Comerț indecent

Comerț indecent

M-am dus la capelă, la o biserică de cartier, să duc flori unei soacre de cuscru vitreg. Era trecut de orele 15, zăpușeala alungase creștinii: pustiu! În laterala bisericii o ușă deschisă. Înaintez cu prudență în încăperea întunecoasă: în mijloc, un sicriu supradimensionat, acoperit de catifea neagră cu găitane; decor ireal, regal. Privesc cu mirare, doamna fusese crâșmăriță, nicidecum amiral! Nu era vorba de bani ci de sofisticare: prea somptuos, prea în stil mare!

Inima îmi bubuia, trăgându-mi frâna de mână, mintea curioasă îmi da brânci!

Curentul unduia o perdea, probabil catifea grea. Smucită brusc, ca o cortină, o neagră arătare se ivi mormăind nearticulat, încleiat, poate într-o limbă neștiută. Nu vedeam bine, dar plescăia ca din ciorbă. O rază de soare strecurată prin ușa larg deschisă, răsfrântă în sclipire de argint, îmi desluși: sorbea dintr-un pocal. Ridicând ochii, arătarea tresări, repezindu-se cu turbare. Invocă Iadul, înjură, spurcă, răsturnă un scaun, țâșni sălbatic. Spaima îmi dădu brânci în stradă: mintea încerca să priceapă, dar picioarele știau doar să fugă. Zăduful îmi lua suflul. Încă un salt, smulgând portiera, am urcat în mașină: demarez… Privind în retrovizoare, mă dumiresc: un popă, nădușind, alerga greoi, amenințând cu pumnul ca în tabloul răsculatului de la 1907. Un drac îmi ridică piciorul de pe accelerație dându-i vitezomanului speranță. Când îl simt proptit de portbagaj, o calc: 120 de cai mă smulg de sub osânda popii!

Mai merg cale de două străzi și sun:

-Finule, finule! Unde ești, pretenaș, că era să mă cotonogească părintele?!

-Păi, cică fără masă și scaune n-o îngroapă! Cică-i musai!

-Aha! S-a schimbat protocolul la înmormântare! Vezi că se vând în Piața Mare, lângă ăia cu linguri cioplite!

-Nu merge-așa! Mi-a dat adresa unui tâmplar care știe modelul!

Stabilim să ne întâlnim după ora șase p. m.

Fac un duș, mă schimb, bag gel în păr, ca să-mi schimb look-ul, și la ora fixată ajung la biserică. Trag de ușă: închis! Sun la mobil și primesc indicații; străbat curtea și găsesc câțiva bărbați la țigară. Intreb de capelă și-mi indică o ușă cam șuie. Termenul de capelă era un moft, era un fel de magazie; lume multă, fum… Dau cu ochii de mort: un bărbat foarte slab!

Puteam să jur că fusesem în urmă cu ceva ani la înmormântarea bătrânului. Acum trebuia să fie pe năsălie nevasta lui. Eram năucă, umbre nesigure lingeau mai multe capace de sicrie aliniate ca într-un shop funerar. Se bocea sincopat, strident, dar neconvingător. Cețos, greoi, damful lumânărilor părea întețit cu ardei iuți. Întorcând capul am un șoc: încă un copârșeu cu proprietarul la orizontală… Mi se înmoaie planetarele. Închid ochii, mă abțin să nu urlu, apoi îi deschid și mai văd încă unul! Coșmarul se multiplică, prin fumul puturos apare încă unul și încă unul… în total șapte! O identific pe soacra finului,  pun florile, aprind lumânările și-mi fac loc spre ușă, ciocnindu-mă de ginerele răposatei.

Am ieșit în curte… Aveam nevoie de aer!

-Ce capelă-i asta frate? A dat cu bomba-n cartier?

-A fost cel mai ieftinl ! Sub 5000 nu te primește nicăieri! Aici am găsit cu 1200! Capetele și coliva sunt incluse! – s-a scuzat el.

-Dar la cealaltă? La capela de lux, cât o fi?

-Asta-i singura! – a fost el  ferm.

L-am dus prin curte să i-o arăt. La ușa cu pricina, preotul relata unui tânăr cum i-a intrat o femeie în altar, să-i spurce sfintele taine!

Patru ani mai târziu, la priveghiul unei mătuși, aceeași îmbulzeală de mușterii: comerț horror, indecent, dar profitabil!

Povestea-i veche, antepandemică.

 

 

Chef cu popă

Scriu pe terasă. Vecinii mei chefuiesc. Ceva lăutărească, ceva mai periurbană, muzica se revarsă în tot cartierul Poligon. Se spun bancuri. Poantele deocheate ridică hohote de râs până la cușca porumbeilor. Printre invitați, un popă. La tușele mai groase, părințelul începe să cânte popește, ca-n biserică:

-Să-i tune și să-i trăznească pe enoriașii mei!

Câinii mei latră. Latră toți câinii din cartier. Începe o melodie cu Jaga-Jaga! Entuziasmul popii crește, urlă Jaga-Jaga din rărunchi, acoperind boxele.

Audiența este în delir. Se râde, se aplaudă. Părințelul încheie cântarea:

-Să-i tune și să-i trăznească pe enoriașii mei!

Mișto voce are părintele! Satana, bunica mea dinspre tată, ar fi încântată! A suferit ani de zile că părintele Iepure era peltic și nu-i ieșeau cântările!

Nu-i plăcea babei cum cântă părintele Iepure, dar nici n-o înghesuia dorul de popa Mircioiu.  Să vă povestesc de ce…

Erau anii ’80, ani de lipsuri, când totul era pe cartelă și coada era cel mai cunoscut mijloc de socializare, trântă și afirmare. Așteptai ore întregi mașina de lapte, mașina de pâine, mașina de zahăr, ouă, ulei. Ori așteptai mașina, ori, după venirea ei, te luptai voinicește cu partenerii de coadă.

Într-o zi, plătește Satana un acatist, întinde petecul de hârtie, o lumânare, o prescure și trei lei.

Părintele o privește cercetător întrebând-o:

-Ce mai ai acolo, în mână?

-Tot trei lei!

-Dă-i încoace!- zice prompt popa Mircioiu, îngroșând obrazul și întinzând mâna.

Baba se codește:

-Iau o pâine cu ei, părinte!…

-Ei, dă-i încoace, că până vine mașina de pâine, ai timp să te duci acasă și să iei alții!

Baba i-a dat cei trei leuți, dar l-a scos definitiv pe popă de la inimă. Având grijă să lase portofelul acasă, s-a dus totuși în continuare la biserică, trâgând nădejde să-și găsească un pretendent și să se mărite.

Inteligența comunicării

În ziua de astăzi se fac cursuri pentru orice: fericire, creșterea competitivității, dezvoltare personală, abilități de comunicare. Sunt situații în viață când sunt foarte utile aceste cursuri, mai ales în mediul de afaceri, sunt situații când evenimentele străzii îți cer să improvizezi.

Am trecut prin piata Concordiei să iau ficăței și pipote, fiindcă Ada, cheful nostru, și-a propus să testeze o tocăniță scoțiană.

O precupeață mi-a tăiat calea să-mi propună niște soc.

-Cinci lei punga, dau ieftin!

-Nu mă interesează, mulțumesc!

-Vă dau cu patru!

-Nu, mersi!

-Hai cu zece lei trei pungi!

-Bine, hai, fie!- cedez eu, de altfel mare consumatoare de socată și chimbirată.

La ieșirea din piață, în intersecție, trei bruneți tatuați, șeful și locotenenții, își târșeau șlapii cu lene, traversând aiurea. O șoferiță îi așteaptă răbdătoare dar șeful răspunde la mobil și tuciurii în maieuri, să li se vadă odioasele tatuaje, se opresc în mijlocul străzii încurcând circulația. Cinci mașini, două pe o parte a intersecției, trei pe strada perpendiculară, stăteau la cheremul indivizilor botezați catifelat  romi de un idiot care-a condus guvernul prin 1992.

Timpul trecea și indivizii se simțeau importanți blocând intersecția. Văzând că șoferul care avea prioritate așteaptă timorat ca indivizii să zboare din proprie inițiativă, șoferița trage maxim de volan să-i ocolească.

Unul dintre șlăpași o apostrofează gros:

-Mă calci,fă,  în p… mea?

Îi răspunde ferm și sonor:

-Dute-n p…da mă-ti!

Ca să te faci înțeles, trebuie să vorbești fiecăruia pe limba lui.

Un grup de curioși aștepta cu interes deznodământul de pe margine.

Șeful tatuaților închide telefonul, îl ia pe nervos de-o aripă și-l trage-n lateral:

-Las-o, mă, pe doamna să treacă! O salută pe șoferiță cu două degete la un cozoroc imaginar.

Din grupul curioșilor, un puști, probabil elev de liceu, exclamă cu entuziasm:

-Uite, asta numesc eu inteligența comunicării!

Ajung acasă și-mi etalez cumpărăturile.

Arăt cu mândrie socul:

-Cu ăsta am făcut o mare afacere! Am luat trei la zece lei!

-Serios?- zice Ada. Eu am luat cu un leu punga! Și era cam de trei ori cât pungulița ta!

