Opera și aprozarul


Fragment din romanul Ardei Iuți.

Inițial, capitolul se numea Opera și marinarul, dar fiind publicat în anul de grație 2010, am purces la modificarea titlului, ca să nu se interpreteze politic.

−Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă, prietenă. Eu, fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar te pui cu dracu’ de nevastă?  Ajung în port, la Constanţa şi mă întâmpină muierea cu un vecin, cu maşina. Că, de! Eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. După ce despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi răcoream picioarele şi zice:

−Bărbate, lasă mărunţişurile, că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA.

Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant, ne ia în Dacie şi ne repede la Bucureşti. Ajungem la timp şi consoarta este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură; eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste o oră. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

−Marinare, să dai un whisky, că te-am scăpat de matracucă! Uite, de consolare, o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu; doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu-Matei la un loc, nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel, de comitet, care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania doamnei. Straşnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar, aș fi putut să-mi încerc norocul, s-o cer de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu-i cazul să-mi caut consoarta, c-a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary; ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşele cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi muzee. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi-i umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: –Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura, că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe-aici!

          −Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă!- îi zic.

          −Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă! La Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac! Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi – o  concurez pe Carmen! Nu ştiam eu cine-i Carmen pe vremea aia, dar am tăcut ca un… filosof! La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că… de! Cine era să-mi puie papionul? Și- fără să intru în amănunte că sunt un lord- na că am întârziat la operă!

         Opera începută… O cucoană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala, plină ochi! Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: –Hai că avem noroc! Eu, care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: –Dragă, doar n-am dat o mie de dolari pe rochia asta, ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă, că asta-i de nasul nostru!

Loja… -ce mai!- lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un ins încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei… Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare; toți aplaudă întorși spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon… Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne!… Dă Domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză -acelaşi circ: tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze! Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice: –Marinarule, când sting ăştia lumina, o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă, în vasul cu flori… Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala, iar în picioare, ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem- cu chiu cu vai- la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu, care venise cu noi în autocar. Din două vorbe şi trei îmbrânceli, pricepem că este securistul grupului şi, mârâind periculos, ne bagă într-o maşină. Doamna protestează, că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc:

−Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu, marinarule, o să mai navighezi în cadă, cretinule! Iar tu, madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping-ul la Paris şi la Milano! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la niciun congres! Kaput!

−Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

−Ce-ai căutat, madam, în loja oficială?

−Da’ de unde să ştiu eu, suflete, că aia-i loja oficială? Crezi că vin săptămânal la Opera din Praga?

−Păi, n-ai văzut tabloul preşedintelui?

−Ei, aş! La noi, tabloul lu’ tovarăşu’ este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de la circ.

Sună telefonul.

−Să trăiţi, tovarăşe secretar general! Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială! Mâine la prima oră cred că o să fiu chemat… Mă aştept la un incident diplomatic de proporţii…

− ….

−Aha, au zis că la operă suntem bineveniţi chiar şi în loja prezidenţială?!

− …

−Aha! Bine că n-am intrat în ’68 peste ei?!

−…

-Da? Adică n-a scăpat niciun ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

− ….

-Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

− ….

−Cum? Nu-i tâmpită? E doar simpatică şi are mult umor? Am înţeles, să trăiţi!

Apoi către noi:

−Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot, totuşi, să mă abţin să nu-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez, totuşi, o seară liniştită!

După povestea asta am venit în ţară, am divorţat rapid şi m-am apucat de facultate. Madam Armăşescu mi-a arătat în câteva zile cât de mişto este viaţa dacă ai pe cineva potrivit lângă tine.

