Dom’ Profesor sare calul

Prin ’92 veneam de la Sinaia cu un Ww Transporter. La volan un mare artist în materie de şoferie, prietenul meu, dom’ Profesor.
Ajungând la borcanul din apropierea Ploieştiului, trei maşini de poliţie dintre care una chiar cu girofarul pornit şi o mare desfăşurare de forţe. Pe dubla continuă un poliţist.
Dom’ Profesor i-a dubla între caucioace spre stupefacţia poliţistului care, evident, ne opreşte:
-Domnule, ori nu eşti normal? Vrei să spui că nu m-ai văzut aici ?
-Sigur că te-am văzut! Am vrut să-ţi testez vigilenţa!- zice râzând dom’ Profesor.
Poliţistul îi cere permisul, talonul şi asigurarea, începe procesul-verbal şi îi cere şi buletinul.  Îi dă procesul verbal la semnat, îi taie chitanţă(pe vremea aia poliţistul avea chitanţier la purtător) şi îi înapoiază actele. Dom’ Profesor, culant, la amenda de 500 de lei îi mai dă 500.
-Ia să mănânci şi tu nişte mici!
Poliţistului îi sclipesc ochii şi bagă banii în buzunar, bucuros de chilipir.
Din buletin cade o carte de vizită şi, galant, poliţistul se apleacă să o ridice. La aşa şpagă, era firesc.
Poliţistul înţepeneşte: cartea de vizită era a şefului tehnicului pe ţară de la interne.
– Îl cunoaşteţi pe gealul Icsulescu?
-Da! E naşul meu!
-Ia-ţi dom’le actele şi banii înapoi de-aci, că mă laşi fără pâine!
Dom’ Profesor râde şi apasă acceleraţia.
Spre stupefacţia celor zece poliţişti împrăştiaţi pe şosea, noi accelerăm şi poliţistul alergă după noi cu banii întinşi.
Ce-a fost asta, Profesore?
-M-am distrat şi eu puţin…

În 2009, în plină criză, dom’Profesor a plecat să șofeze pe autostrăzile cerului.

Adrian Păunescu, Sfinxul poeziei româneşti

Februarie 1984.  Eram îngheţată şi mă-ncerca o vagă depresie. De ore întregi băteam oraşul căutându-mi ghete. Aceleaşi ore pe care le pierdeam zilnic de câteva luni. Vânzătoarele îmi priveau adidaşii sărăcuţi şi ridicau din umeri:

Devalizarea PAL-ului şi ACARUL PĂUN

Oraşul Brăila se putea mândri cu firma PAL, -un prestigios combinat de prelucrare a lemnului care până în 2003 exporta mobilă din lemn masiv în toată Europa, la mobila de bucătărie era pe locul I pe ţară la toate târgurile şi expoziţiile de profil şi după închiderea fabricii de la Gherla era singurul producător de chibrituri.

Ei bine, în 1997, când fabrica era pe val, statul a găsit de cuviinţă să o privatizeze dar nu prin vânzarea către un partener tradiţional din branşă, care ar fi putut să susţină şi să dezvolte activitatea ci firmei Merona controlată de un samsar evreu de origine română, Dobriţa, care avea peste 80 de ani şi care a făcut achiziţia în scopuri strict imobiliare.

Pentru că în contractul cu FPS-ul îşi luase angajamentul să facă o investiţie nouă şi profitabilă, în valoare de 5 milioane de euro, a luat cu câteva sute de mii de euro o instalaţie de chibrituri de la o firmă din Rusia, instalaţie nouă ce-i drept dar, care zăcea de ani buni în cutii în zăpadă în curtea unei fabrici şi a montat-o la Pal, prezentând facturi false din Insulele Cayman de zece ori mai mari.

Prin această înşelătorie, în primul rând au fost prejudiciaţi micii acţionari fiindcă a făcut o mărire de capital frauduloasă şi şi-a mărit participaţia de la 50 la 90 la sută.

Un inginer de la investiţii  mi-a povestit încă din 2001 că a anunţat SRI-ul în legătura cu devalizarea Pal-ului de către propriul patron dar, Dobriţa a mituit cu largheţe la toate nivelurile, inclusiv presa centrală şi nimeni nu i-a tulburat ingineriile financiare.

În acest timp, a instituit în fabrică un regim de şantaj şi de teroare, disperând personalul la toate nivelurile. A sfidat cu consecvenţă legile din România, pretinzând că legile româneşti sunt prost făcute, deci nu îl interesează.

În 2003, la expirarea celor cinci ani cât prevedea contractul cu FPS-ul a blocat activitatea de producţie şi a început să concedieze angajaţii, începând cu conducerea. Pe directori i-a purtat timp de trei ani prin procese, ca să pară că închiderea fabricii ar avea vreo legătură cu prestaţia acestora dar, spre cinstea instanţelor brăilene de la acel moment, banii lui murdari nu au avut trecere. Dobriţa a pierdut toate procesele intentate foştilor angajaţi, fiindcă singurele lui argumente au fost lăcomia şi tupeul.

La o şedinţă a Consiliului de Administraţie al Acţionarilor, Dobriţa, tiranul paranoic de peste 80 de ani, în faţa unei săli întregi, în timp ce urla demenţial, gesticulând într-un discurs comparabil cu al lui Hitler, s-a oprit derutat, a fugit spre uşă dar, după câteva secunde s-a oprit dezarmat. Un miros fetid a umplut sala. A spus stins:

-Am mâncat dude!

Un fost securist, omul lui de bază,  care l-a băgat pe filieră ca să cumpere PAL-ul şi care l-a sprijinit permanent din funcţia de consilier sau chiar de director, a ridicat privirile spre sală:

-Domnul Dobriţa a mâncat dude! Phuu! Dumnezeule, în ce hal miroase!- zice securistul ateu.

Diareea a năclăit eleganţii pantaloni de la costumul de peste 1000 de euroi şi nici măcar pantofii elveţieni n-au scăpat de scârbăciune.

Slugile patronului au adus feţele de masă de la protocol şi, înfăşat a ieşit din sala de consiliu, făcând dâre de rahat până la hotelul Sport unde era cazat.

Securistul s-a plâns a doua zi că a fost obligat să-i spele rahatul pe picioare pe Herr Dobriţa.

În 2006, directorul Esrig, evreu de origine, cel care se-ntâlnise cu  Dobriţa de două ori la Viena şi o dată la ZÜRICH ca să pună la punct vânzarea PAL-ului în condiţii dubioase, a murit cu disperarea în suflet că l-a ajutat pe Dobriţa să distrugă PAL-ul. Înainte de a muri, a vrut să ceară iertare oraşului pentru că distrugând PAL-ul, a ucis ceva din gloria şi vigoarea acestui oraş. Remuşcările teribile ale directorului Esrig n-au plătit facturile celor 1500 de familii rămase pe drumuri după intrarea Pal-ului pe mâna lui Dobriţa.

Esrig, un tip cinstit în felul lui, balanţă, a avut naivitatea să-şi imagineze că toţi evreii sunt cinstiţi ca el…

2006 a fost anul dreptăţii, anul în care-au murit tiranii, torţionarii şi, în mod firesc n-a mirat pe nimeni moartea lui Dobriţa, sau a lui Sadam Hussein.  Odată cu moartea lui Dobriţa s-au oprit şi şpăgile care blocau dosarele privind activitatea sa infracţională.

