O omletă și patru cârnați


Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol. Şi de departe şi de aproape, Victor Iordache era cel mai nesuferit vecin. Arina râdea de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ asemenea dimensiuni şi, nevastă-sa, madam Mery, îi făcea, din cele mai ieftine materiale cadrilate, nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Sorin, vărul Arinei, se miră: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

–Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Metrul avea cu zece centimetri mai puțin decât chiloții buclucași. Grasu stătea doar pe băncuța din curte, ori în casă în pat, fiindcă la un metru și zece, nu-i încăpeau bucile pe niciun scaun. Madam Mery ne povestea că noaptea dormea în fund, fiindcă dacă se întindea, îi presa slănina pe inimă și se sufoca.  Sforăitul lui era la concurență cu zgomotul ce răzbătea până la noi din port, de la marfare, macarale și elevatoare. Ani de zile, Sorin a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la masă, în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea. Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii; scandal zile întregi!

Arina îl fenta, primind toată corespondența la post-restant. Astfel, iubirile ei adolescentine rămâneau necunoscute cartierului.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi portţigaret cu tot. Din spate păpușă, din față mătușă, era cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare se distra Arina când mergea Grasu la Aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i facă în ciudă, îl pândea când se-mbrăca şi ieşea pe poartă imediat în urma lui. Trecea agilă pe lângă el, stătea la coadă,  făcea drumul de întoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar. Ajungea cu zarzavaturile acasă şi-avea timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
   Femeia obișnuia să spună că trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Nedumerită, îi punea aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat, şi de ce nu l-a lăsat. Pentru ambele avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru Arina era absolut incredibil. Cine l-ar fi putut iubi pe acest animal pisălog, arțăgos și răzbunător? Într-o zi, madam Mery scoase o veche cutie de pantofi şi-o răsturnă pe pat. Câțiva nasturi porniră de-a rostogolul prin pliurile cuverturii. Un superb actor de cinema, în haine elegante, râdea fericit în acele poze sepia, ori alb negru. Nu putea să creadă! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, Arina văzu în cămară şirul de cârnaţi şi-și aminti de-o nedumerire mai veche:

–Doamna Mery, zise ea, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea aceasta?!

–Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

–Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întrebă fata uluită. Nici măcar Terente…

La lipsa ei de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, avea vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil(sic!).

Şi, dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, ea făcea cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Era deja confuză!

–A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75 pentru că Victor mănâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Făcând calculul, Arinei nu-i veni a crede:

–Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună: nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi?!

 

 

 

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi, nevastă-sa, îi făcea din cele mai ieftine materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul, ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.

Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă,  făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia ori alb negru. Nu puteam să cred! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:

-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!

-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.

La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.

Şi dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!

-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Fac calculul şi nu-mi vine a crede:

-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI

Reclame

O știre fără două milioane de vizualizări


Despre prostie


Prin 1991 eram profă de mate.  Directorul școlii era de geografie. Dulău bine hrănit, avea un solid instinct de conservare și o lăcomie pe care nu se străduia s-o disimuleze. Pentru intimi era Victor. Filotim, descărca regulat portbagajul la inspectorat. În școală era tigru.

Într-o zi mă aflam în biroul lui să discutăm o modificare la orar.

Intrând cu tupeu, fără să bată la ușă, o portăriță i-a adus plocon o pereche de pantofi din Turcia. Directorul i-a probat bucuros; îi veneau perfect! I-a băgat sub birou și i s-a adresat răstit:

-Fato, nu-s răi, dar să-mi mai aduci încă o pereche, cu două numere mai mari!

Iritată, femeia l-a apostrofat:

-Haoleu! Să moară familia mea! Da’ ce, bre, nea Victore, vrei să-ți potcovesc tot neamu’, ?

-Tot pentru mine-s, fă! Io-mi tai unghiile de două ori pe an și tre să fie pantofii mai largi! –  a explicat el nonșalant.