 

 

Anunțuri

O însemnare mai veche


Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semiîngropate şi nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit şi ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor. Sunt fericiţi că au aer curat şi izvoare minunate.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii

Clanță de Rai


CLANȚĂ DE RAI

Vara lui ’81. Îmi făceam vacanța într-un cătun pe malul Siretului. Văpaia năucise oameni și dobitoace. Trăgând nădejde să fie racordați la curent electric, plătiseră câte 10 000 de lei unui ins care dispăruse precum venise. O anchetă tardivă stabili că fusese un escroc. Sătenii rămaseră la lămpi cu gaz și tranzistori pe baterii. Comunitatea era în declin, unii tineri se risipiseră la oraș, câțiva trudeau la CAP, alții păzeau vitele, făcând planuri să fugă în lume. Divertismentul îl asigura Beboaica, curvă îmbătrânită în rele; îi consola pe bețivi și-i nărăvea pe puști. Avea un capot lung, cândva negru; bârfa favorită era că nu poartă chiloți. Jan, bastardul curvei, stâlpea bodega. Când îl apostrofa careva că-i pierde-vară, Beboi îi arunca în obraz: Te iei de fii-tu, bă? Mai bine mi-ai plăti pensie alimentară! La biserică slujea un popă nici mai bun, nici mai rău decât alții. Șoșu, întârziat la minte și nevastă-sa, Fonfăita, se puiau fără frână. Își amăgeau zilele c-o brumă de câștig, osândind c-un catâr surd. Câteva babe încă-i mai așteptau pe americani. Țineau șanțul, asigurând rapida propagare a zvonurilor. Unchiul meu, Tudur, zis Beleua, era căruțașul satului.

Îmbulziți de necazuri, țăranii mai aveau o pacoste de îndurat: un hoț se puse cu răul pe sat și oamenilor le dispăreau ba gâștele, ba tranzistorii, puținii bănuți, câte un ceaun ori te miri ce!

Satul lâncezea în puterea soarelui. W.C.-ul era în fundul grădinii, o cașcarabetă însăilată în scânduri putrede, survolată de escadrile de muscani negri și verzi.

Văzând încotro mă îndrept cu pas zorit, Beleaua strigă după mine:

Nu uita lumina aprinsă! Și, vezi, că m-am modernizat! Am și hârtie genică!

Mă săturasem să mă bășic de la frunze; vestea mă bucură.

La privată, sulul promis nu era nicăieri. Nu-mi luă mult să pricep: Idiotul de Dostoievski era pe post de… hârtie genică.

     Rezolv c-o mână de frunze și plec prin grădină direct la Siret, să mă bucur de lectură. Seara, pitesc cartea într-o scorbură și, întorcându-mă acasă, îl găsesc pe Beleaua zdruncinat: Hoțul a lovit iar! Lui Basamega i-a luat butelia, apoi a năvălit în ograda mea: m-a prădat de carte, nene!

     Tac mâlc!

     Fiind perioada muncilor agricole, cursa mergea doar până în centrul comunei. De acolo, spre cătune, fiecare se descurca. Având căruță, Beleaua mergea să rostuiască un ban.  Luă un milițian de la comună și un procuror venit să ancheteze recentele furturi. Îi puse la curent cu situația din sat, accentuând pe drama lui personală: hoții îl furaseră pe Idiotul chiar de la privată!  Nevasta lui îi puse pe oficiali  la masă. Până să le ajungă dumicații în stomac, pe uliță se făcu un chilăbău ca la urs: Beboaica, beată, îmbrăcată cu sutana popii, trecea petrecută de un alai de copchii desculți.

–N-ai rușine? Cum umbli cu sutana popii? El cu ce-i îmbrăcat? – se holbă milițianul la ea.

–Dacă l-o trage curentu’, să-și puie rochia mea! – rosti ea râzând și-și urmă drumul.

După câteva ore de cercetări, toate pistele duceau la Jan, bastardul Beboaicei. La percheziție se înființă tot satul, să-și recunoacă bunurile. Oamenii legii îi obligară pe adulți să rămână în drum, dar noi, copiii, ne adunaserăm ciotcă pe prispă.

Procurorul apăru în cadrul ferestrei:

–S-au depistat următoarele bunuri: o butelie, trei tranzistori, o zăbală de cal, o lanternă, un covor de iută și o carte! Ție ce ziceai că ți-a furat, Tudure? – întrebă procurorul, care găsise o carte cu copertă lucioasă, albastră.

Idiotul! – strigă păgubașul bucuros.

Procurorul privi încurcat poza lui Ceaușescu de pe coperta albastră[1], băgă cartea sub covorul de iută, să n-o mai vadă careva, și-i făcu semn milițianului să-l bage pe Beleaua în casă. Mă zgâiam la geam, cu ceilalți copii. Pricepusem încurcătura și așteptam urmarea cu inima-n gât.