Nu-s rea de pagubă și m-a amuzat abilitatea cu care m-a păcălit precupeața.

Dar, mă întreb câte generații trebuie să treacă până când organele de ordine și societatea vor lua atitudine în fața acestor indivizi care fac legea pe străzi. Uniforma unui polițist nu face doi bani în fața șlapilor și maieului din care ies șerpi, dragoni, stilete, și cruci irlandeze.

Nu recomand nimănui înjurăturile în rezolvarea unei dispute dar, trebuie să recunoaștem că și legea, în caz de legitimă apărare propune arme egale!

Popi şi preoţi

Mihaica era proaspătă şi veselă ca o dimineaţă de primăvară şi de isteaţă nu avea egal în toate satele din jur. Dar, cât i-a fost drăguţul plecat la armată, părinţii şi nenicii mai mari au măritat-o cu de-a sila cu Ilie, om harnic, avut, dar neguros. I s-a supus bărbatului cu inimă grea. Şi-a ţinut rangul casei şi-a ţesut, a copt şi-a frământat ridicând gospodărie pricopsită dar lipsită de veselie. Ilie punea ban peste ban şi cum auzea că se vindea pământ în sat, se şi înfăţişa la poarta respectivului cu bani potriviţi. Copiii s-au înşirat unul după altul şi a început lupta cu Ilie ca să le ia copilaşilor câte-o rochiţă de Paşti ori ciubote la Crăciun. Mihaica nu reuşea să-l  înduplece şi singura cale să-şi îmbrace copiii în haine noi era să ia din bani pe furiş. Dar când prindea Ilie de veste, îi rupea oasele! Alte femei în sat erau la fel de oropsite, ori mai rău şi, singura nădejde de mângâiere i-a fost la biserică. Dar preotul era bătrân şi zăcaş şi repede s-a petrecut la cele veşnice iar în sat a venit preot tânăr, muieratic şi fără vorbă socotită. Iar când se pornea la vreun parastas, nu-l mai ridicai de lângă butoiul de tulburel. Tare s-a mâhnit Mihaica întâlnind-o pe preoteasă la fântână cu ochii vineţi şi vorba bolovănită de plâns. Socotind câte nefăcute erau pe răbojul părintelui, încet-încet a rărit drumurile la biserică. Apoi au venit comuniştii în sat şi le-au luat animalele, caii, căruţa, boii şi plugurile la colectivă. Toţi puturoşii şi toţi golanii satului s-au dat cu comuniştii şi, purtându-se ca cei mai răi vătafi, le-au cerut şi pământurile la cooperativă. L-a întâlnit pe părinte pe uliţă şi s-a plâns, ca omul necăjit: -Ce ne facem părinte, ne iau tâlharii pământul şi ne aduc în sapă de lemn! Cică să-l dăm la colectivă! -Ba să-l daţi! De ce să nu-l daţi?! Ce ştiţi voi, cu mintea voastră proastă de ţărani? Partidul ştie mai bine! Ce, Mihaică, ţi s-a urât cu binele? Ţine-te clonţoasă, şi-o să-l vezi pe Ilie în puşcărie! -Ar fi trebuit să fii omul lui Dumnezeu părinte, dar eşti omul comuniştilor! De-aia n-ai frică de Dumnezeu! Până n-o trimite Dumnezeu un creştin adevărat să ţină sfintele slujbe, eu în biserică nu mai calc! N-a trecut mult şi satul a rămas încremenit: băiatul popii s-a înecat în Siret. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată treaz pe popa Carp dar la aşa năpastă nici nu era de mirare. După o vreme a venit un alt preot în sat: privea numai pieziş şi era adunător foarte! Orice ai fi avut în mână îţi lua degrabă iar la botez ori îngropăciune se târguia să iasă la mare câştig! De găsea un cui ruginit în drum ori un ciob de sticlă colorată îl lua bucuros şi-l punea în desagă. Mihaica nu s-a împăcat cu relele deprinderi ale popii şi a rămas să se roage singură, în casă, la icoana Maicii Domnului. Ilie, cu barbă lungă, ca de patriarh, tot aştepta de la cer un semn: ori să-şi întoarcă Dumnezeu faţa către ţară şi să-i trăznească pe hoţii care-i luaseră pământul şi averea, ori să vină americanii şi să stârpească ciuma roşie! Într-o zi, Ilie s-a întors de la câmp, s-a aşezat ostenit pe prispă cu ochii la cer, cercetând după obicei să fie primul care vede avioanele americane de-or fi să vină:  i-a plesnit un vas de sânge la cap şi până în zori a murit! Mihaica i-a făcut toate cele după rânduială dar nu l-a plâns. A lăsat cuvânt greu copiilor şi nepoţilor ca atunci când i-o veni rândul, s-o îngroape în alt capăt de cimitir ori mai bine în alt sat, să nu care cumva s-o bage în acelaşi mormânt cu Ilie, ca măcar pe lumea cealaltă să-şi găsească liniştea!  La bătrâneţe preotul strângător a murit printre gunoaie într-o casă naţionalizată din centrul Brăilei, pe strada Goleşti. Casa era plină de cartoane, papuci desperechiaţi, cutii de conserve şi te miri ce alte stâlcituri fără nicio trebuinţă. Gunoiul adunat până la grindă a luat foc.  Pe Mihaica a luat-o fiica cea mare s-o îngrijească. Satul în care s-a mutat era mai aproape de oraş, mai nou, ridicat de comunişti, cu case din cărămidă şi cu oameni mai cuprinşi dar, nu avea biserică. Biserica era în satul vecin, hăt-departe, la vreo cinci kilometri. Cursa era suspendată fiindcă era criză de motorină şi autobuzele erau cu elevii ori militarii la câmp, la culesul recoltei, aşa că la bătrâneţile ei nu s-a dus niciodată la biserica din satul vecin. Doar vechea icoană a Maicii Domnului i-a fost aproape. Toamna următoare, chiar în ziua Naşterii Maicii Domnului, Mihaica s-a stins după o viaţă de-amar. Preotul, ştiind că-i din neam de oameni harnici, a vorbit frumos despre ea, poate ca să-i pună o pilă la Sfântul Petru şi, multe lucruri despre vrednicia ei chiar le-a brodit. Dar când a spus că această creştină nu a lipsit în nicio duminică de la biserică, s-a produs o foială printre cei prezenţi şi, babele, cele nelipsite de la toate slujbele, au început să murmure: -Hai, că prea le-nfloreşti, părinte! Mihaica, a trăit cu gândul că preotul este omul uns de Dumnezeu să păzească bunele rânduieli, să arate oamenilor calea în viaţă ca un bun învăţător, să povăţuiască şi să fie aproape. Spunea adesea că multe s-ar îndrepta în sat dacă ar veni un preot cumsecade. Să întâlneşti un preot bun este un mare noroc în viaţă şi o mare mângâiere. Dar, din păcate, sunt destui funcţionari care îşi acoperă viciile şi meschinăria sub o sutană, crezând că oamenii sunt proşti şi le acordă credit nelimitat. Ba, mai mult, îi pizmuiesc pe acei preoţi minunaţi, care au ajuns la inimile oamenilor, atacându-i ca nişte derbedei de rând. Că nu-i totuna un preot cu un popă! Nici viceversa!

Dialoguri necenzurate

Prin ’83, fetele din echipa de handbal a şcolii aşteptau nerăbdătoare autocarul pentru a pleca la un important campionat zonal. Eu aveam mâna în gips şi eram în mare suferinţă fiindcă nu le puteam însoţi. Tensiune mare printre fete şi, hodoronc-tronc, un popă!

-Semn rău, zice Stela!-şi-şi deschide rapid trei nasturi, stuchind în direcţia popii.

-Am auzit că-i bine să numeri până la zece şi să pui mîna la păsărică!- zice şi Violeta, pitica echipei.

-Ete, p*la şi cu ăsta! -o trânteşte Humeniuca. Popa-i semn de ghinion! S-a dus dracu’ campionatu’! Putem să nu mai plecăm!

Fetele rămân fără suflare fiindcă directorul şcolii, care era profesor de sport şi antrenorul echipei, apăruse ca din pământ. Cum Humeniuca, la clasa a VII-a avea peste un metru optzeci şi era un inter redutabil dar juca excelent şi ca extremă fiind piesă de bază în formaţie, directorul s-a făcut că n-o aude, altfel ar fi fost nevoit s-o trimită acasă, compromiţând iremediabil şansele echipei la titlu.

Dar, preotul s-a sucit, s-a învârtit şi a rămas în apropierea fetelor aşteptând probabil o maşină de ocazie.

Humeniuca, superstiţioasă ca toţi copiii din cartier, după ce şi-a descheiat nasturii şi s-a pipăit pe ici pe colo dând mărunt din buze, şi-a îndreptat privirea vrăjmaşă către inofensivul părinte.

-Măi, Humeniuc, zice directorul, se vede treaba că nu prea-ţi plac popii!

-Nu-mi plac dom’ director, că ăştia nu se dezbracă niciodată de hainele-alea negre!

-Mărită-te tu cu un popă şi să vezi ce repede se dezbracă!- zise directorul şugubăţ.

