Chef cu popă


Scriu pe terasă. Vecinii mei chefuiesc. Ceva lăutărească, ceva mai periurbană, muzica se revarsă în tot cartierul Poligon. Se spun bancuri. Poantele deocheate ridică hohote de râs până la cușca porumbeilor. Printre invitați, un popă. La tușele mai groase, părințelul începe să cânte popește, ca-n biserică:

-Să-i tune și să-i trăznească pe enoriașii mei!

Câinii mei latră. Latră toți câinii din cartier. Începe o melodie cu Jaga-Jaga! Entuziasmul popii crește, urlă Jaga-Jaga din rărunchi, acoperind boxele.

Audiența este în delir. Se râde, se aplaudă. Părințelul încheie cântarea:

-Să-i tune și să-i trăznească pe enoriașii mei!

Mișto voce are părintele! Satana, bunica mea dinspre tată, ar fi încântată! A suferit ani de zile că părintele Iepure era peltic și nu-i ieșeau cântările!

Nu-i plăcea babei cum cântă părintele Iepure, dar nici n-o înghesuia dorul de popa Mircioiu.  Să vă povestesc de ce…

Erau anii ’80, ani de lipsuri, când totul era pe cartelă și coada era cel mai cunoscut mijloc de socializare, trântă și afirmare. Așteptai ore întregi mașina de lapte, mașina de pâine, mașina de zahăr, ouă, ulei. Ori așteptai mașina, ori, după venirea ei, te luptai voinicește cu partenerii de coadă.

Într-o zi, plătește Satana un acatist, întinde petecul de hârtie, o lumânare, o prescure și trei lei.

Părintele o privește cercetător întrebând-o:

-Ce mai ai acolo, în mână?

-Tot trei lei!

-Dă-i încoace!- zice prompt popa Mircioiu, îngroșând obrazul și întinzând mâna.

Baba se codește:

-Iau o pâine cu ei, părinte!…

-Ei, dă-i încoace, că până vine mașina de pâine, ai timp să te duci acasă și să iei alții!

Baba i-a dat cei trei leuți, dar l-a scos definitiv pe popă de la inimă. Având grijă să lase portofelul acasă, s-a dus totuși în continuare la biserică, trâgând nădejde să-și găsească un pretendent și să se mărite.

Anunțuri

Inteligența comunicării


În ziua de astăzi se fac cursuri pentru orice: fericire, creșterea competitivității, dezvoltare personală, abilități de comunicare. Sunt situații în viață când sunt foarte utile aceste cursuri, mai ales în mediul de afaceri, sunt situații când evenimentele străzii îți cer să improvizezi.

Am trecut prin piata Concordiei să iau ficăței și pipote, fiindcă Ada, cheful nostru, și-a propus să testeze o tocăniță scoțiană.

O precupeață mi-a tăiat calea să-mi propună niște soc.

-Cinci lei punga, dau ieftin!

-Nu mă interesează, mulțumesc!

-Vă dau cu patru!

-Nu, mersi!

-Hai cu zece lei trei pungi!

-Bine, hai, fie!- cedez eu, de altfel mare consumatoare de socată și chimbirată.

La ieșirea din piață, în intersecție, trei bruneți tatuați, șeful și locotenenții, își târșeau șlapii cu lene, traversând aiurea. O șoferiță îi așteaptă răbdătoare dar șeful răspunde la mobil și tuciurii în maieuri, să li se vadă odioasele tatuaje, se opresc în mijlocul străzii încurcând circulația. Cinci mașini, două pe o parte a intersecției, trei pe strada perpendiculară, stăteau la cheremul indivizilor botezați catifelat  romi de un idiot care-a condus guvernul prin 1992.

Timpul trecea și indivizii se simțeau importanți blocând intersecția. Văzând că șoferul care avea prioritate așteaptă timorat ca indivizii să zboare din proprie inițiativă, șoferița trage maxim de volan să-i ocolească.