Vama a cerut un proces penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat de facturile din insulele Cayman dar, moştenitorii au fost lăsaţi să vândă în voie activele, inclusiv o parte din terenurile PAL-ului către XXL.

Poprire s-a instituit pe bunurile a trei angajaţi de la serviciu export.

Astăzi, fiind la tribunal am aflat întâmplător că acest mare infractor,  Dobriţa le-a mai dat angajaţilor pe care i-a terorizat atâţia ani şi o teribilă lovitură după moarte:

Cei trei angajaţi de la serviciul export, acarii Păun care-au avut sau nu acces la facturilor mătrăşite de Dobriţa, lucrând pe salarii meschine şi care n-au avut parte decât de urlete şi injurii din partea patronului şi niciun beneficiu personal au fost condamnaţi la trei ani de închisoare.

Moştenitorii lui Dobriţa îşi papă liniştiţi în Elveţia milioanele devalizate de la Pal şi de la statul român, statul a rămas cu ţeapa, PAL-ul a fost distrus şi puşcărie face ACARUL PĂUN.

Dreptatea umblă încă o dată cu capul spart în România!

PUTEREA MINIJUPULUI

Locuiam într-o casă naţionalizată, în centrul oraşului şi unul din vecinii mei cu care ne mâncam amarul la comun era Grasu, vecinul meu de 220 de kile sau mai mult.

Fusese fotograf în tinereţe şi de la nişte acte false făcuse şi un pic de puşcărie. Într-o zi, un civil autoritar, cu legitimaţie de MI(Ministerul de Interne) îmi bate în uşă să-mi ceară nişte referinţe despre Grasu. Vizita lui îmi pica de-a curmezişu’  fiindcă tocmai  probam o fustă mini şi aveam program de promenadă.

La mănăstirea noastră nu erau admişi bărbaţi în casă şi, cu toate insistenţele tipului şi argumentele despre secretul de serviciu şi necesitatea discreţiei, l-am ţinut pe holul comun.  Voia o caracterizare a lui Victor Iordache, cunoscut ca un cal breaz drept Grasu, aşa că tipul îşi ia notiţe iar eu povestesc:

-Bun vecin, cumsecade, politicos, îmi cară sacoşile, îmi cumpără lapte dimineaţa, bla, bla, bla… Portţigaretul lui madam Mery, nevasta lui Grasu se iţea sub geam, semn că o ureche ageră ne monitoriza, iar eu mă distram, băgând din top. Tipul stătea cu fundul pe lada de zestre a lu’ madam Călin, care acum ascundea albiturile şi batistele de-nmormântare ale bătrânei şi scria într-o agendă sprijinită pe masă toate ciocele pe care le-nşiram eu.  Casa fiind înaltă, accesul se făcea pe scări iar geamul era suficient de înalt, ca madam Mery să stea liniştită, sub el, fără să fie văzută. Însă, eu care stăteam în picioare, aveam alt unghi şi o dibuisem din prima.

După caracterizarea mea violent rozalie, securistul îmi mai pune o întrebare:

– Şi cum îi ziceţi vecinului?

-Domnu’ Victoraş, fac eu frumos. Atunci tipul se uită la mine cu ochii micşoraţi: era clar că nu m-a crezut, aşa că dreg busuiogul, ca să devin credibilă și să-i folosească omului caracterizarea:

-Bineînţeles, domnul Victoraş îi zic în faţă! Pe la spate-i zic normal, ca toată lumea: Grasu, Grasu Contrabasu’…

Mă gândeam cu groază că dacă madam Mery mă dă în primire la Grasu, n-o să mai pot folosi curtea şi poarta niciodată şi voi fi nevoită să intru în casă doar prin geamul de la stradă, destul de înalt şi greu accesibil şi când eram în blugi, darămite când veneam de la liceu în odiosul sarafan.

Tipul se relaxează şi-mi zice vioi, semn că m-am reabilitat:

-Ia fă o piruietă, don’şoară!

Fac un pas înapoi şi execut piruieta, puţin nedumerită. Tipu’ zice:

-Foarte frumos, da’ la minijupul ăsta să porţi un pantof cu toc cui. Adidaşii merg când baţi ţurca pe maidan! Ai văzut don’şoară puterea minijupului?

Îţi spun un secret, dar rămâne numai între noi doi: Grasul ăsta e un mare ticălos şi se poartă mizerabil cu toată lumea. De ani de zile îl ştiu şi este cel mai nesuferit individ. Dar, vezi, puterea minijupului?  Cu dumneata, dar îţi spun sincer, numai cu dumneata, se poartă manierat şi elegant, fiindcă te fâţâi cu minijupu’ ăsta făinuţ. Să ştii că la început, când ai zis că-ţi cară sacoşile am crezut că-ţi baţi joc de mine! Abia pe urmă mi-am dat seama că animalu’ ăsta e şi el puţin bărbat!  Ca să vezi! Chiar dacă nu-i în stare să facă nimica, tot mai tresare la ideea de sex.

Mery era vânătă de râs şi mare minune că nu s-a dat de gol.

A doua zi, sâmbătă, când vin acasă-mi sare inima:  Grasu-n poartă. Casa era pe colţ şi n-avea rost să mai încerc: stătea acolo să pună mâna pe mine. Merg înainte direct spre geam.  Mă strigă cu vocea lui, ce coşcovea pereţii:

-Mâine dimineaţă, la 10, să vii la ceas în Grădină…  Îmbrăcată cu-o bluză roşie, – adaugă el. Şi s-o iei şi pe soră-ta cu tine!

Dau din cap, mă duc la geam, îl găsesc închis şi plec spre Grădina Mare care era la colţ.  Pe seară mă duc precaută spre casă şi, spre norocul meu, curtea liberă. Intru în casă şi nu mai ies. Mă întrebam de ce-mi dă Grasu întâlnire în Grădină şi, mai ales, de ce cu-o bluză roşie. De ce nu cu un ziar în buzunar? Dacă vroia să mă omoare şi să-mi îngroape cadavrul, nu alegea duminica când Grădina era populată… Și nici zona ceasului… M-ar fi chemat mai la dos, în spatele Castelului de apă sau în spatele muzeului.

A doua zi, pun o bluză roşie, o iau surioara mea care-avea vreo șase anişori şi plec bărbată spre Grădină, încrezătoare că, la o adică el, are platfus şi vom scăpa cu fuga.

Grasu era în dispozitiv, lângă ceas. Mă salută jovial agitând un aparat de fotografiat.

Mi-a făcut primele fotografii color din viaţa mea. De atunci am grijă să-mi pun bluză roşie când mă trag în poză. Era Grasu un ticălos, dar prost nu era deloc!

citeşte despre Grasu şi în OMLETĂ CU PATRU CÂRNAŢI

LUME, LUME, E CONCURS! LITERAR…UP-DATE CU PREMIANŢI

Am plecat câteva ore de acasă şi am lăsat bloguleţul singur iar la întoarcere am găsit un… premiu!

DulceDeea, draga de ea m-a premiat cu SUPERIOR SCRIBBLER AWARD.

Ştiu la ce vă gândiţi dar, nu, nu are ataşat un cec de 1 milion de euro, ca în cazul Hertei.