-Mă iei la mișto, bre? Vrei să fie pantofu’ baban, să creadă fufele c-o ai de juma de metru, hai?! – s-a burzuluit femeia.

-Auzi, fă, putoare?! – s-a enervat Victor. Dacă vrei să te iau la mișto, te disponibilizez și tine și căldăraru’ tău! Urduroșilor!

-Hai, nașule, trăiți-ar zeii! Nu mai știi de glumă? Mâine ai pantofii, să moară copiii mei! Da’ pune și  mata la socoteală că ți-am adus și ghiul și covor persian!

-Asta a fost anul trecut!  Voi mâncați din mâna mea în fiecare zi! – i-a întors-o directorul îmbufnat.

-Și geaca din piele ce-o ai pă mata…- a insistat femeia cu năduf.

Pipăindu-și geaca, directorul s-a întors către mine:

-Din petice, poftim! Rândașu’ de bărbat’su poartă boarfă șmecheră, dintr-o bucată!

Apoi, către portăriță:

-Asta-i lipsă de respect, fă! Mâine te prezinți cu pantofii și c-o scurtă serioasă, din piele, că altfel întorc foaia!

Ieșind portărița, intră Mișa Ionescu, un învățător isteț.

-Ce-i bre cu mata? Ai buzele vinete și te văd cam  palid, cam încercănat…

Scoțând o oglindă din sertar, directorul s-a privit îngrijorat, apoi ni s-a destăinuit:

-Noaptea  trecută m-am jucat cu mâinile în dreptul veiozei și-am proiectat pe perete un iepuraș, apoi un cățeluș… Când m-am uitat mai bine, cățelușul dispăruse, dar pe perete era un lup. După un timp, mi s-a făcut frică de lup și n-am mai dormit până la ziuă.

Mișa a început să râdă cu lacrimi:

-Nea Victore, îți zic de la obraz: mai bine făceai o labă!

-De ce? – se miră directorul.

-Pentru că ați fi proiectat o lebădă și dormeați liniștit! – îi explic eu, care nu eram intimă cu el, și-i vorbeam cu pluralul măriei sale.

Peste vreo două săptămâni, în cancelarie, m-a întrebat care-a fost faza cu lebăda, că și-a muncit creierii, dar nu i-a picat fisa. L-a lămurit Mișa.

Furios, directorul mi-a spus că ofensa se poate șterge doar cu două sticle de votcă.

-Poate kerosen! – am replicat eu, prăjindu-i încă o dată sinapsele.

 

 

 

James Bond și ochelarii


Eram studentă şi încercam să-i fac surorii mele mai mici o reţetă de ochelari. Bugetul îmi impunea restricţii şi toate ramele aveau preţuri piperate. Singura ramă de care mă puteam apropia era neagră. Simțindu-mi ezitarea, vânzătoarea mă încurajează negustoreşte:

-Este un model robust şi bine vândut, domnişoară!  Sir Roger Moore, care-l joacă pe SFÂNTUL şi pe JAMES BOND, tot modelul ăsta-l poartă. Dă un aer bărbătesc…

-Eu vreau o ramă pentru o fetiţă fragilă, de 12 anişori…

-Atunci, chiar de ăştia are nevoie: să devină impunătoare!

Nu că m-ar fi convins aburelile ei dar, atâţia bani aveam şi am luat ochelarii lui SFÂNTUL. În familie disperare mare: drăcoşii de copii, strigau sora mea ochelarista şi aragaz cu patru ochi. Necăjită, mama s-a dus la şcoală să vorbească cu diriginta, o profesoară de biologie foarte de treabă, care fusese şi profesoara mea.

-Ei, asta-i bună!- zice uimită doamna dirigintă. Doar pentru atâta vă faceţi sânge rău? Vedeţi-vă de treabă! Mie dracii ăştia-mi zic SCROAFA!