Unul dintre șlăpași o apostrofează gros:

-Mă calci,fă,  în p… mea?

Îi răspunde ferm și sonor:

-Dute-n p…da mă-ti!

Ca să te faci înțeles, trebuie să vorbești fiecăruia pe limba lui.

Un grup de curioși aștepta cu interes deznodământul de pe margine.

Șeful tatuaților închide telefonul, îl ia pe nervos de-o aripă și-l trage-n lateral:

-Las-o, mă, pe doamna să treacă! O salută pe șoferiță cu două degete la un cozoroc imaginar.

Din grupul curioșilor, un puști, probabil elev de liceu, exclamă cu entuziasm:

-Uite, asta numesc eu inteligența comunicării!

Ajung acasă și-mi etalez cumpărăturile.

Arăt cu mândrie socul:

-Cu ăsta am făcut o mare afacere! Am luat trei la zece lei!

-Serios?- zice Ada. Eu am luat cu un leu punga! Și era cam de trei ori cât pungulița ta!

Nu-s rea de pagubă și m-a amuzat abilitatea cu care m-a păcălit precupeața.

Dar, mă întreb câte generații trebuie să treacă până când organele de ordine și societatea vor lua atitudine în fața acestor indivizi care fac legea pe străzi. Uniforma unui polițist nu face doi bani în fața șlapilor și maieului din care ies șerpi, dragoni, stilete, și cruci irlandeze.

Nu recomand nimănui înjurăturile în rezolvarea unei dispute dar, trebuie să recunoaștem că și legea, în caz de legitimă apărare propune arme egale!