În schimb, are ataşat un cec în alb pentru tot ce fac sau pot să fac în slujba comediei umane. A pus Röntgen-ul pe mine şi m-a dat în fapt. Bine mi-a făcut! Îmi place să primesc premii şi aplauze de la cititori.  Şi pentru că eu scriu de dragul poveştilor şi al cititorilor mei şi abia în ultimul rând pentru tribuna a II -a, critica, faptul că această poză trandafirie mi-o face DulceDeea,  o cititoare apropiată inimii mele, bucuria mi-e de două ori mai mare. O grijă am: tre’ să-mi schimb look-ul după SS-istul din poză? Că eu îmi pun tricou marinăresc, îmi tund părul franjuri şi dacă-i musai, renunţ la laptop şi încep să scriu iar cu creionul chinezesc cu gumă.

Dar, iubită Deea, să nu-mi pui o insectă-n vârful capului, cum are artistul din poza de mai jos că intru-n panică! Parol!

Cum sunt balanţă şi balanţele nu sunt deloc modeste, ca să mă laud, fac un copy-paste la motivaţia Deei de a-mi atribui acest premiu:

DOINA POPESCU

O cascadă. Tonică, optimistă, vindecătoare. Genul de om care trezeşte şi din morţi. Pentru că are bucuria de a trăi. Şi are generozitatea de a-i face pe ceilalţi părtaşi la această bucurie. Este naturală, este solară. Nu am vorbit niciodată cu ea, dar mi-o imaginez râzând cu hohote care străbat zidurile. Asta îmi inspiră mie povestirile ei. Nu e niciodată necruţătoare cu personajele ei. Deşi unele sunt chiar… de-a dreptul peste stângul.

Doina le priveşte cumva cu o înţelegere bonomă a omenescului, a slăbiciunilor pe care le dă în vileag naraţiunea ei. Are mereu o clipire complice către cel care o citeşte.  Vede râsul nu ca pe un bici, nu ca un mijloc de a-l da de ruşine pe cel despre care povesteşte.  Pentru ea râsul e o salvare. O şansă de a ne umaniza.  Mai intens. Mai repede. Mai definitiv. Este un povestitor redutabil, care-şi ţine auditoriul cu sufletul la gură.  Are ritm al naraţiunii, vervă comică. Dialog  natural cum mi-aş dori să fie mereu în filmul românesc.

Ah, da. O văd numa’ bună de scenaristă. Poate facem o comedie MONUMENTALĂ, una la care să se reunească şi Surorile, şi Piticugras. Am fantasme, recunosc. Eu cred că oamenii nu se întâlnesc întâmplător nicăieri în cer sau pe pământ, pe strada vajnic asfaltată de Primărie ori pe aici, pe la răscruce de blogosferă. Dau de pe acum toate premiile posibile pentru o astfel de comedie. Doina, te provoc. Surorilor ! PitiDurdu !

Mai departe vă prezint cele cinci îndatoriri ale premianţilor:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List, astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat.

Cu toata bunăvoinţa… nu m-am prins cu vine treaba cu această lista, drept urmare nu m-am înscris pe ea. Poate că vor pricepe premianţii mei cum să procedeze. Las problema în studiu sau le întreb pe surorile Marx că ele au mai multă experienţă şi poate s-au prins cum vine treaba.

5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Cer un răgaz pentru deliberare şi sper să mă învrednicesc până cel târziu mâine-n faptul serii să anunţ pe cei cinci câştigători.

Pentru că momentan am sărit de punctul unu’, uite că am ajuns la punctu’ doi: link către DulceDeea.

Îmi place concursul ăsta: e ca la DAME!

Revin cu un UP-DATE pentru anunţarea premianţilor. Dezbaterea a fost sângeroasă, am avut 10 finalişti ca la Miss Univers.

Pe DulceDeea am eliminat-o prima pe motiv că deşi scrie beton, a greşit şi mi-a dat acest premiu. Cum e un premiu serios şi nu o leapşă, am mers cu analiza mai departe.

Am vrut s-o premiez pe Petroniamarcs fiindcă este o subtilă şi o deşteaptă şi are replică mişto dar vai, nu are blog.

Rhetta, amica mea săritoare care s-a oferit să mă ajute să fur caii la duşmani era o candidată eligibilă dar, a fost deja premiată şi am trecut mai departe.

Mai departe m-am încurcat rău-rău: şapte candidaţi şi cinci premii.Mi-am petrecut ziulica citind blogurile eligibililor: bune frate!

N-am găsit o fisă că de, criză mondială dar, fiindcă sunt neam de dac, am căciulă!

Am pus şapte nume în căciulă şi fiindcă nu sunt învăţată cu slujba asta, le-am tras pe toate şapte.

Recunoscând că n-am avut inimă să mă decid pe cine rad de pe listă, am cerut sprijinul aripii tinere a familiei.

Rezultatele, nu musai în această ordine sunt următoarele:

BARICADA, ZAMOLXIS, SMILEY, AMALGAMMAX, TALENTE DE NĂZDRĂVANI

Ca o dovadă că premiile nu le-am atribuit pe prieteşuguri şi că nu suntem vorbiţi între noi, uite că Zamolxis a fost premiat la dublu, mi-a luat-o Karla înainte. Din acest motiv premiul va merge la alt concurent. Mai citesc nişte bloguri şi mă decid mintenaş.

Deci, premiul merge la BLUE

REGULAMENT BLOG

Eu nu-s apă ne-ncepută, nici n-am coborât din vreo icoană dar, pentru că pe bloguri tropăie tot felul de ţicniţi cu caracterul incomplet, sau bondari agitaţi de hormoni ori secărică contrafăcută, am purces să scriu acest regulament:

1. Bunul simţ este necesar şi suficient în perimetrul blogului

2. Simţul umorului este de dorit şi nu mă deranjează excesul

3. Prefer comentatori inteligenţi în locul ţîfnoşilor.

4. Irascibilii, idioţii şi cei ce nu citesc textele să se abţină să comenteze.

Sau să comenteze ca să putem râde de ei!

5. Cuvintele tari gen p***, le pot folosi doar eu în context literar sau umoristic.

Dacă poanta sau comentariul vostru impune folosirea lor se va folosi cu steluţe sau, dacă vă doare la tastatură voi edita eu steluţele.

Folosirea abuzivă, în lipsa unui comentariu inteligent se sancţionează cu bip.

6. Mojicia primeşte un DELETE peste bot.

Este singura manifestare agresivă permisă pe acest blog şi mi-o rezerv mie.

7. Când am chef pot să modific acest regulament prin adăugare, că-i blogul meu şi eu sunt la butoane.

AM FOST PÂNĂ LA CAPĂTUL LUMII!!!

Era primăvara lui ’89. Pe la cinci dimineaţa, un zgâriat abia ghicit în uşa de la cămin mă trezi din somnul fără griji al studenţiei. Cu toate lipsurile şi povârnişurile, îmi ziceam senină: la asta o să mă gândesc la sfârşitul facultăţii.

Am deschis imediat. Motanul zâmbea poznaş cu un rucsac gol, portocaliu, cu cadru de aluminiu în spate:

-Mergi cu mine până la capătul lumii?

-Îmi ia un minut să mă îmbrac!-zic şi mă desprind agilă din îmbrăţişarea lui. Nu se luminase bine. Rucsacul gol mă făcea curioasă dar, nu vroiam să tulbur vraja.  Iubirea îmi era de-ajuns…

 Am oprit la fabrica de pâine din Regie, el a cumpărat 20 de pâini, apoi am plecat spre gară. Fără întrebări! Când iubeşti, o intuiţie specială îţi controlează şi vorbele şi tăcerile ca celălalt să se sincronizeze cu bătăile inimii tale.