-Adică, să mă mărit aşa… ca toanta, fără nicio probă? -sări zdrahoanca opărită.

Directorul schimbă vorba diplomat, spre a n-o lăsa pe Humeniuca să dezvirgineze urechile celorlalte fetiţe de 13-14 ani.

Când discuţia deviase binişor pe alte subiecte şi situaţia părea salvată, Violeta întrebă nedumerită:

-Da de ce vrei, mă, Humeniuco, să probezi ţoalele popii, că nu pricep?

-Nu ţoalele, piticanie! Io vreau să-i probez… Atunci, celelalte fete săriră să-i pună mâna la gură zăpăcitei, să nu scoată porumbelul de faţă cu directorul dar Humeniuca nu se lăsă şi zise:

-Io vreau să-i probez penisul, toantelor! Vedeţi, dom’ profesor, ce cultă sunt?- zise zdrahoanca cu importanţă.

Popă de poveste

Ada era clasa a VII-a şi era foarte conştiincioasă, inclusiv la ora de religie. Având colegi penticostali în clasă, preotul nu scăpa ocazia să-i faulteze pentru credinţa lor. Astfel, părintele explică întregii clase că pocăiţii sunt nişte tâmpiţi, că ţin prima zi a săptămânii Duminica dar, Ada simţea că Biblia e de partea pocăiţilor. Că doar mironosiţele, neavând voie să parcurgă mai mult de 1000 de paşi în zi de Sabbat, purceseră cu mir la Mormânt abia ziua următoare, zisă în Cartea Sfântă ca prima zi a săptămânii. Că aşa se zicea atunci: prima zi a săptămânii, a doua zi a săptămănii… Numai păgânii îşi denumeau zilele după zeii lor: luni după Lună, marţi după Marte, miercuri după zeu Mercur, joi după Jupiter şi aşa mai departe.

Ada ţinea la pocăiţi fiindcă erau cuminţi şi învăţau bine şi în mod deosebit o simpatiza pe Flori, fată bună şi blândă ce sărea în ajutor tuturor colegilor la nevoie şi nu înţelegea asprimea pe care o arăta preotul acestor copii, pe care nu-i prigonea deschis dar nici bine nu-i vedea, atacându-i cu meşteşug, ba spunându-le adesea că preferă să nu-i aibă la ore.

Timpul a trecut, Flori a ajuns o doctoriţă fără de arginţi, Ada a făcut Facultatea de Teologie şi Asistenţă Socială iar preotul, ajuns paznic la un butoi de miere, s-a lins oleacă pe degete, ridicându-şi o vilă invidiată de şefii poliţiei şi de alţi cetăţeni oneşti care au asudat din greu să-şi ridice case falnice dar care s-au trezit concuraţi de „hărnicia” popii. 

De la 1 ianuarie 2011 calendarele ortodoxe au reconsiderat Duminica, aşa cum era şi în trecut, ca prima zi a săptămânii.  

O avea părinţelul vreo ezitare când va merge cu Boboteaza pe le foştii lui elevi? Presimt că Ada îl aşteaptă cu nerăbdare pentru că la facultatea de teologie s-a lămurit că baterea de câmpi era talentul de bază al părinţelului… 

   

Zâmbete

Umorul în laborator

   Specialiştii englezi au demonstrat că după 52 de ani simţul umorului începe să dispară. Tot ei au constatat că cei mai relaxaţi sunt bebeluşii care râd cam de 300 de ori pe zi. Experimentul mi se pare nedrept şi tendenţios.Domnilor savanţi: alegeţi o potenţială mămică cu vârstă între 20 şi 30 de ani şi puneţi la sânul ei un ins posac trecut de 52 de ani. Pariem că-i revine imediat simţul umorului?

Soluţie

O tipă se duce la medic:

-Domnule doctor, vreau un tratament pentru soţul meu care nu mai poate.

Medicul îi prescrie injecţii

-Uite, să facă zilnic, timp de trei luni, câte cinci injecţii pe zi în fiecare testicul şi câte cinci în penis.

Femeia citeşte reţeta contrariată:

-Domnule doctor, credeţi că după tratamentul acesta lung şi dureros o să-şi revină?

-Nu ştiu, dar, cu siguranţă tu o să fii răzbunată! 

În tren

Controlorul intră în compartiment şi cere biletul unui bărbat solid.

Acesta îi răspunde vădit deranjat:

-Dar de ce-mi ceri domnule bilet?

-Fiindcă sunt controlor de tren!

-Şi ce, dom’le, dacă eu sunt proctolog îţi bag degetul în fund?

Ultima împărtăşanie

Un vameş este împărtăşit de preot pe patul  morţii.

-Şi acum fiule, ce ai mai avea de spus?

-Părinte, vreau să-mi spui ce şpagă trebuie să dau la vămile văzduhului ca să ajung în Rai.

-Fiule, banu-i ochiul dracului. Dacă te duci cu ei în buzunar te repartizează direct în Iad. Lasă-mi-i mie şi mă rog eu pentru sufletul tău!

sexi_preoteasa

 Fragment din romanul Ardei iuţi

Taximetristul probabil era prin zonă că apăru imediat.

         -Bună ziua! Io sunt Anton Plăcintă! M-am prezentat. Bre, şefu’! Îi plină ţara dă hoţi şi contrabandişti şi faceţi zile fripte la sărmani şi oameni cinstiţi! Ce puii mei am făcut, de mă caută potera?

         -Dacă ai făcut ceva penal o să aflu! Acum vreau să ştiu unde l-ai dus pe tipul de ieri, cel pe care l-ai luat de aici la comandă.

         -A vorbit tot drumul la celular…

         -Aha, deci îi funcţiona celularul…

         -Deci cum ziceam, a vorbit tot drumul la celular cu una: că bagă articolu’, scoate articolu’, până la biserica Sfântului Patriciu.

         -Adică-n parohia lui Patriciu vrei să zici…

         -Zic parohia Sfântului Patriciu, că io am respect dă ălea sfinte, nu ca alţii… Mi-a zis să-l aştept. Părintele Cuţitaru era în prag. De bună seamă-l aştepta. Au intrat amândoi în biserică. Aş fi intrat şi io să aprinz o lumânare, da’ m-am gândit că să supără cleentu’. Zic: dacă i se năzare năucului că-l şpionez mă taie la scor. Mai bine stau pă cur cu ceasu’ pornit şi mă rog să-l ţie popa de vorbă vreun ceas să mă scoţ din foame. Doamne-Doamne cre’ că era cu geana pă mine, c-a priceput din prima care-i of-ul meu şi l-a ţinut pe fraier un ceas şi jumate. Am tras un pui dă somn cu capu’ pă covrig şi m-am trezit când a bătut musiu în geam. L-am dus pe Decebal şi l-am basculat. Hahalera a lăsat numai cât era pă ceas. Am scuipat după el- zgârca Pământului!- şi-am plecat la altă comandă.

         -Bine, domnu’ Plăcintă! Hai la popa Cuţitaru’!

         -Te duc, boierule, da’ puţin respect cu taica părintele, că te afuriseşte de nu mai eşti om! Dacă nu cunoşti la astea sfinte mai bine taci! Te văd cam râzător, ia-o mai domol!

         -Nea Plăcintă, lasă teoria şi bagă viteză!

    Biserica era terminată la exterior dar înăuntru încă se mai pictau pereţii. Un tip cu pensula-n mână se cam ciorovăia cu un preot.

         -Sunt căpitanul Sultanu, poliţia judiciară.

         -Bună ziua! Eu sunt părintele Cuţitaru. M-a prevenit coana preoteasa că la numele meu o să vină Poliţia să mă aresteze într-o zi!

         -Ieri aţi fost vizitat…

         -Vă rog să nu insistaţi. Spovedania este o taină şi nu vă spun nimic chiar de mă torturaţi.

         -Părinte, anchetez o crimă…

         -Ancheteaz-o dragul meu!

         -Părinte, nu mă lua la mişto, că-ţi trimit Poliţia economică să verifice cum ai cheltuit banii pentru ridicarea bisericii şi n-o să-ţi pice bine!

         -Uite că m-am plictisit de povestea asta! Deja îmi devine indiferent! Chiar e plictisitor să fii ameninţat în fiecare zi cu aceeaşi prostie!

         -Părinte, trăzneşti a ţuică!

         -Ei şi ce? Doar sunt în biserică, nu la volan!

         -Păi, vii beat la serviciu, părinte?

         -Păi ce să fac, fiule! Să beau apă? Apa trece, pietrele rămân la rinichi!

         -Nu, părinte! Apa trece, pietrele rămân curate!

         -Măi, fecior! Mă ia de cap!Ascultă la mine: una-i că aici sunt în parohia mea şi eu mi-s jupân şi a două-i că, vorba cântecului, în viaţa mea nu-s toate chiar la locul lor…

         -Adică…

         -Cum ar fi că am nevastă emancipată, doctoriţă şi başca navigatoare. Numai pe internet îşi face veacul. Îşi zice sexi-talpă-preoteasa… Într-o dimineaţă şi-a uitat e-mailul deschis şi am aflat că are o relaţie cu Urs44. Mi-a zis senină că e o relaţie pur sportivă, un fel de divertisment combinat cu socializare dar, de iubit, mă iubeşte numai pe mine.  Vorba aia! Spune-mi cu cine te-ai însurat ca să-ţi spun peste ce dandana ai dat! Am zis că o iert cu condiţia să se lase de fumat. Acuma, ce-i drept, nu mai are ţigara sudată între degete dar, de lăsat, nu s-a lăsat!