Popi şi preoţi


Mihaica era proaspătă şi veselă ca o dimineaţă de primăvară şi de isteaţă nu avea egal în toate satele din jur. Dar, cât i-a fost drăguţul plecat la armată, părinţii şi nenicii mai mari au măritat-o cu de-a sila cu Ilie, om harnic, avut, dar neguros. I s-a supus bărbatului cu inimă grea. Şi-a ţinut rangul casei şi-a ţesut, a copt şi-a frământat ridicând gospodărie pricopsită dar lipsită de veselie. Ilie punea ban peste ban şi cum auzea că se vindea pământ în sat, se şi înfăţişa la poarta respectivului cu bani potriviţi. Copiii s-au înşirat unul după altul şi a început lupta cu Ilie ca să le ia copilaşilor câte-o rochiţă de Paşti ori ciubote la Crăciun. Mihaica nu reuşea să-l  înduplece şi singura cale să-şi îmbrace copiii în haine noi era să ia din bani pe furiş. Dar când prindea Ilie de veste, îi rupea oasele! Alte femei în sat erau la fel de oropsite, ori mai rău şi, singura nădejde de mângâiere i-a fost la biserică. Dar preotul era bătrân şi zăcaş şi repede s-a petrecut la cele veşnice iar în sat a venit preot tânăr, muieratic şi fără vorbă socotită. Iar când se pornea la vreun parastas, nu-l mai ridicai de lângă butoiul de tulburel. Tare s-a mâhnit Mihaica întâlnind-o pe preoteasă la fântână cu ochii vineţi şi vorba bolovănită de plâns. Socotind câte nefăcute erau pe răbojul părintelui, încet-încet a rărit drumurile la biserică. Apoi au venit comuniştii în sat şi le-au luat animalele, caii, căruţa, boii şi plugurile la colectivă. Toţi puturoşii şi toţi golanii satului s-au dat cu comuniştii şi, purtându-se ca cei mai răi vătafi, le-au cerut şi pământurile la cooperativă. L-a întâlnit pe părinte pe uliţă şi s-a plâns, ca omul necăjit: -Ce ne facem părinte, ne iau tâlharii pământul şi ne aduc în sapă de lemn! Cică să-l dăm la colectivă! -Ba să-l daţi! De ce să nu-l daţi?! Ce ştiţi voi, cu mintea voastră proastă de ţărani? Partidul ştie mai bine! Ce, Mihaică, ţi s-a urât cu binele? Ţine-te clonţoasă, şi-o să-l vezi pe Ilie în puşcărie! -Ar fi trebuit să fii omul lui Dumnezeu părinte, dar eşti omul comuniştilor! De-aia n-ai frică de Dumnezeu! Până n-o trimite Dumnezeu un creştin adevărat să ţină sfintele slujbe, eu în biserică nu mai calc! N-a trecut mult şi satul a rămas încremenit: băiatul popii s-a înecat în Siret. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată treaz pe popa Carp dar la aşa năpastă nici nu era de mirare. După o vreme a venit un alt preot în sat: privea numai pieziş şi era adunător foarte! Orice ai fi avut în mână îţi lua degrabă iar la botez ori îngropăciune se târguia să iasă la mare câştig! De găsea un cui ruginit în drum ori un ciob de sticlă colorată îl lua bucuros şi-l punea în desagă. Mihaica nu s-a împăcat cu relele deprinderi ale popii şi a rămas să se roage singură, în casă, la icoana Maicii Domnului. Ilie, cu barbă lungă, ca de patriarh, tot aştepta de la cer un semn: ori să-şi întoarcă Dumnezeu faţa către ţară şi să-i trăznească pe hoţii care-i luaseră pământul şi averea, ori să vină americanii şi să stârpească ciuma roşie! Într-o zi, Ilie s-a întors de la câmp, s-a aşezat ostenit pe prispă cu ochii la cer, cercetând după obicei să fie primul care vede avioanele americane de-or fi să vină:  i-a plesnit un vas de sânge la cap şi până în zori a murit! Mihaica i-a făcut toate cele după rânduială dar nu l-a plâns. A lăsat cuvânt greu copiilor şi nepoţilor ca atunci când i-o veni rândul, s-o îngroape în alt capăt de cimitir ori mai bine în alt sat, să nu care cumva s-o bage în acelaşi mormânt cu Ilie, ca măcar pe lumea cealaltă să-şi găsească liniştea!  La bătrâneţe preotul strângător a murit printre gunoaie într-o casă naţionalizată din centrul Brăilei, pe strada Goleşti. Casa era plină de cartoane, papuci desperechiaţi, cutii de conserve şi te miri ce alte stâlcituri fără nicio trebuinţă. Gunoiul adunat până la grindă a luat foc.  Pe Mihaica a luat-o fiica cea mare s-o îngrijească. Satul în care s-a mutat era mai aproape de oraş, mai nou, ridicat de comunişti, cu case din cărămidă şi cu oameni mai cuprinşi dar, nu avea biserică. Biserica era în satul vecin, hăt-departe, la vreo cinci kilometri. Cursa era suspendată fiindcă era criză de motorină şi autobuzele erau cu elevii ori militarii la câmp, la culesul recoltei, aşa că la bătrâneţile ei nu s-a dus niciodată la biserica din satul vecin. Doar vechea icoană a Maicii Domnului i-a fost aproape. Toamna următoare, chiar în ziua Naşterii Maicii Domnului, Mihaica s-a stins după o viaţă de-amar. Preotul, ştiind că-i din neam de oameni harnici, a vorbit frumos despre ea, poate ca să-i pună o pilă la Sfântul Petru şi, multe lucruri despre vrednicia ei chiar le-a brodit. Dar când a spus că această creştină nu a lipsit în nicio duminică de la biserică, s-a produs o foială printre cei prezenţi şi, babele, cele nelipsite de la toate slujbele, au început să murmure: -Hai, că prea le-nfloreşti, părinte! Mihaica, a trăit cu gândul că preotul este omul uns de Dumnezeu să păzească bunele rânduieli, să arate oamenilor calea în viaţă ca un bun învăţător, să povăţuiască şi să fie aproape. Spunea adesea că multe s-ar îndrepta în sat dacă ar veni un preot cumsecade. Să întâlneşti un preot bun este un mare noroc în viaţă şi o mare mângâiere. Dar, din păcate, sunt destui funcţionari care îşi acoperă viciile şi meschinăria sub o sutană, crezând că oamenii sunt proşti şi le acordă credit nelimitat. Ba, mai mult, îi pizmuiesc pe acei preoţi minunaţi, care au ajuns la inimile oamenilor, atacându-i ca nişte derbedei de rând. Că nu-i totuna un preot cu un popă! Nici viceversa!

