Vulpi și corbi

Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor!

Toată lumea a blamat vulpea!

Dar corbul? Nimeni nu s-a întrebat de unde a furat corbul caşcavalul!

Trebuia să i-o coacă cineva corbului, că şi-aşa are mintea odihnită. Îl relaxează gândul că, aşa cum este bine ştiut, corb la corb nu-şi scoate ochii!

Un corb ticălos mi-a furat caşcavalul. Conform practicii americane corbii se împuşcă.

Totuşi prefer o metodă mai paşnică! Îşi aminteşte cineva ce melodie a cântat vulpea?

Morala:  staţi cu ochii pe caşcaval, că se fură prea mult în ţara asta!

Canicula salvatoare

Căldură mare! Pârjol! Iadul își exportă văpaia pe pământ! Cald afară! Aer fierbinte în casă! Cui pe cui se scoate, așa o fi, dar ciocolata fierbinte nu mă convinge. O uit pe undeva… Abandonez canapeaua în favoarea terasei… Mai scriu la roman, mai conversez cu Mark, lupul meu deștept. L-am închis în padoc. Mârâie, îmi răspunde c-un lătrat. Mai arunc un ochi pe Fb. În curte aud un zgomot înfundat. Un lanț s-a rupt, o floare suspendată și-a câștigat libertatea… Vezi Marko, noroc că te-am închis! Pușcăria ți-a salvat viața! A lătrat iar; cred că m-a înjurat… Mai scriu la roman, mai ascult vântul ce se furișează prin copaci. Din casă se aude un zgomot înfundat. Sabrina strigă; alerg… Un tablou uriaș. 135cmx65 cm și-a câștigat libertatea… Sfoara a cedat ți tabloul s-a prăvălit peste canapea…. Acea canapea de pe care m-a alungat canicula! Bună și canicula la ceva! Noroc că Dumnezeu l-a ignorat pe Prea Fericitul și n-a dat cu ploaie! Tentația a fost să zic că m-a înjurat Mark… Dar, îmi amintesc perfect că am protestat de când a fost agățat tabloul cu o firfirică de sfoară… Rugbistule!!!!!!!!!!!!!!!!

Șoc la coafor

În urmă cu 26 de ani eram studentă, îndrăgostită și mai aveam cam o lună până să mă mărit, dar eu încă nu știam, deși fusesem amenințată adesea. Deși aveam părul scurt, rugbistul a insistat să fac un permanent. Era întâiași dată în viață, așa că am ales coafor cu ștaif, vis-a-vis de Cișmigiu.

Cam șase ore a durat așteptarea, plus manevrele necesare, timp în care, flăcăul a stat cuminte lângă mine, ascultând bârfele doamnelor. Ba ne-a servit cu cireșe, ba a mai spus și el câte un banc. La un moment dat, a ieșit să fumeze.

Clientele, la unison cu coafezele, pornite, m-au tăbărât să-mi explice:

-Fată, hăi! La coafor, această instituție, exclusiv feminină, nu s-a pomenit niciodată ca doamnele să fie insoțite de bărbații lor!

Cea mai stăruitoare era doamna Rodica, o persoană drăguță, care lucra la radio sau la televiziune.

-În 25 de ani, de când sunt măritată, eu n-am pomenit să vin cu soțul la coafor și nici pe altcineva n-am văzut!- interveni și o altă clientă, susținută de doamna Rodica.

-Ne-ai produs un șoc, ne-ai pus pe jar, aducând un bărbat aici! Bine c-a ieșit! Eu trebuie să-mi epilez mustața!-sări alta, la fel de inflamată.

Doamna Rodica m-a prelucrat cu cel mai mult tact.

Le-am explicat că sunt de acord cu poziția lor

-Înțeleg că doamnele nu vin însoțite la coafor. Nici mie nu mi se va mai întâmpla peste 25 de ani! Dar, nefiind o doamnă ci o… studentă îndrăgostită, precis, am voie!- am concluzionat eu.

Nu m-am ținut de cuvânt. Am rămas suspendată tot undeva, la statutul de studentă. Coafeza mea este și frizeriță, chiar profesoară de hair-styling, astfel că merg adesea cu rugbistul la coafor. Culmea, majoritatea doamnelor vin cu soțul. De exemplu, pe doamna psiholog T am întâlnit-o adesea cu soțul, domnul T, fiind un proiectant-constructor cunoscut în oraș. Doamna pentru manoperă mai dichisită, dumnealui pentru un tuns rapid.

Iată, că nu s-a răstoarnat lumea din cauza mea! Deși, ținând cont că faptele incriminate se petreceau în vara lui 1989, se poate spune că lumea chiar s-a răsturnat în acest sfert de veac!

Vând pisica!

În 1992, fiind profesoară de matematică c-un salariu mizer, fără să am habar de ce se întâmplă pe planetă, nu era net pe la noi, am reinventat publicitatea la Brăila. Am făcut primele cărți de vizită directorilor, am proiectat sigle, firme luminoase și foi cu antet pentru corespondență. Am făcut machete cu design personalizat pentru reclame în ziare, trăsnaie pentru care mă înjurau culegătorii tipografi și linotipistul. În decembrie 1992 am scos primul ziar brăilean integral de publicitate. Tiparul clasic era depășit de complexitatea graficii. Mi-am mituit propriul patron cu o sticlă de vodcă și una de Rio, ca să accepte tehnoredactare pe calculator și tipar offset. Toate spațiile publicitare le-am vândut în 48 de ore. Singură… Mai fusese o încercare de ziar tipărit pe offset cu câteva săptămâni înainte dar a eșuat. În 1993 am început să fac ștampile pe o mașină proiectată și confecționată de mine cu ajutorul soțului. Ieri, în urma unei discuții bășcălioase la guvern, a fost eliminată ștampila din documentele firmelor. Liber la hoție, liber la fraudat fonduri europene! N-am să mă înscriu la șomaj. De mâine trebuie să reunesc Comisia Zurich pentru consultări, să-l chem pe Copilul Dunării să-mi procure un Monstru pe care să-l gătesc cu Ardei iuți, să prind Pisica cu papion ca să-i … vând papionul pe OLX. Dacă mă gândesc bine, am și rată la bancă… Musai vând și pisica: Albastru de Rusia, în general o splendoare, momentan cam odârlit… Deh, suferă din dragoste… În rest, ce pot să sper, decât puțină Fericire la preț redus? De ce-a votat guvernul o astfel de inepție? Probabil că Dumnezeu era-n vacanță… Rămâne să-i pedepsesc pe vinovați în Zodia zmeilor. Alta acum! Mi s-a defectat o tastă și nu pot să pun ghilimele… Ghinion!

Tâlcuri noi la povești vechi

Într-o dimineaţă, să fi avut vreo patru ani, întorcându-mă cu mama cu sacoșile pline de sticle de lapte, pe strada şcolii, chiar la colţ, (Simion Bărnuţiu colţ cu Leningrad), pe acoperişul unui wc dansau trei copilaşi: Lenuţa Roman, Nicuşor Roman şi Doru Preda. Se ţineau de mână şi dansau o horă stângace, cântând în gura mare:  A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Sinistrul refren m-a urmărit toată viaţa: o casă pe colţ, un wc zărit într-o curte în Chitila, o femeie grasă sau simplul nume de Lenuţa a fost destul să genereze un declic de coşmar: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Doamna Roman murise de icter iar în scurt timp, domnul Roman s-a însurat cu o femeie grasă din cale-afară.

Grasei, copiii îi spuneau mămiţica. Erau slabi, piele şi os, plini de vânătăi şi zgârieturi.

Lenuţa a devenit colega mea de clasă. În afara orelor de şcoală, purta chiloţi şi maieu tetra, fiindcă mămiţica era econoamă: iarna, zdrenţe căpătate din vecini şi ghete stâlcite în ultimul hal, pe ploaie- cizme de gumă şi un fâş caraghios.

Învăţătoarea o întreba de ce este plină de vânătăi:

-Am fost rea şi mămiţica m-a bătut, ca să mă facă mai bună!- răspundea Lenuţa mecanic.

Mămiţica era prea doamnă ca să muncească, aşa că Lenuţa şi Nicuşor duceau tot greul în casă.

Profesorii îl chemau pe domnul Roman la şcoală cerându-i să intervină în protejarea copiilor dar, acesta spunea invariabil că-şi iubeşte nevasta şi nu vrea s-o supere pentru fleacuri.

Dar, Lenuţa, veşnic flămândă, ne fura pachetele tuturor, inclusiv directorului şcolii, domnul Stănculescu, care avea cabinetul de aeromodelism pe un hol de trecere spre laboratoare.

La un moment dat, directorul îi lăsa intenţionat un pachet la îndemână.

Toţi eram copii necăjiţi şi cu diverse probleme acasă dar, ce se întâmpla cu cei doi frați era terifiant. Uneori ne nimeream să trecem pe drum exact când mămiţica îşi aplica corecţiile şi atunci ţipetele copiilor schingiuiţi ne provocau leşin.

Situaţia ne alarma pe toţi şi, prin clasa a şasea, mai mulţi colegi ne-am dus la poarta grasei s-o rugăm să se poarte omeneşte cu copiii.

Grasa a ieşit la poartă şi ne-a spus răspicat că o iubeşte pe Lenuţa şi se sacrifică să crească progeniturile răposatei.

Atunci, Lenuţa a izbucnit:

-Mămiţica ne iubeşte! Mămiţica este atât de bună, că mă trimite să-i iau îngheţată şi dacă o aduc neatinsă, îmi dă voie să dau o dată cu limba pe ea.

Grecii s-au pus pe sărbătorit. Subit, mi-am amintit de bucuria naivă a copiilor care jucau pe acoperișul wc-ului: A murit, mămica! A murit mămica!