–Auzi, bă Tudure! Noroc cu nevastă-ta, că ne-a pus în capul mesei! Acum ai scăpat! Dar, dacă te mai ștergi cu Idiotul la cur, putrezești la ocnă, moșule!

Beleaua icni înciudat.

Îmbrăcat în capotul Beboaicei, preotul își făcu loc printre săteni ca să-și recupereze sutana.

–Ce înseamnă asta părinte? Parcă ești sperietoare de ciori! – se încruntă șeful de post.

Cine-i fără de păcat, să arunce primul piatra! – sări Beboaica în apărarea preotului.

–Adică? – se băgă și procurorul în vorbă.

Muierea se spovedește la popă și bărbatul la așternut! Voiam să aflu și eu de-o fi vreo clanță de Rai prin sat! – declară semeț femeia îmbrăcată în sutană.

–Ptiu, Drace! L-ai îmbătat pe părintele și l-ai ademenit în pat ca să-l tragi de limbă! – se minună procurorul. Dar sutana? La ce drac ți-a folosit să te măscărești pe uliți?

–Avea haz să știu doar io?  Am făcut dovada, să știe și ele! – strigă Beboaica.

Babele se zguduiau în hohote, dar nevestele tinere oftau, apăsate de-o musculiță pe basma.

    –Bravo, madam! Dacă erai cu zece ani mai tânără, te încadram ofițer la cercetări penale!

 

[1] Cartea Nicolae Ceaușescu, biografie și texte selectate, autor Michel P. Hemelet.

Tremurici


                                                 

Eram la vârsta la care contau două instituții: librăria cu vitrina plină de mașinuțe chinezești și cofetăria Mimoza. Socialismul mai avea foarte puțin până la primul frison, când în țară avea să dispară zahărul de pe rafturi. Încă se găseau zeci de sortimente de prăjituri, dropsuri, fondante, jeleuri și piramide elaborate din tablete de ciocolată. Lichiorurile fine și romul Jamaica îl aduceau și pe papașa în prăvălie. Peste două vânzătoare rimelate și apretate: Mariana și Stela, șefă era o grasă, Ricuța, verișoară cu mama. Mariana glumea până sărea capsa de la portofelul lui papașa. De la un bacșiș la altul, babacul se aprinsese. Când intra el în prăvălie, Stela începea să aplaude dansând și cântând. Ricuța îi ținea isonul:

Vin tăticule, vin bibicule, vin! Cu portofelul plin, Să ne distrăm puțin!

Într-o zi, după Ignat, Mariana, generos parfumată, se miorlăi:

–Ai tăiat porcușorul? Să-mi aduci o piftiuță! Mă prăpădesc după tremurici!

–Oh! Ce botic dulce ai când zici tremurici! S-a mâncat toată răcitura dar, pentru tine, fac alta la noapte! – o asigură el, lăsându-i bacșiș ca la restaurant.

Ai grijă să speli porcușorul în urechiușe! – se alintă ea. Mă știi! Sunt pretențioasă!

–Am fost bucătar în armată! O să vezi cât sunt de bun! – se cocoși el.

Aflând mama că dumnealui, care ținea grijă doar de ziar și stadion, se pune pe făcut piftie pentru putorișcă, se supără și plecă la țară. Bucuros că și-a câștigat libertatea, papașa se cinsti cu vișinată, să i se ascută cuțitele, având partener pe nea Costică, vecinul de peste drum.

     –Măi, Costică, mergi de umblă, că trebuie să pun piftia la foc! Sunt la un tremurici distanță de scutecele Marianei! – se grozăvi el.

Intrând în acțiune, mă băgă în priză să-i curăț usturoi, apoi mă trimise la culcare. El răsturnă piftia în două tăvi înalte, una mare pentru Mariana și cea mică pentru fete, apoi le duse la rece. Când se liniști casa, după o inspecție la piftii, trăsei un litru de vișinată din damigeană, pitind sticla în cămară, printre sucuri de roșii și bulioane. A doua zi, venind de la muncă, papașa mă înhămă la sacoșe, să ducem tăvile la fete.

