Instantanee în zori

Într-o noapte, mi-am dat seama cu uimire că deși am sărit de 40 de ani, am văzut sute, mii de apusuri de soare, stând pe treptele din fața casei și privind cum se retrage soarele la asfințit pe strada Republicii, fostă Regala, astăzi Eminescu. Sute, mii de apusuri și doar un singur răsărit… Este drept aveam 18 ani și eram împreună cu cel mai chipeș băiat din liceu și, poate, pentru oricare dintre colegele mele, ar fi echivalat cu mii și mii de răsărituri. Nici eu nu l-am uitat…

Dar, cum se întâmplă destul de des să mă prindă zorile scriind, mi-am dat seama că este suficient să deschid ușa la terasă, ca să urmăresc nașterea soarelui în toată măreția sa. M-am uitat la ceasul de pe telefon: 6,44. Răsăritul urma să aibă loc la 7,06.

Am deschis ușa la terasă. Am rămas în prag fiindcă zăpada era de 70 de cm și am început să fac fotografii din minut în minut de la 6,45 până la 7,02. Mâinile mi-au înțepenit atât de tare la -11 grade Celsius, încât am fost nevoită să mă retrag în dormitor. Îmi părea rău că am capitulat înainte de marele eveniment dar gerul a fost mai tare. Am intrat în scutece încercând să mă încălzesc câteva minute ca să mai fac o fotografie exact la 7,06. La 7,05 a intrat rugbistul în cameră:

-Mamei i-a fost rău toată noaptea, i-au înțepenit umerii și a avut frisoane.

-Și de ce nu m-ai chemat mai devreme?

-Nici eu n-am aflat decât acum, când am intrat la ea în cameră. A lăsat să răsară soarele fiindcă nu a vrut să ne deranjeze. Știi cum e mama…

Am alergat pe scări, am chemat Salvarea și, chiar dacă eu n-am mai apucat să fac acea fotografie, sâmbătă, 18 februarie 2012, Soarele a răsărit conștiincios la 7,06.

Alfa mea a avut o scamă la încuietori din cauza gerului. Am urcat în tancul rugbistului, am făcut câteva fotografii la parbrizul înghețat cât s-a încălzit motorul, apoi am plecat în urma Salvării.

În această dimineață, scăpată de sub supravegherea Adei, mama a comis-o: o tavă de cartofi la cuptor absolut delicioși. Îi spun mereu că muncește prea mult, dar ce să-i faci, vai de părinții care n-ascultă de copii!

Această prezentare necesită JavaScript.

Poate nu este o întâmplare că în viață am fost cu ochii pe Apus. Lumina vine de la Răsărit  ne-a pleznit peste retină și ne-a sleit  vreme de cincizeci de ani.

Miracolul răsăritului

Viața celor mai mulți oameni este o complicată cursă de obstacole. Mai sunt și cei predestinați unor vieți insipide dar și unii condamnați la o perpetuă tragedie. Cum ne acceptăm fiecare destinul și cum ni-l redesenăm poate încape adesea între coperțile unui roman. Dacă am avea timp să ne oprim ca să analizăm viețile celor de lângă noi, dacă ar exista mai puțină indiferență, mai puțină nepăsare, am descoperi adesea miracole.

O femeie energică și independentă s-a trezit într-o zi cu un diagnostic stupefiant: două tumori pe creier cât două pere. Operația a reușit dar viața i s-a schimbat radical. N-a mai putut profesa, nu s-a mai putut bucura de marile ei pasiuni: literatura și matematica.

Dar, într-o dimineață, fascinată de spectacolul răsăritului s-a apucat să-l picteze. Ca un triumf asupra vieții, în fiecare dimineață a desenat iar și iar miracolul răsăritului. În fiecare dimineață, același tablou și totuși diferit. Acum are 2200 de tablori, dovada că a învins în lupta cu viața  de tot atâtea ori.

Vestea că o femeie desenează răsăriturile s-a propagat. Unii au ridicat nepăsători din umeri, alții au fost fascinați. Un bărbat a venit să cumpere tabloul din ziua în care a murit nepotul lui pentru a avea în fața ochilor ultimul răsărit privit de acesta dar și tabloul din ziua următoare. Lumea de după…

Alți oameni au venit să cumpere tablouri din ziua în care s-au căsătorit alți din ziua în care s-au cunoscut ori s-au îndrăgostit. Alții au găsit potrivit să aibă în casă răsăritul zilei în care le-a venit pe lume un copil.

Femeia nu se mai poate bucura de matematică și literatură, ca în trecut, dar este fericită pentru fiecare răsărit din viața ei: un miracol pentru care este recunoscătoare și pe care-l celebrează zi de zi.