         -Hai, părinte, că doar nu-i prima femeie care fumează! Dacă ai iertat-o pentru isprava cu sportul, asta cu fumatu-i boală grea printre muieri; ia-o mai uşor!

         -Mă râde lumea, domnule! Nu se cade la o preoteasă! Şi unde mai pui că a aflat-o şi târgul că se iubeşte cu unul. Ieri dimineaţă am primit o anonimă de la spital că o vizitează un mascul grizonat şi-i ţine  noaptea de urât, în gardă. Umblă vorba că i-a surprins o asistentă în scutece mai ieri şi-a ieşit cu balamuc pe secţie. Am uitat să spun că doamna doctor Cuţitaru lucrează la nebuni, la Spitalul 9. 

         -Părinte, da’ nu prea ţi-a căzut bine vorba cu poliţia economică… Ia spune, ce ai pe suflet! Dacă te mărturiseşti de bună voie poate-ţi capeţi iertarea.

         -Tinere, în Alexandria trăia un părinte învăţat, Sfântul Antonie. Într-o zi, după o viaţă trăită exemplar în posturi şi rugăciuni, ţinând toate regulile bisericii, îl întrebă sfântul pe Dumnezeu care este muritorul din cetate pe care-l iubeşte cel mai mult. Dumnezeu îi răspunse indicându-i un ins oarecare. Trecând peste dezamăgire, căci se aştepta ca el să fie desemnat ca cel mai înţelept şi mai iubit, plecă în cetate să-l găsească pe respectivul. Îl identifică în persoana unui meşter cismar şi îl pândeşte câteva zile să-i surprindă secretul. Omul repara încălţăminte cu ciocănelul şi Sfântul Antonie nu remarcă nimic deosebit, aşa că se băgă în vorbă cu creştinul. Astfel află, că omul roboteşte din zori şi până în noapte şi, ce câştigă o treime o păstrează pentru el, o treime o dă la săraci şi o treime o dă bisericii. Iar, pentru asta, Dumnezeu îl iubea mai mult decât pe oricare altul. Află, fiul meu, că nu prea tai chitanţe pe donaţiile enoriaşilor, căci contabilii sunt ai diavolului şi toate caznele contabiliceşti şi vămuielile sunt de la necuratu’ dar, eu din toată strânsura fac parte săracilor şi bolnavilor o treime, o treime pun la ridicarea bisericii şi am pus destul că uite, am înălţat-o şi o treime îmi pun şi eu tablă pe casa parohială şi-mi mai văd şi de copii, ca să fiu pe plac lui Dumnezeu! Aşa înţeleg eu să fac lucrarea Domnului!

         -Auzi părinte… Am şi io o teorie şi de mult vreau să găsesc un popă ca s-o testez. După părerea mea, preotul este agentul fiscal care îţi ia primul  şi ultimul impozit! OK! Cine-ţi ia banii, sunt lămurit. Întrebarea  este, părinţele, cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită!

         – Totul este bine când se termină cu bine!- zise părintele.

         -Da! Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei?

         -Mă, poliţaiule! Nu c-am băut io o ţuică acuma, da’… gândeşti cam mult, bre! Las-o bre, cum a picat! Poate vrei şi certificat de garanţie acuma pentru eficienţa slujbei!

         -Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude? Popa nu dă garanţie şi mă mai ia şi la mişto!

         -Hai, nu striga că ameţesc! Şi, de altfel, asta-i parohia mea. Dacă te cocoşeşti la mine o sperii pe Aglae, jandarmu’ meu de la lumânări şi ridică tot cartieru’. Nici aţele nu mai rămân din textilele astea, dacă pun babele mâna pe tine! Şi vezi că sunt antrenate! Cu ele am descărcat şi tirurile de cărămidă, şi sacii de ciment, şi lemnăria!  

         -Bine, părinte! Mai e valabilă vorba aia, că pân’ la Dumnezeu te mănâncă sfinţii?

         –Da’ cine te crezi să-i deranjezi pe sfinţi? Un popă nu-i de nasul tău?

         -Văd că te-ai cam ciufulit, părinte, da’ tot şugubăţ eşti! N-am venit pentru socotelile contabile! S-o luăm altfel! Ce afaceri ai cu Teo Constantin?

         -Aşteaptă puţin. Părintele intră în cancelarie, o cămăruţă de doi-jumate pe doi-jumate şi veni cu un chitanţier.

         -Mi-a donat zece mii de dolari pentru terminarea picturii, cu rugămintea să fac toate slujbele şi pomenirile timp de un an de zile pentru prietenul lui mort, Gabriel Bar şi fii-sa vitregă, Liana.

         -Măi, să fie!… Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor! Bravo, părinte! Te-ai scos! Zece mii de dolari? Adică ăsta a câştigat la loto şi face parte şi la amărâţi, părinte?

         -Ei, acuma şi mata! Calu’ de dar nu se caută la dinţi!

         -Sigur, calu’ de dar nu se caută la dinţi!- se evaluează cu discreţie şi eleganţă! Vezi cum împarţi banii pe din trei cu amărâţii şi cu Dumnezeu! Să nu dai în sentimentul lăcomiei!

        -Nu la un amărât ca mine-i buba, fiule! Lăcomia strică omenia dar, consolidează băncile! Şi talharu’ ăsta de stat lasă tot poporu’ la cheremu’ lor! Deh, corb la corb nu-şi scoate ochii!

         – Ştiu, ştiu, tocmai ce mi-a zis mai devreme cineva! Corb la corb nu-şi scoate ochii, fiindcă se înfruptă fiecare din leşu’ lui!

         -Ei, atunci umblă sănătos, poliţaiule!

         -Mă scoţi din sărite când îmi zici poliţaiule!

         -Ţi-am zis intenţionat fiindcă şi matale mi-ai zis popă!

         -Părinte, bună ziua!

         Căpitanul urcă îngândurat în taxi.

         -Domnu’ Plăcintă, când nici albu’ nu-i alb, nici negrul-negru, ce faci, nene?

         -Dacă-s pedestru, intru-n primul birt şi rad o bere. Mă limpezesc imediat. La a doua am deja soluţia salvatoare şi la a treia sunt Doctor Honoris Causa!

         -Cum vine asta, măi dom’ Plăcintă?

         -Ete, aşa! Când mă îmbăt sunt cel mai jmecher! Dacă scroafa aia analfabetă se închipuia savantă şi Doctor Honoris Causa, io, ce puii mei, mă cred mai prost? La trei beri sunt cine vreau io şi io cel mai tare vreau să fiu  Doctor Honoris Causa! Te pui mata în curmeziş?     

         -Nu dom’ Plăcintă, se poate să mă pun io în calea fericirii matale?

         -Ei, ai văzut? Eşti băiat de comitet până la urmă! Unde te basculez?

         -Du-mă de unde m-ai luat, să-mi recuperez maşina.

         -La hârbu’ ăla zici mata maşină? Mie mi-ar fi ruşine!

         -Hopa! Da’ de unde ştii tu ce maşină am? Că era oprită pe cealaltă stradă?

         -Ţi-am zis că sunt dăştept?

O veste excelentă

Nu reuşesc să-mi amintesc numele vreunui film cu Magda Catone, asta nu din vina artistei ci fiindcă poate ar trebui să iau eu niscai lecitină, dar am pe retină reclamele la detergent în care artista joacă susţinut de vreo zece ani buni.

Ei bine, după ce că onor guvernul a tras un şut la oase artiştilor supraimpozitându-le drepturile de autor, uite că mai vine o năpastă pentru actorii ce joacă în reclame la detergenţi. 

Părințelul Făcăleț

De cu noapte, de când le cântase cucuveaua, se iscase zarvă-n sat, că blestemata numai vărsare de sânge tânăr vestise de la o vreme şi toţi aşteptau cu inima împietrită să vadă cui i s-o pune colivă la fiert.

Festivalul Axis Libri Galaţi-veşti şi bârfe

După două zile ploioase, astăzi, a treia zi de festival ne-am bronzat la un soare splendid.

În ciuda ploii, în toate cele trei zile, evenimentul a

VICLENIA POPII

Un mocan veni din insulă la biserica din sat, la slujba de duminică şi,  aşezându-se în genunchi,  îi plesniră izmenele în fund, rămânând gol, păros, în văzul babelor. Între timp, babele-şi dădeau coate şi tinerele neveste chicoteau înveselite. Cum ciobanul era cam la mijlocul bisericii, cei din faţă nu înţelegeau ce se-ntâmplă şi erau atenţi la slujbă dar

SĂ NU TE IUBEŞTI CU POPI

Cu vreo 11 ani în urmă aveam un AUDI american frumuşel rău şi superaccesoritat, dar  piperat rău la întreţinere. Sătulă de facturile obraznice din service mă hotărăsc pentru o Nova pe injecţie. Găsesc un anunţ în ziar „vînd Dacia Nova nouă, 36 de milioane”.  Cum oficial era 39, mă bucur de chilipir şi mă duc să văd maşina. La volan un popă care-mi cam făcea ochi dulci. Ştiind că mătuşa mea, tanti Dana se iubeşte cu un popă ghiduş îl întreb cum îl cheamă. Intuisem bine, era năstruşnicul de popa Simon.