Mariana îl răsplăti cu un pupic și se puse pe mâncat, la masă, în văzul clienților.

–Mm! Tremurici! Mă prăpădesc după tremurici! De-li-cios!… Ești genial, papa!

Godin-ul din prăvălie scotea mai mult fum decât căldură, dar papașa transpira de fericire. Mariana se fandosea cu gura plină. Brusc, ochii îi ieșiră din orbite. Bătu din picior indignată:

Copita! Copita! Mi-ai băgat copita, bre! – urlă ea.

Clienții se uitau dezaprobator la papașa, suspectându-l c-a pipăit-o ori a călcat-o pe picior. El roși nădușit și nedumerit când, o copită răsărită de sub tremurici lămuri problema. Un hohot de râs coșcovi varul de pe pereți. Oamenii comentau înveseliți:

–Ce-ai izbit bre, copita în piftie? Are pedichiura făcută, măcar?! – se interesă o blondă.

–Care te pricepi, mă, să citești porcului în copită?– râdea Ricuța zguduindu-și șuncile.

–Ha! Piftie cu răvașe! Mai bine puneai o sulă! – își dădu cu părerea o babă care ducea dorul.

–Brava bărbat! Ce să pună copita în prag? O bagă direct în strachină! – turnă Stela gaz pe foc.

Papașa privea năucit la infama copită, fără să priceapă de unde apăruse. Rănită în amorul ei de vânzătoare fatală, Mariana urlă isterizată:

–Auzi, bre! Te spun la nevasta matale, că te ții după fetițe! Să-ți iei copitele la spinare! Valea!  Degeaba insistă el să guste din cealaltă tavă; zguduită de lacrimi, mimoza dispăru în magazie. Nu mai era nimic de făcut! Recuperând tava buclucașă, babacu o porni înainte, ofticat.

Acasă, bănuitor, începu să mă interogheze:

–Măi, tătuțu! Cum au ajuns acolo afurisitele de copite?

–Habar n-am! Ziceai că le dai la cățel… cu vișinată, să-i taie greața! – plusez eu.

–Să dau vișinată la cățel? – se miră el. Dar, ce? Ori eram beat? – întrebă nesigur. Cât am băut?! Ia, scoate clondiru’, măi tătuțu!

În damigeana de trei litri, vișinele erau aproape pe uscat.

–Oho! M-am lămurit! Am zvântat-o! – zise înciudat și renunță la anchetă.

A doua zi, papașa trecu pe la cofetărie să vadă dacă și-a căpătat iertarea. Fetele mâncaseră din piftie fără incidente dar, ghinionistă, mimoza nimerise și a doua copită. Dezastru total! Urmărit de ghinion, plecă spre casă ca un câine bătut. Nea Costică îi ieși în cale cu chef:

–Ei? Gata, bucătărașule? Ți-a picat Mariana în scutece?

–Pe-aproape! – se eschivă papașa abătut.

–Cât de aproape? – se interesă vecinul curios.

La o copită distanță! – suspină el nefericit.

La două! La două! – îmi venea să urlu, dar cuvintele rămaseră nerostite, ca să nu mă dau de gol că sabotasem piftiile.

 

 

 

 

 

Haiducul Dunării


coperta 1 haiduc.PESCARUL GHINIONIST

(capitolul II din romanul Haiducul Dunării)

În Stăncuţa, satul de la Dunăre, multe mergeau anapoda, dar gospodarii ştiau pe propria piele că unde-i rău, e loc de mai rău, aşa că-şi vedeau de treburi ca şi când le-ar fi fost bine. De parcă iureşul războiului şi asuprirea neamţului n-ar fi fost destul, în sat fu repartizat Tomac, o namilă de jandarm, ce mergea doar călare. Zbierând la lume acolo unde-ar fi mers vorba bună, îşi croia drum printre oameni cu biciuşca, chit că nimeni nu-i şedea bucuros în cale. Venit de la oraş, le reproşa ţăranilor praful, arşiţa şi lipsa facilităţilor urbane. Sătenii îndurau supuşi, cum mai înduraseră şi pe alţii.