 Am urcat într-un tren personal şi după un timp Motanul a mustăcit:

-Chiar nu vrei să-ţi spun unde mergem?

-Dar, mi-ai spus deja: mergem la capătul lumii!

 M-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit fericit: să nu mă părăseşti niciodată! 

 Am coborât într-o haltă ştiută de el şi ca să nu spulber vraja, am evitat să mă uit după panoul indicator pe care era înscris numele.

 Am abandonat drumul spre sat şi fără grabă, pentru prima oară în viaţă am intrat într-un câmp de maci.

 Cărarea era cât să mergem în şir indian şi beţia macilor părea fără sfârşit. Cerul strident de senin se lipea la orizont de verdele ierbii sufocate de maci.

 La un moment dat am intrat într-o grădină, apoi am ajuns într-o vie proaspăt săpată cu pământ negru, lipicios, întors de un hârleţ grăbit. 

 -Rămâi aici!- mi-a spus blând şi a plecat cu paşi grăbiţi spre casa care se ghicea prin verdele crud de mai. Un cireş ademenitor se vedea în direcţia în care plecase dar, mie deja îmi era dor de el.

S-a întors repede cu rucsacul uşor, semn că lepădase pâinile. Era mâhnit.

 -Am vrut să-ţi fac o surpriză, să-ţi pun la urechi cercei de cireşe de la bunicul dar, aşa cum am bănuit, ura părinţilor mei pentru tine a ajuns şi aici.

Bătrânul mi-a spus că cireşile sunt ciupite de vrăbii şi nu m-a lăsat să culeg dar, mătuşa mi-a dat o bucată de brânză şi o sticlă de vin roşu. Am păstrat şi o pâine…

 -Luăm cireşe de la Matache!- nu te necăji. Zmulge câteva fire din răsadul de ceapă şi hai să facem un picnic. Doar am venit până la capătul lumii ca să fim fericiţi!

De câte ori suntem la petreceri sau la nunţi cu mese pline, îmbelşugate mă întreb dacă în faţa belşugului sunt mai fericită decât atunci, în vie, la picnicul cu pâine, brânză, ceapă şi un vin roşu.

În seara aceasta, sărbătorind Sfântul ION, înconjuraţi numai de prieteni vechi şi buni ca vinul de soi ales, pe masa plină de bunătăţi am văzut platoul cu brânză, ceapă, slănină albă şi am căutat vinul roşu din ochi.

Motanul torcea mulţumit lângă mine. Am mâncat pe îndelete brânză şi ceapă şi am băut vin roşu.

 Mi-am dat seama că printre prieteni adevăraţi şi cu cele două fete superbe lângă noi şi brânza şi vinul au gustul la fel de bun ca atunci în vie, în vecinătatea câmpului de maci de la capătul lumii!

BLONDA NOASTRĂ-I MAI FRUMOASĂ CA A LOR!

Adevărul este că poza la tribună şi cu bretonul cuminţel, n-are nici un chichirez dar, cu fusta asta mini doamna ministru chiar arată da 3 miliardi di euro. Am impresia că italienii sunt ofticaţi că româncele noastre sunt mai mişto decât Ciociollinele din parlamentul lor.

 Doar că numele de Elena, de la Troia şi până în zilele noastre a cam dat bătăi de cap omenirii şi mai ales românilor.

 Doamnă Udrea, sunteţi cea mai mişto blondă şi după intuiţia mea norocul Ebei în alegeri şi evident a domnului Băsescu în câştigarea mandatului! Să nu vă vopsiţi niciodată altfel, că blondă vă stă beton! Dar, îi port o grijă domnului preşedinte, că ceilalţi şefi de stat ai României au cam avut ghinion cu Elene pe lângă ei. Nu credeţi că ar dormi mai liniştit domnul Băsescu dacă aţi deveni şi dumneavoastră EBA?

Oricum, nu contează! Superstiţii! 

Pentru poza rigidă de la tribună nu vă dau nici o notă, ca să nu vă stric media. Dar pentru asta în cizme… 10, 10, 10!

Şi daţi-i în judecată pe insolenţii ăştia de la GENTE, fiindcă în mod tendenţios au desenat o bară în spatele dumneavoastră ca să sugereze oarece.

 Din câte ştiu eu, nu aţi făcut niciodată bucuria românilor să pozaţi dezbrăcată şi ar fi meritat că v-au votat din primul tur.

Oricum, arătaţi mai bine decât madam Carla Bruni -Sarkozy!

ROMANUL COMISIA ZÜRICH

ROMANUL COMISIA ZURICH– ACŢIUNE ALERTĂ, SUSPANS, RĂZBUNARE. O POVESTE TULBURĂTOARE SCRISĂ ÎNTR-UN LIMBAJ COLORAT GLISEAZĂ DE LA ZÂMBETUL MALIŢIOS LA HOHOTUL DE RÂS. PSIHOLOGIA FINĂ A UNEI FEMEI COMBINAT CU SCRISUL VIGUROS, ANTRENAT ŞI ANTRENANT DE FACTURĂ MASCULINĂ, FAC DIN COMISIA ZURICH UNUL DIN CELE MAI BUNE ROMANE ROMÂNEŞTI ALE MOMENTULUI. ÎN PREGĂTIRE PENTRU TIPAR: „CÂND DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ” ŞI „ARDEI IUŢI”

GREA MESERIA DE MAMĂ…

Răspuns la provocarea de pe toateBLOGURILE.ro Pentru că subiectul era prea incitant, evident cele 1000 de caractere mi-au fost insuficiente şi am ales să dezvolt subiectul aici.

PROVOCARE Care este funcția și locul de muncă pe care-l visezi și vizezi pe termen mediu? Care este slujba, cea mai puțin plăcută, pe care ai accepta-o după mai multe luni de șomaj și în condițiile în care piața de muncă este în criză? Care sunt meseriile pe care crezi că nu le-ai fi putut practica niciodată, dar pe care le respecți?

Fetele din ţara asta se visează lipsite de griji ca Monica Columbeanu, blonde cu greutate ca Elena Udrea sau, dacă iubesc iarba şi Bruxelles, de ce nu , simplu, Eba.

Eu rămân ce-am fost: un spirit liber.

La catedră, în presă sau în publicitate am muncit pe brânci şi am avut satisfacţii pe măsură. Orice meserie este ok dacă o faci cu plăcere şi nu ai un şef cretin să-ţi mănânce ficaţii.

Aştept ziua când se va putea trăi din scris în România.

Ce meserie nu aş face? Politician, fiindcă am gura mare şi stomacul subţire!

Ce meserie iubesc şi respect? Cea de pilot. Am făcut 6 ani pilotaj sportiv dar, la vremea aceea nu au fost locuri pentru fete la şcoala de aviaţie şi a trebuit să fac matematica fiindcă îmi trecea făina prin traistă.

După terminarea facultăţii am sperat că vor fi scoase la concurs şi locuri pentru fete dar, n-a fost să fie, şi m-am apucat de a doua facultate.

Nu puteam îmbătrâni aşteptând un tren care se încăpăţâna să nu vină aşa că mi-am luat gândul şi mi-am văzut de viaţă. Mi s-a părut de bun simţ să nu stau cu mâinile în poală aşteptându-l pe Godot.