Bucuria cititului…

Fac ce fac și mai intru în gura lumii. Astăzi am citit un articol urmând un link din FB…

Bucuria cititului …

Ca să te poți bucura de citit așa cum te poți bucura de tinerețea veșnică a sufletului omului sănătos, trebuie să fi avut norocul de a te fi introdus cineva, din pruncie, în lumea basmului românesc, a poveștilor și amintirilor lui Creangă, apoi să fi cunoscut lumea tinerească a Medelenilor teodoreni, a Cirereșarilor chirițeni, a Corigenților la limba română minulești, cea a prietenilor Cișmigiului lui Grigore Băjenaru, să fi savurat niște Aventuri aproximative mușatine ori să fi descoperit la timp poezia magistrală a Luceafărului nostru, făuritor de limbă modernă, atât de iubitor de suflet românesc. Apoi, să fi avut noroc în viață și să fi întâlnit profesori care să-ți fi deschis pofta de a afla, curiozitatea de a ști mai mult, bucuria de a-ți atrage frumusețea unei lumi întregi prin lectură. Și eu cred că am avut acest noroc. 
     Am parcurs mai multe etape și am ajuns acolo unde sunt din ce în ce mai interesat de literatura română contemporană. Nu vreau aici să-i amintesc pe ultra-cunoscuții, mediatizații, Liiceanu ,  Pleșu, Patapievici , Cărtărescu, Ileana Vulpescu ori Neagu Djuvara.
 Ci să atrag privirile spre o cunoștință mai nouă, o brăileancă plină de vervă cu un umor sănătos și un verb ascuțit care face o literatură de bună calitate ce te captivează din primele pagini umplând atmosfera lecturii de miresme bogate, primăvăratice. 
   În urmă cu câțiva ani, la un târg de carte, am descoperit-o la cota 7,70 in pavilionul mare , când mi-a oferit un frumos autograf pe  „ Comisia Zurich”. Mi-a atras atenția prin rigoarea documentației și prin stilul degajat și distins al omului care are ceva de transmis și o face cu plăcere și delicatețe.Apoi i-am descoperit blogul și de pe el am comandat și următoarele-i apariții , la fel de valoroase și savuroase: „Dumnezeu era-n vacanță”, „Copilul Dunării”, „ Ardei iuți ” . 
   Ieri m-am trezit alergând înnebunit de gândul că aș putea rata lansarea ultimei ei apariții -„ Pisica cu papion” . Am gasit cu greu un loc în parcarea din fața expoziției din Piața presei libere și am alergat către standul 313 de la cota 7,70 . 
   Am ajuns la fix. M-am bucurat să o revăd și să o felicit pentru noua ei creație. Abia aștept , ca un „copil” ce sunt , să mă delectez cu o lectură cu plăcere garantată. Deschid cartea și văd: 

„Pentru Radu, cu bucurie. 
                                              Doina Popescu-Brăila 
                                                                            23.11. 2014.”

Originalul aici.

Poveste cu turci, grase și pseudonime

Fiind zilele trecute din zori și până-n seară la târgul de carte de la Galați, sunt convocată de urgență la contabilitate, să mă pronunț asupra bilanțului firmei. Plicticos!

Strâng standul la orele 21, pornesc din Galați spre Brăila, la fix s-o deranjez pe contabila mea care muncise la bilanțuri toată ziua.

Amabilă, îmi întinde d listate. După o zi excelentă de târg, arunc hârtiile pe masă fără să le răsfoiesc. Urăsc birocrația! Doar n-o să îndrept într-un sfert de ceas alergătura sau, bătuta pe loc, de un an întreg! Alea jacta est! Prefer să glumesc cu ea, dacă tot am deranjat-o la ora imposibilă. Scriitorii nu-s bogați, așa că eu îmi plătesc contabila jumătate în bani, jumătate în natură, ca Sheherezada: îi spun povești. Contabila mea adoră proza afurisită!

Doamna are simțul glumei și o poveste mișto în manșetă, așa că încingem spontan un cenaclu umoristic. Îmi povestește despre o colegă din Combinat. Deși teribil de grasă, peste 150 de kile, rămasă văduvă, este curtată puternic de un maistru. O idilă care a făcut deliciul platformei industriale de la Chiscani ani de zile. Se miră ea de amorul înflăcărat al maistrului, așa cum se mirase o viață întreagă.

-O fi turc, doamna Jeni!- zic eu. Turcilor le plac grasele!

-Că bine ziceți, doamnă! Sunteți extraordinară! Nu m-am gândit niciodată! Nu știu cum îl chema, dar toți îi ziceau Turcul! 

-Ei, vedeți! Există o explicație! Precis era șalvaragiu! A, dar poveștilor le stă bine în pereche! Am și eu grasa mea!

Doamna Ionescu, fostă colegă de cancelarie, profă de mate, complexată că nu-și luase examenul de stat, deci, neîmplinită profesional, pitică și grasă era o figură. Greutatea ei: secret de stat! Dar, ca într-o glumă din revista Urzica, atunci când se urca pe cântar, acesta gemea: celelalte trei persoane să coboare, nu cântărim grupuri!

Ochii de aligator, două linii verzi ce se ițeau din faldurile de grăsime, permanentată și vopsită alb strălucitor, fulg de nea, rujată indrăzneț cu un ton de corai, lipoveanca  era când viforoasă, când ciripit de primăvară. Deși măritată cu un nene, cât era ziua de lungă, vorbea despre un alt nene, amantul ei. Numele lui era secret dar, Ioneasca îl alinta Arthur. Cu th, ținea să precizeze de fiecare dată. Fiind un pic peltică, se auzea un… Altul.

 Cancelaria era un fel de casă de nebuni. Directorul adjunct era pedofil și fura de la cantină câte 14 cofraje de ouă. Directorul Lăzărescu, de geografie, făcea orele în natură, în Bărăgan, ducând elevii să-i culeagă porumbul, lui și liderului de sindicat, Anghel. Profa de română, o tipă decentă, frumoasă la vremea ei, țipa până amețea, ca să-i acopere pe elevi. Ei țipau și mai rău, s-o acopere pe ea, fiindcă nu-i interesa gramatica și orele ei erau seci și nisipoase. Profa de rusă nu se deranja să predea, punea note de doi și trei celor care întorceau capul la colegul de bancă sau scăpau un creion din mână. Singura persoană normală era Jeni, profa de biologie, o frumusețe de reviste glossy, mamă a două fetițe. Când spunea Jeni- fetele mele– îmi stătea inima în loc. În acel moment îmi doream să am instant două fete! Soarta o lovise crunt, într-o zi de Crăciun, soțul și fratele, ofițeri amândoi, muriseră în accident de mașină cu o Dacie verde. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de ea: blândă, demnă și curajoasă. Așa trebuia să croiască Dumnezeu toți oamenii! Dar, EL, creator jucăuș, a experimentat, iar și iar, și a produs o mulțime de rebuturi…

Revenind la doamna Ionescu, grasa care se lăuda cu amantul ei, Arthur cu th, îmi venea cam cu sifon. Văzusem eu multe la viața mea, dar asta mi se părea cam gogonată.

Într-o zi, madama povestește că Arthur îi va face cadou un televizor color. Era prin 1992-1993, când toți eram în goana după știri cu trandafiri ori papioane în culori. Să crape fierea-n toți în cancelarie, când vine Arthur cu th, cu televizorul color în brațe, marca Kitt! Îl oferă grasei adorate, asortat cu un speech poetic și substanțial.

-Țațo, mor!– a suspinat decenta profă de română, prima care s-a dezmeticit.

Arthur cu th, să fi avut vreo 75 de kilograme. Era de o eleganță egală lorzilor din filmele englezești, cu pălărioară din fetru cu boruri mici și o mustăcioară a la Clark Gable!

Bârfele au încetat după multe săptămâni, cu o concluzie general acceptată: unii bărbați sunt pur și simplu tâmpiți!

Ei, am spus contabilei mele povestea Ioneascăi dar, mi-a stat pe creier că nu mi-am amintit numele ei mic. Ioneasca și atât. Am ajuns acasă și, jumătate din noapte m-am forțat să-mi amintesc cum o cheamă pe această norocoasă amantă, la propriu, o femeie cu mare greutate. A doua zi, la stand, autografe, cititori, aglomerație, eu cu Ioneasca-n gând: cum o chema Dumnezeule, pe femeia asta? Ionescu și mai cum?…

Vine un frumos cu ochii albaștri, sosia unui coleg de liceu cu care am admirat un răsărit de soare pe malul Dunării în primăvara lui 1988.  Puștiul cumpără Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță. În ochii lui văd răsăritul acelei dimineți, de parcă n-ar fi trecut un sfert de veac. Până să mă întorc cu picioarele pe pământ și coatele pe masă, îi bâlbâi dedicația. Dar, înțeleg imediat! Primo: timpul a zburat, am deja o fată, studentă, cam de vârsta puștiului! Secundo: Arthur nu avea mustăcioara lui Clark Gable ci a lui… Kemal Ataturk! Drace! De aceea avea numele secret! De aceea îi plăceau grasele! Era turc! Arthur cu th era turc! Dacă noi am fi aflat, nu ar mai fi fost niciun miracol! Nu puterea ei de seducție era la baza relației lor ci preferința turcului pentru grase! Și, totuși, cum o mai chema pe madam Ionescu? Ca de obicei, la târguri, între orele 14 și 17 lumea pleacă la masă. Cumpărători… ioc! Este momentul când apar cei ce-și spun povestea vieții lor, sperând să-i prind la insectar, eroi în romanele mele viitoare. Se apropie timid un domn cu soția lui. Intrebările lor mă lămuresc. Și el și ea repetă obsesiv: Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!

-Evident, ați scris o carte!- zic eu.

-Da!- recunosc ei în același glas. Mă lămuresc pe larg, cartea a scris-o domnul, roman politic. Scos într-un tiraj mic la o editură dar, insuficient promovat, consideră ei.

Eu am întâlnit această editură la o mulțime de târguri în țară, la Alba Iulia având stand chiar pe lângă mine. Editură serioasă dar, sub vremi! Este un adevăr că în țara noastră marketing-ul cultural este foarte subțire, nu există agenți literari, sistemul de difuzare de carte este defect spre inexistent, critica de întâmpinare a dispărut, criticii se laudă între ei sau își laudă nevestele, amantele și gașca la care sunt arondați. Așa cum am mai spus, televiziunile vin la târgurile de carte să vâneze vreo celebritate, Andreea Marin, Cărtărescu, mai nou Iohannis, sau să se cazeze la standurile de cafea, în intimități cu vânzătorii sau luând interviuri patronilor de cafenea.

În urmă cu patru ani, eu ii scriam o dedicație la Copilul Dunării dragului nostru actor național, Florin Piersic, el îmi scria mie o dedicație la cartea pe care o lansa, Toby și Omul cu două nasuri, scrisă de regizorul și scriitorul Andy Kessler. Reporterii de la răposatul TVR Cultural îl întrebau pe Florin Piersic când a băut prima cafea în viața lui. Consternat, Florin îi apostrofează:

-Mai terminați cu Maestre! Nu știți să purtați un interviu, nu sunteți pregătiți și-o țineți cu Maestre! Mie mi-ați luat deja interviu! Aici sunt sute de scriitori, mii de editori și voi alergați tot după mine, să vă spun când am băut prima cafea? Ce importanță are când am băut prima cafea? Penibil! Și te rog să nu oprești camera! Inregistrează tot și spune asta pe post! Terminați cu maneliștii și cafegii și ocupați-vă de cultură! Intervenția actorului a fost ceva mai lungă, dură și foarte bine articulată.

Întorcându-ne la standul de la Galați, concluzia este că domnul scriitor avea dreptate! Muncise ani de zile la roman, trecuse prin emoții până văzuse manuscrisul acceptat de o editură, se publicase, în sfârșit! Aștepta ecouri de la roman, dar se așternuse o tăcere asurzitoare. Nici o revistă literară nu catadixise s-o semnaleze, nici un critic nu scrisese niciun rând, editorul era cam nemulțumit că vânzările sunt subțiri!

Domnul scriitor cumpără Fericire la preț redus și-l întreb cum îl cheamă.

-A, vreau să rămân în umbră! Am publicat sub pseudonim!

-Pentru autograf…- îl liniștesc eu.

Șoptește numele dar insistă că vrea să rămână anonim. Apoi clar și răspicat:

–Constanța Ionescu!