Singurul ne-mpăcat cu câinoşenia jăndarului era Niţică, împieliţatul cel mic al Bulgăroaicei. Făcut de mamă-sa la bătrâneţe şi cam din calicie, după ce mai slobozise încă unsprezece plozi înainte, Niţică era puţin la trup, dar mintos. Adesea sătenii ziceau că parc-ar mai fi fost la un cur de babă. Nici mamă-sa, Bulgăroaica, fiind descântătoarea satului, adică la egal cu cârciumarul şi popa, între greii obştii, nu era slabă la minte.

Jucându-se c-un pui de arici pe malul Dunării, Niţică tot îşi zdrobea mintea, să găsească o cale, să-l îndepărteze din sat pe jăndar. Îi plăcea să privească gârla, îl ajuta să-şi rânduiască gândurile poznaşe. Călifarii pluteau făloşi printre raţe şi gâşte. Lotci pescăreşti – opincile lui Dumnezeu, cum le zicea băiatul – ţeseau tăcute malurile.

Pe seară, când să plece spre casă, îl puse pe puiul de arici în iarbă şi porni spre sat. După câţiva paşi, răzgândindu-se, făcu cale-ntoarsă. Îl luă în palme, întrebându-l:

–Ce-ai să te faci tu, micuţule, singur-singurel pe aici? Unde-i mămica ta?

Ariciul scânci.

–Uite, Puiule! Mă prind să-ţi fiu tătic! Tătic bun şi dulce, nu cum sunt taţii prin sat: beţivi, zurbagii şi bătăuşi! Te voi boteza Tunsu! În seara asta te iau cu mine, dar te voi aduce pe malul gârlei în fiecare zi. Dacă vine mama ta după tine, te las ei şi noi rămânem prieteni. Dar, sufleţel, dacă eşti al nimănui, bucură-te: acum mă ai pe mine!

A doua zi, un soldat neamţ puse afişe la cârciumă şi la biserică, anunţând pentru duminica următoare concurs de pescuit. Putea participa oricine poftea, premiul fiind un ceas militar marca Marvin.

Fiind sat de pescari, mulţi îşi puseră nădejdea să se fudulească punând mâna pe grozavul ceas.

Dar jăndarul le strică socotelile. Trecu călare pe uliţe şi interzise oamenilor să vină la concurs. Astfel, rămase singurul participant din sat contra nemţilor. Se şi vedea cu superbul ceas Marvin la mână!

Ba mai mult: le pretinse să vină spectatori, vază toţi cu cât dichis ridică mnealui peştele din apă.

Niţică, văzând că-i pune pe ţânci să-i sape după râme, se pregăti şi el… în felul lui.

În dimineaţa concursului comandantul hotărî ca şi din partea nemţilor să fie tot un singur concurent. Oamenii se adunară cu price pe mal. Îl urau pe jăndar şi-l blestemau cum nu-şi aminteau să mai fi blestemat pe cineva vreodată. Oancea al lui Carcalete şi Grigore al lui Carşoti erau cătrăniţi:

–Am ajuns de râsul stârcilor, frăţică! Pescari din neam, de-am dovedit caşaloţi şi monştri[1], să stăm cu braţele cruciş cât bagă băţu-n baltă un târtan! – zise al lui Carcalete.

–Doamne, apără şi păzeşte, că greu ne mai încerci pe noi! Să-mi pice mâinile de-oi aplauda! – întări Carşoti.

–Nu te grăbi cu vorba, nea Grigore! Eu zic c-o să aplauzi, de-ţi vor roşi palmele! – se băgă şi copilul în seamă.

–Dispari, drace, să nu-ţi pişc ţie niscai aplauze! – îl apostrofă pescarul.

Copilul îşi croi loc, ochind poziţiile în care se instalaseră concurenţii. Apoi, lăsând lumea să-şi verse năduful, se retrase din mulţime şi-şi văzu de treburile lui. Înotând pe sub apă, ajunse exact sub undiţa jăndarului. Cu trestia cu noduri sparte, inventată de Tirenti[2], Niţică respiră în voie şi-şi duse planul la bun sfârşit.

Mai întâi, de încălzire, îi agăţă de cârlig  o cutie de conserve umplută cu chetriş[3].

