INTERVIU


Acum o lună Sânziana Ene, managerul Galeriei PROMOSEO cunoscută în blogosferă şi ca sinsdesign mi-a solicitat un interviu. Îl redau fără intervenţii pe text.

Doina Popescu profesor, scriitor, blogger

februarie 18, 2010 sinsdesign

Ajung la ultima parte din seria interviurilor promise în această săptămâna.

Dacă ieri vă invitam la un interviu cu Jeanina, astăzi vă invit la interviul Doinei Popescu , cea care a câștigat titlul de blog al săptămînii în galeria Promoseoo.

Mai multe detalii despre blogul saptamanii puteti citi aici.

Schimbând ușor registrul, trec la o bloggerita de profesie profesoară de matematică,  care colaborează ca jurnalist cu mai multe publicații din Braila și Galați.  Nu pot trece cu vederea faptul ca Doina iubește avioanele și pilotajul sportiv și a publicat deja un roman,COMISIA ZURICH.

V-am făcut deja curioși? Vă invit să citiți rîndurile de mai jos.

1) Ce a fost mai întâi, blogul sau bloggerul?

Cu certitudine, spiritul de blogger s-a oţelit înaintea apariţiei blogului.
Prin 2007 am vrut să-mi fac un blog şi am intrat să iau pulsul blogosferei. Cred că am avut ghinion.
Am intrat pe blogul unor celebrităţi care spuneau “nimic” şi unde nişte trepăduşi, cu sutele, comentau ce voiau ei dar, în general fără legătură cu “nimicul” iniţial.
Am glisat spre bloguri anonime şi am nimerit nişte bloggeri nervoşi, complexaţi, fericiţi că pot jigni protejaţi de anonimat. Am zis ok, ne înjurăm în tramvai, la piaţă, la stop sau la benzinărie. De ce să o facem şi pe net? Şi am pus punct acestui capitol.
Blogosfera are sens doar dacă este dominată de informaţie corectă, eleganţă în exprimare, discurs inteligent şi evident, umor…
Am rămas doar cititor de bloguri şi în timp am observat o profesionalizare a acestei branşe. Aspectul şi conţinutului blogurilor a evoluat exponenţial, ritmul s-a înteţit şi am zis că este timpul să intru în acest angrenaj viu.
Sunt printre cei mai “tineri” bloggeri cu debut în 20 decembrie 2009. După 50 de zile pe WordPress am 133 de postări, 900 de comentarii şi 10000 de vizitatori.
Este mult, este puţin? Cititorule, când toţi îţi dau termene, somaţii, ore suplimentare, amenzi, penalităţi, refuz la plată, ghionturi sau şuturi în fund, eu îţi dau măcar un zâmbet. Dacă eşti harnic şi mă cauţi la CUIBARUL CU OUĂ, poate-ţi iei mai multe…
Toată naţiunea l-a căutat pe Năstase la ouă şi nu s-a ales cu nimic! Căutaţi-mă şi pe mine la ouă, vă rog…, zâmbiţi şi căutaţi-mă!
Hărnicia cititorilor mei m-a ţinut aproape de blog şi simt că am dat la schimb bucurie.

2)Cât de mult sau cât de puţin ai suferi dacă toate ziarele din lume s-ar desfiinţa?