Papucii chinezești


La terminarea facultății am prins ultima generație de absolvenți cu repartiții guvernamentale. Banchetul de sfârșit de studenție a ținut până dimineață. A doua zi, la repartiții, am ajuns toți în ultimul moment, cam mahmuri și cam perplecși, fiindcă ne-am trezit cu antipaticul Craiu, profesor de statistică, președintele comisiei de repartiție. Cum era un fustangiu notoriu, poreclă mai bună nu i s-a izbit, așa că a rămas Craiu și ca nume și ca supranume. Acest amănunt ar fi fost fără importanță, dacă acest pitic chelios-libidinos nu s-ar fi dat toată seara la colegele mele, care, știindu-se cu situația școlară încheiată, i-au dat flit din toată inima. O colegă pe care a înghesuit-o în balcon i-a dat și un brânci, ha să-l arunce pe moș peste balustradă.  Și, imaginați-vă, acum eram la discreția piticaniei!

Dar în scurt timp ne-am liniștit: nu ne putea atinge nicio răzbunare!Toate posturile erau la țară, ceea ce era foarte enervant! Întindeam toți de o hartă, sperând să nimerim cât mai aproape de un mare oraș sau măcar să nu fie vreun sat de țigani. Eu am fost cea mai norocoasă, fiindcă am prins Silistraru, la 18 km de Brăila. Un alt personaj mulțumit era Manu, care prinsese o școală la 30 de km de satul lui.

După vreo șapte ani de la terminarea facultății, trec prin satul lui Manu și îl vizitez. Deși consătenii îi spun profesorul, amicul meu nu mai profesează, fiindcă acea comună în care primise repartiția este la 30 de km pe hartă dar, în realitate, trebuie înconjurat muntele; pe șosea sunt 130 de km!

Manu arăta prosper dar își trăgea un picior pansat cu meșteșug.

– Ce-ai pățit, prietene?- îl întreb plină de compasiune pentru suferința lui vizibilă.

Râde.

-Știi că io-s ca tata, care nu iartă nimic! A venit o doctoriță nouă în sat și m-a invitat pe la ea. Puteam să aștept până luni, că în timpul săptămânii nu-mi știe nimeni cărările, dar mă pune Aghiuță să-i promit că mă duc duminică dimineață. Aștept să plece nevastă-mea în grădină și mă îmbrac fercheș cu o cămașă albă și pantaloni de costum. Ies în curte și până să-mi fac pantofii cu cremă apare nevastă-mea. Las pantofii și mă duc la o platformă betonată la care lucrasem cu câteva zile în urmă, și-mi găsesc de lucru. Calc într-un oțel-beton ruginit, și-mi intră vreo trei centimetri, străpungând papucul ca pe cașcaval. Na, belea! Aproape leșinat de durere, îi dau nevestei indicații, s-o cheme pe doctoriță. Asta, având altă vorbă cu mine se cam izmenea, probabil se gândea că nevastă-mea a mirosit ceva și-o cheamă s-o păruiască. Vine gagica și mă pansează, îmi face un antitetanos, mă consolează pe furiș dar mie nu-mi mai ardea!

-Se pare că Doamne-Doamne ți-a dat un semn, că voiai să calci strâmb, amice!- zic eu, înclinând mai mult spre amuzament decât spre compasiune.

-Nu zău! Dacă primea taică-meu câte un semn pentru toate gagicile lui ar fi fost ciung, schilod, albinos și fără urechi! N-ai să vezi! Papucii au fost de vină, rebuturi chinezești!

Fără vestă antiglonţ


Era vara lui ’88, intrasem la facultate şi împreună cu prietenele mele, Simona şi Claudia sărbătoream în fiecare zi, bătând cofetăriile din centrul Bucureştiului.