La fir întins pescarul trase victorios. La semnal oamenii începură să aclame. Tinicheaua pendulă în aer în râsete şi huiduieli. Carşoti răguşise.

Niţică aşteptă o vreme, apoi îi puse în cârlig o ciubotă stâlcită.

Tomac smuci. Oamenii jubilară şi nemţii traseră încă o porţie de râs.

Concurentul îşi propuse să-şi păstreze calmul, mânat de dorinţă: voia musai să capete ceasul!

Să se răcorească deplin, agăţă în cârligul neamţului o tigvă de cal.

Camarazii amuţiră, dar sătenii se amuzau gros.

Socotind c-a venit timpul pentru marele trofeu, Niţică agăţă-n cârligul târtanului o mâţă moartă.

Firul se-ntinse iar. Jandarmul se opinti plin de speranţă. Hoitul ieşi din gârlă tăind aerul  în urale.

Soldaţi şi săteni erau în delir. Grigore al lui Carşoti îşi încinse palmele:

–Dat dracului, mezinul Bulgăroaicei! La fix a zis! – se minună omul. Îi mâna lui! Mă prind!

Pescarii se simţeau răzbunaţi. Veniseră porniţi pe zaveră şi ieşise de comedie!

Niţică gândi să mai prindă ceva din spectacol şi se hotărî să iasă. Mai avea ceva de făcut: cu grijă să nu mişte pluta, storci şi râma din cârlig: lucru ştiut, peştele muşcă doar la râma vie. Din patriotism, strivi şi râma vărzarului.

     Vericule! Tomac îşi speriase norocul, dar nici neamţul nu se simţea prea bine!

Înotă în aval, ieşi pe furiş din apă, aşteptă pitit să i se usuce părul şi se amestecă în mulţimea de curioşi.

Sătenii râdeau pe furiş, iar nemţii se tot mirau de ghinionul concurenţilor.

Concursul se termină fără ca jăndarul să prindă un ciortănel cât de mic. Umilinţă până la nori!

Popa Lisandru, trecut prin grele încercări cu Niţă, văzu cârpit cu fir albastru ghinionul nefericitului şi-i zise coanei preotese:

–Nu spun cum a făcut, dar mă prind că-i mâna împieliţatului!

–Decât cu Niţică, mai bine lupta cu tot satul! – fu de părere şi prezbitera.

Nici nemţii nu vedeau în ghinioanele recente, simple coincidenţe pe capul bieţilor pescari. Puteau paria că-i mâna lui Nitz, dar nu aveau dovada. Plin de oftică, Tomac se purtă şi mai crâncen cu sătenii.

 

 

[1] A se vedea volumul Copilul Dunării.

[2] Romanul Terente-Zodia zmeilor.

[3] Pietriş.

Cronică de carte: Comoara Doinei Popescu


http://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/72745-cronica-de-carte-comoara-doinei-popescu-fascinantele-aventuri-ale-unui-copil-al-dunarii

* Doina Popescu-Brăila – Copilul Dunării, Editura Torent Press, Brăila, 2015

În aceste zile, când face furori pe marile ecrane „Comoara” lui Corneliu Porumboiu, scriitoarea brăileană Doina Popescu repropune cititorilor un alt fel de comoară, aventurile unui copil al Dunării, Niţă, care o să vă aducă cu siguranţă aminte de Nică al lui Ştefan a Petrei şi de alţi mari eroi ai literaturii pentru copii… Dacă vă gândiţi la Mark Twain este ok (de altfel, o ecranizare a lui Tom Sawyer s-a filmat aproape de Galaţi şi Dunărea poate fi înfrăţită, însurorată cu Mississippi!), chiar şi la Sadoveanu din „Dumbrava minunată”, iar dacă tot am făcut referiri cinematografice, Doina Popescu adoptă sui generis maniera în care Benigni turna filmul „La vita e bella”, tratând ocupaţia germană a satului Stăncuţa cu mult umor, dulce amar, parcă în opoziţie cu un text care a dus la ecranizarea filmului „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte!”…

Aşadar, suntem în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi vom cunoaşte nemaipomenitele aventuri ale lui Niţă şi ale prietenului său cel mai bun, Toderaş, gânsacul moţat.