Ziarele, scrise bine sau prost sunt o expresie a libertăţii şi ele n-ar trebui să dispară ci să se adapteze. Că evoluţia tehnologică le va muta în mediul on-line este o certitudine dar, vor rămâne şi cititori conservatori care vor dori gazeta de hârtie.
Dar cititorii sunt mai inteligenţi decât patronii de ziare şi au un orizont de aşteptare bine definit.
Ziarele on-line se scriu practic simultan cu desfăşurarea evenimentului dar şi feedback-ul este instantaneu.
A se vedea ce petardă şi-a băgat în chiloţi Ionuţ Popescu când s-a transformat în avocatul celor de la Roşia Montana, şi ce comentarii mature, documentate, pertinente şi la obiect au făcut cititorii. Eu dacă eram redactor şef la respectivul ziar, racolam trei dintre comentatorii cei mai valoroşi şi îi angajam imediat cu un pachet salarial stimulativ.
Cât de moral este să tăiem păduri ca să facem ziare, iată un subiect greu de epuizat! Eu am această dilemă: am de tipărit trei cărţi în următoarele 2 luni şi nu am o soluţie care să mă mulţumească.
Iniţial mi-am propus să le public doar pe net dar am înţeles că în România majoritatea oamenilor citesc doar cărţi tipărite. Numărul celor care au renunţat la abonamentul de net din cauza crizei este alarmant iar alţii nu au acces nici măcar la serviciu, având doar intranet.
La Gaudeamus, am discutat cu cititorii şi majoritatea mi-au spus că citesc doar recenzii sau referinţe pe net dar cartea o preferă pe noptieră.

3) Poţi încheia o zi bună fără a pune ceva pe blog?

Scrisul pentru mine are o forţă vindecătoare:  în roman sau pe blog este forma mea de luptă cu toată RĂUTATEA LUMII!
Scriind, mă transform într-o imensă staţie de epurare: iau toate mizeriile şi pe toţi ticăloşii din viaţa mea şi îi transform în hohote de râs… APĂ VIE, cum zicea Petroniamarcs, o cititoare de-a mea.
Chiar dacă n-am un prieten ca Roman Rolland, sunt o cititoare prea versată, ca să nu fiu conştientă că romanele mele vor avea succes. Dar cu siguranţă, voi intra în cărţile de şcoală ca inventatoarea unui nou gen literar: “proză afurisită”
Zile bune sau grele, noaptea, cu laptopul în braţe am o misiunea clară: să scriu măcar o proză afurisită pentru cititorii mei care păzesc toată ziua blogul să vadă ce-am mai scris.

4) Cum ar trebui să arate un blog ideal ?

Ca şi conţinut, depinde dacă-i jurnal, blog de informare, de opinie, fotoblog sau…  blog de scriitor. Conţinutul original, interesant şi de calitate este obligatoriu…
Dacă discutăm de aspect, m-ai prins unde mă doare! N-am găsit o formulă care să mă mulţumească dar sunt în studiu. Îmi doresc un blog ca un acvariu în care să vezi toţi peştii în splendoarea lor. Să fie accesibil, uşor de citit şi să-l încânte pe cititor să scormonească.

5) Cât de scriitor este un blogger şi cât de blogger trebuie să fie un scriitor?

Un blogger care scrie zilnic şi se exersează în strunirea şi deopotrivă dezlănţuirea cuvintelor, în funcţie de genul abordat poate cocheta în timp cu jurnalismul sau cu scrisul de cursă lungă. Dar ca să merite să tai un copac pentru cartea ta, trebuie să ai determinare şi un talent viguros. Se scrie mult şi prost în ţara asta!
În cazul unui scriitor situaţia este complicată.
Cum în România, oricât de talentat ai fi, nu poţi trăi din scris dacă nu faci parte dintr-o gaşcă de succes din sferele înalte ale literaturii, îţi rămâne să-ţi împarţi cele 24 de ore între slujbă, scris şi somn, sperând că familia te va ierta că îi acorzi ceva mai puţin timp. Şi din puţinul timp pe care-l ai pentru scris împarţi cu blogul…
Cât timp să dedici blogului şi cât romanului în lucru… grea dilemă!
Probabil într-o etapă următoare voi scrie romanele direct pe blog şi voi posta zilnic câte un fragment… poate…

Despre Doina :
Activitate literară:
Romanul COMISIA ZURICH -publicat noiembrie 2009
Romanul Când Dumnezeu era-n vacanţă -corectat, aşteaptă fonduri să intre la tipar
Poveşti cu Popeşti şi alte răutăţi – volum de proză afurisită- în curs de corectare, aşteaptă fonduri să intre la tipar
Romanul ARDEI IUŢI- în curs de finalizare

Precizare: Un prim tiraj din romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ s-a tipărit deja, urmează lansarea.