Bingo! Constanța Ionescu! Constanța! Constandina! Dina! Dida! Pe grasa mea, iubita lui Altul, Arthur cu Th, o chema Constanța Ionescu și Arthur o alinta Dida! Îmi venea să-l pup pe domnul scriitor, dar m-am abținut! Era cu nevasta! Mă recuperez, o las pe grasa de matematică într-un pliu al scufiței, și-l întreb pe scriitor:

-Constanța Ionescu? Care-i treaba cu această Constanța Ionescu?

-E pseudonimul meu!- se scuză el.

-Zău? Constanța Ionescu? Roman politic, scris de un bărbat și-l semnați Constanța Ionescu?! Și mai ziceți că-i editorul de vină! Cine citește Comisia Zurich, cumpărând cartea de pe internet ori din librărie, se tot întreabă de ce un roman puternic și masculin este semnat cu nume de femeie! Iar dumneata, bărbat, semnezi un roman politic cu nume banal de femeie?

-Este numele mamei!- se apără el încă o dată.

–Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!– recunosc și eu, întrebându-mă dacă acest bărbat este fiul acelei… Constanțe Ionescu. Dar, mă înțelegeți și dumneavoastră! Puteam să-l întreb? Domnule coleg, grasa de mate, amanta elegantului Arthur cu th este mama dumneavoastră?

N-am întrebat fiindcă n-am angajat bodyguard! Dar, cu siguranță, este doar o coincidență de dimensiune cosmică între mama scriitorului și Ioneasca, grasa de mate.

Dar, sper că v-am făcut curioși și, dacă întâlniți într-o librărie o carte semnată Constanța Ionescu, vă sfătuiesc să o cumpărați. Fiindcă este un roman politic și, văd că în zilele noastre, romanele politice au mare căutare! Sigur că un drac îmi tot suflă în ureche:

-Cam câte exemplare ar fi vândut domnul Iohannis ca simplu profesor de fizică?

Sau, câte exemplare vindea Adriana Săftoiu, dacă nu promitea să arate românilor chiloții Elenei Udrea, cocoțați pe biroul piratului?

Nu vă spun numele cărții. Constanța Ionescu nu este mulțumită de titlul actual, ales de editură. Dorește să reediteze un alt tiraj sub alt titlu gen O damă și patru ași. N-a putut să recunoască, v-am spus că era nevasta de față dar, deși n-am citit cartea, din două vorbe am înțeles că era O damă la cinci ași! Nimic nu este întâmplător, domnule scriitor!

Cititoare jucăușă

Targ de Carte Galati 2015

Festivalul Național de Carte Axis Libri plaseazăși în 2015 Galațiul pe harta culturală a României. Miercuri a fost o zi excelentă, gălățenii venind cu avânt cultural și buzunarele pline. Ritmul a fost excelent, târgul a fost viu, colorat, dinamic, cu vânzări foarte bune. Evenimentul notabil al acestei ediții a fost că, în premieră, scriitorii gălățeni au venit în număr mare să mă felicite și să-mi cumpere cărțile încă din prima zi.

Doar joi, în a doua zi de târg, norii ne-au cam enervat, vântul mi-a umflat și smuls roll-up-urile, mi-a răvășit cărțile și-a alungat clienții. O domnișoară, totuși, s-a fixat la standul meu și nu s-a lăsat dusă, complimentându-mă insistent că povestesc frumos. O rafală de vânt i-a umflat rochia, ridicând-o până la urechile duduii. Ea nici n-a clipit, eu mi-am văzut de povestit. Chiar mă întrebam dacă nu cumva am hipnotizat-o, când, a strigat râzând:

-Te-am văzut! Te-ai uitat!

-Mă gândeam că e ceva de văzut, de-ți lași poalele agățate de cercei! De altfel, dacă vântul nu se lăsa păgubaș, abandonând textila în seama gravitației, parcă n-aveai niciun gând!- nu mă las eu intimidată.

-Am citit starea vremii pe net! Mi-am luat rochia de vara trecută, dar până acum n-am picat încă pe vremea potrivită, nici pe eveniment! E de senzație, nu? Marilyn!

-Da, admit eu!

-E și televiziunea pe aici, nu?- se interesează ea.

-Nu cred, n-am văzut! E doar un festival cultural! Nu prea interesează! Dar, la următoarea rafală de vânt, te filmez eu cu mobilul și te pun pe Facebook.

-Nu-i același lucru!- zice ea puțin dezamăgită. Ai o carte care să mă excite?

-Încearcă romanul Ardei iuți!

-L-am citit anul trecut! Sunt cu temele la zi! Iau Pisica cu papion! Îmi scrii în dedicație că sunt cea mai sexi cititoare?

-Îți scriu o dedicație cuminte dar, voi scrie despre ochii tăi frumoși!

-Un roman?

-Nu, un rând într-o postare pe blog!

Promisiune îndeplinită!

Dar, draga mea cititoare! Prima femeie inginer din lume a fost o româncă, la fel și prima femeie  avocat. Prin inteligență și ingeniozitate, femeile au pătruns în marile universități și institute de cercetare din lume! Să încerci în 2015 să obți un ce, cât de neînsemnat, cu fusta? Este adevărat că multe din persoanele cu care m-am intersectat în viață au devenit personaje în cărțile mele. Dar, trebuie să ai o poveste puternică! Ceva mai mult decât o rochie din mall și un scenariu banal. Rolul principal se obține greu! Știu că citești aceste rânduri și nu vreau să fiu dură!  Dacă ai vrut doar să te joci un pic și să mă amuzi, da, ai reușit! Dar, atenție la jocurile cu fusta! Riști să rămâi figurantă în propria ta viață!

 

 

Romanul Fericire la pret redus

Aveam demult în minte romanul Fericire la preț redus dar tot nu-mi găseam timp să-l aștern pe hârtie. Pornind de la trei sau patru crochiuri din blog, scrise prin 2010, într-o zi de decembrie 2014 am mai schițat câte ceva.Pe 1, 7 si 9 ianuarie m-am mai învrednicit cu câteva pagini, la fel și pe 15 mai. Pe 23 mai, după o întâlnire explozivă cu cititorii, m-a apucat regretul că vine târgul Alba Transilvana și mă prinde cu cartea nescrisă, așa că am încins laptopul și… gata! M-am încadrat în timp să am cartea la târg. Însumate, toate zilele de truda au fost exact 12 pentru scris romanul+ o zi de corectură, adică 13, număr care-mi cam tulbură nopțile, dar ca să mă încurajez, am folosit și font de 13. Am îmbătrânit și pentru mine 12 este prea mic, 14 este indecent de mare.

Un calcul simplu îmi redă optimismul: 1+3+1+3=8

Așa da, opt este numarul meu norocos. Adunat la cele 20 de capitole, rezultă 28, un numar pe care-l iubesc.

Devenind flăcau de 14 ani, Nițică, eroul meu danubian din Copilul Dunării, mai face una nefacută si fuge spre Brăila, să-și scape bunătate de spinare de furia popii.

Mai jos, un fragment de roman în care am dezvoltat un crochiu din blog.

”Stăncuța, comună bogată de pe malul Dunării era tot un zumzet.

Se făceau pregătiri pentru nunta becherului Bebe Cocoș cu Nuți Pastramageoaica. Se tocmiseră lăutari tocmai de la Craiova, poloboacele de vin fură aduse de la Odobești, cașul de la Țăcău, telemeaua cu negrilică de la Gulianca, porcii din Balta Brăilei.

Nițică[1] își lustruia ghetele copleșit de senzațional.

Bulgăroaica[2] lucra o bluziţă de mână pentru ţăţica.

Scormoni prin cutia rotundă, în care cumpărase cândva de la Brăilă biscuiţi, cutie din tablă colorată, în care ţinea degetarele, acele, nasturii şi diversele mărunţişuri necesare lucrului de mână şi, negăsind ce căuta, îl strigă pe Niţică. Acesta isprăvind lustruitul botinelor se prinsese în joc, în mijlocul uliței. Lăsă cu părere de rău fripta cu ceilalţi puşti şi se prezentă la geam:

–Ghiaurule, să dai fuguţa la comperativă să-mi cumperi nişte copci! Uite, că n-am mărunţiş! Îţi dau un pol! Să nu te-mpingă păcatul să sminteşti vreo părăluţă pe acadele că-ţi rup fundu’! Într-o clipă să alergi şi să te întorci cu restul paralelor, că altfel nu mai ai zile bune cu mine! Te-nchid în beci în ziua nunții!

Temând grozava amenințare, copilul luă banii şi alergă spre cooperativă repetând în gând ca să nu uite: copci, copci, copci…

De când veniseră comuniştii la putere, prăvăliile se uniseră într-una singură, de-i zicea cooperativă. Aici găseai şi zahăr, și untdelemn, şi chibrituri, şi fier de coasă, gaz, gumari ori mărunţişuri de pasmanterie. Nevasta gestionarului, tanti Nela, se ţinuse cu mulţi bărbaţi din sat dar, de când veniseră comuniştii era persoană importantă în partid şi de aici i se trăgea mare fudulie şi, vai de acela ce se ducea cu gândul în trecut şi indrăznea vreo aluzie cât de neînsemnată!

Cum fusese în ajun zi de bani la CAP, lumea era în păr la prăvălie ca să-şi cumpere cele trebuincioase.

Niţică șezu cuminţel la rând, chit că era ştiut pentru firea zglobie și fără astâmpăr. În spatele lui era chiar  tovarăşul  învăţător ce se mânia din orice şi-i umfla palmele micuţe cu nuiaua, aşa că nu zicea nici breau. Când ajunse în faţă întinse polul dar nu reuşi să-şi aducă aminte ce anume trebuia să ceară. Repetase de-atâtea ori şi totuşi uitase cuvântul chiznovat.

Tanti Nela, mieroasă, îl întrebă:

–Ei, Niţă, nu mai eşti un mucos! Ia uite ce de bani ai la tine! Ce vrei tu, flăcău, de la tanti Nela?

–Fâstâc în gaură!- zise Niţică repezit.

Sătenii, cunoscând bine trecutul cu năbădăi al Nelei izbucniră în râs. Vânzătoarea sări ca muşcată de şarpe:

–Neobrăzatule! Aici eşti la prăvălie, nu la tractir!  Tovarăşu’ învăţător, ce educaţie îi daţi la şcoală?

La şedinţa de partid o să vă aduc în discuţie şi pe dumneata şi pe tac’su și pe bulgăroaică! Este inadmisibil!  Împieliţatu’ ăsta cu muci la nas trebuie pedepsit!

Cum hoţul strigă cel mai tare hoţii, cei care erau la rând şi se bucuraseră ani de zile de nurii Nelei, acum erau cei mai înverşunaţi de neobrăzarea copilului şi strigau şi ei că trebuie musai pedepsit.

Neliniştită c-a dat atâta bănet pe mâna lui Niţică, Bulgăroaica, porni val-vârtej la cooperativă, ca nu cumva să prăpădească ghiaurul polul pe halviță.