Cartea chiar începe cu un capitol intitulat „Comoara turcilor”, în care se povesteşte despre isprava unor strămoşi ai personajelor, care au făcut un mic act de sabotaj, patriotic, dacă vreţi, răsturnând o barcă în care era aur şi ucigând doi „turcafleţi”, pentru care au avut multe remuşcări…

Auzind legenda, micul Niţă tot va căuta cu ochii deschişi pe fundul Dunării comoara… dar va păţi precum găina din poveste, care a găsit o mărgică. În cazul lui, un ciob verde… Un ciob prin care se vede o lume fascinantă, reînviată, dacă nu chiar inventată pe ici, pe colo de către autoare, posesoarea unui umor straşnic, pantagruelic, o lume care este chiar comoara Doinei Popescu, cu personajele ei pitoreşti, precum bunica Dobriţa, mama lui Niţă, „tartoriţa” care i-a mâncat sufletul scriitoarei în copilărie, pentru că, da, v-aţii prins, între scriitoare şi personaje sunt nişte legături de rubedenie. Cert este că tartoriţa nu i-a mâncat tot sufletul, i-a mai rămas să scrie măcar nişte cărţi care merită atenţia… Niţă e un fel de Bulă sub ocupaţie nazistă, sau un Păcălici, demn urmaş al lui Păcală, care-i pedepseşte în felul lui pe cei nedrepţi, nu numai nemţi, dar dintre aceştia din urmă, unii chiar ajung în prima linie a frontului pentru că nu au fost… cuviincioşi cu Niţă. Dar pedepsiţi şi surorile mai mari, ţăţicile, un bătăuş, chiar şi învăţătorul! Când Niţă se mai şi îndrăgosteşte, fandaxia-i gata! Fetiţa, pe numele ei de regină, Cleopatra, nu-i de ici, de colo, ci dintr-o protipendadă locală… Salvând-o de la înec, Niţă devine un erou şi pentru rudele fetiţei, băiatul fiind invitat în înalta clasă! Prilej de alte şi alte situaţi comice! La un moment dat, ba chiar de mai multe ori, cartea capătă şi valenţe de roman poliţist, dacă nu chiar de unul cu fantome: sunt investigate cu metode non-conformiste o crimă făcută de nişte ciobani, de fapt de unul, dar nu spunem mai mult! (Niţă este trimis „ucenic” la stâna unde era criminalul!), dar şi una făcută de nişte circari! În primul caz, Mioriţa este răstălmăcită inteligent, cu acelaşi haz nebunesc. În carte se mai vorbeşte pe undeva, într-un moment, chiar despre un caşalot pe Dunăre, iar când o mare inundaţie vine, Niţă nu pierde prilejul de a deveni din nou erou, salvând un prunc nou născut! Pline de umor sunt şi secvenţele în care chestiuni delicate de limbaj, în care, de pildă, fuduliile de berbec sunt numite cât se poate de neaoş, pot duce la sfărmarea câte unui univers întreg: precum acela al iubirii dintre micuţii Niţă şi Cleopatra! Deoarece, când, la ziua de târg, mama Cleopatrei, îndemnată indirect de Niţă să comande fudulii, „chestii foarte gustoase”, află ce sunt fuduliile, conchide ferm că Niţă este un pervers mic şi că nu are de ce să continue idila! Un accident care o lasă pe cucoană „despuiată”, cu toată dantelăria fină de la Paris, îi întăreşte hotărârea de o duce pe Cleopatra în capitala Franţei pentru totdeauna… Un episod poate aşteptat la o scriitoare care promite o carte intitulată „Despre sex în gura mare”! Lăsând gluma la o parte, exceptând ultimul text, un fragment din romanul „Comisia Zürich”, unde parcă Terente şi podoaba sa nu prea au ce căuta, cartea este o surpriză mai mult decât plăcută, cel puţin pentru publicul ţintă: copiii şi adolescenţii, chiar şi cei care se ascund în cei mai bătrâni dintre noi! Dacă Niţă şi Cleopatra se vor mai întâlni, vă lăsăm să descoperiţi! Poate chiar într-un text cu, poate, ultimul haiduc din Balta Brăilei!