Îi respect pe chururgi dar, nu mă pot întâlni zilnic cu suferinţa umană. Doctorul Irinel Popescu probabil este trimisul lui Dumnezeu pe Pământ. Şi ca el foarte mulţi. Dar, ca să fii cu adevărat un medic bun, nu-i suficient să fii bun la învăţătură: trebuie să ai un dar aparte. Meseria de mamă mi se pare grea şi nu o pot practica dar o respect. De ce nu-mi e la îndemână meseria de mamă? Fiindcă sunt prea bună prietenă cu fetele mele. Şi ce prietenă ar accepta să-ţi dai aere de mamă cu ea?

DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!

 În anii zburdalnici de liceu zburam ZLINUL-726 ca pilot sportiv la AEROCLUBUL  BUCUREŞTI. Adesea lipsea combustibilul şi trebuia să ne procurăm de la câte o unitate  militară pe sistemul PCR:-pile cunoştinţe, relaţii – adică singurul sistem de achiziţii  funcţional la acea vreme.

Alteori era restricţie DIE– de importanţă excepţională, ceea ce însemna că Ceaşcă se plimba în voie pe cerul patriei şi noi trebuia să stăm la sol ca să nu-i sabotăm fizicul ilustru, să dea norocul peste ţară.

Dar, adevărata pietricică în pantofi era alta. Aerodromul fiind în afara Bucureştiului, la Clinceni, depindeam cu transportul de un autobuz care se defecta când te credeai  mai  şmecher.

Aşteptam ore întregi ca şoferul să-l meşterească la motor cu o feştilă aprinsă. Uneori  reuşea, alteori… reuşea doar să ne enerveze.

Pentru că era pe motorină sforăia, duduia şi vibra îngrijorător. Îl alintam Dudubuzul.

 Într-o zi, noroc mare, Dudubuzul porneşte din prima. Norocul se termină pe undeva  prin  câmp şi grupuri-grupuleţe ne orientăm la ia-mă nene!

Ia-mă nene şi du-mă unde vrei!– făceam noi haz de necaz să prindem curaj. Împreună cu prietenele mele, Simona şi Claudia urcăm în prima Dacie care opreşte şi zicem Doamne  ajută!-Șoferul are figură cumsecade, nu pare violator.

Ca să ne ţinem curajul  facem conversaţie şi mimăm veselie până la destinaţie.

Timpul trece şi devin studentă. Un amic, Manuel, un tip cu o cultură  generală  impresionantă, mă invită la ziua unei mătuşi, tanti Cici. Tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu, un cuplu extraordinar. Talentaţi povestitori amândoi, dacă i-ar fi îndemnat cineva să scrie la timp îl concurau pe Sadoveanu. Neam de boieri cu un conac la Peştani, au povestit  amintiri picante din copilăria şi tinereţea lor. Poveşti amuzante cu boieri scăpătaţi pe la Nisa şi Monte Carlo sau poveşti cutremurătoare cu patrioţi retraşi în munţi în grupuri de rezistenţă anticomunistă. Şi eu aveam tolba cu poveşti la mine şi abia pe la trei dimineaţa ne-au lăsat să plecăm. Atunci am observat că Manuel zvântase sticla cu ţuică de Piteşti şi mergea cam balansat.

Ne-au invitat şi în zilele următoare. Seară de seară făceam şezători. Unchiul Laurenţiu că fusese până la pensionare director pe la Uzinele Republica şi povestea o mulţime de chestii trăznet de la vizitele lui Ceauşescu dar, avea şi un set asortat de poveşti cu legionari.

 Aş fi ingrată să nu amintesc ce gospodină grozavă era tanti Cici, mare expertă  în  zacuscă  cu ghebe şi nu numai.

Într-o zi aveau pe masă ca din întâmplare un plic cu fotografii – conacul de la Peştani  şi  altele, averea familiei al cărui unic moştenitor era Manuel.

Mi-au explicat că m-au cântărit şi sunt soţia ideală pentru Manuel şi că am trecut  toate  testele.

 Şezătoarea s-a terminat. Le-am explicat că între mine şi Manuel nu era decât o simplă  amiciţie: nu ne luasem nici măcar de mână, nici nu simţeam nevoia şi habar n-aveam ce culoare sunt ochii lui: doi copii care discută la un pahar de suc despre Napoleon, Războiul  Crimeei sau Războaiele Dacice. Atât!

Iar eu aveam o axiomă clară: n-am două vieţi aşa că o să iau de la asta tot ce este mai bun: mă mărit din dragoste sau deloc!

Mi-au spus că puştiul este sclipitor dar, bea prea mult şi îi trebuie o nevastă capabilă ca mine, ca să nu se ducă averea familiei pe apa sâmbetei. Între timp afară ploua cu bulbuci  şi mi-au dat o pelerină de ploaie şi o glugă. Am promis că trec a doua zi să le returnez dar, i-am rugat să-mi scrie adresa ca să nimeresc fiindcă venisem de fiecare  dată  discutând  şi nu reţinusem traseul decât în linii mari. Zice: vii până la buclă cu 105-ul şi dacă nu te descurci, întrebi de Popescu. CĂ DOAR UNU-I POPESCU din DRUMUL  TABEREI! 

Plec uimită de faptul că am fost cerută în căsătorie de tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu şi cu o vagă idee că este o nebunie în jurul meu. Eram un copil şi toată vara se întrecuse  lumea  să mă ceară de nevastă când eu abia intrasem la facultate şi nu aveam  în plan să-mi  pierd  libertatea până pe la 30 de ani! Cred că ’88 a fost anul căsătoriilor la minut! Zilele  următoare colega mea Otilia îmi face cunoştinţă, atât mie cât şi la toate  tipele drăguţe din Grozăveşti, cu un rugbist chipeş şi vrăjitor 1,87, cu ochi drăcoşi. Mă  plimbă frumosul o oră şi evident, mă cere de nevastă. Eu zic ba, el zice da, eu am chef să-mi văd de facultate, el zice hotărât că tot a lui o să fiu. Eu zic că vreau să mai copilăresc, el îmi spune că o să  copilărim împreună. Rămân cu hotărârile mele şi el cu ale lui. Eu iau totul în glumă, el ia totul în serios. Cu taurii să nu te pui!

La vreo două zile, urcând scările la cămin, la etajul V mă trezesc cu un nene dolofănuţ, categoria ursuleţ, cam 1,55 înălţime, 55-57 de ani care mă abordează. O căuta pe colega  mea Otilia ca s-o întrebe care-i fata care i-a sucit capul feciorului lui. Hopa! Tăticul  rugbistului nu pierdea timpul! Otilia avea întâlnire cu un inginer dar, ca să nu-i stric  imaginea am zis că face un proiect cu un inginer. Mă rog, faza preliminară… Dă să plece, apoi zice:

Să-i spui că a căutat-o Popescu. Popescu şi mai cum întreb eu, cu toate că eram deja lămurită. Ei, las’ că ştie ea: CĂ DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!

O parte din cursuri şi laboratoare le făceam pe platforma Măgurele. Singura maşină, 303-ul circula după muşchii şoferului care ieşea de capul lui din traseu şi făcea curse la negru. Eram prin anul întâi şi cam toată ziua o pierdeam pe drumuri. Trebuia să mă prezint la căminele Facultăţii de Drept să-mi iau uniforma de armată în primire. La armată, ca la armată! Trebuie să fii punctual chiar, dacă nu posezi elicopter personal.

Ultima soluţie: ia-mă nene. Îmi iau două colege de grupă şi ieşim la şosea. Opreşte o Dacie şi urcăm. Şoferul, prietenos, porneşte spre Bucureşti. Zâmbeşte şi spune amical: Ar trebui să-ţi ei maşină! Circuli cam mult! Simona ce mai face? Zic: scrie în fruntea mea că am o prietenă Simona? Zice: ai uitat când te-am luat din câmp şi te-am dus la aeroclub? Eu n-am uitat! Că doar nu se urcă în fircare zi câte o aviatoare la mine în maşină!

Ei, dar cum să nu mă ţii minte?-zice el convins: DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL  TABEREI! Aşa este! Nu i-am uitat niciodată.

Într-o zi, la televizor, prind emisiunea Profesioniştii, invitată actriţa Emilia Popescu pe care o ador. Urmăresc cu mare plăcere interviul, să-mi mai domolesc frustrările că o artistă atât  de valoroasă apare atât de rar pe micul ecran şi la un moment dat Emilia Popescu  vorbeşte despre tatăl său, un artist boem.

 Şi, incredibil, zice fraza minune: CĂ DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!

 Ei, dacă a confirmat şi marea actriţă este clar: DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL  TABEREI!

ELVEŢIA-secretul bunăstării

NU ŞTIE BĂRBATUL(MEU), CE ŞTIE TOT SATUL!

Am sărbătorit cele zece zile vechime de când sunt posesoare de blog şi cum era oarecum firesc, l-am anunţat şi pe iubitul meu consort, că până la urmă tot afla din gura lumii…  Că nu degeaba se spune: nu ştie bărbatul, ce ştie tot satul!

Curios, la birou, printre multe angarale, să-i pice bine de sfârşit de an, intră pe net şi citeşte blogul nevestii.

Căpiat de producţiile ce-i defilau inaintea ochilor se hotărăşte să mă sune:

-Ascultă, nevastă! Era vorba că ai făcut un blog pentru promovarea romanelor tale dar, îţi dai cu părerea despre chestii domestice şi văd că dai şi din casă! Am înghiţit toate întâmplările pe care le povesteşti la tot mapamondul dar, eu n-am habar de nimic din toate astea! Parcă ne spuneam tot unul la altul! Mie de ce nu mi-ai povestit niciodată? Başca că sunt toate expirate. Nostalgii de bloc, când noi stăm deja de şase ani la casă!

Şi altă gogoriţă! Tu eşti cea care ţi-ai rupt piciorul şi pe blog ai scris că eu mi-am rupt piciorul! Şi bazaconia cu dusul la Câmpina ce-i? Că pe mine nu m-ai dus la Câmpina!

Nedumerirea şi supărarea lui erau în crescendo în timp ce eu mă aşteptam la nişte  laude pentru blogurile mele muncite.  Ascultam fără cuvinte, apoi am înţeles!

-Motănel, mută-ţi urgent mustăţile pe wordpress şi pe blogspot, că precis ai nimerit la cealaltă Doina Popescu la hotnews. Acum, la câţi Popeşti a lasat Dumnezeu, drăguţul pe pământ, nici nu mă mir prea tare. Noroc că s-au născut Bulă, Bulică şi Bulişor, că nici în bancuri nu mai aveai loc de alde Popescu!

Sărbători fericite la toţi Popeştii, la toţi bloggerii şi cititorii de bloguri!

Dacă aţi zâmbit citind articolele mele sau fragmentele de roman, vă aştept şi la anul viitor!

Nu fiţi îngrijoraţi pentru 2012!

Poate cetăţeanul mayaş care calcula şi elabora calendarul a şters-o subit pe lumea cealaltă, fără să aibă timp să-şi termine opera. Şi nu uitaţi: ziua bună începe cu un zâmbet!   BUN VENIT, 2010!!!

NU GOOGLE MOLDOVENEASCĂ!

INIŢIATIVA GOOGLE DE A LANSA PLATFORMA GOOGLE MOLDOVENEASCĂ A DECLANŞAT UN PROTEST DE AMPLOARE PE FACEBOOK . AM INIŢIAT UN SONDAJ PE ACEASTĂ TEMĂ ŞI VĂ AŞTEPT SĂ VĂ SPUNEŢI PĂREREA. DEOARECE SONDAJUL S-A BLOCAT DUPĂ PRIMUL VOT, (MĂ ÎNTREB DACĂ ESTE O SIMPLĂ DEFECŢIUNE TEHNICĂ SAU AM CĂLCAT PE CINEVA PE BĂTĂTURI!) AM COPIAT CODUL CARE NU FUNCŢIONEAZĂ AICI ŞI L-AM PLASAT PE BLOGGER UNDE MERGE BRICI!

INTRAŢI ÎN  SONDAJ CA SĂ VĂ EXPRIMAŢI PĂREREA. Mai multe amănunte pe http://doinapopescu.blogspot.com

Traian Băsescu şi Elena Udrea în top

Având un blog nou-nouţ, după o săptămână de blogărit am intrat în statisticile fiecărui articol ca să punctez preferinţele cititorilor. În top POVESTEA RĂDUCANULUI la egalitate cu micul dialog CONTABILA ŞI MARINARUL. POVESTEA RĂDUCANULUI nu a fost o surpriză pentru mine fiindcă, deşi cu mare întârziere, Răducanu îţi merită rolul de june prim al României. Nu a avut mediatizarea lui Terente sau a lui Don Juan dar, nu este cu nimic mai prejos şi internetul îi va oferi atenţia cuvenită. CONTABILA ŞI MARINARUL ar putea fi considerat banc dacă nu ar fi un dialog real, totuşi l-a bătut în rating pe DOMNUL GEORGESCU ŞI KAFKA şi pe DOMNUL GEORGESCU ŞI CUTREMURUL, ceea ce, sincer, m-a uimit.

Am privit graficele pe îndelete, de mai multe ori şi apoi am înţeles: prietenul meu, marinarul a fost confundat cu primul marinar al ţării iar contabila cu proaspăta ministresă, blonda oficială a României.

Nu domnilor! Pentru cine nu ştie, Elena Udrea nu este contabilă! Elena Udrea este avocată! Tocmai ca să nu generez astfel de confuzii, la mai multe fragmente umoristice am schimbat numele astfel că OPERA ŞI MARINARUL s-a modificat în OPERA şi APROZARUL!  Şi totuşi am comis-o!

Să blogăriţi bine!

Cazul MAILAT şi fenomenul Tom & Jerry

         Am să pun astăzi sub lupă Tom şi Jerry, desenul animat născut în State, care a înconjurat planeta şi care a fascinat atâtea generaţii! Popularitatea lor a concurat puternic fără îndoială atâtea glorii cinematografice.

INEGALABILII SAVANŢI ENGLEZI

Când se scufundă corabia, şobolanii se salvează primii!

Savanţii englezi, care pun sub microscop până şi visele furnicii sau incidenţa reumatismului la ţestoasa de Galapagos, în mod ciudat şi inexplicabil nu ne-au comunicat încă numărul exact de şobolani care s-au salvat de pe Titanic!