O Dacie Nova şoricie pe care zdrăngăneau toate tablele.

-Părinte dar în ziar scria că maşina-i nouă! Mai ai şi alta?

Îmi zâmbeşte frumos:

-Sigur că-i nouă! Uite cole-şa în bord: 8000 de kilometri!

-Părinte, kilometrajul nu funcţionează!

-Ei, cauţi pricină? Numai bunul Dumnezeu e perfect!

-Părinte, maşina asta are peste 100.000 de kilometri!

-Eu gândeam că femeile nu se pricep la maşini!

-Şi eu mă gândeam că un preot nu minte! Un preot minte, părinte Simon?

-Dacă trebuie, minte fata tatii!

-Păi cum vine asta părinte?

-Da’ preotul nu-i om? Omul  e supus greşelii! Da’ văd că ţie nu pot să-ţi vând maşina! Hai să mai stăm de vorbă!

-Părinte! Mie mie frică de Dumnezeu şi ţie de tanti Dana! Umblă sănătos!

Auzind de tanti Dana popa Simon demară cu scrâşnet de cauciucuri.

Nu trecu prea mult şi se pare că păcatele îl răpuseră pe simpaticul părinte atacându-i ficatul ori pancreasul, ori poate pe-amândouă. Tanti Dana zise sec:

-Aşa-i trebuie! A găsit ce-a căutat! Era popă, nu trebuia să se iubească!

 Se pare că mătuşa nu-i iertase popii desele trădări. Nu că ea ar fi fost uşă de biserică!

La o vreme poliţia investiga moartea violentă a mătuşii mele,tanti Dana. Ajungând anchete în ograda unui fost iubit, potentat al zilei, poliţia o lăsă cum a picat, adică o încadră superficial la sinucidere, chit că dispăruse tot aurul mătuşii şi se pare că din cheile găsite-n casă nu se potrivise niciuna la uşă.

Descoperindu-se cadavrul joi, sâmbătă aveam deja liber la înmormântare.

La poarta cimitirului fratele mai mare zise apăsat: Ei, a găsit ce-a căutat! Cu trei popi trebuia să se iubească?

Acum, printre lumea puţină venită la înmormântare pentru o clipă am avut inpresia că-l zăresc pe părintele Simon zâmbind şugubăţ. Evident, a fost o iluzie, părintele era demult oale şi ulcele!

Acum, la câtă lume cunoştea ea a fost de mirare că au venit atât de puţini. Sigur, majoritatea amanţilor ei erau cazaţi demult pe dincolo, iar cei ce mai trăiau aveau mai puţine libertăţi de mişcare de la paralizii, preinfarcturi şi alte mizerii ale bătrâneţii. Cei care nu veniseră nu erau musai mai buni decât ea dar aşa le plăcea să creadă.

Cei ce veniseră în schimb, nu veniseră musai de dragul ei ci mai degrabă să se convingă c-au scăpat de ea ori să nu piardă ocazia să mai prindă o bârfă cât de mică, fiindcă aşa succes cât avusese tanti Dana la bărbaţi cu funcţii şi la mărimile oraşului mai rar!

Pentru cine nu ştie cine-i tanti Dana vă invit să citiţi PUTEREA BLESTEMULUI şi POPA-I SEMN DE GHINION.

Popa-i semn de ghinion!

Deşi nu-mi făcea nicio plăcere, adesea trebuia să fac vreun comision mamei şi ajungeam s-o vizitez pe sora ei mai mare, instalată după divorţul de papaşa şi moartea Satanei pe post de tartoriţa familiei cu prerogative depline.

Tanti Dana locuia la etajul opt şi liftul era musai defect ori în revizie şi noroc cu inima mea tânără că nu-mi pierdeam suflarea.

Dar opt etaje treacă-meargă, beleaua era să dau ochii cu dumneaei, tartoriţa!…

CUM SĂ SCAPI DE GHINION

Am făcut liceul la BĂLCESCU în Brăila, lângă Protoierie şi vinerea, cam la două săptămâni  aveau popii şedinţă. Când se spărgea conducta de popi ştiam că profu’ de mate mă scoate la tablă. Toată clasa avea grijă să-mi facă pregătirea psihologică. 36 de voci numărau popii şi evident, le dădea mereu fără soţ.

După vreo trei ani de teroare i-am spus lui CĂLIN-NEBUNUL, profu’ de mate că nu ies la tablă pe motiv de popi şi mi-a zis senin că remediul este să găsesc un miliţian şi să-i pun mâna pe… ca să treacă ghinionul. De atunci am scăpat: nu m-a mai scos vinerea la tablă…

Dar, când văd un popă caut o haină militară, îl bat pe respectivul pe umăr şi îi spun: mă scuzaţi, trebuia musai să vă ating fiindcă am văzut un popă.

De regulă respectivii zâmbesc, alteori mă invită la o cafea dar, le explic că e prea târziu, s-a grăbit altul şi m-a luat, şi în altă ordine de idei, nu ies cu necunoscuţi.

CUM NU ŢIN CONT DACĂ SUNT SINGURĂ SAU CU SOŢULUL  SAU  DACĂ  RESPECTIVUL  ESTE  SINGUR  SAU CU SOAŢA, DE VREO DOUĂ ORI ERA SĂ-MI IAU CÂTE O POŞETĂ ÎN CAP ! DAR, NICIODATĂ NU AM PUS MÂNA UNDE A ZIS PROFU’…

MORALA: TRĂZNIŢII SE FAC PROFI DE MATE!

PRIMUL ŞI ULTIMUL IMPOZIT

Fragment din romanul  ARDEI IUŢI

Preotul este agentul fiscal care îţi ia primul şi ultimul impozit! Cine-ţi ia banii, ne-am lămurit. Întrebarea este cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită! Totul e bine când se termină cu bine!  Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei? Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude?

 

DACĂ AI ZÂMBIT, CONTINUĂ!

SĂ NU-ŢI IEI BĂRBAT MAI URÂT DECÂT DRACUL!

fragment din romanul ARDEI IUŢI

autor DOINA POPESCU

ISBN 978-606-92308-2-4  

    S-au ridicat de la masă, au achitat nemţeşte şi Bubuici, lihnit de foame s-a impus bărbăteşte:

    – Mergem să mâncăm la o cârciumă cochetă, deschisă până dimineaţa, da’ ăla-i teritoriul meu şi plătesc eu, că am şi eu orgoliul meu de bărbat!

    Irina îţi ţuguie buzele şi lăsă capul pe umărul drept, ca un copil bosumflat.

    Bubuici se enervă:

    – Ascultă, fato! Dacă-ţi dau o bere şi o friptură, nu înseamnă că trebuie să te culci cu mine!… Clar?

    – Nu vreau să-ţi rămân datoare!

    – Nicio grijă, îmi plăteşti în natură!

    – Nu fi porcuşor!…

    – În natură ca Şeherezada! Îmi spui povestea ta cu Tanco.

    Irina căscă ochii de parcă trecea un elefant mov prin Piaţa Universităţii. Urcară în maşină şi în zona discotecii What Not? cotiră pe o ulicioară oprind în faţa unei cârciumi dichisite. Irina era încântată de locaţie, dar amintirile despre Tanco nu îi erau chiar la îndemână şi aproape o podidea plânsul. Îi făcu semn să comande şi pentru ea.

    Bubuici studie îndelung meniul aşteptând ca Irina să-şi şteargă lacrimile care-i aburiseră ochii şi comandă după un sfert de oră de gândire- obişnuitul şniţel cu salată, fără pâine şi fără garnitură.

    – Tanco, Tanco!- suspină Irina.

    Bubuici simţea că dacă nu găseşte o cale să-i schimbe gândurile, seara e ratată:                  – Auzi, de ce îi ziceai Tanco, că-i mare cât un tanc?

    Irina zâmbi.