Vă aştept şi LA TANTI ELVIRA


Anunțuri

CUM SĂ CÂŞTIGI LA LOZ ÎN PLIC!


 PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.

DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC,  LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.

DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.

FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.

DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.

MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ… NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.

ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.

 ZIC:

-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?

-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.

-PĂI MAI TRAGE UNU’!

-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?

-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?

VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!

-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.

-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU! LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.

 CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ  CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!

PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!

PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!

CUM SĂ SCAPI DE GHINION


Am făcut liceul la BĂLCESCU în Brăila, lângă Protoierie şi vinerea, cam la două săptămâni  aveau popii şedinţă. Când se spărgea conducta de popi ştiam că profu’ de mate mă scoate la tablă. Toată clasa avea grijă să-mi facă pregătirea psihologică. 36 de voci numărau popii şi evident, le dădea mereu fără soţ.

După vreo trei ani de teroare i-am spus lui CĂLIN-NEBUNUL, profu’ de mate că nu ies la tablă pe motiv de popi şi mi-a zis senin că remediul este să găsesc un miliţian şi să-i pun mâna pe… ca să treacă ghinionul. De atunci am scăpat: nu m-a mai scos vinerea la tablă…

Dar, când văd un popă caut o haină militară, îl bat pe respectivul pe umăr şi îi spun: mă scuzaţi, trebuia musai să vă ating fiindcă am văzut un popă.

De regulă respectivii zâmbesc, alteori mă invită la o cafea dar, le explic că e prea târziu, s-a grăbit altul şi m-a luat, şi în altă ordine de idei, nu ies cu necunoscuţi.

CUM NU ŢIN CONT DACĂ SUNT SINGURĂ SAU CU SOŢULUL  SAU  DACĂ  RESPECTIVUL  ESTE  SINGUR  SAU CU SOAŢA, DE VREO DOUĂ ORI ERA SĂ-MI IAU CÂTE O POŞETĂ ÎN CAP ! DAR, NICIODATĂ NU AM PUS MÂNA UNDE A ZIS PROFU’…

MORALA: TRĂZNIŢII SE FAC PROFI DE MATE!

DESPRE IPOCRIZIA PROFESORULUI IUBĂREŢ…


Prin anii ’80, un profesor seduce o elevă de clasa a XII-a şi ghinion sau culmea neglijenţei o lasă însărcinată.  Ca să nu fie exclus din partid şi din învăţământ se căsătoreşte cu ea dar, nu o mai lasă să se înscrie la facultate  din două motive. Unul era că avea copil mic de crescut şi celălalt că nu prezenta încredere: doar era curvă dovedită, nu se măritase fată măre căci…  se culcase cu un profesor!

Importantul profesor trăieşte toată viaţa cu gustul amar că are o nevastă fără facultate, deci sub rangul lui, iar pe stradă el merge cu băiatul în faţă şi nevasta la doi metri în spate ca o fiinţă inferioară, nu? 

Cum, nu? Că doar n-are facultate şi mai e şi curvă pe deasupra!

Hai , să trăieşti profesore şi să treci repede la islamism ca să-ţi găseşti scăparea!

Că dacă oamenii au fost fraieri sau indiferenţi şi nu au dat cu pietre în tine, la judecata de apoi ţi-o iei! Ai unloc rezervat în primul rând la cazanul cu catran! 

Multă căldură, prietene şi belşug de cărbuni! Că dacă-ţi zic arde-te-ar focul de la obraz apare o întrebare… CARE OBRAZ?