Intrată în prăvălie, găsi lume roată şi pe Niţică la mijloc, urechiat temeinic de învăţător.

–Ai venit la țanc, bulgăroaico, să vezi ce educaţie ai dat pramatiei de Niţă!-strigă Nela.

–Ruşine, bulgăroaico! Rușine! Huo!-strigau și alții.

–Dar ce-ai făcut, drace?- întrebă Dobriţa pe copilul care se zguduia de plâns cu urechile văpaie.

–În văzul tovarășilor, îmi face propuneri ruşinoase, dumnealui!- zise Nela viforoasă.

–Ba nu! Ba nu! Minte! Minte! Toți mint! Io am cerut numai fâstâc în gaură!-strigă copilul.

–Fă Nelî, dă fă nişte copci încoaci şi nu te mai prosti, că fac nişte bluzițe la ţăţici şi-am rămas fără copci! Ce-o hi în mintea ta? Ai stat capră la tot satul şi-acu ai vrea să strici şi ţâncii, fa? Cum ai auzit de gaurî, cum te-a mâncat între chiceri!

Femeile din rând, care-şi ştiau bărbaţii trecuţi printre picioarele Nelei, zvântând parale bune, prinseră ocazia să se răcorească:

–Fă, Nelî, cum ai văzut un pol în mâna copchilului, cum s-a trezit târfa din tine! Ce ciorili ţi s-a urcat  tovărăşia la cap, fă, că tot curva satului zghiarî-n tini!

Preoteasa, care prinsese drag de năzdrăvanul bălai și pirpiriu îl încurajă:

–Lasă Nițică! Șterge-ți lacrimile și, hai la mine acasă, să-ți dau niște gogoși tăvălite prin zahăr vanilat, cum îți plac ție!

Copilul își frecă urechile înroșite și se veseli brusc, că cine mai făcea gogoși în sat mai bune decât coana preoteasa?!

Intrând în curte, băiatul observă vreo zece coți de frânghii cu rufe, dar nicio izmană și nicio haină bărbătească.

–Coană preoteasă, dar părințelu’ Lisandru nu-și scoate niciodată sutana?

–Ei, cum s-o scoață? Să-i vază oamenii coada și copitele?- zise femeia râzând.

Copilul, care știa că popa nu-l suferă[3] și că n-ar privi cu ochi buni prezența lui, înfulecă degrabă ca să scurteze vizita dar farfuria de gogoși parcă nu se mai golea.

Preoteasa bănui motivul ce-l apăsa pe puști și-i puse gogoșile în traistă, fiind ora când părintele trebuia să apară.

Nițică, gândind că nimeni în neamul lui nu-l trata așa bine precum coana preoteasa, sărută mâna femeii și se lăsă mângâiat pe cap ca un motan.

Neavând copii, adesea preoteasa gândea că așa un copil vesel și isteț și-ar fi dorit, chiar dacă părintele nu-l suferea pe năzdrăvan. E drept că nici copilul nu încerca să-i intre popii la inimă, ba s-ar zice că lucra înadins să-i otrăvească acestuia zilele.

Că era nuntă ori înmormântare, mare minune să nu-i facă Nițică un pocinog.

Se zguduise satul în hohote de râs, atunci la înmormântarea lui Cristache, când din vina pocitaniei, fu prins părintele cu izmenele-n vine pe lângă văduva mortului[4]. Ca semn că așa ceva chiar de se iartă, nu se uită, sătenii îl botezaseră Părințelul Făcăleț.

Veni și mult-așteptata zi a nunții.

Toată suflarea era strânsă la Căminul Cultural, nunta Pastramageoaicei fiind evenimentul anului.

Pe pereți, cam la doi coți distanță una de alta, lămpi cu petrol lampant luminau încăperea. Flăcările, aruncând sclipiri complice păhărelelor de vișinată rubinie și țoiurilor de prunișoară cu licăriri de citrin, sporeau veselia în ochii nuntașilor.

Grijind să nu mai facă bestia bălaie altă drăcovenie, părintele Lisandru îi porunci să stea la masă la dreapta dumnealui, să-l potolească c-un dos de palmă la nevoie.

Nițică, având și pe coana preoteasa alături, nu suferi prea tare, ba se-ncurajă gândind că pe lângă popă va primi cele mai dulci bucate.

Niciun scaun nu era de-ajuns pentru bucile dolofane ale popii, așa că Sfinția Sa porunci să i se aducă jilț încăpător din biserică. Și unde să pui așa un jilț împărătesc decât în capul mesei?! Șezând alături, copilul se simțea privit de toată lumea, motiv să-și umfle pieptul cu importanță și să-și înfoaie chica, să pară mai înalt.

De altfel, după destăinuirea preotesei era leșinat să vadă copitele dumnealui și să-i pipăie coada, așa că începu să clocească planuri, cum să-i scoată popii sutana.

Cum în sat se punea mare preț pe băutură, mâncarea fiind lăsată mai la urmă, deși masa se întinsese de vreo două ceasuri, bucatele întârziau să apară. O cercetare adâncă ar putea scoate la iveală că la Stăncuța s-a inventat vorba de duh ce zice că mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie! Mesenii, golind paharele nu se sinchiseau, dar pe popă îl răzbi foamea, așa că-l trimise pe Nițică să zorească pe bucătărese s-aducă bucate măcar în dreptul sfântului burdihan.

La cuhnii, cumetrele se omeneau cu vișinată și plăcinte calde. Cu povesti de când era bunica fată mare, uitară de grija mesenilor. Nici cu pregătirea bucatelor nu prea se grăbeau, rostind domol: Ei, ce-i a face, ce-i a coace! Ia, mai dă o litră-n coace!

Băiatul li se alătură, îndopându-se cu plăcintă cu brânză și ștrudel de mere, ba rupse și dintr-un cozonac, atrăgând ocara unei babe mustăcioase.

Cum sătulul nu crede flămândului, Nițică nu se sinchisi de foamea părințelului și ieși mulțumit din bucătării, fără să sufle o vorbă.

Se întoarse spre locul lui la masa popii.

Preoteasa era ieșită cu treburi muierești, așa că Nițică găsi la fix momentul să cerceteze copitele dumnealui. Chipurile, se împiedică de piciorul unui mesean și, până a prinde nefericita victimă de veste, năzdrăvanul agăță lampa de gaz din perete și-o repezi în poala popii. Vâlvătaia prinse sutana, ca o gură de Iad. Sătenii, aproape beți și neavând strop de apă la îndemână, că doar era nuntă, nu botez, aruncau cu țoiurile de țuică, întețind focul și disperarea popii.

Părințelul, fugind în mijlocul ogrăzii, își lepădă cu greu sutana, pârlindu-și părul de pe mâini și din sprîncene. Rămas în sfintele izmene din flanel, în culoarea bobului de fasole sau alb-murdar, cum ar zice răutăcioșii, dansa țonțoroiul pe sutana în flăcări.

Nițică se holba cu mirare că popa n-avea nici copitele la dânsul și nici coada! Dar nu era vreme de mirări! Malacul în izmene smulse o stinghie din gard și se porni spre el cu grabă mare.

Flăcăul se puse pe fugă voinicește, gândind cu groază că, la alergat, botinele nu prea-i erau prietene.

Nici părințelul nu se lăsa, dar nici Nițică nu-și putea lăsa bunătate de spinare în furia popii.

Era care pe care și tot satul lăsase nunta să vadă de partea cui o fi câștigul.

Furia popii ar fi rostogolit un munte dar tinerețea îl scoase biruitor pe Nițică. La marginea satului, cu toată suflarea pe urme, părințelul se lăsă păgubaș.

Se întoarse la nuntă, să nu piardă ospățul, nu înainte de a tocmi o ceată de bătăuși să-l aștepte pe nelegiuit la hotar.

Socotind că făcuse toate nefăcutele și trai bun nu va mai găsi printre ai săi, Nițică lăsă satul în spate și porni spre meleag mai prietenos.

*

 Gloria de odinioară a orașului port atrăsese venetici din peste 20 de nații.

Unii veneau pentru comerț cu grâne, alții interesați de piei, berbecuți, petrol, sârmă ori cherestea.

Aventurieri, curioși, proscriși, entuziaști, armatori, antreprenori și salahori își legaseră destinul de Brăila, trăind, iubind și îngrășând inevitabil țărâna primitorului  meleag.

Îmbogățindu-se aici, sporiseră și avuția orașului, ridicând adevărate palate pe bulevardele urbei ce încep și se sfârșesc la fluviu.

Ridicat pe cel mai înalt promontoriu al Dunării, cu urme de așezări omenești de peste 7000 de ani, locul cunoaște măriri și decăderi, dar ziduri și pietre nu înseamnă nimic fără oamenii și poveștile lor  pitorești.

Brăila a fost arsă în nenumărate rânduri, asediată, demolată piatră cu piatră, asemeni legendarei Troie, dar s-a reclădit mereu eroic și s-a reinventat, sporindu-și farmecul și misterul.

Măsura importanței strategice a Brăilei este dată de faptul că în decursul istoriei a fost râvnită de trei mari imperii.

Nu este o exagerare, armatele imperiului otoman, habsburgic și țarist s-au bătut pentru supremația asupra Brăilei.

Străvechiul fluviu hrănește orașul, îl ocrotește, îi spală malurile și-i poartă secretele, păcatele și legendele.  Orient și Occident s-au întâlnit pe străzile orașului să rescrie normele, să dea un nou sens normalității.

   Aici totul este exagerat, si averile și sărăcia, și frumusețea femeilor și curajul tâlharilor, trăirile oamenilor și firile lor.

Totul se petrece sub semnul senzaționalului, exoticului, incredibilului.

Meleagul dunărean seduce, fascinează, ridică sau doboară. Unii și-au clădit aici mari averi, tot aici alții și-si risipit toată avuția. Brăila a înfruntat istoria sub zodia excepționalului.

                                     

                                                                                  *

Guraliv, pirpiriu, bălai şi analfabet la cei 14 ani se pripăşi pe lângă anticariat.

–Care ți-e numele, băiete?-îl întrebă cu blândețe anticarul.

Chibzuise tot drumul să-și lepede numele ca să-și schimbe norocul și, cum numele de Niță îi era urât de când se știa, zise într-un suflet:

–Leopard!

Mușterii din prăvălie izbucniră în hohote de râs.

–De unde ești de loc, bre Leoparde?-întrebă moș Tălpic.

–Megieș cu Insula Mică, moșule!- ocoli flăcăul răspunsul.

–Oho!  De bună seamă ai venit pe Dunăre…

Băiatul dădu din cap:

–Îhî!

–Acu’ pricep!- se dumiri moșul. A venit leopardul pe Dunăre și-a intrat la apă! Cată-te bre, în oglindă, să vezi că din leopard ai rămas un biet chisic!

Hohotele de răs nu mai conteneau. Se urcau în plafoanele înalte, se prăvăleau în pereții încăperii, se izbeau de alămuri și, amplificate, se întorceau în urechile băiatului, învăpăindu-i obrajii.”

[1] Personajul principal din cartea COPILUL DUNĂRII

[2] Mama lui Nițică, cunoscută cititorilor din cartea COPILUL DUNĂRII

[3] O ispravă a lui Nițică din volumul Copilul Dunării șterse din mintea sătenilor numele preotului ortodox Lisandru, devenit părințelul Făcăleț  (COPILUL DUNĂRII)

[4]  Isprava din Copilul Dunării

Cartea este scrisă, binele sau răul a fost deja facut! Dacă 13 imi va aduce noroc ori ghinion, de acum numai voi, dragii mei cititori o să decideți.

Fericire la pret redus este a șasea apariție editorială după Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanță, Copilul Dunării, Ardei iuți și Pisica cu papion.

Speed, umor, personaje puternice sau pitorești, acțiune gasiți in toate romanele mele dar Fericire la preț redus este cartea pe care am scris-o cu o mare bucurie în suflet.

Căutătorii de comori

 

 

Bătrânul doctor clatină din cap cu buzele strânse și bărbatul înțelese că din calea morții nu putea să se mai dea deoparte. Ceasurile-i erau numărate și, în fond, cine se pricepea la ceasuri mai bine decat el? În urma cu aproape jumătate de secol emigrase din România cu o nevasta nevrotică si un prunc firav și își croise visul american îmblânzind timpul în cutiuțe magice din alama, argint sau inox.

Sătul să repare ceasuri ieftine americane, importase piese de orologerie elvețiană și se apucase să vândă ceasuri asamblate sub marca proprie. Ceasuri finisate cu dichis și cu multiple îmbunătățiri funcționale, fiecare mai izbutit decât cel dinainte, erau piese unicat, menite să măsoare cu precizie timpul și să-l cucerească. Când ochii îi lăcrimau înroșiti de concentrare, ridica privirea pe geam și privea în zare. Cu ochii minții vedea munții Moldovei și parcă aroma de brad îl amețea. În urechi îi răsunau glasurile vesele și prietenoase ale vecinilor, moldoveni hâtrii la vorbă, apoi privirile coborau pe caldarâmul New York-ului și dorul îi strângea inima în menghină parșivă. Se rugase mereu să-l mai rabde pământul să-și vadă flăcăul mare, să-l pună pe meserie și pe urmă s-o lăsa la voia sorții. Dar anii se scurseră în muncă grea și ipoteci la bănci și feciorul se arătă un pierde-vară și-un chefliu cum nu se mai întâlnise în neamul lor de evrei cumsecade.

Doctorul ieși în ușă și făcu semn familiei să intre. Maia îi sărută mâna și îngenunchie lângă pat:

-Ben, știu că Sam te-a supărat în ultimii ani dar, ești tatăl lui și trebuie să ai milă! Spune-ne ce-ai făcut cu banii agonisiți, să nu rămână băiatul dator la bănci, să-și pună capul zilelor! Te rog fierbinte! Spune unde i-ai ascuns!

Băiatul se aruncă și el în genunchi:

-Zău, tată! Jur să mă îndrept!

Bătrânul îi privi blajin:

-Sam, ascultă-mă bine, băiete! Tu și fii tăi, să nu renunțați niciodată să vorbiți limba română și, să nu vă lăsați de meserie! Niciodată, băiete! Am plătit toate ipotecile, să nu aveți grija băncilor și în contul firmei sunt 1000 de dolari. Bani buni…

-Beni, lasă mărunțișul, tu zi-ne unde ții ascunsă comoara!- strigă femeia ieșindu-și din fire. Știu că ai făcut bani buni în atâția ani de trudă! Spune!

Medicul tuși jenat și femeia își luă seama.

Bătrânul ceasornicar ridică un deget:

-Ascultați aici! Nu mai am mult! Trebuie să apuc să vă spun! În interiorul ceasurilor asamblate de mine am gravat câte o literă. În fiecare ceas am gravat pe altă piesă, la loc ascuns, să fie văzut numai de cel ce trudește și dezasamblează ceasul piesă cu piesă. Sunt și ceasuri în care n-am scris nimic, nu toate au indicii. Sunt 54 de ceasuri care au indicii… Cine colecționează toate ceasurile norocoase va ajunge la comoară…

-Bărbate, ești capiu? Ce-ai scris în ceasurile alea, nebunule?- se isteriză femeia zguduindu-i mâna.

– Am străbătut pământul… dar… comoara este în… Muribundul se poticni dar femeia nu se lăsă:

-Unde, nebunule? Unde? În România?

-În ceasuri!  Ceasurile!… Căutați și desfaceți ceasurile!

-Dar nu le-ai vândut, nebunule?! Ce să mai desfacă sărmanul băiat?

-Găsiți-le, desfaceți ceasurile și veți găsi comoara…- mai zise bătrânul și capul îi alunecă pe pernă.

Medicul se apropie și îi puse stetoscopul pe inimă. Clătină din cap:

-Ceasul lui a încremenit definitiv! Uite un ceas pe care bătrânul meșter n-a izbutit să-l repare!

Sam se întoarse spre medic:

-Oskar, tu ai fost prietenul lui! Tu trebuie să știi ceva! Unde a ascuns comoara?

-Sam, îți înțeleg supărarea dar… bătrânul Ben nu mi-a spus nimic în plus. Va trebui să răscumperi ceasurile vândute de Ben în timp, să le desfaci pe fiecare în parte, să-ți notezi indiciile și să găsești comoara!

-Nebunie! Tatăl meu a fost un idiot! I-di-ot! A vândut mii de ceasuri! Îmi vor trebui șapte vieți să răscumpăr toate ceasurile vândute de el, să le desfac piesă cu piesă! Gândește-te Oskar! Poate unul din indicii este într-un ceas al unui marinar de pe Titanic. Poate unii au murit în accidente sau de moarte naturală și au fost îngropați cu ceasurile! Poate unul s-a aruncat de pe podul Brooklyn și acum zace pe fundul fluviului Hudson cu ceasul la mână! Ce să fac, Oskar! Ce să fac, mamă? Să dau un anunț la ziar să-mi doneze lumea ceasurile de milă?

-Bravo, Sam! Nu-i o idee rea cu ziarul! Cine vine cu vechiul ceas, primește un ceas nou la jumătate de preț!

-Oskar! Uiți un lucru elementar! Eu nu-s bătrânul Benjamin, vrăjitorul ceasurilor! N-am avut niciodată tragere de inimă spre meserie și, ce-am făcut pe lângă tata, a fost numai în silă! Sunt un ceasornicar jalnic! Bătrânul a fost un sadic că a lăsat indiciile în interiorul ceasurilor când eu sunt atât de bocciu în meserie! Eu sunt bun la dans, la poker și la biliard! Deh! Fiecare cu talentele lui…

De voie de nevoie, Sam luă ceasornicăria în serios, dar așa cum intuise de la bun inceput, desi colecționă peste o mie de ceasuri, nu găsi decât vreo opt litere în interiorul ceasurilor, insuficient pentru a-și face o idee de locul comorii. Pe patul de moarte, își adună pe cei doi feciori lângă el:

-Dragii mei! Dragă Daniel, dragă Nathaniel! Sper că după ce mă voi stinge, nu mă veți blestema, așa cum am făcut eu cu bunicul vostru! Povestea comorii o știți, ați crescut cu ea și din copilărie ați fost părtași la munca mea și la strădania de a găsii indiciile în interiorul ceasurilor. Vă las moștenire colecția de ceasuri. Să nu le vindeți fiindcă apoi vă treziți că le mai răscumpărați și le demontați încă o dată pe cele luate deja la mână! Păstrați-le în prăvălie, că nu cer de mâncare! Eu bani prea mulți să vă las nu am, fiindcă tot ce-am avut am investit în răscumpărarea ceasurilor dar, vă las cu o meserie din care să vă câștigați traiul și nu-i puțin lucru! Căutați, dragilor, căutați comoara! Este a noastră, a familiei și trebuie găsită! Să rămâneți sănătoși și să aveți mai mult noroc decât mine!

Anii treceau și cei doi frați, Daniel și Nathaniel îmbătrâniseră în căutări. Vremea ceasurilor mecanice apusese demult. Ceasurile pe bază de quartz cuceriseră lumea și invazia asiatică ucisese vechea industrie. Benjamin, fiul lui Daniel era negustor de ceasuri de lux, folosindu-și îndemânarea de ceasornicar doar pentru a demonta ceasurile în căutarea indiciilor. Ema, îl ajuta în hățișul birocratic, fiind expert în probleme vamale. De altfel, moștenise talentul familiei, demonta și asambla un ceas mecanic și cu ochii închiși  și în alte vremuri ar fi făcut carieră. Deja aveau peste 8000 de ceasuri în colecție dar găsiseră doar 46 de litere din 54, litere care păreau să nu aibă nicio noimă.

Era duminică și toată familia se adunase în sufragerie pentru masa de prânz.

Ema intră ultima și își sărută tatăl pe frunte, apoi se așeză în capul mesei, loc pe care și-l câștigase prin farmec personal  dar și datorită lui Benjamin care îi recunoscuse cu fair-play abilitatea în afaceri și talentul cu care-și scotea adesea familia din inerentele încurcături financiare. În 2008, falimentul Lehmann-Brothers măturase siguranța financiară a întregii lumi iar industria de lux a New York-ului în care era implicata familia fusese izbită în plex.

-Am o veste bună! -începu Ema și toată lumea deveni atentă. Am găsit ceasul cu indiciul numărul 47!

Benjamin ridică din umeri și nici cei doi bătrâni nu păreau prea entuziasmați.

-Hei! Nu se bucură nimeni?- se miră fata.

-Am primit notificare de la bancă, Ema! Vor 100000 de dolari în 30 de zile sau ne sigilează magazinul! Nu mai avem timp să găsim cele 7 indicii! Vom pierde prăvălia bunicului! Ce ne facem? Bătrânul a venit din România și a construit o afacere care azi se năruiește pe mâna noastră! Se pare că după patru generații este rândul nostru să facem drumul înapoi, să  emigrăm în România!- zise Benjamin cu tristețe în glas.

-Stați! Știe cineva cum se ortografiază România?- întrebă Ema.

Daniel scoase un pix Mont Blanc și scrise pe un șervețel, apoi îl întinse Emei.

-Evrika!- strigă fata apucând șervețelul. Litera găsită astăzi este acest a cu căciulă din cuvântul România. Mesajul este scris în română, de aceea nu are nicio noimă pentru noi! Unde găsim pe cineva care să vorbească perfect româna?

-Ema, locuim într-o comunitate românească!

-Sigur, dacă toți vorbesc românește cât noi!… Ce știm noi în română în afară de sarmale, mămăligă și murături?

Daniel se ridică:

-Fug la biserică! Preotul tine cursuri de română la biserică. Sigur ne poate ajuta!

-Vin cu tine!- strigă Ema alergând după Daniel.

Preotul Gabriel Bar era nou în parohie dar bârfele din comunitate îi ajunseseră rapid la urechi. Știa povestea familiei și zâmbi îngăduitor. Luă un joc de scrabble și-și alese cele 47 de litere apoi încercă diverse combinații.

-Deci, ziceți că ați demontat peste 8000 de ceasuri și ați găsit doar 47 de indicii?

-Doar…- confirmă Ema. Oricum, mă gândesc să le luăm iar la mână pe cele verificate de bunicul Sam. Se spune că nu prea-l trăgea ața la meserie și poate i-a scăpat ceva…

-Dar știți care sunt cele verificate de el?

-Da, Putem stabili cu precizie. Fiecare ceas a fost pus într-un plic pe care este trecut modelul,  data achiziției, de la cine a fost cumpărat și cu cât și dacă are sau nu indiciu în el; peste 8000 de plicuri arhivate ca la carte!

-Am nevoie de un cuvânt cheie… Vă mai amintiți cuvintele bătrânului Benji?

–Să nu uitați limba română și să nu uitați meseria!- zise fata într-un suflet.

Preotul zâmbi:

-Se pare că cheia este chiar limba română! Dacă indiciile care vă lipsesc sunt patru de ă, un â și doi de e avem următoarea frază:

Am străbătut pământul căutând comori dar comoara este meseria!

Ema și Benjamin îl priveau dezamăgiți:

-Sunteți absolut sigur? Nu există niciun indiciu pentru comoară? Suntem distruși! Banca va pune sechestru pe magazin! Magazinul bunicului!- se lamentă Benjamin.

-Dragii mei, ascultați la mine! Familia voastră a cumpărat în timp cam toate exemplarele disponibile, astfel că acum ceasurile bunicului vostru scoase la vânzare sunt rare și foarte vânate de colecționari. Sunt ceasuri elvețiene, robuste, de calitate, cu balansierul modificat de bunicul vostru ca să reziste la șocuri. Pe ebay se vând cu 600-800 de dolari. Dacă vindeți la repezeală și fără să țineți la preț, să zicem că luați 500 de dolari pe bucată. Aveți în casă o colecție de 8000 de ceasuri- piese unicat- colecție care valorează minim 4 milioane de dolari!

-Formidabil! Am fost mereu obsedați să cumpărăm, nu am luat niciodată în calcul că le putem vinde!- spuse Benjamin uluit.

cautatorii de comori

-În România este o vorbă: nu vezi pădurea din cauza copacilor!

Criza de rinichi

temp 6

În copilărie, să fi avut vreo cinci-șase anișori, priveam  într-o duminică  la televizor un grațios spectacol de balet rusesc. Nu că nu mi-ar fi stat mai bine să bat mingea pe maidan, dar papașa era cherchelit și nu-ndrăzneam să mă mișc, ca să n-o fur. Priveam aparent blazată la tv dar mintea-mi lucra la o pistă de salvare. Mă rugam să se întâmple ceva, orice, numai să pot fugi la joacă. Când, să vezi noroc, televizorul,  un Temp 6  rusesc, obosit, începu să scoată fum și o flacără de vreo 30 de centimetri se ridică periculos spre perdea.

Papașa smulse brusc televizorul din priză și fără să stea mult pe gânduri îl izbi de pământ, stingând eficient incendiul. Mama, care tocmai intra în cameră cu un castron de gogoși, sări în lături scăpând vanilatele pe covorul de iută, mare lux la noi în cartier, unde încă se purtau preșurile țesute.

Un plâns domol o zgudui pe mama până a doua zi în zori. Eu o zbughisem imediat la joacă, așa că nimeni nu-i lămurise pricina și abia vreo 20 de ani mai târziu, într-o discuție, mi-am dat seama că mamei nu-i explicase nimeni despre incendiu, rămânând cu impresia că fărâmarea televizorului fusese o toană violentă a lui papașa.

A doua zi mă mustram, că de dragul ieșitului la joacă, mă rugasem să se întâmple ceva și iată ce dandana ieșise. Mă rățoiam la un nor ce-mi părea că seamănă c-un bătrân bărbos:

-Doamne, când te rog de vreo ciocolată ori de-o bicicletă ești un moș surd, dar când trebuie să bagi zâzanie între părinții mei ori să te joci cu focul, te potrivești imediat la gândul meu! Ce drac de moș afurisit ești, Doamne!- strigam eu norului ce se-ndepărta nepăsător. Ei bine, abia terminasem de strigat, că un taxi opri în fața casei și papașa coborî voios c-un televizor Diamant E nou-nouț, taman la timp să-i urmărim pe marii noștri campioni de tenis Florin Segărceanu și Virginia Ruzici într-un turneu norocos.

Cred că Norul bărbos a vrut să se joace cu mine fiindcă acel televizor mi-a mâncat sufletul. Ieșit din garanție, se defecta cam o dată pe lună, așa că mă tăbârceam cu el, să-l pun în căruciorul de butelie și-l căram până la nea Titi, electronistul. Cum îl punea nea Titi pe masă și apăsa pe buton, televizorul funcționa perfect.

– Ce-are bre, nea Titi, că m-am săturat să-l car mereu pe la matale!

– Are suflet de curvă, mă! I se face dor și vrea s-o pipăi io puțin! Uite aci litera E. E de la Elena! Pă Lenuța, nevastă-mea, o cheamă Elena-n acte da io îi zic Lenuța, fiindcă toate Elenele sunt curve!

– Hai, bre, că n-or fi toate!

– Auzi?- zicea apoi cu glas domolit: să nu zici când te-oi duce la școală c-am zis așa, că mă arestează și pă mine și pă tac-tu! Ai auzit de Elena din Troia? La ea m-am referit, da?!

Plecam acasă cu mare grijă să nu-l fărâm pe bâzdâcosul meu televizor, izbindu-l în vreo piatră colțuroasă, fiindcă străzile nu erau asfaltate, apoi peste-o lună-două istoria se repeta.

Astăzi Ada ne-a promis că la sfârșitul programului ne scoate la restaurantul chinezesc dar după ce am închis biroul zice:

-Am o criză de rinichi, du-mă repede la Spitalul de Urgență!

O recuperăm și pe Ingrid pe traseu și o calc adânc spre spital. În recepția de la Urgență lume pestriță ca la gară în sala de așteptare.

Am ajuns la șase punct și după un interviu concis și o tensiune luată prompt în triaj, pune-te pe așteptat.

Salvările curgeau una după alta: un țigan alintat pe care-l durea un picior ba mai sus, ba mai jos, nu prea știa sigur pe unde, un moș adus cu salvarea care-a făcut-o pe leșinatul până când s-a văzut la căldurică în fața fetei de la triaj unde s-a înviorat și s-a apucat s-o facă pe craiul, ba o pacientă care se plângea că-i deranjată la stomac:

– Câte scaune ați avut astăzi?

– Unul!

– Când?

– Dimineață!

– Păi, acum e seară, deci un singur scaun e normal!

– Da, dar dac-aș mânca pere?…

Ei bine, Salvările tot aduceau oameni pe targă, oameni în stare gravă ori dramatică și la medici se intra nu în ordinea sosirii ci a gravității stării de sănătate, astfel că până să-i vină rândul la consult, adică pe la ora zece, Adei îi trecuse de-a binelea durerea de rinichi. O analiză rapidă a stabilit că nu era nicio defecțiune la rinichi ci doar o banală durere de șale pentru care primi o rețetă cu No Spa, Piafen și Ketonal, adică exact ce și-ar fi cumpărat și singură dacă nu-i venea ideea trăznită de a merge la spital. Dar, ce s-o fi gândit mititica:

-Demolează Piratul sistemul de Urgență și nici nu știu ce-am pierdut!

Gândindu-mă la Ada care s-a reparat singură doar prin simpla ședere în sala de așteptare a Spitalului de Urgență, mi-am amintit de minunatul meu televizor Diamant E, ce se repara singur imediat ce ajungea pe masa electronistului.

Probabil că și Băsescu a avut în copilărie un astfel de televizor care se repara singur și ce și-a zis: io mă repar la Viena că-s marinar și-mi place să călătoresc, Tăriceanu, Teo și Huidu nimeresc și ei Viena că și ei sunt băieți deștepți, hai să privatizăm Urgența că vine campania electorală și ne trebuie bani! Românii să se repare singuri, ca televizorul!

Doctorița și papucii chinezești

La terminarea facultății am prins ultima generație de absolvenți cu repartiții guvernamentale. Banchetul de sfârșit de studenție a ținut până dimineață. A doua zi, la repartiții am ajuns toți în ultimul moment, cam mahmuri și cam perplecși, fiindcă ne-am trezit cu antipaticul Craiu, profesor de statistică, președintele comisiei de repartiție. Cum era un fustangiu notoriu, poreclă mai bună nu i s-a izbit, așa că a rămas Craiu și ca nume și ca supranume. Acest amănunt ar fi fost fără importanță, dacă acest pitic chelios-libidinos nu s-ar fi dat toată seara la colegele mele, care, știindu-se cu situația școlară încheiată, i-au dat flit din toată inima. Ba, chiar o colegă pe care a înghesuit-o în balcon i-a dat și un brânci, ha să-l arunce pe moș peste balustradă.  Și, imaginați-vă, acum eram la discreția piticaniei!

Dar în scurt timp ne-am liniștit: nu ne putea atinge nicio răzbunare!Toate posturile erau la țară, ceea ce era foarte enervant! Întindeam toți de o hartă, sperând să nimerim cât mai aproape de un mare oraș sau măcar să nu fie vreun sat de țigani. Eu am fost cea mai norocoasă, fiindcă am prins Silistraru, la 18 km de Brăila. Un alt personaj mulțumit era Manu, care prinsese o școală la 30 de km de satul lui.

După vreo șapte ani de la terminarea facultății, trec prin satul lui Manu și îl vizitez. Deși consătenii îi spun profesorul, amicul meu nu mai profesează, fiindcă acea comună în care primise repartiția este la 30 de km pe hartă dar, în realitate, trebuie înconjurat muntele; pe șosea sunt 130 de km!

Manu arăta prosper dar își trăgea un picior pansat cu meșteșug.

– Ce-ai pățit, prietene?- îl întreb plină de compasiune pentru suferința lui vizibilă.

Râde.

-Știi că io-s ca tata, care nu iartă nimic! A venit o doctoriță nouă în sat și m-a invitat pe la ea. Puteam să aștept până luni, că în timpul săptămânii nu-mi știe nimeni cărările, dar mă pune Aghiuță să-i promit că mă duc duminică dimineață. Aștept să plece nevastă-mea în grădină și mă îmbrac fercheș cu o cămașă albă și pantaloni de costum. Ies în curte și până să-mi fac pantofii cu cremă apare nevastă-mea. Las pantofii și mă duc la o platformă betonată la care lucrasem cu câteva zile în urmă, și-mi găsesc de lucru. Calc într-un oțel-beton ruginit, și-mi intră vreo trei centimetri, străpungând papucul ca pe cașcaval. Na, belea! Aproape leșinat de durere, îi dau nevestei indicații, s-o cheme pe doctoriță. Asta, având altă vorbă cu mine se cam izmenea, probabil se gândea că nevastă-mea a mirosit ceva și-o cheamă s-o păruiască. Vine gagica și mă pansează, îmi face un antitetanos, mă consolează pe furiș dar mie nu-mi mai ardea!

-Se pare că Doamne-Doamne ți-a dat un semn, că voiai să calci strâmb, amice!- zic eu, înclinând mai mult spre amuzament decât spre compasiune.

-Nu zău! Dacă primea taică-meu câte un semn pentru toate gagicile lui ar fi fost ciung, schilod, albinos și fără urechi! N-ai să vezi! Papucii au fost de vină, rebuturi chinezești!

Revista presei sau lumea ca circ

Da, sunt superstiţioasă! Nu mă-ntorc înapoi de la drum, fac trei paşi în spate dacă-mi taie pisica neagră calea, pipăi un poliţist imediat ce întâlnesc un popă! Lista-i mai lungă dar nu zic tot, că m-am compromis suficient!

Astăzi, mă prezint la întâlnirea cu o clientă într-o localitate în afara oraşului dar aceasta lipseşte de la birou şi nici nu răspunde la telefon, aşa că plec mai departe. După vreo patru km mă sună, se scuză şi îmi spune că ajunge în câteva minute la birou.

O, Doamne? Să mă întorc înapoi? Sigur că mă întorc fiindcă lucrez în vânzări şi clientul chiar este stăpânul nostru, mai ales că am mai căutat-o de vreo douăzeci de ori şi încerc de câteva luni să setez o întâlnire cu doamna.

Oferta mea este cam cu 30% sub a concurenţei, aşa că bat palma pentru un porcoi de ştampile. Perfectarea hârtiilor îmi ia vreo 40 de minute, socotesc că am pierdut cam o oră cu întoarcerea mea şi aşteptarea doamnei, apoi pornesc la drum spre nordul judeţului Galaţi. La un moment dat două maşini de SMURD- Descarcerarea şi Ambulanţa- vin din sens opus cu girofarurile pornite. După vreo zece minute dau de o mulţime de gură cască şi un poliţist nervos care-mi face semn să circul. Apuc să văd o Cifă inscripţionată Tancrad proptită urât într-un stâlp de beton, cu cabina varză şi urmele frânării violente pe carosabil: venind din nord, trece brusc pe contrasens, apoi reintră pe sensul ei, iese în decor şi se opreşte violent în stâlpul de beton. N-am aflat ce i-a ieşit Cifei în cale de a pierdut controlul direcţiei dar am binecuvântat-o pe doamna care m-a întors din drum pentru că după toate calculele, aş fi avut şanse să fiu în zonă la ora fatidică.

Morala: 1) De acum înainte mă voi întoarce oricând din drum pentru a semna un contract important!

2) Dacă va trebui să mă întorc, înseamnă că îngeraşul vrea să mă protejeze de un eveniment nefast, deci mă voi întoarce musai.

Astfel, încercând să caut o ştire despre accident, iată ce găsesc prin presa on-line:

De la căderea Cortinei de Fier, ruşii fac o mare achiziţie de rachete: la cererea expresă a preşedintelui Medvedev armata rusă a achiziţionat 10.000 de rachete!

De badmington…

Secretarul general al Nato a suferit un accident!

A căzut de pe bicicletă…

Prostituatele din Paris în pragul isteriei: nu pot contracara preţul de dumping practicat de românce!

O familie de egipteni creştini a renunţat la Ţara Piramidelor unde musulmanii le incendiau casa şi s-au refugiat în… Colentina. Se simt în siguranţă şi sunt fericiţi!

Brazilia, tara cu cele mai frumoase femei din lume! Şi ce dacă?

35% dintre bărbaţi fac sex cu animalele! Nu doar o dată, din curiozitate ci în cure de la unul la cinci ani!

Sătui de preţurile în creştere ale petrolului, japonezii s-au căcat în rezervor!

Astfel, au produs prima motocicletă din lume care funcţionează cu fecale umane! Mişto!

Ne plângem adesea de tabloidizarea presei, de manelizare şi miştocăreală ieftină. Dar, în lumea contemporană, în care normalitatea nu mai e o normă, avem doar circ, iar presa îşi face numărul în arenă.

Ştirea despre accident nu am găsit-o, că doar Tancrad-ul este o firmă cu muşchi în zona Brăila-Galaţi şi nici presa nu-i chiar aşa de independentă cum pretind unii!

Recensământ cu potenţial periculos

Am fost vizitată în lipsă de fetele responsabile cu rencensământul pe bulevardul meu, astfel că am găsit un răvaş în cutia poştală. M-am grăbit să le sun ca să fixez o întâlnire. Am aflat de la ştiri că dacă nu eşti găsit acasă recenzorul va obţine informaţiile de la preot şi am vrut să evit musai o asemenea periculoasă întâmplare. La mine în casă soneria se aude numai din cele două camere de la stradă, astfel că n-am fost niciodată pe fază când a venit părintele Cătălin cu Crăciunul ori cu Boboteaza. Şi cum prin curte patrulează Carla, un rotweiller cu statură impunătoare, părintele n-a insistat niciodată. Dar, cum am avut-o pe Sabrina la grădiniţa păstorită de domnia sa, am discutat adesea cu părintele Cătălin, cunoscător de motoare şi maşini puternice despre Alfa mea, un coupe-sport frumos şi nervos. Şi din vorbă în vorbă, părinţelul nu a pierdut ocazia să-mi spună că ştie din sursă sigură că eu şi rugbistul lucrăm în… spionaj. Am zis eu că nu, dar părintele… ştia. Aşa că acum ideea ca formularele despre rencensământ să fie completate pe informaţiile părintelui mi s-a părut… nesănătoasă. Ca să nu mă trezesc spion oficial în scripte, le-am sunat pe recenzoare şi le-am invitata la ceas de seară în sufrageria familiei Popescu.  Toată tevatura a durat cam cinci minute. N-a durut!

Am fost arondată pe lista unor fete isteţe. În afară de nume şi CNP nu prea le-a interesat nimic. Au dedus că sunt româncă, ortodoxă, fără nevoi speciale, posesoare de budă, gaze şi apă curentă. Tot ele ştiau şi anul construcţiei casei. Ştiau destul de multe… Au socotit rapid că pentru cât muncesc eu n-au rubrică disponibilă şi m-au încadrat la 99 de ore săptămânal fiindcă atât permite formularul. La rugbist cu doar 60 de ore n-au fost probleme.

Singura noutate cu ocazia acestui rencensământ a fost pentru mine: aceste fete foarte informate sunt chiar vecinele mele, locuiesc după primul colţ. Propun ca următorul rencensământ să fie organizat sub formă de şezătoare ca să am ocazia să-mi cunosc toţi vecinii fiindcă în cei opt ani de când locuiesc aici nu-i ştiu decât pe cei de pe proprietăţile tangente.

Mă tot întreabă cunoscuţii dacă sunt de acord să dau CNP-ul recenzorului.

Acum, vorba românului: unde merge mia merge şi suta! Dau CNP-ul la bancă, la firma de asigurare, la bibliotecă, la medicul de familie, la farmacie şi la laboratorul de analize- sunt obligată de lege să-l scriu pe fiecare factură emisă- mare brânză că-l dau şi recenzorului!

Criza la purtător

Marţi eram în Bucureşti în discuţie cu un furnizor când, sună telefonul:

-Ai văzut ce prăpăd e pe bursele din străinătate? Şi la Bucureşti e jale! -Era sora mea mai mare.- Ai o soluţie? Ce-i de făcut?- îşi continuă tirul de întrebări.

-Soro, de regulă am idei, dar salvatorul planetei nu sunt! Vorbim mai târziu fiindcă sunt ocupată. Închid.

Mai schimb două vorbe cu furnizorul meu şi din senin acesta mă întreabă:

-Ei, ce facem cu căderea asta pe bursă?… Ce-o să faceţi acum?

-Domule, dacă vine apa, caut un colac de salvare, dacă e cutremur mă bag sub tocul uşii, dar pentru un tsunami financiar nu am cum să am soluţii. „Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război!” Eu fac ce-am învătat, muncesc şi învăţ în continuare, îmi strâng baierele pungii dar, să pun umărul să opresc căderile de pe bursă nu-s în stare!

-Dar, totuşi, o să vină o criză nouă, nu?- nu se lasă furnizorul meu.

-Zău? Nou-nouţă? Eu am încă în stoc din aia veche!- o dau pe glumă.

-Totuşi, haideţi să găsim o soluţie!- zice el frecându-şi mâinile.

-Ca să mă scoateţi din criză? Sigur: termen de plată 90 de zile, reduceri de preţ, dublarea discounturilor, sunt deschisă la orice formă de ajutor ca să scap de criză!- zic eu voioasă.

-Haideţi, că vă ţineţi de glume! Eu vorbesc serios de criză şi mă luaţi peste picior!

-De altfel, eu sunt aici în calitate de client! În vânzări e şi contraproductiv să discuţi despre criză fiindcă cel din faţa ta va fi mai puţin dispus să încheie un contract ori va alege un pachet mai anemic de produse. Gata, mulţumesc pentru cafea, nu mai achiziţionez nimic!- zic eu spre stupoarea interlocutorului.

Între timp angajata lui îmi aduce facturile, le semnez şi omului îi vine inima la loc abia după ce încarc produsele.

M-am întors în Brăila şi cum munca în vânzări mă pune în contact cu zeci de persoane zilnic, toată lumea îmi serveşte acelaşi refren:

-Ce facem domnule cu bursa asta?

-Aveţi bani în acţiuni?- întreb eu.

-Nu, dar e o chestie care ne afectează pe toţi!

-Este adevărat, cursul o ia razna, dobânzile cersc, la nivel macro ne afectează pe toţi dar, decât să ne pierdem câte 10 minute ca să „vorbim vorbe”, mai bine ne vedem fiecare de muncă, fiindcă este singura soluţie şi pe ploaie şi pe vreme bună şi pe criză!

Un calcul simplu îmi arată că dacă ne jeluim câte 10 minute pe zi în discuţia cu 20 de colaboratori, deja bursa începe să ne afecteze direct şi imediat, pentru că trei ore de muncă s-au dus pe apa sâmbetei. Prefer ca în cele zece minute să-i spun clientului un banc, să-l cuceresc şi să-mi semneze contractul relaxat, cu zâmbetul pe buze.

Oameni buni! Lăsaţi criza duşmanilor şi haideţi la treabă! Mai că-mi vine să zic că peste holera asta de criză mondială, criza şi-o mai face şi omul cu gura lui!

O poveste

După un popas de câteva zile în Bucovina, am trecut munţii în Maramureş. Trecusem adesea prin satul Şieu şi m-am întrebat de fiecare dată de unde-i provine numele, fără să mă lămurescă cineva. Mă gândeam că, poate vine de la expresia veche, românească, si tu eu, adică fi tu eu sau, cum se zice la noi la Brăila: pune-te-n bocancii mei!

De această dată, nefiind presată de timp, m-am decis să fac cercetări. Am întrebat mai mulţi săteni de unde se trage numele satului şi un moş vorbăreţ m-a lămurit.

Cică, pe la o mie şase sute şi… cine şi-o mai aduce aminte cât, un călugăr ce se îndrepta spre biserica de lemn de la Ieud. Taman când trecea prin acele locuri, a fost prins de o ploaie năpraznică. Temând trăznetul, călugărul nu îndrăzni să caute adăpost sub vreun copac, aşa că se făcu de îndată ciuciulete.

Rugăciunile monahului fură ascultate şi, prin pâcla ploii, se iţi o căruţă, chit că pe acel drum călătorii erau foarte rari. Econom cu vorbele cum îi era felul, călugărul strigă spre căruţaş:

-Ieud, Ieud!

-Şi eu! Şi eu! – îi răspunse căruţaşul pocnind grăbit din bici. Bidivii iuţiră pasul lăsându-l pe sărmanul călugăr pradă ploii şi deznădejdii. Păţania lui stârnii hazul localnicilor şi dete numele satului Şieu.

Dacă moşul mi-a zis o minciună- brava lui- acum v-am zis-o şi eu domniilor voastre şi, dacă mai poposiţi pe aici prin blog, vă mai zic şi altele!

Străjerul şi fregata

Primul popas important în concediul nostru din acest an- primul din 2008 încoace- a fost în Bucovina, la Pojorâta. Din curtea pensiunii Bianca admiram cele două vârfuri muntoase, Adam şi Eva, făcând presupuneri: Eva era cea grasă, ceva  mai scundă iar Adam înalt şi svelt, ori… invers. Localnicii nu ne-au lămurit, contrazicându-se şi ei, aşa că am abndonat subiectul încercând să aflăm de unde vine numele aşezării. Plauzibile erau etimologiile pornind de la pojar, ori de la a pogorî dar Iulian, soţul gazdei ne-a explicat că pojor pe vremea tătarilor însemna străjer care urmărea semnalele celorlalţi străjeri şi făcea foc la rândul lui spre a semnaliza cu fum venirea turcilor, a tătarilor, a leşilor ori a altor prădători. Astfel, Pojorâta era un hotar supravegheat şi păzit de străjeri, majoritatea localnicilor purtând şi în ziua de azi numele de Străjer Ion, Străjer Petru ori Străjer Vasile, fiind urmaşi ai străjerilor Bucovinei.

– Ei, pui de străjer, cred că v-au rămas multe poveşti de la bătrâni!- îmi încerc eu norocul pe lângă străjerul Iulian. 

-Au murit bătrânii şi poveştile s-au pierdut…- zise Iulian precaut.

-Dar măcar una trebuie să ştii!- nu m-am lăsat eu.

-Pe vremuri toată valea în care suntem noi era un lac natural, secat cu timpul iar munţii din jur erau uniţi. Sus în munte era un drum ce venea din Moldova numit Drumul Tătarilor şi când străbătea munţii se îngusta atât de tare, cât să treacă doar un cal. Străjerul a venit rupt de muncă de la coasă şi biruit de somn a adormit. Spre crucea nopţii s-a trezit în tropot de cal. Tătarii erau la o zvârlitură de suliţă, dar el nu văzuse semnalele de fum ale celorlalţi, nici nu mai avea timp să semnalizeze pojorilor pericolul de la hotar aşa că nu-i rămase decât să se aşeze la pândă şi cum apărea un tătar să-l împungă cu suliţa ori să-l taie cu sabia. Şi cum veneau tătarii unul câte unul, străjerul nostru împunse tătar cu tătar până în zori, făcând o stivă de stârvuri cu care blocă trecătoarea. Cum hanul îşi împărţise hoarda în două, ca să atace prin învăluire, abia în zori când socoti că ar fi trebuit să-şi întâlnească oastea biruitoare înţelese că ceva nu-i în regulă cu oamenii lui se întoarse găsindu-şi toţi oştenii tăiaţi.

Aceasta este povestea spusă de Iulian, urmaşul străjerilor şi, dacă am mai înflorit-o pe ici pe colo, de vină nu-i decât fregata.

Cum ce-i fregata? Băutura aceia dulce din frăguţe ce plutesc în ţuică fiartă de două ori, cum n-o să găsiţi decât la Pojorâta.

Unde dai şi unde crapă!

Călătorind în viteză pe şoselele patriei, găsesc uneori răgazul să admir uimitoarea lucrare a naturii. Este sezonul macilor şi anul acesta am remarcat pentru prima dată că în vecinătatea acestora creşte o plantă movalie şi insistentă. Am cules câteva fire pentru Sabrina, pentru ierbar dar, ajunsă acasă nu am ştiut să-i spun ce plantă este.

Zilele trecute, discutând cu angajata unei primării dintr-o comună, zăresc câţiva maci pe şanţ şi… nelipsitele flori mov.

-Am cules această floare pentru ierbarul fiicei mele dar n-am reuşit să aflu cum se numeşte…- zic eu.

-Păi… în copilărie noi îi ziceam într-un fel dar… acum nu mai este voie să-i zicem aşa…

-Poftim? -zic eu uimită. E democraţie, cum să nu avem voie?! S-a terminat cu Securitatea! Kaput! Acum poţi să-l înjuri şi pe preşedinte!

-Ei, nu, nu-i aşa! Noi lucrăm la primărie şi am fost instruiţi…

-Doamnă! Să fim serioşi! Suntem în 2011! Ce ar putea fi interzis?

-Ghisdaromă!

-Poftim?

-Ghisdaromă! Aşa se numeşte floarea!- şopteşte angajata primăriei.

-A, precis o să uit! Staţi un pic să-mi notez! Iau o carte de vizită din maşină şi notez numele ciudat. Ştiţi, noi avem nume de plante rămase de la daci. Probabil că şi acesta…- zic eu, mirată totuşi că n-am auzit niciodată de ghisdaromă.

După amiază mă prinde o ploaie straşnică într-un sat în care o prietenă de-a mea şi-a luat o căsuţă cochetă. Decid rapid să-i fac o vizită. O găsesc acasă pe mama ei, doamna Florenţa, o leoaică energică, dintr-o bucată.

Mă tratează cu plăcinte cu gem şi prăjitură de vişine şi, în timp ce discutam în foişor, observ o vază cu un bughet de flori de câmp în care trona o chisdaromă.

-Doamnă Florenţa, am văzut această floare prin tot judeţul dar astăzi am întrebat o doamnă cum se numeşte şi m-a luat cam pe la Ploieşti…

-Păi, da! Lumea se cam fereşte de cuvinte! Nu ştiu cum îi mai zice acum, dar în copilărie noi îi ziceam Pizda Ţigăncii!

-Aha! Pizda Ţigăncii! Normal! Trebuia să-mi dea de gândit că ghisdaromă sună ca dracu’! Unde dai şi unde crapă! Ia uite dom’le că trâmbiţata corectitudine politică s-a implementat cu succes până-n Pizda Ţigăncii!- îmi zic eu în gând.

P.S. Din păcate fotografia este făcută cu telefonul mobil şi „ghisdaromele” abia se văd, estompate şi maronii.

A nimerit orbul Brăila

Se spune că a nimerit orbul Brăila… Şi ce-i cu asta?- veţi spune… Este, căci a consolidat gaşca cerşetorilor locali!Majoritatea cerşetorilor sunt paşnici şi îţi mulţumesc recunoscători pentru un bănuţ, alţii mai colţaţi te apostrofează când le dai doar mărunţiş. Eu nu-i bag în seamă pe cerşetorii profesionişti dar am o slăbiciune pentru bătrâni şi pe aceştia nu-i pot refuza fiindcă este clar că nevoia stringentă i-a scos în stradă. În ultima vreme, în pieţe apar tot mai des bătrâne care nu îndrăznesc să ceara dar te privesc flămânde şi disperate. Nu-mi este greu să le reperez, nu lipsesc din nicio piaţă şi pentru ele cumpăr câteva portocale şi le dau câţiva lei.  În schimb, mă enervează să văd cerşind flăcăi buni de muncă.

Un ţigan de vreo 25 de ani, cerşetor cu ştate vechi acţionează imprevizibil şi dacă-i dai şi dacă nu! Mărunt, cu o privire urâtă, murdar pe faţă şi cu părul îmbâxit, îmbrăcat jerpelit şi mirosind insuportabil te opreşte pe stradă sau dă buzna în magazine cerând bani, de regulă femeilor. Cei ce-l refuză sunt îmbrânciţi şi scuipaţi până intervine vreun bărbat cu statură impunătoare şi-l pune pe fugă. Cu vreo patru ani în urmă am văzut cum o tipă a deschis geanta şi i-a întins nişte bani. El i-a tras câţiva pumni şi-a doborât-o la pământ, apoi a fugit cu geanta. Fata a avut nevoi de vreo trei săptămâni de îngrijiri medicale. De atunci l-am văzut bruscând foarte multă lume. Nu-i ştiu nici numele, nici porecla dar îl evit pe cât posibil.

Săptămâna trecută cerşetorul acesta violent a deschis uşa la firmă şi a cerut bani.

-Mâine!-a tunat rugbistul şi tipul s-a retras grăbit. M-am bucurat că a fost rugbistul de faţă, fiindcă altfel nu ştiu pe unde scoteam cămaşa. Ieri ţiganul a venit iar:

-Vreau bani!- a strigat intrând pe uşă. Fiind vineri, pe la sfârşitul programului, eram doar cu Ada. Tragedie! Ada are prostul obicei să înşire mulţi cerşetori la portofelul ei şi dacă ducea mâna la poşetă ne puteam aştepta la ce e mai rău. Am căutat o potenţială armă din priviri şi dintr-un salt eram cu mâna pe instinctor. Nu eram hotărâtă dacă-i dau cu instinctorul în cap sau îl spăl pe individ cu spumă dar eram gata de atac. 

Atunci o aud pe Ada zicând autoritar:

-Mâine!- şi tipul a ieşit imediat pe uşă.

-Ce-a fost asta?- întreb eu uluită că am scăpat aşa de uşor. 

-Ce, nu-l ştii pe Mâine? De câte ori deschide uşa la firmă şi cere bani, rugbistul îi spune: mâine şi el pleacă mulţumit. Dacă la Rugbist merge de fiecare dată, acum am încercat şi eu şi uite că a ţinut!

Paradoxul Raiului

Un cititor de-al meu, domnul Gheorghiu, m-a vizitat astăzi pe la birou să vadă dacă am mai publicat ceva. Are 77 de ani, ochi de şoim şi o minte brici, aşa că orice discuţie cu domnia sa este o plăcere.

Îi ofer un covrig însă mă refuză.

-E de post! -insist eu.

-A, nu, că nu ţin post! Eu mi-am făcut deja rezervare în Iad!

-A fost superofertă?

-A, nu, dar nu-mi plac spaţiile aglomerate…-zice domnul Gheorghiu.

-De! E cererea mult mai mare decât oferta! De fapt e loc pentru toată lumea dar e pe bază de examen de admitere!- zic eu!

 În realitate putem vorbi de un paradox: toată lumea vrea un loc în Rai dar nimeni nu vrea să moară!- zice dumnealui râzând cu o dantură impecabilă.