Dialoguri necenzurate


Prin ’83, fetele din echipa de handbal a şcolii aşteptau nerăbdătoare autocarul pentru a pleca la un important campionat zonal. Eu aveam mâna în gips şi eram în mare suferinţă fiindcă nu le puteam însoţi. Tensiune mare printre fete şi, hodoronc-tronc, un popă!

-Semn rău, zice Stela!-şi-şi deschide rapid trei nasturi, stuchind în direcţia popii.

-Am auzit că-i bine să numeri până la zece şi să pui mîna la păsărică!- zice şi Violeta, pitica echipei.

-Ete, p*la şi cu ăsta! -o trânteşte Humeniuca. Popa-i semn de ghinion! S-a dus dracu’ campionatu’! Putem să nu mai plecăm!

Fetele rămân fără suflare fiindcă directorul şcolii, care era profesor de sport şi antrenorul echipei, apăruse ca din pământ. Cum Humeniuca, la clasa a VII-a avea peste un metru optzeci şi era un inter redutabil dar juca excelent şi ca extremă fiind piesă de bază în formaţie, directorul s-a făcut că n-o aude, altfel ar fi fost nevoit s-o trimită acasă, compromiţând iremediabil şansele echipei la titlu.

Dar, preotul s-a sucit, s-a învârtit şi a rămas în apropierea fetelor aşteptând probabil o maşină de ocazie.

Humeniuca, superstiţioasă ca toţi copiii din cartier, după ce şi-a descheiat nasturii şi s-a pipăit pe ici pe colo dând mărunt din buze, şi-a îndreptat privirea vrăjmaşă către inofensivul părinte.

-Măi, Humeniuc, zice directorul, se vede treaba că nu prea-ţi plac popii!

-Nu-mi plac dom’ director, că ăştia nu se dezbracă niciodată de hainele-alea negre!

-Mărită-te tu cu un popă şi să vezi ce repede se dezbracă!- zise directorul şugubăţ.

-Adică, să mă mărit aşa… ca toanta, fără nicio probă? -sări zdrahoanca opărită.

Directorul schimbă vorba diplomat, spre a n-o lăsa pe Humeniuca să dezvirgineze urechile celorlalte fetiţe de 13-14 ani.

Când discuţia deviase binişor pe alte subiecte şi situaţia părea salvată, Violeta întrebă nedumerită:

-Da de ce vrei, mă, Humeniuco, să probezi ţoalele popii, că nu pricep?

-Nu ţoalele, piticanie! Io vreau să-i probez… Atunci, celelalte fete săriră să-i pună mâna la gură zăpăcitei, să nu scoată porumbelul de faţă cu directorul dar Humeniuca nu se lăsă şi zise:

-Io vreau să-i probez penisul, toantelor! Vedeţi, dom’ profesor, ce cultă sunt?- zise zdrahoanca cu importanţă.

