un consult psihologic cat mai repede”, a mentionat unul dintre chirurgi.

http://www.ziua.ro/news.php?id=22071&data=2009-02-27

Aviz amatorilor de bauturi tari! Cand intreci masura, ramai fara penis! Asta i s-a intamplat unui rus din Tver. A baut cot la cot cu fiul sau pana nu a mai stiut pe ce lume traieste. Rezultatul betiei a fost cat se poate de tragic: penisul i-a fost taiat chiar de fiul sau, mort de beat. Potrivit ProTv, cei doi barbati au baut fara masura, iar la un moment dat au inceput sa puna tot felul de pariuri stupide. Intr-un moment de maxima „inspiratie”, barbatul si-a tachinat fiul ca nu ar avea curaj sa-i taie penisul. Iar fiul, dorind probabil sa-i demonstreze tatalui cat de brav este, a luat un cutit, i-a dat pantalonii jos si i-a taiat organul sexual. Imediat dupa incident, barbatul a fost transportat de urgenta la spital. Medicii au reusit sa-i coasa penisul la loc, dar e foarte probabil ca acesta sa nu mai fie functional.

http://www.ziua.ro/news.php?data=2009-05-07&id=27427

Intamplare pe cat de dureroasa, pe atat de amuzanta! Politia din Hong Kong a primit un apel de urgenta din partea unui barbat aflat in mare suferinta intr-un parc!

Barbatul ramasese blocat si nu oricum, ci cu penisul prins intr-un orificiu al unei banci. Cand gemetele de placere s-au transformat in urlete de durere, nefericitul a reusit sa cheme o ambulanta. Medicii au incercat sa scada presiunea luandu-i sange, dar asta nu l-a ajutat prea mult pe barbat.

Se pare ca tanarul si-a dorit o noapte pasionala cu banca pe post de iubita, dar a patit-o rau de tot! In momentul de maxima placere, acesta a realizat ca nu-si mai putea scoate penisul dintre scanduri.

Pana la urma, a fost decupata o bucata din banca, iar omul a fost dus la spital cu tot cu “iubita”. Abia dupa patru ore medicii au reusit sa-l elibereze.

Astfel, patania barbatului a demontat un mit vechi de cand lumea: nu toti barbatii asiatici sunt mici! Si nu ne referim tocmai la statura…

http://www.u7.ro/penis-captivus-de-tot-rasul-ramas-infipt-intre-scandurile-bancii.html

Chiar dacă pare greu de crezut, gălăţeanul Constantin Mocanu a reuşit să îşi confunde propriul penis cu o găină. Enervat de zgomotul pe care aceasta îl făcea în fiecare seară exact când omul punea capul pe pernă, în 3 octombrie 2004, s-a decis să pună piciorul în prag şi să scape de pasăre. Mai mult adormit decât treaz şi cu un topor în mână acesta a luat găina de gât şi i-a tăiat capul. Mă rog, el şi-a închipuit că a tăiat capul găinii… De fapt, în mână a rămas cu prorpiul penis… L-a pus repede într-o pungă cu gheaţă, a ajuns la spital şi, aproape incredibil, a scăpat cu viaţă! Cu puicuţele nu ştim însă cum se mai înţelege.

Nu am pretenţia că am prezentat cazurile cele mai relevante dar, reţineţi morala: câinele este cel mai bun prieten al omului.

http://clujeanul.gandul.info/cluj/si-a-taiat-penisul-in-loc-de-gaina-a-scapat-in-cusca-tigrilor-s-a-injunghiat-pentru-a-testa-geaca-limitele-extreme-ale-prostiei-2841993

 

PE CEAUŞESCU L-AU ÎMPUŞCAT EI!


În noiembrie-decembrie 1989 am fost internată la Spitalul studenţesc în Bucureşti. Salonul avea geamul spart şi erau -2 grade. Presiunea era atât de scăzută la gaze, încât mâncarea stătea toată noaptea pe plită şi  morcovii erau tot nefierţi.  Nefierţi şi necurăţaţi, dar asta deja nu mai era vina regimului.

Seara plecam pe furiş să dorm în cămin şi dimineaţa, însoţită de soţul meu mă întorceam pe jos din Grozăveşti ca să prind vizita la 7,30.

Zilnic, la şapte fără cinci, la Casa Radio  Ceauşescu venea în inspecţie la şantier. Zi de zi, n-a lipsit la nicio întâlnire. Ne cunoşteam deja şi ne făceam reciproc cu mâna.

În naivitatea mea cât Casa Poporului mi-am luat inima în dinţi şi am traversat strada să-i spun de geamul spart de la spital şi de lipsa de presiune la gaze, de magazinele goale, de abuzurile de tot felul. Şi eram obsedată să-i spun că preşedintele nu se joacă cu sceptrul. Băiaţaşii care se joacă cu sceptru sunt regii!

Paza de corp a dus mâna la buzunarul cu umflătura care arăta pistolul şi ca într-un film clasic cu Tom şi Jerry am făcut stânga-nprejur şi am întins-o spre spital, fără să mai privim în urmă.

Brutal şi previzibil s-a încheiat o relaţie aproape amicală între mine şi preşedinte.

Moartea regilor, bucuria nebunilor! Şi, totuşi, ascultam difuzorul din cameră aşteptând o minune: demisie, moarte naturală, era bună orice variantă!

Dar aveam o grijă… Cine vine? Slugă de la Moscova sau vasalul Occidentului?

După douăzeci de ani am numai răspunsuri trunchiate!

Pe plan intern, că ne-a ţinut flămânzi, în întuneric şi în frig poate-l vom ierta! Dar că ne-a lăsat, nişte copii speriaţi, să fim zdrobiţi în labele Securităţii, niciodată!