Probabil că şi ei au impresia că acolo pe puntea superioară încă mai cântă muzica, încă se mai dansează!

CEAUŞESCU ŞI LĂMÂIUL

         Am venit pe lume la drum de seară, în octombrie. Chestie de zodie sau predestinare pentru dualitate, deşi m-am născut pe 15, puţin înainte de miezul nopţii, timoraţii funcţionari de la maternitate îşi făcuseră planul pe ziua respectivă, aşa că m-au înregistrat pe 16 ca să dea bine în statistici. În copilărie m-a întristat falsul care a însoţit naşterea mea, dar aceasta n-a fost singura problemă. Moaşa, mai importantă decât medicul la acea vreme, dar şi vecinele, şi alţi specialişti,  au dat ca sigur că sunt băiat. Dezamăgirea nu l-a părăsit niciodată pe papaşa. S-a consolat, oarecum, strigându-mă Răducu. Lista neajunsurilor pe care le-am produs unora şi altora cu naşterea mea ar fi lungă, dar o las pentru altă ocazie. Să mă întorc la poveste…

   Părinţii mei stăteau în gazdă la Săndulești, o familie cumsecade pe strada Tineretului. Săndulescu era fratele excesiv de deștept al bunicului meu oficial și unul dintre prezumtivii tați ai tatălui meu.

La primul Crăciun din viaţa mea eram prea mică ca să mă bage Moş Gerilă în planurile lui.

         La al doilea, Moşul s-a cocoțat pe casă ca să intre pe coş. Din neatenţia Moşului, ori de la burdihanul lui, ori de la greutatea zăpezii, o bucată enormă de plafon s-a desprins şi a căzut în pătuţul meu de bebeluş în timp ce dormeam. Speriat de boroboaţă, Moşul a plecat uitând să-mi lase vreun cadou.

         Pesemne am avut zile. Pătuţul a fost acoperit de moloz, dar eu n-am avut nici o zgaibă.

         Părinţii meu s-au pus pe treabă şi au ridicat casă. Pe hărnicia lor, al treilea Crăciun ne-a găsit în casă nouă. Şi câte nu-s de cheltuit la o casă nouă!

         Bani de brad nu s-au găsit, dar au fost puse trei globuleţe şi niște fuioare din vată pe crenguţele unui lămâi ceva mai răsărit de un stat de om. N-am simţit lipsa globuleţelor căci pomișorul avea lămâi mari, unele galbene, altele verzi-gălbui.

          Moşul a adus izmenuţe, glucoză, portocale şi un set de ceşti de cafea din plastic.

         Obişnuită cu hainele ponosite ale vecinilor prin cartier, în tonuri de maro sau în tente şoricii, am remarcat la televizor un nene în costum alb, foarte elegant. La vremea aceia preferaţii mei erau Sfântu şi Manix. Pe cel din urmă nu mi-l mai amintesc, dar personajul care mă preocupa, chiar de nu era aşa frumos precum Sfântu, mi se părea mult mai bine îmbrăcat. Am întrebat-o pe sora mea când îl vedem într-un film de acţiune, fiindcă ştirile mă plictiseau. N-a ştiut să-mi spună, avea opt ani dar, m-a informat că nenea este Nicolae Ceauşescu, iar umbra lui, nevastă-sa, Elena. Şi de atunci am început să ne jucăm de-a Ceauşescu şi Elena, eu evident în rolul lui. Mâncam cu graţie pate şi beam din ceşcuţele ieftine, de plastic primite de la Moş. Era o imitaţie de cafea făcută din cicoare şi cereale prăjite, doi lei pachetul. Mă simţeam bine în pielea lui Ceauşescu!

         În chip ciudat de intuitiv, sora mea o juca magistral pe Elena Ceauşescu. Acră, pusă pe gâlceavă şi veşnic nemulţumită îmi mânca sufletul.

         Odată i-a căşunat că pateul este vechi şi vreau s-o omor, ca să-mi iau una mai tânără! A sărit şi la bătaie, dar m-am aruncat în pat şi m-am apărat cu picioarele. De fapt, ocupate cu joaca nu mâncasem sandwich-urile la timp şi pateul se oxidase. Nu aveam noţiuni despre oxidare dar, la câte filme văzusem cu Sfântu, era firesc ca pe Elena Ceauşescu s-o ducă mintea la un complot.

         Pentru că aveam ceva talent la desen, din banii de la Pluguşor îmi cumpăram caiete şi culori. Desenam vapoare, peşti, cai, pe Sfântu’ Ilie şi evident pe Ceauşescu.

         Papaşa lucra la  Şantierul Naval şi m-a luat la lansarea la apă a unui vapor. Impresionată, am venit acasă şi am desenat vaporul şi sticla de şampanie.

        Papașa a luat încântat caietul, m-a lăudat, apoi l-a răsfoit curios. Văzând zeci de portrete ale lui Ceauşescu, şi-a piedut toată veselia:

         – Copile, începând de astăzi, nu mai ai voie să desenezi! Caietul şi culorile se confiscă!

         Mi s-a pus un nod în gât, dar m-am ţinut tare şi i-am demonstrat că n-are nici un drept, fiindcă erau cumpărate din banii mei. S-a mai îmbunat, mi-a explicat despre satrapiile din Imperiul Persan, de ochii şi urechile regelui. Mi-a povestit despre oameni care au zăcut în puşcării şi au murit sau au fost schilodiţi fiindcă au zis una sau alta despre partid sau mult-iubitul. M-a rugat frumos să desenez oiţe şi căluţi, dar să-l las dracului pe Ceauşescu că intrăm tot neamu-n puşcărie!

         Ceva se fracturase-n sufletul meu de copil.

 Nu m-am mai jucat niciodată cu sora mea de-a Ceauşescu dar, cum nu aveam altă jucărie decât ceştile de cafea, am pus în scenă Vizită de Caragiale, înlocuind dulceața cu pateul.

          Mă mai gândeam uneori la Ceauşescu şi costumele lui elegante.

          Îl invidiam, imaginându-mi că mănâncă portocale, kaiser şi muşchi ţigănesc pe săturate. Evident, acestea erau în mintea mea bunătăţile supreme. Fiind scumpe, mama le cumpăra în cantităţi mici, numai cât să gustăm.

         În anii următori, noi am pregătit lămâiul cu bucurie şi înfrigurare.

         Moş Gerilă, un tip foarte practic, mi-a pus conştiincios câte o pijămăluţă cu o glucoză şi două portocale sub lămâiul ca bradul; surorii mai mari caiete sau un stilou Student de treizeci şi şase de lei- modelul de top de la Flaro. Alteori primeam mănuşi, maieuri şi flanele de piele. La dulciuri, formula era standard: o glucoză şi două portocale de fiecare! Eu speram la ciocolată, o trusă de doctoriţă de douăzeci de lei sau un telefon de jucărie de douăzeci şi cinci de lei. Eram foarte informată şi vorbeam tot anul despre ce-mi doream dar, vorbeam de-a surda.

         Pentru papașa erau mai importanţi copii lu’ Jeni, târfa-prădătoare pentru care a făcut un CAR de 15000 de lei.

         Mama întindea de bani cât putea ca să ţină casa. Cum era să dea douăzeci şi cinci de lei pe jucăria mea când o butelie era douăzeci şi şapte? Când n-avea bani de butelie stăteam la coadă la găzărie şi ieşeam din foame cu gaziera. Chinu’ după lume! Adormeai lângă ea şi mâncarea avea un gust dubios.