    – Hai să-ţi spun povestea lui Tanco! Ana, mama lui Tanco a fost o femeie veselă şi frumoasă, rătăcită în chip nedrept de soartă într-un neam de oameni suspicioşi şi neguroşi. A iubit un băiat, pe Grigore dar, cât a fost flăcăul înrobit la cătănie, doi ani îngrozitor de lungi, tată-său, un ursuz şi un mutros, ca şi fraţii mai mari, au obligat-o să se mărite cu un coleg de serviciu, şofer de basculantă mai mare cu 14 ani decât Ana. Sandu, oltean zgârcit dar răzbătător a ridicat gospodărie cu fală cum văzuse în Banat, pe unde muncise pe şantier, dar îi mâncase zilele Anei, numărându-i fiecare bănuţ. Când i se rupeau sandalele Anei, le lua şi le studia cu atenţie, să nu cumva să fie rupte înadins, apoi le cosea temeinic decretând mulţumit: astea mai ţin două veri de acum încolo! Şi de slut, ce să mai vorbim! Urât ca dracul! Şi cum dracul era zgârcit şi nu-şi cumpăra oglindă, era fudul nevoie mare şi muieratic fără egal. Că de, circula pe şosesele patriei şi nu plăteau femeile belet la ia-mă nene la basculantă! P-alea mai urâte şi mai proaste le amăgea Sandu şi le tăvălea, alea mai isteţe şi mai tari în clanţă îl păcăleau ele, îl duceau cu vorba şi când se vedeau în oraş îl stuchiau şi-i strigau: Piei Satană, slutul Pământului! Uită-te-n oglindă sperietoare de ciori! Toate-i ajungeau Anei la urechi şi nimic n-o interesa, dar era mâhnită că amândouă fetele i se izbeau leit lui Sandu, urâte, cu ochi apoşi şi urechi clăpăuge, păr puţin, cânepiu şi mâinile- mai să le ajungă la genunchi! Ciolănoase şi cu labă mare la picior, umblau numai desculţe că le venea mai bine la socoteală. Şi numai într-o gâlceavă o ţineau şi se pizmuiau, că nimic nu le intra în voie şi nu le ajungea!  Un lucru oarecare ajungea motiv de sfadă din spartul zorilor şi pănă pe-nserat! Şi unde nu o necăjeau fetele, îi mânca Sandu ficaţii!

    Viaţa apăsată, cu bărbatul care-i căuta pricină din te miri ce şi punea de câte un scandal strajnic pentru orice lucru mărunt şi neînsemnat o apropia tot mai mult de juvăţ. Până

într-o zi când Sandu a venit vesel acasă, lăudându-se că a fost trecut pe lista cu cei acceptaţi pentru munca în străinătate. Două luni cât au durat formalităţile şi pregătirile, Sandu parcă n-a mai avut nici o pricină de supărare dar, ca să nu-şi iasă din mână o mai înghiontea şi o repezea plasându-şi mitocăniile. Proasto-proasto, ce ştii tu? Eşti cu un secol în urmă! Proasto-proasto!           

    Ana se gândea cu mirare că Sandu, deştept cum se credea nu punea niciodată în balanţă că ea avea liceul teoretic terminat, pe când el abia trăsese mâţa de coadă şapte clase.

 Spunea cu trufie măcar de două ori pe zi: La 14 ani am plecat de acasă şi nu numai că n-am pierit, da’ am acareturi de boier, cu canal în curte şi electrică chiar şi la viceu! Unde mai pui că hrănesc trei toante puturoase care nu-şi merită tainu’!

    Ana robotea ţinând greul casei şi învăţase să nu-l mai asculte! Se mai gândea doar ca la o nălucă la traiul pe care l-ar fi dus cu Grigore. După armată, Grigore a venit în sat şi aflând de măritişul silit al Anei, s-a dus în lume şi dus a fost! Nimeni n-a mai ştiut să-i spună o vorbă despre soarta lui! Până într-o zi… Sandu era plecat în Siria şi fetele erau duse la Craiova la o cumnată. Pe înserat le veni un străin la poartă.

    – O caut pe Ana! Sărut mâinile! Sau poate am greşit casa…Ana se uita la străinul înalt şi drept, cu părul omăt şi vorba domoală. Inima-i spuse că nu era nici o greşeală.

    – Eu sunt Ana. Cu ce treburi? Străinul aruncă o privire prin curte şi zâmbi.

    – Poate m-ai primi la masa de sub nuc, să-mi dai o cană cu apă şi-om sta în poveşti. Eu sunt Tanco.

    Ana aduse apă rece şi dulceaţă de nuci verzi şi aşteptă ca străinul să-şi aştearnă povestea.

    – Am venit cu veşti de la Grigore. Am fost tovarăşi în puşcărie.

Ana îşi duse mâna la gură. 

    – Poate-i alt Grigore… Grigore al meu nu-i tâlhar…

    – Nu, Grigore nu-i tâlhar… Alţii sunt tâlharii! Flăcăul s-a întors din armată şi a aflat că te-au măritat ai tăi cu sila. De disperare a fugit să treacă Dunărea la sârbi. Ca omul prea tânăr şi smintit de durere, nici n-a cântărit prea mult, nici n-a măsurat. S-a dat pe mâna la o călăuză ticăloasă şi a căzut prins.

    Eu mi-am făcut toate socotelile să nu mă ştie nici vântul, nici pământul dar, i-am spus mamei, să nu stea cu inima friptă şi mama s-a dus la biserică să se roage de ajutor. Popa Petrache a simţit-o că nu-i sunt boii acasă şi a spovedit-o. C-o fi avut popa magnetofon sub sutană,… că m-a fi vândut pe arginţi,… vorba e că pe vânzarea popii am stat 12 ani închis! M-au priponit în capul satului, mai sus de cimitir, noaptea la două, dar la proces au spus că m-au luat din apă, când treceam frontiera de stat a R.S.R. Am avut şi o călăuză mincinoasă care a jurat că era cu mine în barcă la prinsoare. Toţi au minţit, până şi avocatul meu din oficiu, care m-a acuzat mai rău decât procurorul. Am albit în timpul procesului. De scârbă, n-am vorbit un an încheiat cu nimeni, dar când l-au adus pe Grigore am simţit că ăsta-i om.

 Ne-am făcut tovarăşi şi ne-am păzit spatele unul la altul.

    Ana duse mâna la piept.

    – Da’ spune mai repede, omule! Grigore când iese?

    Tanco o apucă de mână.

    – Grigore nu mai iese… L-au stâlcit în bătaie aşa de rău, că acum o lună s-a dus… S-a dus vorbind de tine… Ştia că n-o mai duce mult, dar spera să se libereze, să vină la tine şi să te ţină în braţe, să-ţi facă un copil… Un băiat vânjos, să te mângâie şi să te apere, că-i scrisese mă-sa că Sandu-ţi rupe oasele din te miri ce… În fiecare noapte plângea înfundat în pernă şi se căina că n-a avut curaj să te fure de la Sandu şi să vă pierdeţi urma în alt capăt de ţară. Şi când era furtună şi ploua de trăznea cerul, îl dobora cel mai tare doru’ de tine. Ştia că-ţi este frică de furtună şi că nu te simţeai în siguranţă decât în braţele lui.

    Ana plângea zguduindu-şi pieptul. Îl plângea pe Grigore, îşi plângea viaţa siluită. Parcă trăia viaţa altcuiva. Când se mai linişti din plânsul zguduit spuse încet: şi eu plâng noaptea dar, am învăţat să plâng în surdină să nu mă simtă Sandu şi copii. Plâng în fiecare noapte, până mi se umplu urechile de lacrimi.   

    Se ridică încet şi intră în casă. Se întoarse cu o carte de bucate. O puse pe masă şi scoase din foile ei o poză cu un soldat chipeş. O mângâie şi o întinse spre Tanco fără să ia mâna de pe fotografie. Tanco îi apucă mâna. Ana puse şi a doua mână pe mâna lui Tanco.

    – Eu vreau copilul ăla Tanco! Ai să mi-l faci tu… Aşa o să se-mplinească vrerea lui Grigore şi o să am şi eu un suflet al meu în lumea asta!

    – Gândeşte-te, Ana! Nu-l temi pe Sandu? O să te omoare!

    – Cred că a venit vremea să mă teamă şi Sandu pe mine! Prea dragi îi sunt străinătăţile şi banii mulţi câştigaţi acolo! Îi socotit la chiverniseală şi nu strică el rostul la bani ca să stea în puşcărie pentru mine!

    Şi se iubi Ana prima dată-n viaţă fără silă, dar tot cu gândul la Grigore.

    Tanco se angajă pădurar la cantonul de la marginea satului şi când se înopta venea la Ana prin grădină. Aşa-i plăcea lui Tanco… Să nu-l ştie nici vântul, nici pământul! 

Şi mare mirare-a fost în sat, când Ana născu un băieţel. Cu bărbat plecat în străinătate de vreun an-jumate, Gherghinele satului socoteau că n-au văzut niciun bărbat pripăşit prin bătătură şi băteau cruci dese, întrebându-se de a fost Sfântul Duh ori Ucigă-l Toaca. Nici la botez nu s-a lămurit nimeni când i-a zis Tanco. Pe pădurar îl ştiau toţi de Sârbu. După acte nu-l ştia nimeni, că şefii de la Forestieră erau la oraş şi era singur cuc la canton. Tanco îi zicea doar Ana în nopţile când se iubeau.

    Şi într-o dimineaţă, neanunţat, se întoarse Sandu cu ghiul pe deget şi geamantane ţepene de blugi şi tricouri cu ABBA. Cât se fălea el şi desfăcea geamantanele pe verandă să-l vadă satul cât s-a pricopsit, privirea i se opri pe pătuţul frumos lucrat din care-i zâmbea Tanco cel mititel.

    Se holba ca boul!

    – Fă, Ană, câţi ani are copchilu’ ăsta, fă? 

    – Şase luni, Sandule!

    Sandu îşi scoase tacticos un calculator Thoshiba, mic-cât să-l ascunzi în palmă şi calculă: Şase luni plus nouă în poziţie… cum îi fă, că ai leceu teoretic?Face mai mulţi de doi ani ori mai poţin?