Dar dacă am putea uita vreo clipă fierea EPOCII DE AUR din ŢARA CARTOANELOR, Ceauşescu rămâne ultimul preşedinte care a făcut politică externă de la Bucureşti, centrat exclusiv pe interesul naţional.

Documentele desecretizate recent de ruşi şi de CIA demonstrează acest lucru.

Cât a avut nevoie de el, Occidentul l-a plimbat cu trăsura şi i-a oferit sute de medalii şi ordine onorifice.

Când au văzut că nu este o simplă marionetă au trimis ucigaşii după el.

O credeam pe regina Angliei dacă-i retrăgea titlurile în timpul grevei de la Braşov din 1987. Dar a făcut-o neconvingător abia după anunţarea execuţiei… La fel şi celelalte capete încoronate.

Poporul Român a focut Revoluţia! La huiduit, a venit năvalnică şi curajoasă peste el şi l-a forţat să urce-n elicopter.

Dar la Zidul de la TÂRGOVIŞTE l-au împuşcat ei: condamnat de Bush şi Gorby la Malta! Să ţineţi minte!

De 20 de ani aud pe toţi neghiobii dându-şi cu părerea că noi, românii l-am împuşcat pe Ceauşescu!

Din 3 decembrie 1989, toate deciziile legate de soarta României se iau în alte cabinete!

OCHELARII LUI JAMES BOND


Eram studentă şi încercam să-i fac surorii mele mai mici o reţetă de ochelari. Bugetul îmi impunea restricţii şi toate ramele aveau preţuri piperate. Singura ramă de care mă puteam apropia era neagră. Simțindu-mi ezitarea, vânzătoarea mă încurajează negustoreşte:

-Este un model robust şi bine vândut, domnişoară!  Sir Roger Moore, care-l joacă pe SFÂNTUL şi pe JAMES BOND, tot modelul ăsta-l poartă. Dă un aer bărbătesc…

-Eu vreau o ramă pentru o fetiţă fragilă, de 12 anişori…

-Atunci, chiar de ăştia are nevoie: să devină impunătoare!

Nu că m-ar fi convins aburelile ei dar, atâţia bani aveam şi am luat ochelarii lui SFÂNTUL. În familie disperare mare: drăcoşii de copii, strigau sora mea ochelarista şi aragaz cu patru ochi. Necăjită, mama s-a dus la şcoală să vorbească cu diriginta, o profesoară de biologie foarte de treabă, care fusese şi profesoara mea.

-Ei, asta-i bună!- zice uimită doamna dirigintă. Doar pentru atâta vă faceţi sânge rău? Vedeţi-vă de treabă! Mie dracii ăştia-mi zic SCROAFA!

SUNT PRIETENĂ ŞI CU MAMA OMIDA-PĂLĂMIDA!


Facebook a ajuns un coşmar! M-am înscris de vreo lună, am contactat vreo 40 de cunoscuţi(nu toţi, pe unii i-am confuzat!) şi m-am trezit prietenă cu toată planeta. După a doua conexiune m-am lipsit de Facebook dar, nu s-a lipsit Facebook de mine. Primesc între 250 şi 350 de e-mailuri zilnic în care sunt anunţată că „Fabrica de cartofi prăjiţi în suc propriu” m-a adăugat ca prietenă. Sunt prietenă şi cu „Bucătăria pe roţi” şi permanent sunt invitată la evenimente fără nicio rezonanţă pentru mine.

Pentru mine prietenia este o noţiune sacră: am câţiva prieteni mai vechi sau mai noi dar pentru care am sentimente clare, bine definite, se pot baza pe mine şi mă pot baza pe ei. Când mi-e greu am de unde primi un sfat sau o vorbă de încurajare.

În rest am amici, cunoştinţe, sau colaboratori. Prieteniile pe Facebook sunt fade şi fără consistenţă, ba chiar agasante când îţi sugerează prin 300 de e-mailuri pe zi să devii fanul numărul 5000 al habar n-am cui! Ori îmi scapă mie ceva şi am organul prieteniei defect, ori s-a abuzat de acest cuvânt demonetizându-l.

Sunt site-uri care se ocupă de spânzurătoare virtuală evident(!) şi asistată, ca să te scape de coşmar prin ştergerea definitivă a contului. Eu nu am achesat la soluţia această fiindcă ideea de sinucidere este incompatibilă cu gândurile năstruşnice şi cheful meu de viaţă dar, acum când Facebook a blocat sinuciderile mă gândesc că am ratat unica şansă să scap de invazia e-mailurilor sâcâitoare. Eu voi încerca să le raportez ca spam, poate mi le blochează Yahoo, dacă nu, aştept sfaturi de la bătrâni. Disperată de invazia Facebook, nu am mai intrat nici pe Twitter.

Mă poate lămuri şi pe mine cineva cum stă treaba cu reţelele astea de socializare? Eu am fost agresată din prima şi nu am apucat să văd care-i partea mişto cu ele? Am pierdut ceva?

SINONIM PENTRU RAHAT


Eram studentă şi mă simţeam tare bine în camera cochetă din cămin. Ca o părere, se aude un ciocănit discret la uşă. Atât de delicat nu putea să bată decât Marcela, o tipă blândă din Ploieşti. Deschid şi o invit în cameră.

Mă întreabă şoptit:

-Ce faaci?- cu un a prelung şi leneş.

-Mănânc rahat proaspăt cu apă rece!- răspund eu dezinvolt.

Aud uşa trântită şi când întorc capul, Marcela dispăruse.

Pricepând că nu toată lumea are umorul fin acordat şi că stilul meu direct mai sperie căprioarele,  pun patru bucăţele de rahat proaspăt de lămâie pe o farfuriuţă de cafea Continuă lectura