        S-a îndurat până la urmă moşul şi a adus o maşină de salvare din tinichea şi în alt an o sobă-masă de gătit, tot din tablă la şase lei bucata fiecare, dar şi câte o ciocolată. În sfârşit, ciocolata a luat locul meschinei glucoze fiindcă începuseră lipsurile, zahărul se raţionalizase şi glucoza dispăruse cu desăvârşire.

       Am început să aud la şcoală că la unii copii vine Moş Crăciun încărcat de jucării şi dulciuri. Şi am început să-mi doresc să vină şi la mine Moş Crăciun, fiindcă Moş Gerilă mă dezamăgise în fiecare an.

         Am întrebat-o pe mama de ce, la mine, un copil harnic şi cuminte vine Moş Gerilă şi la colegii mei, unii chiar slabi la învăţătură, obraznici şi răzgâiaţi, vine Moş Crăciun.

         N-a ştiut să-mi răspundă sau poate nici n-a auzit întrebarea. Avea necazuri mari cu papașa care nu aducea bani acasă şi era destul de violent.

Am întrebat-o pe învăţătoare.

         Eram în clasa a două. M-a întrebat zâmbind parşiv:

         – Îl ştii pe Crăciun de la a IV-a?

         – Sigur că-l ştiu.

         – Şi pe bunicul lui? Bătrânul care împinge zilnic un cărucior de butelie prin faţa şcolii?

         – Nu-l ştiu, dar sunt destui moşi care împing câte un cărucior de butelie pe aici. Trebuie să fie unul înalt şi slab, m-am gândit eu repede la unul care-ar aduce cu puştiul de la a IV-a A.

         – Ei, ăla este Moş Crăciun! Şi la cât eşti tu de deşteaptă, sper că te duce capu, că moşul ăla ponosit, dacă ar avea măcar o jucărie ar da-o nepoţilor lui, nu ţi-ar aduce-o ţie!

          Răspunsul era logic şi m-a devastat. Apoi, am înţeles că toţi cei care primeau jucării frumoase aveau brad: Moş Crăciun nu venise la niciun lămâi!

         Şi, atunci, pentru prima dată am înţeles magia bradului! Pe atunci era obiceiul ca cei ce veneau în vizită să dea un bănuţ la copil. Standard era un leu dar, uneori aveam noroc şi nu avea mătuşa schimbat: pica o fisă de trei lei.

      Mătuşile îşi făceau des vânt pe la noi, fiindcă la 16 vişini, opt pruni, doi meri, un piersic şi o mică solă de căpşuni, pe leul dat copilului îşi făceau şi dulceaţă şi vişinată şi compot şi se şi ghiftuiau de fructe proaspete. Bineînţeles că tot eu îmi rupeam oasele ca să le culeg. Servicii impecabile şi complete la un leu!

 Mi-am strâns bani şi anul următor mi-am cumpărat brad.

         Prea târziu!

        Am înţeles în sfârşit de ce Moşul venea ori pe 30 ori pe 31 decembrie: ziua de leafă la Şantierul Naval!

       I-am spus mamei care s-a minunat de perspicacitatea mea, dar secretul fiind dibuit, mama s-a simţit uşurată de povara lui Moş Gerilă şi a redistribuit banii în folosul casei.

                Ce lecţie biblică amară pentru mica pionieră! Preţul cunoaşterii era devastator! Moş Crăciun nu mă băga în seamă iar eu, scormonicioaie, reuşisem să-l alung până şi pe săracul Moş Gerilă din viaţa mea!

         Dar, librăria de la şosea era pe colţ şi avea vitrine mari, generoase. Puteam să admir jucăriile ore întregi după pofta inimii! Nu-mi făcea nimeni concurenţă! Ceilalţi copii aveau jucării acasă şi erau ocupaţi să se joace cu ele. Sutele de jucării din librărie erau numai ale mele!

DUPĂ 20 DE ANI

21 decembrie 1989 a fost o zi aşteptată şi dorită cu înfrigurare şi deznădejde: ziua dinaintea unei mari bucurii! A urmat entuziasmul inconştient. Aş vrea s-o întâlnesc pe fata care dansa în faţa coloanei de manifestanţi pe 22 decembrie pe podul Grozăveşti sau pe cei doi băieţi cu Dacie roşie care ne-au luat din faţa căminelor Grozăveşti pe 23 dec 1989, cu care am străbătut oraşul triumfal, cu patru steaguri decupate, până în Piaţa Dorobanţi. Noroc că nu ne-a împuşcat nimeni, eram o ţintă interesantă! După 12 ianuarie a venit amărăciunea şi încă mai simt pelin sub limbă! Dar, sunt conştientă secundă de secundă de libertatea câştigată, eu ştiu bine cum a fost înainte! Aşteptări? Să ne lase şmecherii planetei să ne vedem de viaţa noastră! Politicienii să fure mai puţin măcar de acum înainte, un guvern care să nu se bâlbâie, capabil să facă economia funcţională, o politică fiscală coerentă şi predictibilă, mult bun simţ şi Doamne păzeşte de calamităţi naturale, că ne ajunge RĂUTATEA LUMII!

CRĂCIUN CU URME FINE DE SÂNGE

Douăzeci de ani da la Crăciunul însângerat!
Nostalgicii vor citii poezii chinuite în Ghencea Militar. Gurmanzii vor face coadă la farmacii secând stocurile de Bicarbonat şi Colebil. OTV-ul va întreba poporul la care pom a făcut Cioacă pipi între Predeal şi Braşov şi fraierii vor trimite sms-uri. Avem maşini multe şi bengoase dar nu avem parcări. Avem copii dar, s-a dus pe apa sâmbetei învăţământul, avem boli dar, medici şi asistentele au emigrat.

Avem tot neamu-n Spania şi Italia, credite la bănci pentru şapte vieţi, necazuri o mie! 
Dar, am câştigat libertatea să avem opinii, să le rostim în gura mare, să avem bloguri, propria afacere, profesii liberale, să lucrăm în presă, să ne publicăm cărţile, să înjurăm guvernul şi preşedintele!
Bloggerii sunt incomozi, oameni cu păreri exprimate! Acum 20 de ani pentru ce scriem noi pe bloguri ajungeam în puşcărie! Delicvenţi, duşmanii poporului!
 Iubiţi şi preţuiţi libertatea pe care o avem, savuraţi-o secundă de secundă, fiindcă nemulţumitului i se ia darul! Am trăit în frig, în întuneric şi teroare fără o păpuşă sau un ursuleţ de pluş şi am învăţat fiindcă mi-a fost l-a îndemână şi şcoala a fost singura mea şansă! Dar, nu am uitat!

Uitarea face loc greşelii!

Dacă sunteţi tineri şi nu ştiţi sau aţi uitat, întrebaţi-vă bunicii sau părinţii!
 Dacă vă spune cineva că a fost bine ori vă minte ori e nebun ori a avut nişte privilegii pe care le regretă!
Să luptăm ca să ne recuperăm istoria, să fim mai atenţi cu familia şi mai eleganţi!
Cum nu mai avem aur cât să trezim ambiţiile unui Traian şi nici cantităţi relevante de petrol pentru maşina de război a unui Hitler,  să ne ferească Dumnezeu să mai fim daţi la zaruri pe mâna unui Stalin!