DECÂT GHEBOS, MAI BINE NEBUN!


fragment din romanul COMISIA ZÜRICH

Se înnoptase vârtos. Cerul prădat de stele, arăta ca o coală de sugativă, pătată de cerneală sinilie. Luna plină, palidă şi încercănată, rânjea obscen, ca o codoaşă parşivă când îşi capătă arginţii. Îi era bine. Câştigase 720000 de franci, şi clinica mergea grozav. Kefra opera nemţi cu bani la foc automat, iar planul pus la cale cu Borin, anunţa milioane grele, cu efort subţire. Iar din bâzdâcul lui Edith cu săpunurile ieşeau lunar o roabă de bani. Se extinsese şi la pastă de dinţi,  şi producea şi apă de gură. Contractul cu armata crescuse de 10 de ori în valoare. Distribuţia se întinse şi la internate şi hoteluri. Pe muierea asta o ducea capul, nu glumă!

Doar că, în scutece nu se mai întâlniseră niciodată. De la împuşcătura ticălosului de Meyer, se pare că nu i se mai scula, neam. Se întreba dacă nu era Edith de vină, că nu îl mai atrăgea. Privirea tăioasă şi spiritul ei critic, îl tuflea de fiecare dată. Era o singură cale să afle. O prostituată ieşea din discuţie, fiindcă obsesia lui pentru curăţenie îl inhiba. Din liceu, când colegii lui se duceau înfriguraţi la un bordel ieftin de mahala, el zicea pas, văzând în prostituate doar latrine publice. Şi ciudatul ăsta de Borin Alois, ce imbecil!. În afară de armata de metrese, pe care o întreţinea cu mare cheltuială, bălea după toate curvele stridente prin şantanuri, şi-şi petrecea viaţa, mai mult cu dânsa-n băţ şi cu izmenele la glezne. De mult pusese ochii pe Lida. Fusese ziua ei liberă. Numai de nu s-o fi culcat, sau mai rău, să nu fie călare cu vreun golan. Locuia într-un apartament cochet, într-o anexă izolată în spatele clinicii. Frumoasă şi focoasă, asta îl va scula şi din morţi!

O găsi singură, abia ieşită de sub duş, uscându-şi părul cu un prosop moale. Aburul îi rumenise obrajii, şi pielea mătăsoasă avea o coloraţie superbă. Îi zâmbi cu dinţii ei frumoşi, părând fericită că îl vede. Dobritza întoarse cheia în uşă, cu o mişcare febrilă, şi tăbărî pe ea, fără nicio introducere.

Lida, fierbinte şi pisicoasă, se lăsă în voia lui, de parcă-l aştepta.

– Ce dracu’! Intră mai mult în mine decât în toanta asta! Curvă de doi lei, nu eşti în stare de nimic! Credeam că eşti în stare! Cum să mi se scoale, când stai capră, la toţi derbedeii târgului! Barem, ţi-a scăpat vreunul? Sigur că nu, te-ai întins cu toţi, vită încălţată! Poate iau vreo boală de la tine, scârbă ordinară! Ştefan şuiera şi gâfâia în zadar, ca un ceainic rusesc, ce dădea în clocot. Neputinţa lui era totală. To-ta-lă! Şi, acum, uite că tâmpita asta îi ştia secretul. De umilinţă şi furie o strânse de gât, până o simţi cârpă moale. O privi îndelung cât era de frumoasă şi se miră, cât de repede murise. Se simţea puternic şi stăpân pe situaţie, dar puţin ostenit. O împinse pe covor, şi se lungi pe pat.