Pe Lipscani, un puşti brunet şi frumos foc ne întreabă în engleză unde este magazinul Eva. Era venit de la Londra, nu cunoştea Bucureştiul şi pierduse o zi încercând să cumpere o hartă. Pentru că drumurile noastre se suprapuneau, am mers împreună. Când a făcut explozie cauciucul la un camion, tipul s-a tăvălit pe jos. Noi am crezut că are o criză de epilepsie dar el a explicat că s-a gândit la un… atentat.

Ajunşi în faţă la Eva a scos 50 de dolari să ne plătească deranjul. Evident l-am refuzat, dar el a rămas nelămurit. În Londra plătise astfel de servicii şi nu-l refuzase nimeni. Poate era prea puţin, pentru că noi eram trei?

I-am explicat că nu este cazul, aveam drum în zonă şi atunci ne-a invitat la masă. Dar, avea de cumpărat ceva pentru femeile din viaţa lui şi dorea să-l consiliem. Am intrat în Eva şi spre stupefacţia noastră deşi Simona i-a arătat cele mai elegante rochii, el a ales vreo 20 de capoate de babă, vreo 20 de rochii ciuciubate, basmale cu flori turceşti şi fuste negre până în pământ şi dresuri groase, pământii la culoare, cum purtau babele la ţară. Toate cumpărăturile erau un balot uriaş şi aşteptam mirate să vedem cum îl va căra.

Se pare însă că era ceva obişnuit ca cetăţenii străini să facă cumpărături la Eva fiindcă şefa de raion şi-a notat adresa hotelului şi a promis că în cursul zilei cumpărăturile vor fi livrate la hotel. Noi am plecat la Terasa Lido. Am mâncat Cordon Bleu şi l-am întrebat pe tip cum a putut s-arunce atâtea sute de dolari pe hainele alea ciuciubate şi prin ce metodă va convinge nişte femei normale să le îmbrace.

Poate nişte arăboaice să se lase păcălite şi să se-nfofolească aşa am zis eu şi el, râzând ne-a spus că este palestinian şi că modelele alese de el sunt foarte apreciate de femeile lor.

Avea 19 ani, şi-a ridicat mânecile la cămaşă, avea 11 cicatrici de gloanţe numai în braţe, 36 pe tot corpul, luptase cu arma în mână de la 14 ani şi acum era student la Londra. În Londra stătuse doar trei zile cât să rezolve inscrierea la Universitate şi venise în România în vizită la unchiul lui, ambasadorul Palestinei la Bucureşti.

A povestit despre Intifada, despre Yasser Arafat, al doilea ca importanţă în lumea arabă după Profetul Mahomed, despre Iadul din ţara lui şi despre situaţia incredibilă din România, unde te plimbi pe stradă fără vestă antiglonţ, şi fără grija că va exploda o maşină capcană sau că un motociclist va mitralia trecătorii.

Poveştile lui erau absolut incredibile dar braţele ciuruite de gloanţe şi lacrimile din ochii lui spuneau că nu minte.

Ne-a invitat pentru a doua zi să-i arătăm Bucureştiul, oraşul în care te poţi plimba pe străzi fără vestă antiglonţ şi am acceptat. Ne-am întâlnit în Cişmigiu şi după un tur al parcului am intrat la Monte-Carlo.

Noi am luat câte un profiterol dar el a vrut doar o apă. Era nerăbdător, avea o mare surpriză pentru noi.

Ne-am continuat plimbarea prin Bucureşti şi ajungând în dreptul unei ambasade, ne-a spus emoţionat că unchiul lui, ambasadorul ne aşteaptă la masă.

Noi l-am refuzat ca muşcate de şarpe. Cu un bărbat necunoscut nu intrăm într-o clădire. Punct!

A ieşit un arab care s-a prezentat ambasadorul Palestinei la Bucureşti şi şi-a dat cuvântul de onoare că ne va trata cu tot respectul.

Pregătise masa pentru noi şi mai multe filme despre Palestina.