Popă de poveste


Ada era clasa a VII-a şi era foarte conştiincioasă, inclusiv la ora de religie. Având colegi penticostali în clasă, preotul nu scăpa ocazia să-i faulteze pentru credinţa lor. Astfel, părintele explică întregii clase că pocăiţii sunt nişte tâmpiţi, că ţin prima zi a săptămânii Duminica dar, Ada simţea că Biblia e de partea pocăiţilor. Că doar mironosiţele, neavând voie să parcurgă mai mult de 1000 de paşi în zi de Sabbat, purceseră cu mir la Mormânt abia ziua următoare, zisă în Cartea Sfântă ca prima zi a săptămânii. Că aşa se zicea atunci: prima zi a săptămânii, a doua zi a săptămănii… Numai păgânii îşi denumeau zilele după zeii lor: luni după Lună, marţi după Marte, miercuri după zeu Mercur, joi după Jupiter şi aşa mai departe.

Ada ţinea la pocăiţi fiindcă erau cuminţi şi învăţau bine şi în mod deosebit o simpatiza pe Flori, fată bună şi blândă ce sărea în ajutor tuturor colegilor la nevoie şi nu înţelegea asprimea pe care o arăta preotul acestor copii, pe care nu-i prigonea deschis dar nici bine nu-i vedea, atacându-i cu meşteşug, ba spunându-le adesea că preferă să nu-i aibă la ore.

Timpul a trecut, Flori a ajuns o doctoriţă fără de arginţi, Ada a făcut Facultatea de Teologie şi Asistenţă Socială iar preotul, ajuns paznic la un butoi de miere, s-a lins oleacă pe degete, ridicându-şi o vilă invidiată de şefii poliţiei şi de alţi cetăţeni oneşti care au asudat din greu să-şi ridice case falnice dar care s-au trezit concuraţi de „hărnicia” popii. 

De la 1 ianuarie 2011 calendarele ortodoxe au reconsiderat Duminica, aşa cum era şi în trecut, ca prima zi a săptămânii.  

O avea părinţelul vreo ezitare când va merge cu Boboteaza pe le foştii lui elevi? Presimt că Ada îl aşteaptă cu nerăbdare pentru că la facultatea de teologie s-a lămurit că baterea de câmpi era talentul de bază al părinţelului… 

   

Zâmbete


Umorul în laborator

   Specialiştii englezi au demonstrat că după 52 de ani simţul umorului începe să dispară. Tot ei au constatat că cei mai relaxaţi sunt bebeluşii care râd cam de 300 de ori pe zi. Experimentul mi se pare nedrept şi tendenţios.Domnilor savanţi: alegeţi o potenţială mămică cu vârstă între 20 şi 30 de ani şi puneţi la sânul ei un ins posac trecut de 52 de ani. Pariem că-i revine imediat simţul umorului?

Soluţie

O tipă se duce la medic:

-Domnule doctor, vreau un tratament pentru soţul meu care nu mai poate.

Medicul îi prescrie injecţii

-Uite, să facă zilnic, timp de trei luni, câte cinci injecţii pe zi în fiecare testicul şi câte cinci în penis.

Femeia citeşte reţeta contrariată:

-Domnule doctor, credeţi că după tratamentul acesta lung şi dureros o să-şi revină?

-Nu ştiu, dar, cu siguranţă tu o să fii răzbunată! 

În tren

Controlorul intră în compartiment şi cere biletul unui bărbat solid.

Acesta îi răspunde vădit deranjat:

-Dar de ce-mi ceri domnule bilet?

-Fiindcă sunt controlor de tren!

-Şi ce, dom’le, dacă eu sunt proctolog îţi bag degetul în fund?

Ultima împărtăşanie

Un vameş este împărtăşit de preot pe patul  morţii.

-Şi acum fiule, ce ai mai avea de spus?

-Părinte, vreau să-mi spui ce şpagă trebuie să dau la vămile văzduhului ca să ajung în Rai.

-Fiule, banu-i ochiul dracului. Dacă te duci cu ei în buzunar te repartizează direct în Iad. Lasă-mi-i mie şi mă rog eu pentru sufletul tău!

sexi_preoteasa


 Fragment din romanul Ardei iuţi

Taximetristul probabil era prin zonă că apăru imediat.

         -Bună ziua! Io sunt Anton Plăcintă! M-am prezentat. Bre, şefu’! Îi plină ţara hoţi şi contrabandişti şi faceţi zile fripte la sărmani şi oameni cinstiţi! Ce puii mei am făcut, de mă caută potera?

         -Dacă ai făcut ceva penal o să aflu! Acum vreau să ştiu unde l-ai dus pe tipul de ieri, cel pe care l-ai luat de aici la comandă.

         -A vorbit tot drumul la celular…

         -Aha, deci îi funcţiona celularul…

         -Deci cum ziceam, a vorbit tot drumul la celular cu una:bagă articolu’, scoate articolu’, până la biserica Sfântului Patriciu.

         -Adică-n parohia lui Patriciu vrei să zici…

         -Zic parohia Sfântului Patriciu, că io am respect ălea sfinte, nu ca alţii… Mi-a zis să-l aştept. Părintele Cuţitaru era în prag. De bună seamă-l aştepta. Au intrat amândoi în biserică. Aş fi intrat şi io să aprinz o lumânare, da’ m-am gândit că supără cleentu’. Zic: dacă i se năzare năucului că-l şpionez mă taie la scor. Mai bine stau cur cu ceasu’ pornit şi mă rog să-l ţie popa de vorbă vreun ceas să mă scoţ din foame. Doamne-Doamne cre’ că era cu geana mine, c-a priceput din prima care-i of-ul meu şi l-a ţinut pe fraier un ceas şi jumate. Am tras un pui somn cu capu’ covrig şi m-am trezit când a bătut musiu în geam. L-am dus pe Decebal şi l-am basculat. Hahalera a lăsat numai cât era ceas. Am scuipat după el- zgârca Pământului!- şi-am plecat la altă comandă.

         -Bine, domnu’ Plăcintă! Hai la popa Cuţitaru’!

         -Te duc, boierule, da’ puţin respect cu taica părintele, că te afuriseşte de nu mai eşti om! Dacă nu cunoşti la astea sfinte mai bine taci! Te văd cam râzător, ia-o mai domol!

         -Nea Plăcintă, lasă teoria şi bagă viteză!

    Biserica era terminată la exterior dar înăuntru încă se mai pictau pereţii. Un tip cu pensula-n mână se cam ciorovăia cu un preot.

         -Sunt căpitanul Sultanu, poliţia judiciară.

         -Bună ziua! Eu sunt părintele Cuţitaru. M-a prevenit coana preoteasa că la numele meu o să vină Poliţia să mă aresteze într-o zi!

         -Ieri aţi fost vizitat…

         -Vă rog să nu insistaţi. Spovedania este o taină şi nu vă spun nimic chiar de mă torturaţi.

         -Părinte, anchetez o crimă…

         -Ancheteaz-o dragul meu!

         -Părinte, nu mă lua la mişto, că-ţi trimit Poliţia economică să verifice cum ai cheltuit banii pentru ridicarea bisericii şi n-o să-ţi pice bine!

         -Uite că m-am plictisit de povestea asta! Deja îmi devine indiferent! Chiar e plictisitor să fii ameninţat în fiecare zi cu aceeaşi prostie!

         -Părinte, trăzneşti a ţuică!

         -Ei şi ce? Doar sunt în biserică, nu la volan!

         -Păi, vii beat la serviciu, părinte?

         -Păi ce să fac, fiule! Să beau apă? Apa trece, pietrele rămân la rinichi!

         -Nu, părinte! Apa trece, pietrele rămân curate!

         -Măi, fecior! Mă ia de cap!Ascultă la mine: una-i că aici sunt în parohia mea şi eu mi-s jupân şi a două-i că, vorba cântecului, în viaţa mea nu-s toate chiar la locul lor…

         -Adică…

         -Cum ar fi că am nevastă emancipată, doctoriţă şi başca navigatoare. Numai pe internet îşi face veacul. Îşi zice sexi-talpă-preoteasa… Într-o dimineaţă şi-a uitat e-mailul deschis şi am aflat că are o relaţie cu Urs44. Mi-a zis senină că e o relaţie pur sportivă, un fel de divertisment combinat cu socializare dar, de iubit, mă iubeşte numai pe mine.  Vorba aia! Spune-mi cu cine te-ai însurat ca să-ţi spun peste ce dandana ai dat! Am zis că o iert cu condiţia să se lase de fumat. Acuma, ce-i drept, nu mai are ţigara sudată între degete dar, de lăsat, nu s-a lăsat!

         -Hai, părinte, că doar nu-i prima femeie care fumează! Dacă ai iertat-o pentru isprava cu sportul, asta cu fumatu-i boală grea printre muieri; ia-o mai uşor!

         -Mă râde lumea, domnule! Nu se cade la o preoteasă! Şi unde mai pui că a aflat-o şi târgul că se iubeşte cu unul. Ieri dimineaţă am primit o anonimă de la spital că o vizitează un mascul grizonat şi-i ţine  noaptea de urât, în gardă. Umblă vorba că i-a surprins o asistentă în scutece mai ieri şi-a ieşit cu balamuc pe secţie. Am uitat să spun că doamna doctor Cuţitaru lucrează la nebuni, la Spitalul 9. 

         -Părinte, da’ nu prea ţi-a căzut bine vorba cu poliţia economică… Ia spune, ce ai pe suflet! Dacă te mărturiseşti de bună voie poate-ţi capeţi iertarea.

         -Tinere, în Alexandria trăia un părinte învăţat, Sfântul Antonie. Într-o zi, după o viaţă trăită exemplar în posturi şi rugăciuni, ţinând toate regulile bisericii, îl întrebă sfântul pe Dumnezeu care este muritorul din cetate pe care-l iubeşte cel mai mult. Dumnezeu îi răspunse indicându-i un ins oarecare. Trecând peste dezamăgire, căci se aştepta ca el să fie desemnat ca cel mai înţelept şi mai iubit, plecă în cetate să-l găsească pe respectivul. Îl identifică în persoana unui meşter cismar şi îl pândeşte câteva zile să-i surprindă secretul. Omul repara încălţăminte cu ciocănelul şi Sfântul Antonie nu remarcă nimic deosebit, aşa că se băgă în vorbă cu creştinul. Astfel află, că omul roboteşte din zori şi până în noapte şi, ce câştigă o treime o păstrează pentru el, o treime o dă la săraci şi o treime o dă bisericii. Iar, pentru asta, Dumnezeu îl iubea mai mult decât pe oricare altul. Află, fiul meu, că nu prea tai chitanţe pe donaţiile enoriaşilor, căci contabilii sunt ai diavolului şi toate caznele contabiliceşti şi vămuielile sunt de la necuratu’ dar, eu din toată strânsura fac parte săracilor şi bolnavilor o treime, o treime pun la ridicarea bisericii şi am pus destul că uite, am înălţat-o şi o treime îmi pun şi eu tablă pe casa parohială şi-mi mai văd şi de copii, ca să fiu pe plac lui Dumnezeu! Aşa înţeleg eu să fac lucrarea Domnului!

         -Auzi părinte… Am şi io o teorie şi de mult vreau să găsesc un popă ca s-o testez. După părerea mea, preotul este agentul fiscal care îţi ia primul  şi ultimul impozit! OK! Cine-ţi ia banii, sunt lămurit. Întrebarea  este, părinţele, cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită!

         – Totul este bine când se termină cu bine!- zise părintele.

         -Da! Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei?

         -Mă, poliţaiule! Nu c-am băut io o ţuică acuma, da’… gândeşti cam mult, bre! Las-o bre, cum a picat! Poate vrei şi certificat de garanţie acuma pentru eficienţa slujbei!