Gândul i se duse la Luiza, fata directorului şcolii. Era spre sfârşitul clasei a şaptea, şi primăvara le dădea hormonii în clocot. Toţi băieţii vorbeau numai de fete, şi de fantezii deocheate. Toţi îl tachinau, că nu are nici o iubită. Era cel mai bun din clasă la învăţătură, dar era terorizat de coşuri, prea slab, înalt şi adus de spate ca un cocostârc. Ca să iasă deasupra, se grozăvi că iubita lui secretă este Luiza, frumoasa blondă pistruiată, pe care o plăceau toţi. Începuseră să îl privească, unii cu admiraţie, alţii pieziş şi cu invidie ascunsă, ca pe un mascul periculos. Mai erau două săptămâni până la Balul Primăverii şi parcă dăduse strechea în toţi. Vorbeau măscări şi se lăudau cu aventuri închipuite şi furtunoase partide de amor şi probabil asta le mai estompa complexele. Era în curtea şcolii cu toţi băieţii şi Luiza trecu zveltă pe lângă ei. El îşi umflă pieptul băţos. Doar trecea iubita lui secretă!

Cornel, un derbedeu chipeş şi plin de tupeu, repetent a doua oară, îi ţinu calea Luizei:

– Luiza, este adevărat, că tu eşti iubita secretă a lui Dobritza?

Luiza îi cuprinse cu privirea poznaşă, flutură genele lungi, care îi dădeau atâta farmec şi rosti răspicat:

– Dacă Dobritza e tocilarul ghebos dintr-a şaptea, piei drace! Şi Luiza se îndepărtă râzând.

Hohotele ticăloşilor, unele grohăite, altele stridente, l-au urmărit până acasă. A alergat năuc, într-un suflet, direct în spatele coşarului, şi-a lipit călcâiele şi umerii de perete şi cu cartea de latină pe cap, a mers până târziu în noapte. Aşa şi-a petrecut fiecare moment liber din zi, luni în şir, cu voinţă încrâncenată, până şi-a corectat mersul. A început să se supravegheze şi nu a mai mers niciodată ghebos. Cum venea de la şcoală, punea cartea pe cap, pleca în poziţie corectă de la coşar şi trecea de grădina de legume, traversa via, straturile de lucernă, trecea de căpiţe, sărea pârleazul de la marginea gospodăriei lor şi trecea pe izlazul satului, fără oprire şi fără să scape cartea de latină din cap. Când îşi lua seama, cerceta speriat, să nu-l vadă careva, să nu ajungă în gura satului.

Fiind cel mai bun din clasă la învăţătură, directorul îi făcu onoarea, să îl ia în cancelarie, staroste, de ajutor la corectat tezele la română, celor din clasele mai mici. Toţi râvneau să ajungă staroste, dar norocosul era unul singur. Pentru Dobritza, era onoarea maximă ce putea să o capete în şcoală. Terminând corectatul, merse cu directorul în clasă, să împartă tezele şi să comunice elevilor notele. Călca apăsat în urma directorului, simţindu-se cu adevărat important. Intrând în clasă, stupoare. Toţi şcolarii, cu cărţile pe cap într-o linişte deplină, într-un du-te-vino prin clasă, de ziceai că-s apucaţi. Directorul, îşi scoase ochelarii tacticos, şi vorbi cu glas abia stăpânit.

– Poate cineva să-mi explice degrabă, ce ritual satanic se petrece aici ? Elev Dima, spune tu!

– Domnule director, ora următoare avem teză grea la matematică şi ne băgăm lecţiile în cap.

– Îmi zici mai pe scurt cum vine asta? Directorul era la limita răbdării.

– Cel mai bun la învăţătură, din clasa a şaptea este elevul Dobritza. Şi el aşa îşi bagă lecţiile în cap, în fiecare zi, prin grădină şi pe izlaz, ore în şir. Vrem şi noi să luăm note mari la matematică şi ne-am luat după el.

Directorul se întoarse siderat.

– Este adevărat, elev Dobritza?

Acuma decât ghebos, mai bine nebun. Cum era să se umilească într-atât, şi să aducă vorba de gheb? Recunoscu cu nod în gât şi glas alb-pierit.

– Adevărat, domnule director!- zise Dobriza încercând să-şi ţină curajul.