    – Mai puţin, Sandule, mai puţin…

    Sandu, tot mai încurcat în socoteli se holbă la Ana. Zise stropşit:

    – Adică, asta înseamnă că vine că-i al meu ori al altuia?

    – De bunăseamă că-i al altuia! Iese şi din calcul…

    Sandu se scărpină îndelung la ceafă şi chicoti:

    – Ete, proasta de ce fu în stare, vere! Ete, proasta!Proastă, proastă, da’ te duse capu’, ai? Ete, ce-i dădu în minte! Am plecat şi am lăsat-o cu un secol în urmă şi s-a deşteptat proasta! Ete-te, la asta nu mă aşteptam!

    Îşi duse mâna la frunte, ca şi când şi-ar fi amintit ceva. Strigă triumfător:

    – Ştiu! Te-ai dus la oraş cu ia-mă nene cu basculanta şi te-a păcălit un şofer dăştept!

    – Nu, Sandule…

    – Nu? Adică,… nu te-a păcălit? Adică,… ai stat de bunăvoie?

    – De bunăvoie, da’ nu în basculantă!

    Tanco, care aflase din sat că s-a întors Sandu intră val-vârtej în curte, aruncând hăţurile de la şaretă pe stâlpul porţii.

   – Ană, fă-ţi bagajele! Sandule, tu nu mă cunoşti, da’ eu te ştiu bine! De aia o iau pe Ana şi pe băiat cu mine. Al meu e copilul! Şi de te-mpotriveşti, fac moarte de om!

    – Eşti şofer de basculantă?- întrebă Sandu moale.

    – Nu!- zise Tanco scurt.

    – Atunci de camion,… de autobuz…întreba Sandu tot mai dezorientat.

    – Nu!- repetă Tanco pierzându-şi răbdarea.

    – Atunci, ce chichirez a văzut, bre, la tine? Ete prosta, vere! Proastă rău! Ia-o dom’le şi du-o unde vrei, că io-s şofer şi găsesc mâine alta! La acareturile mele înnădesc imediat una mai tânără! Aşa-s io! Am boală la tinere! Năravu’ meu de când mă ştiu!

Sandu privea mulţumit gospodăria cuprinsă, când se lovi brusc peste frunte:

    – Da’ să fim înţeleşi! Fetele sunt ale mele şi nu pleacă nicăieri! Am acte pe ele! Le-am adus blugi şi carpete de zestre. La a’ mică Răpirea din Seray şi la a’ mare Căprioare.

    Ana privi spre fete. Să hotărască fetele, zise ea. Fetele se uitau încântate la geamantanele burduşite ale lui Sandu şi înţeleseră imediat că acolo-i belşugul:

    – Tată, noi rămânem cu tine. La mama om merge în vizită!     

    Tanco, care-l simţise pe Sandu- leu cu cap de muscă- până să apuce bagajele şi copilul îl mai încolţi o dată:

    – Sandule! Ascultă la mine! Dacă te pui împotrivă la divorţ, umblu după tine şi-ţi sfarm oasele! La câţi pumni ai cărat Anei, o să-ţi întorc înzecit!

    Sandu făcu feţe feţe:

    – Ia-o nene liniştit şi vezi-ţi de drum! Nu ţi-am zis cum vine treaba, că io-s om ajuns şi şofer de basculantă? Ce să fac io cu proasta? Io am nărav la muiere tânără! Vreau una pietroasă!

    – Ei, încheie Irina, asta-i povestea Anei şi a lui Tanco!

ACUM, ZÂMBEŞTE!

POPA GHIŢĂ ŞI NAPOLEON

fragment din romanul COMISIA ZÜRICH

ISBN 978-606-92308-0-0

– Gilbert, prietene! Bună povestea ta dar, ascult-o şi pe-asta. Pe front, aveam un locotenent, inginer de drumuri în civilie, chipeş şi băiat de comitet. Era cel mai brav în luptă, sărind în foc unde era măcelul mai mare. Pentru misiuni în prima linie, era musai cel dintâi voluntar. I se spunea Norocosul, căci scăpa mereu, ca fermecat. Hoaşca cu coasa îşi lua tainul pe alte cărări. Era un flăcău neînfricat dar, uneori, era de belea, riscând ca un nebun pe pricini mici, ori fără niciun temei. Când se dădeau decoraţiile nu era sărit niciodată, căci le merita mai mult decât alţii. Avea cele mai multe citări pe ordinul de zi. Ofiţeri de la toate companiile şi de toate gradele umblau să-l cunoască şi să-i strângă mâna, de parcă ar fi fost un prinţ. Nici un general nu trecea să inspecteze liniile fără să schimbe două vorbe cu Norocosul. Era vedeta frontului. Norocosul nu avea egal. Nu era la compania mea, dar îl ştiam toţi și poveştile despre bravura lui făceau ocolul tranşeelor, spre spaima fritzilor. Într-o zi a fost rănit la umăr de un şrapnel şi a fost adus la noi la cortul sanitar. I-am umezit buzele şi i-am scris scrisorile pentru nevastă şi pentru părinţi. L-am certat.

-Urâtă botoneră ţi-a spintecat cojoaca matale. – De ce nu vă astâmpăraţi, dom’ locotenent? Nu-i păcat de tinereţea mata? Daţi ciorilor de tinichele şi păziţi-vă scăfârlia! Când aţi avea o găleată de cenuşă la cap, pe cine mai doare burta de atâta amar de zdrăngănele?

-Doar nu crezi că pentru o căciulă de decoraţii fac asta!

Era ars de fierbinţeală şi-l trăgeam cu oţet.

–  Da’ pentru ce, Norocosule?! Am scăpat-o!

–  Nu mai pot trăi… Să se isprăvească odată… Vreau să mor  neîntârziat!

–  Da’ ce mare zăduf vă cearcă dom’ locotenent? Sunteţi lovit de boală grea?

–  Mă cheamă Napoleon!- zise răsuflând din greu.

–  Hai, bre, fii serios! Ce, eşti sonat? Cât eşti mata de mare erou, te găjbesc ăştia şi te duc la Mărcuţa, legat fedeleş în cămaşă bogată la mâneci, de cum te află. Să nu mai zici la nimeni, că dai de belea! Io, gata, am uitat că mi-aţi zâs! Zamoc na rot! Corvin avea în sat nişte megieşi lipoveni şi o rupea niţel şi pe ruseşte.

–  Picioruş… Napoleon Picioruş… E numele meu!- suflă Norocosul.

Corvin fluieră şi dete caşcheta pe ceafă.

–  Adică, să priceapă şi capu’ meu. Popa-n cristelniţă v-a băgat de Napoleon?

–  Vezi bine, un sonat, ce să mai zic, ca şi bătrânii mei, alţi zevzeci. Nici nu merită să le zic părinţi. La beţie m-au făcut, la beţie m-au botezat, stricându-mi viaţa…

–  Şi, la o adică, vă apasă datoria, să osteniţi la fel de brav şi neînfricat ca Napoleon, ca să vă ridicaţi la pricopseala numelui împărătesc? Râvniţi să pipăiţi ciomagul de mareşal, că io tot nu-s dumirit?

Norocosul mă privi cruciş.

–  Vezi, la asta nu m-am gândit…

–  Şi, atunci, care-i chichirezul, bre Norocosule, că mă ameţişi!…

–  Ei, asta e: nu mai pot trăi cu numele ăsta, atât de caraghios!

–  Ba, eu în locul dumitale aş putea trăi şi dacă m-ar chema Ghiţă Dracul!- se băgă în vorbă şi popa Ghiţă, venit să-și inventarieze prioritarii. Adică, aşa le zicea el, la muşterii pentru ultima împărtăşanie.

–  Cum, părinte, să zici aşa?- ai vorbit cu mare păcat!- suflă răpus de fierbinţeală Norocosul.

–  Păcat îi, să te duci de zănatec, să-ţi sfarmi zilele fără socoteală. Păcat îi să laşi nevasta văduvă de tânără, răpusă de jale. Eu, dacă spun o prostie şi te fac să râzi, şi să-ţi uiţi gândul pocit se cheamă că fac lucrarea Domnului şi voi fi mântuit.

Parcă în viaţă stai numai cu papirusul în mână. Când te întreabă careva, ete aşa, zici Niculai, Petre ori Vasile, de-ţi e la-ndemână, şi bună ziua!…

–  Ţi-e uşor să vorbeşti părinte, că nu eşti în pielea mea!

–  Zău ? Aşa-i că nu-s! Fiecare cu pielea lui… Da’ mătăluţă, de Gheorghe Pulescu ai auzit? Ăla cum zici că s-o fi simţind? Ce-o fi sub cojocul lui?

–  N-am auzit de el. Dar vai de zilele lui: un amărât! Ăsta chiar e de linia întâi. Şi, la o adică, de scapă de glonţ, doar săpun şi funie să îi vie în ajutor, că altă rezolvare nu văd…

–  Puşchea pe limbă, Norocosule! Nu arăt actele la nimeni şi, pentru cine mă-ntreabă, poftim, sunt popa Ghiţă. Nu am nicio apăsare. Doar prea puţini, ce au avut de lucru cu actele, îmi ştiu numele adevărat, da’ le-am zis să-şi ţie gura că-i afurisesc, de-o să le pară moale Iadu’...