         -Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude? Popa nu dă garanţie şi mă mai ia şi la mişto!

         -Hai, nu striga că ameţesc! Şi, de altfel, asta-i parohia mea. Dacă te cocoşeşti la mine o sperii pe Aglae, jandarmu’ meu de la lumânări şi ridică tot cartieru’. Nici aţele nu mai rămân din textilele astea, dacă pun babele mâna pe tine! Şi vezi că sunt antrenate! Cu ele am descărcat şi tirurile de cărămidă, şi sacii de ciment, şi lemnăria!  

         -Bine, părinte! Mai e valabilă vorba aia, că pân’ la Dumnezeu te mănâncă sfinţii?

         –Da’ cine te crezi să-i deranjezi pe sfinţi? Un popă nu-i de nasul tău?

         -Văd că te-ai cam ciufulit, părinte, da’ tot şugubăţ eşti! N-am venit pentru socotelile contabile! S-o luăm altfel! Ce afaceri ai cu Teo Constantin?

         -Aşteaptă puţin. Părintele intră în cancelarie, o cămăruţă de doi-jumate pe doi-jumate şi veni cu un chitanţier.

         -Mi-a donat zece mii de dolari pentru terminarea picturii, cu rugămintea să fac toate slujbele şi pomenirile timp de un an de zile pentru prietenul lui mort, Gabriel Bar şi fii-sa vitregă, Liana.

         -Măi, să fie!… Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor! Bravo, părinte! Te-ai scos! Zece mii de dolari? Adică ăsta a câştigat la loto şi face parte şi la amărâţi, părinte?

         -Ei, acuma şi mata! Calu’ de dar nu se caută la dinţi!

         -Sigur, calu’ de dar nu se caută la dinţi!- se evaluează cu discreţie şi eleganţă! Vezi cum împarţi banii pe din trei cu amărâţii şi cu Dumnezeu! Să nu dai în sentimentul lăcomiei!

        -Nu la un amărât ca mine-i buba, fiule! Lăcomia strică omenia dar, consolidează băncile! Şi talharu’ ăsta de stat lasă tot poporu’ la cheremu’ lor! Deh, corb la corb nu-şi scoate ochii!

         – Ştiu, ştiu, tocmai ce mi-a zis mai devreme cineva! Corb la corb nu-şi scoate ochii, fiindcă se înfruptă fiecare din leşu’ lui!

         -Ei, atunci umblă sănătos, poliţaiule!

         -Mă scoţi din sărite când îmi zici poliţaiule!

         -Ţi-am zis intenţionat fiindcă şi matale mi-ai zis popă!

         -Părinte, bună ziua!

         Căpitanul urcă îngândurat în taxi.

         -Domnu’ Plăcintă, când nici albu’ nu-i alb, nici negrul-negru, ce faci, nene?

         -Dacă-s pedestru, intru-n primul birt şi rad o bere. Mă limpezesc imediat. La a doua am deja soluţia salvatoare şi la a treia sunt Doctor Honoris Causa!

         -Cum vine asta, măi dom’ Plăcintă?

         -Ete, aşa! Când mă îmbăt sunt cel mai jmecher! Dacă scroafa aia analfabetă se închipuia savantă şi Doctor Honoris Causa, io, ce puii mei, mă cred mai prost? La trei beri sunt cine vreau io şi io cel mai tare vreau să fiu  Doctor Honoris Causa! Te pui mata în curmeziş?     

         -Nu dom’ Plăcintă, se poate să mă pun io în calea fericirii matale?

         -Ei, ai văzut? Eşti băiat de comitet până la urmă! Unde te basculez?

         -Du-mă de unde m-ai luat, să-mi recuperez maşina.

         -La hârbu’ ăla zici mata maşină? Mie mi-ar fi ruşine!

         -Hopa! Da’ de unde ştii tu ce maşină am? Că era oprită pe cealaltă stradă?

         -Ţi-am zis că sunt dăştept?