-Domnule ambasador, femeile din ţara dumneavoastră umblă îmbrobodite până la călcâi şi trăiesc după un cod strict de mii de ani dar aveţi pretenţia ca noi, la 19 ani să intrăm în casa unor bărbaţi necunoscuţi?  Şi noi trăim după nişte reguli care nu permit acest lucru. La revedere!

Tuică și caviar


Cu ani în urmă, în casă la tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu Popescu, un inginer din Drumul Taberei, am cunoscut-o pe Olga, soacra inginerului. Olga nu cântărea mai mult de 40 de kilograme cu rochie, mărgele şi cercei, bătând bine de 90 de ani. Nu ştiu dacă era şi surdă, dar în general era apatică. Era minunatul an 1988 şi stăteam la poveşti, mâncând zacuscă cu ghebe şi încălzindu-ne cu ţuică de Piteşti. Olga intervenea rar în discuţii şi atunci povestea privind în zare:

-Muuuzică, daaans, fuuumul ţigărilor în cazzzinouri, rrruuuletă, baccarat… nimiiiic nu s-a lipit de mine!

-Se vede, Olga, se vede!- o tachina inginerul.

Unchiu’ Laurenţiu era un povestitor neîntrecut. Probabil că dacă s-ar fi apucat de scris, Sadoveanu rămânea de poveste. Cele mai palpitante erau relatările despre luptătorii din munţi dar şi despre legionarii care, sub conducerea lui Zelea Codreanu deschideau cantine pentru bătrâni şi săraci, plantau pomi şi erau patrioţi. Pentru mine, crescută cu istoria predată în şcolile comuniste, poveştile lui erau picante, dar ciudate. Când venea vorba de Căpitan, Olga prindea culoare-n obraji şi ochii-i străluceau de lacrimi. Îşi făcea curaj să zică ceva, suspina, apoi se răzgândea şi, parcă obosită, se retrăgea iar în lumea ei tăcută. Tanti Cici o încuraja să spună ce doreşte, dar unchiu Laurenţiu îi punea mâna blajin peste mâna ei:

-Las-o! Este deja pe o bancă la Nisa, contemplând un superb felinar din veacul trecut! De ce-o deranjezi? Ca să revină în acest apartament meschin din Drumul Taberei?

Într-o zi, Manuel, cel care mă aducea în vizită la această minunată familie a plecat la chioşc ca să cumpere muştar, tanti Cici s-a repezit în bucătărie să mai facă sandwich-uri şi unchiul Laurenţiu a fost nevoit să răspundă la telefon, în hol.

Am rămas singură cu Olga. M-a atins pe mână:

-Ce năstruşnică este fata mea! Ai văzut cum pune pe acelaşi paltou tartine cu icre de crap, zacuscă şi caviar? Auzi… Să nu bei ţuică la caviar! E un sacrilegiu! Te otrăveşti! Să deschidă o şampanie! El e inginer şi îşi permite! Ehei, a fost şi director la uzină! Dar, ce să-i faci… n-are pic de stil!

O ascultam amuzată. Inginerul era o mare figură. Era greu să spui despre el că n-are stil!

Dintr-o dată, Olga tresări:

-Parcă-l văd pe cal aalllb! Frumoooos! Frumoooos!

-Cine?- întreb eu nedumerită.

Olga mă ignoră. Probabil nu vorbeşte cu mine ci cu propriile năluci:

-Ce bărrrbat! Doamne! Ce bărrrbat!

-Cine, Olga?

-Era bărbat! Era singurul bărbat adevărat!

-Nu mă ajuţi deloc!- zic eu. Nu ştiu despre cine vorbeşti!

-Cel mai drept şi cel mai chipeş! Un prrrinţ!

-Iar visezi la Căpitan?- întreabă oncle Laurenţiu intrând în cameră voios.

Am mâncat zacuscă cu caviar şi de nevoie am băut şampanie Zarea, că ţuica o isprăvise Manuel cât am stat noi la poveşti.

doina champagne_001