–  Părinte, poţi să zici că-s păgân, de pun la îndoială vorba popii, dar, zău că nu te cred!…

–  Aş vrea io! Şi episcopul ştie, da’ mi-a zis, că s-a pişat pe el de râs când a aflat şi mi-a mai zis să mă feresc să-i ies în cale când e lume-n jur să nu facă vreun pocinog din pricina mea. Cică-l prăbuşeşte râsul, numa’ când îşi aduce aminte. Numa-n hohote de râs vorbeşte cu mine şi cu greu reuşesc, să-i pricep voia. O poate ţine tot aşa, printre sughiţuri de râs, ceasuri bune.

–  Părinte, da’ de ce n-ai luat numele nevestii la însurătoare, că se poate: legea dă voie!

–  Bună întrebare, fiule! Spune tu întâi şi oi spune şi io!…

–  Părinte, pe nevasta mea, de fată o chema Epuraş. Crezi că Napoleon Epuraş suna mai serios? Eu m-am frământat vreo două luni şi am rămas, să-mi mănânc pâinea amară, pe care o ştiu. Că m-a urmărit ghinionul şi fetele cu care am vorbit, au fost una şi una. Maria Capră, moaşă comunală, îmi lăsa de sânge, că am avut de mic sângele învolburat. Tincuţa Plăcintă era micuţă şi pistruiată pe placul meu, Niculina Floarenfund, fata profesorului de filosofie îmi scria versuri gingaşe. Frosina Cioarămândră mi-a ţesut un pulover verde, iar Didina Chelbosu a zăcut după mine luni la rând şi… nu era chiar de lepădat. Una mi-a dat şi chiloţii amintire dar, în zori, când au trecut aburii alcolului şi furiile amorului şi am întrebat-o cum o cheamă, am fugit ca un nevolnic, că nimerisem în aşternutul Profirei  Polonic. Şi Vetuţa Mucea îmi era dragă, iar Getuţa Milogu îmi făcea o bunătate de clătite cu dulceaţă de trandafiri. Da’ poţi să zici, omule, Napoleon Milogu? Şi, colac peste pupăză, tac-su lu’ Florica Păsărică s-a împăcat cu tata la zestre, pe 30 de oi şi trei hectare de cânepă. Alege Napoleoane, dacă îţi dă mâna!Geta Pârţag chiar mă iubea şi avea şi vreo zece hectare de vie la Drăgăşani, din  soiul cel mai bun. Dar n-am putut, n-am putut…

–  Vezi, fiule, ăsta-i un semn! Dumnezeu ţi-a pus alături, numai fete cu nume mai năpăstuite decât ale tale, să te trezeşti şi să-ţi mâi boii-n bătătură, să vezi că-i destul loc şi de mai rău…

– Lasă-mă, bre părinte, că Dumnezeu mă urgiseşte nevinovat. Alt păcat decât că am venit pe lume în familie de zănateci, n-am avut. Ce spun eu zănateci? Nişte zdruncinaţi!

–  Ei, eu n-am avut loc de-ntors şi chiar am luat numele de fată al nevestei. Că m-a pălit dragostea şi fără fata asta n-am putut să trăiesc. Mă lua cu o durere de piept şi umblam năuc de dorul ei cu săptămânile. Am dat ciorilor vânătoarea de fete cu nume aşezate şi-am luat pe cine mi-a fost drag. Când iubeşti de ţi se rupe sufletu-n două, nicio socoteală nu mai stă în picioare. Am întors-o pe toate feţele şi, până la urmă, mi s-a năzărit că numele ei pare mai acătării ca al meu…

Că Pulescu, de la nevastă mi se trage. Mi s-a părut mai demn şi… la o adică, mai uşor de dus, decât pocitul nume de la tata. Gândeşte-te, ce năpastă pe mine, dacă află enoriaşii mei. Cum mi-aş mai ţine slujba din pricina hohotelor de râs. Comedie s-ar face în biserică! Aş mai putea trece pe vreo uliţă? Şi cine crezi că s-ar învrednici, mă rog, să zică popa Pulescu?

Ar lua-o toţi pe scurtătură, de n-aş mai putea ieşi în lume. Roi de copchii m-ar petrece în hohote în tot locul, strigându-mă în cor, după numele afurisit.

–  Ei, aş! Eşti de belea, părinte! Şi, înainte, cum zici că te chema?

–  Îţi zic, dacă juri că nu râzi şi nu spui la nimeni. Vezi că te afurisesc, dacă te mănâncă limba. Vezi şi tu, Corvine, că-ţi cam joacă ochii-n cap şi te ştiu de năzdrăvan.

–  Mă jur, părinte!- zice Norocosul curios. Mă jur şi eu, cu degetele încârligate, gândind că aşa comedie, poate mi-o scăpa vreodată.

–  Ei, na, că zic… Da’ ţine-ţi-vă râsu’, bre, împieliţaţilor, să nu care cumva, să vă-mpingă păcatul să nihotiţi, că pun Iadu-n cârca voastră! Gheorghe Coidulce! Îţi place, bre, Epuraş?

Şi eu şi Norocosul ne-am ţinut bine, până a plecat părintele, apoi ne-am spart de râs. Dacă mai stătea popa Ghiţă un minut cu noi, alegeam să ne afurisească şi ne zguduiam de faţă cu el, că nu ne mai puteam ţine baierele râsului. Uitându-mă la Norocos, văzui cum se cutremura de râs, cu toată fierbinţeala şi durerea din umăr, ţinând cu spor degetele-ncălecate, de-i duceam grijă să nu rămâie aşa.

Aşa ne-a găsit doctorul Corbu, osteniţi  din cale-afară şi vineţi de râs, grijindu-ne să nu ne lovească damblaua.

Locotenentul se făcu bine în scurt timp şi se întoarse pe front. Un folos trase el- ori din glonţ, ori din vorba popii- că se cuminţi şi nimeni nu mai auzi despre isprăvile Norocosului, până se puse capăt războiului.

Numa’ popa Ghiţă şi-a cerut mutarea la alt regiment. Umbla vorba, că a cedat nervos când i-a fost răpus dascălu’ de glonţ rătăcit…

Cică răcanul nou, ce-a luat pâinea de dascăl, avea o vorbă proastă: Scoală-te, părinte, că te cheamă datoria!

COMISIA ZÜRICH

Vineri, 4 decembrie 2009, la TEATRUL MARIA FILOTTI din BRĂILA a avut loc lansarea romanului meu de debut COMISIA ZÜRICH. Cronica din ziarul OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI sună atât de bine, că am executat un copy+paste şi l-am postat mai jos:

COMISIA ZÜRICH-o carte recurs la memorie

Marţi, 08 Decembrie 2009 | Rodica PERIANU

(3 voturi, media: 5.00 din 5)

Un scriitor de forţă, un talent autentic apărut în peisajul literar din Brăila, aşa a fost caracterizată autoarea Doina Popescu de către invitaţii avizaţi, care au luat cuvântul la lansarea cărţii „Comisia Zurich”, ce a avut loc în weekend la Teatrul „Maria Filotti”. Un roman care se citeşte pe nerăsuflate, aşa după cum a mărturisit Virgina Sânpetru, directorul Direcţiei de Cultură, o carte „recurs la memorie”, care nu lasă cititorul să uite istoria şi faptul că al Doilea Război Mondial a ucis milioane de oameni, aşa cum a subliniat regizorul Anca Cismaru, „Comisia Zurich” este o lucrare născută din admiraţie pentru Panait Istrati. Prezent la lansare, actorul Dan Moldoveanu nu doar a vorbit despre carte şi autoare, dar a lansat o invitaţie către lectură, dând glas câtorva scene de un comic rafinat: „Autoarea visătoare şi nostalgică construieşte un univers literar cu o puternică forţă de comunicare afectivă. După lecturarea acestui roman, ca şi minunatul personaj Corvin, am lepădat şi eu o lacrimă grea, cât o lespede de mormânt, pentru rafinamentul textului”. Autoarea a mărturisit că romanul s-a scris „singur”, din dorinţa de a marca 125 de la naşterea lui Panait Istrati, deşi primul gând a fost cel al realizării unui banner pe care să şi-l monteze pe propria casă, situată pe bulevardul care poartă numele marelui scriitor. „Nu trebuia să fie un roman, cu toate că eu ştiu de mult că pot să scriu şi că pot să scriu bine, trebuia să fie un banner. Anul acesta se împlinesc 125 de la naşterea lui Panait Istrati, cu care eu am o relaţie specială. Am dorit să fac un banner pe care să-l pun pe casa mea, ca acei care trec pe B-dul Panait Istrati să ştie că acolo a trăit cândva şi s-a preumblat «plimbăreţul» nostru de geniu… Romanul s-a scris singur, noapte de noapte. Probabil că romanul era undeva, a trebuit să-l curg prin degete”, a spus Doina Popescu.

La eveniment au mai luat cuvântul viceprimarul Doiniţa Ciocan şi directorul Teatrului „Maria Filotti”, Veronica Dobrin.

ARTICOL PRELUAT DIN ZIARUL OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI