Prietenie


Pisica avea blana lipsă pe piciorul stâng din faţă, la îmbinarea cu trupul şi, amicul ei, câinele, îi lingea rana.
Am scos telefonul să-i fotografiez dar Continuă lectura

La stăpân


S-au iubit în liceu. Dragoste pătimaşă, consumată doar prin strângeri cuminţi de mână în lungile plimbări. Georgeta a intrat la facultate, el a picat şi a plecat în armată. Traumatizat, anul următor el a căutat un centru universitar de provincie, cu mai multe şanse la admitere. Despărţirea i-a durât dar soarta i-a purtat pe drumuri diferite.

Continuă lectura

SUNT PRIETENĂ ŞI CU MAMA OMIDA-PĂLĂMIDA!


Facebook a ajuns un coşmar! M-am înscris de vreo lună, am contactat vreo 40 de cunoscuţi(nu toţi, pe unii i-am confuzat!) şi m-am trezit prietenă cu toată planeta. După a doua conexiune m-am lipsit de Facebook dar, nu s-a lipsit Facebook de mine. Primesc între 250 şi 350 de e-mailuri zilnic în care sunt anunţată că „Fabrica de cartofi prăjiţi în suc propriu” m-a adăugat ca prietenă. Sunt prietenă şi cu „Bucătăria pe roţi” şi permanent sunt invitată la evenimente fără nicio rezonanţă pentru mine.

Pentru mine prietenia este o noţiune sacră: am câţiva prieteni mai vechi sau mai noi dar pentru care am sentimente clare, bine definite, se pot baza pe mine şi mă pot baza pe ei. Când mi-e greu am de unde primi un sfat sau o vorbă de încurajare.

În rest am amici, cunoştinţe, sau colaboratori. Prieteniile pe Facebook sunt fade şi fără consistenţă, ba chiar agasante când îţi sugerează prin 300 de e-mailuri pe zi să devii fanul numărul 5000 al habar n-am cui! Ori îmi scapă mie ceva şi am organul prieteniei defect, ori s-a abuzat de acest cuvânt demonetizându-l.

Sunt site-uri care se ocupă de spânzurătoare virtuală evident(!) şi asistată, ca să te scape de coşmar prin ştergerea definitivă a contului. Eu nu am achesat la soluţia această fiindcă ideea de sinucidere este incompatibilă cu gândurile năstruşnice şi cheful meu de viaţă dar, acum când Facebook a blocat sinuciderile mă gândesc că am ratat unica şansă să scap de invazia e-mailurilor sâcâitoare. Eu voi încerca să le raportez ca spam, poate mi le blochează Yahoo, dacă nu, aştept sfaturi de la bătrâni. Disperată de invazia Facebook, nu am mai intrat nici pe Twitter.

Mă poate lămuri şi pe mine cineva cum stă treaba cu reţelele astea de socializare? Eu am fost agresată din prima şi nu am apucat să văd care-i partea mişto cu ele? Am pierdut ceva?

AVERTISMENT


ACEST BLOG ARE CONŢINUT LITERAR VARIIND DE LA ROMAN, ESEU, SCHIŢĂ ŞI PAMFLET, NU MUSAI ÎN ACEASTĂ ORDINE. DACĂ EŞTI DOTAT CU PROCESOR PENTRU UMOR, EŞTI PRIETENUL MEU DRAG ŞI TE ŢIN APROAPE. CINE-O IA ÎN TRAGIC SAU SE SIMTE CU MUSCA PE CĂCIULĂ ESTE PE CONT PROPRIU.

DOAR N-O FI NUMAI UN CÂINE SCURT DE COADĂ!

AM FOST PÂNĂ LA CAPĂTUL LUMII!!!


Era primăvara lui ’89. Pe la cinci dimineaţa, un zgâriat abia ghicit în uşa de la cămin mă trezi din somnul fără griji al studenţiei. Cu toate lipsurile şi povârnişurile, îmi ziceam senină: la asta o să mă gândesc la sfârşitul facultăţii.

Am deschis imediat. Motanul zâmbea poznaş cu un rucsac gol, portocaliu, cu cadru de aluminiu în spate:

-Mergi cu mine până la capătul lumii?

-Îmi ia un minut să mă îmbrac!-zic şi mă desprind agilă din îmbrăţişarea lui. Nu se luminase bine. Rucsacul gol mă făcea curioasă dar, nu vroiam să tulbur vraja.  Iubirea îmi era de-ajuns…

 Am oprit la fabrica de pâine din Regie, el a cumpărat 20 de pâini, apoi am plecat spre gară. Fără întrebări! Când iubeşti, o intuiţie specială îţi controlează şi vorbele şi tăcerile ca celălalt să se sincronizeze cu bătăile inimii tale.

 Am urcat într-un tren personal şi după un timp Motanul a mustăcit:

-Chiar nu vrei să-ţi spun unde mergem?

-Dar, mi-ai spus deja: mergem la capătul lumii!

 M-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit fericit: să nu mă părăseşti niciodată! 

 Am coborât într-o haltă ştiută de el şi ca să nu spulber vraja, am evitat să mă uit după panoul indicator pe care era înscris numele.

 Am abandonat drumul spre sat şi fără grabă, pentru prima oară în viaţă am intrat într-un câmp de maci.

 Cărarea era cât să mergem în şir indian şi beţia macilor părea fără sfârşit. Cerul strident de senin se lipea la orizont de verdele ierbii sufocate de maci.

 La un moment dat am intrat într-o grădină, apoi am ajuns într-o vie proaspăt săpată cu pământ negru, lipicios, întors de un hârleţ grăbit. 

 -Rămâi aici!- mi-a spus blând şi a plecat cu paşi grăbiţi spre casa care se ghicea prin verdele crud de mai. Un cireş ademenitor se vedea în direcţia în care plecase dar, mie deja îmi era dor de el.

S-a întors repede cu rucsacul uşor, semn că lepădase pâinile. Era mâhnit.

 -Am vrut să-ţi fac o surpriză, să-ţi pun la urechi cercei de cireşe de la bunicul dar, aşa cum am bănuit, ura părinţilor mei pentru tine a ajuns şi aici.

Bătrânul mi-a spus că cireşile sunt ciupite de vrăbii şi nu m-a lăsat să culeg dar, mătuşa mi-a dat o bucată de brânză şi o sticlă de vin roşu. Am păstrat şi o pâine…

 -Luăm cireşe de la Matache!- nu te necăji. Zmulge câteva fire din răsadul de ceapă şi hai să facem un picnic. Doar am venit până la capătul lumii ca să fim fericiţi!

De câte ori suntem la petreceri sau la nunţi cu mese pline, îmbelşugate mă întreb dacă în faţa belşugului sunt mai fericită decât atunci, în vie, la picnicul cu pâine, brânză, ceapă şi un vin roşu.

În seara aceasta, sărbătorind Sfântul ION, înconjuraţi numai de prieteni vechi şi buni ca vinul de soi ales, pe masa plină de bunătăţi am văzut platoul cu brânză, ceapă, slănină albă şi am căutat vinul roşu din ochi.

Motanul torcea mulţumit lângă mine. Am mâncat pe îndelete brânză şi ceapă şi am băut vin roşu.

 Mi-am dat seama că printre prieteni adevăraţi şi cu cele două fete superbe lângă noi şi brânza şi vinul au gustul la fel de bun ca atunci în vie, în vecinătatea câmpului de maci de la capătul lumii!