– Dobritza, m-ai dezamăgit definitiv! Nu mă mai pot baza niciodată pe tine! Nu meriţi să fii staroste, elev Dobritza! Nu credeam să fi un ţicnit de doi bani… Barbu îţi va lua locul. Şi îi întoarse spatele cu dispreţ făţiş.

Nenorocirea era deplină! Nu ştia să fi încercat umilinţă mai mare, niciodată în viaţă.  Şi toate, stârnite numai de scârba de Luiza. Se visă cum o strânge de gât. Ar fi vrut să o pună să-şi ceară iertare în genunchi dar, era atât de plăcut să-i zdrobească gâtul fragil în mâinile lui puternice, că nu se mai putea opri. Lacrimile fetei i se prelingeau pe mâini şi el strângea mai tare şi mai tare, strivind oscior după oscior, până fata dispăru cu totul între palmele sale.

Se trezi târziu, în faptul nopţii, odihnit şi înviorat. Ascultă cu atenţie mişcările nopţii. Linişte desăvârşită!

O cără pe Lida la automobil, uşoară fulg  şi o azvârli neglijent în portbagaj.

Pentru o clipă, jarul unei ţigări înţepă noaptea, dar nu-i luă seama.

Precaut, merse cu farurile stinse, până la anexele din spatele gaterului şi, cu manivela autoturismului sfărâmă lacătul. Căută între scule un hârleţ şi îl luă în portbagaj. Trase uşa cât să nu stea dată de perete şi să atragă atenţia. După aproape o oră de mers spre nord, opri într-o pădurice. O îngropă departe de drum, adânc şi fără grabă, apoi acoperi locul cu frunze şi crengi.

Lida şi Luiza, două stricate, le îngropase pe amândouă!

Mulţumit de treaba bine făcută, se întoarse în Geneva fără să privească în urmă. Se făcuse dimineaţă. Intră într-o cafenea şi servi micul dejun.  Avea o foame de căpcăun.

CE SE NAŞTE DIN PISICĂ, ŞOARECI MĂNÂNCĂ!


 

fragment din romanul în curs de apariţie ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Un amic de-al meu, inginerul Tănase Năsturel era însurat cu Sorina şi avea două fete: Alina şi Corina, gemene.Tănase din curvă nu o scotea, iar ea se apăra că amicu-i impotent. După o îmbrânceală acasă şi o sârbă la tribunal cei doi au divorţat, Sorina păstrând fetele. Tănase a plecat pe şantierele patriei, fetele au crescut ajungând în prag de treapta a doua. Cum mai era de bătut câte un cui la casa fetelor, un alt amic de-al lui Tănase, maiorul Ţurlică s-a transformat în vizitator permanent. Fetele au remarcat frecventa neobişnuită cu care le vizita maiorul, dar cum omul venea la o cafea, stătea o oră şi pleca, nu li s-a părut nimic în neregulă. În curând şi arhitectul Holban, alt amic al lui Tănase a început să frecventeze casa fetelor. O cafea şi pe aici ţi-e drumul! Cum pe vremea aia intratul la liceu se făcea cu un examen dur, meditaţiile erau en vogue şi aproape obligatorii pentru reuşita odraslei. Spre surpriza fetelor care duceau un trai auster, mama le trimise la meditaţii la matematică, chiar la profesorul lor. Cum Alina şi Corina erau gemene, efortul financiar era evident dublu. Într-o zi, în toamna lui 1986, Alina, care-şi uitase caietul de chimie, vine acasă pe neaşteptate şi o găseşte pe maică-sa în pat cu profesorul de matematică. Sorina, prinsă cu mâta-n sac se acuză cu aplomb: De unde să am bani de meditaţii? Pentru voi mă sacrific! De atunci, fetele au învăţat să bată la uşa mamei evitând momentele delicate.

Timpul trece şi fetele ajung în prag de facultate. Întorcându-se acasă într-o zi, Alina, ştiind că maică-sa e la serviciu, se gândeşte să facă o incursiune în camera acesteia, ca să mai captureze ceva trufandale: ori o linguriţă de ness, ori o ţigară sau o tabletă de ciocolată. Corina, temând că Alina o să bage singură bunătăţile pe sub nas vine repede din urmă. Halt! Mama în pat cu maiorul Ţurlică.

După momentul de surpriză, Sorina îşi bagă textul: Ei, mamă, pentru voi mă sacrific! La care Corina sare ca arsă: Eu la armată nu mă duc nici moartă! Ai greşit omul! Pentru mine trebuia să te sacrifici cu arhitectul Holban, că ştii bine că eu dau la arhitectură şi acolo aş avea nevoie de o pilă.  Alina se bagă şi ea în vorbă: Mamă, te-ai sacrificat destul atâţia ani! Pentru mine te rog să nu te mai sacrifici, că de vreo lună mă sacrific singură şi cu profu’ de mate şi cu profu’ de fizică!

Dacă Tănase era sau nu impotent n-am aflat, dar Sorina era cu siguranţă curvă!

COMISIA ZÜRICH


Vineri, 4 decembrie 2009, la TEATRUL MARIA FILOTTI din BRĂILA a avut loc lansarea romanului meu de debut COMISIA ZÜRICH. Cronica din ziarul OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI sună atât de bine, că am executat un copy+paste şi l-am postat mai jos:

COMISIA ZÜRICH-o carte recurs la memorie

Marţi, 08 Decembrie 2009 | Rodica PERIANU

(3 voturi, media: 5.00 din 5)

Un scriitor de forţă, un talent autentic apărut în peisajul literar din Brăila, aşa a fost caracterizată autoarea Doina Popescu de către invitaţii avizaţi, care au luat cuvântul la lansarea cărţii „Comisia Zurich”, ce a avut loc în weekend la Teatrul „Maria Filotti”. Un roman care se citeşte pe nerăsuflate, aşa după cum a mărturisit Virgina Sânpetru, directorul Direcţiei de Cultură, o carte „recurs la memorie”, care nu lasă cititorul să uite istoria şi faptul că al Doilea Război Mondial a ucis milioane de oameni, aşa cum a subliniat regizorul Anca Cismaru, „Comisia Zurich” este o lucrare născută din admiraţie pentru Panait Istrati. Prezent la lansare, actorul Dan Moldoveanu nu doar a vorbit despre carte şi autoare, dar a lansat o invitaţie către lectură, dând glas câtorva scene de un comic rafinat: „Autoarea visătoare şi nostalgică construieşte un univers literar cu o puternică forţă de comunicare afectivă. După lecturarea acestui roman, ca şi minunatul personaj Corvin, am lepădat şi eu o lacrimă grea, cât o lespede de mormânt, pentru rafinamentul textului”. Autoarea a mărturisit că romanul s-a scris „singur”, din dorinţa de a marca 125 de la naşterea lui Panait Istrati, deşi primul gând a fost cel al realizării unui banner pe care să şi-l monteze pe propria casă, situată pe bulevardul care poartă numele marelui scriitor. „Nu trebuia să fie un roman, cu toate că eu ştiu de mult că pot să scriu şi că pot să scriu bine, trebuia să fie un banner. Anul acesta se împlinesc 125 de la naşterea lui Panait Istrati, cu care eu am o relaţie specială. Am dorit să fac un banner pe care să-l pun pe casa mea, ca acei care trec pe B-dul Panait Istrati să ştie că acolo a trăit cândva şi s-a preumblat «plimbăreţul» nostru de geniu… Romanul s-a scris singur, noapte de noapte. Probabil că romanul era undeva, a trebuit să-l curg prin degete”, a spus Doina Popescu.

La eveniment au mai luat cuvântul viceprimarul Doiniţa Ciocan şi directorul Teatrului „Maria Filotti”, Veronica Dobrin.

ARTICOL PRELUAT DIN ZIARUL OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI