PROZĂ AFURISITĂ

Au trecut nouă luni de la debutul meu literar cu romanul Comisia ZÜRICH şi şapte luni de la lansarea acestui blog. Nouă luni, timpul în care se pregăteşte un pui de om să iasă în lume. Puiul meu, de care sunt foarte mândră, şi pe care vi-l vestesc după nouă luni, este PROZA AFURISITĂ!

INTERVIU

Acum o lună Sânziana Ene, managerul Galeriei PROMOSEO cunoscută în blogosferă şi ca sinsdesign mi-a solicitat un interviu. Îl redau fără intervenţii pe text.

Doina Popescu profesor, scriitor, blogger

februarie 18, 2010 sinsdesign

Ajung la ultima parte din seria interviurilor promise în această săptămâna.

Dacă ieri vă invitam la un interviu cu Jeanina, astăzi vă invit la interviul Doinei Popescu , cea care a câștigat titlul de blog al săptămînii în galeria Promoseoo.

Mai multe detalii despre blogul saptamanii puteti citi aici.

Schimbând ușor registrul, trec la o bloggerita de profesie profesoară de matematică,  care colaborează ca jurnalist cu mai multe publicații din Braila și Galați.  Nu pot trece cu vederea faptul ca Doina iubește avioanele și pilotajul sportiv și a publicat deja un roman,COMISIA ZURICH.

V-am făcut deja curioși? Vă invit să citiți rîndurile de mai jos.

1) Ce a fost mai întâi, blogul sau bloggerul?

Cu certitudine, spiritul de blogger s-a oţelit înaintea apariţiei blogului.
Prin 2007 am vrut să-mi fac un blog şi am intrat să iau pulsul blogosferei. Cred că am avut ghinion.
Am intrat pe blogul unor celebrităţi care spuneau “nimic” şi unde nişte trepăduşi, cu sutele, comentau ce voiau ei dar, în general fără legătură cu “nimicul” iniţial.
Am glisat spre bloguri anonime şi am nimerit nişte bloggeri nervoşi, complexaţi, fericiţi că pot jigni protejaţi de anonimat. Am zis ok, ne înjurăm în tramvai, la piaţă, la stop sau la benzinărie. De ce să o facem şi pe net? Şi am pus punct acestui capitol.
Blogosfera are sens doar dacă este dominată de informaţie corectă, eleganţă în exprimare, discurs inteligent şi evident, umor…
Am rămas doar cititor de bloguri şi în timp am observat o profesionalizare a acestei branşe. Aspectul şi conţinutului blogurilor a evoluat exponenţial, ritmul s-a înteţit şi am zis că este timpul să intru în acest angrenaj viu.
Sunt printre cei mai “tineri” bloggeri cu debut în 20 decembrie 2009. După 50 de zile pe WordPress am 133 de postări, 900 de comentarii şi 10000 de vizitatori.
Este mult, este puţin? Cititorule, când toţi îţi dau termene, somaţii, ore suplimentare, amenzi, penalităţi, refuz la plată, ghionturi sau şuturi în fund, eu îţi dau măcar un zâmbet. Dacă eşti harnic şi mă cauţi la CUIBARUL CU OUĂ, poate-ţi iei mai multe…
Toată naţiunea l-a căutat pe Năstase la ouă şi nu s-a ales cu nimic! Căutaţi-mă şi pe mine la ouă, vă rog…, zâmbiţi şi căutaţi-mă!
Hărnicia cititorilor mei m-a ţinut aproape de blog şi simt că am dat la schimb bucurie.

2)Cât de mult sau cât de puţin ai suferi dacă toate ziarele din lume s-ar desfiinţa?

Ziarele, scrise bine sau prost sunt o expresie a libertăţii şi ele n-ar trebui să dispară ci să se adapteze. Că evoluţia tehnologică le va muta în mediul on-line este o certitudine dar, vor rămâne şi cititori conservatori care vor dori gazeta de hârtie.
Dar cititorii sunt mai inteligenţi decât patronii de ziare şi au un orizont de aşteptare bine definit.
Ziarele on-line se scriu practic simultan cu desfăşurarea evenimentului dar şi feedback-ul este instantaneu.
A se vedea ce petardă şi-a băgat în chiloţi Ionuţ Popescu când s-a transformat în avocatul celor de la Roşia Montana, şi ce comentarii mature, documentate, pertinente şi la obiect au făcut cititorii. Eu dacă eram redactor şef la respectivul ziar, racolam trei dintre comentatorii cei mai valoroşi şi îi angajam imediat cu un pachet salarial stimulativ.
Cât de moral este să tăiem păduri ca să facem ziare, iată un subiect greu de epuizat! Eu am această dilemă: am de tipărit trei cărţi în următoarele 2 luni şi nu am o soluţie care să mă mulţumească.
Iniţial mi-am propus să le public doar pe net dar am înţeles că în România majoritatea oamenilor citesc doar cărţi tipărite. Numărul celor care au renunţat la abonamentul de net din cauza crizei este alarmant iar alţii nu au acces nici măcar la serviciu, având doar intranet.
La Gaudeamus, am discutat cu cititorii şi majoritatea mi-au spus că citesc doar recenzii sau referinţe pe net dar cartea o preferă pe noptieră.

3) Poţi încheia o zi bună fără a pune ceva pe blog?

Scrisul pentru mine are o forţă vindecătoare:  în roman sau pe blog este forma mea de luptă cu toată RĂUTATEA LUMII!
Scriind, mă transform într-o imensă staţie de epurare: iau toate mizeriile şi pe toţi ticăloşii din viaţa mea şi îi transform în hohote de râs… APĂ VIE, cum zicea Petroniamarcs, o cititoare de-a mea.
Chiar dacă n-am un prieten ca Roman Rolland, sunt o cititoare prea versată, ca să nu fiu conştientă că romanele mele vor avea succes. Dar cu siguranţă, voi intra în cărţile de şcoală ca inventatoarea unui nou gen literar: “proză afurisită”
Zile bune sau grele, noaptea, cu laptopul în braţe am o misiunea clară: să scriu măcar o proză afurisită pentru cititorii mei care păzesc toată ziua blogul să vadă ce-am mai scris.

4) Cum ar trebui să arate un blog ideal ?

Ca şi conţinut, depinde dacă-i jurnal, blog de informare, de opinie, fotoblog sau…  blog de scriitor. Conţinutul original, interesant şi de calitate este obligatoriu…
Dacă discutăm de aspect, m-ai prins unde mă doare! N-am găsit o formulă care să mă mulţumească dar sunt în studiu. Îmi doresc un blog ca un acvariu în care să vezi toţi peştii în splendoarea lor. Să fie accesibil, uşor de citit şi să-l încânte pe cititor să scormonească.

5) Cât de scriitor este un blogger şi cât de blogger trebuie să fie un scriitor?

Un blogger care scrie zilnic şi se exersează în strunirea şi deopotrivă dezlănţuirea cuvintelor, în funcţie de genul abordat poate cocheta în timp cu jurnalismul sau cu scrisul de cursă lungă. Dar ca să merite să tai un copac pentru cartea ta, trebuie să ai determinare şi un talent viguros. Se scrie mult şi prost în ţara asta!
În cazul unui scriitor situaţia este complicată.
Cum în România, oricât de talentat ai fi, nu poţi trăi din scris dacă nu faci parte dintr-o gaşcă de succes din sferele înalte ale literaturii, îţi rămâne să-ţi împarţi cele 24 de ore între slujbă, scris şi somn, sperând că familia te va ierta că îi acorzi ceva mai puţin timp. Şi din puţinul timp pe care-l ai pentru scris împarţi cu blogul…
Cât timp să dedici blogului şi cât romanului în lucru… grea dilemă!
Probabil într-o etapă următoare voi scrie romanele direct pe blog şi voi posta zilnic câte un fragment… poate…

Despre Doina :
Activitate literară:
Romanul COMISIA ZURICH -publicat noiembrie 2009
Romanul Când Dumnezeu era-n vacanţă -corectat, aşteaptă fonduri să intre la tipar
Poveşti cu Popeşti şi alte răutăţi – volum de proză afurisită- în curs de corectare, aşteaptă fonduri să intre la tipar
Romanul ARDEI IUŢI- în curs de finalizare

Precizare: Un prim tiraj din romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ s-a tipărit deja, urmează lansarea.

Vă aştept şi LA TANTI ELVIRA

ZURGĂLĂUL

Umorul este o formă de manifestare a inteligenţei, mai lesne perceput de generoşi şi de cei ce au avut acces din când în când la fericire. Umorul este colacul de salvare şi arma cu care ne apărăm de loviturile vieţii, de toată RĂUTATEA LUMII. Iar la unii norocoşi, umorul face parte din sistemul imunitar. Cei mai mulţi îl lasă uitat în cămările sufletului şi primesc toate loviturile vieţii din plin, fără nicio apărare. Râdeţi oameni buni, râdeţi de viaţa perversă şi şchioapă, de politicianul lacom şi fudul, de şeful nătărău, puneţi-i la insectar pe toţi cei ce v-au otrăvit zilele cândva. Între voi şi relele lumii puneţi o barieră de hohote de râs şi un ciob de curcubeu.
Scriu cu bucurie pentru voi, cititorii mei şi când regăsesc în comentariile voastre cascada, explozia de bucurie, ştiu că am adus un zâmbet sau un hohot sănătos de râs şi în sufletul meu vibrează un zurgălău.

CEAUŞESCU ŞI LĂMÂIUL

         Am venit pe lume la drum de seară, în octombrie. Chestie de zodie sau predestinare pentru dualitate, deşi m-am născut pe 15, puţin înainte de miezul nopţii, timoraţii funcţionari de la maternitate îşi făcuseră planul pe ziua respectivă, aşa că m-au înregistrat pe 16 ca să dea bine în statistici. În copilărie m-a întristat falsul care a însoţit naşterea mea, dar aceasta n-a fost singura problemă. Moaşa, mai importantă decât medicul la acea vreme, dar şi vecinele, şi alţi specialişti,  au dat ca sigur că sunt băiat. Dezamăgirea nu l-a părăsit niciodată pe papaşa. S-a consolat, oarecum, strigându-mă Răducu. Lista neajunsurilor pe care le-am produs unora şi altora cu naşterea mea ar fi lungă, dar o las pentru altă ocazie. Să mă întorc la poveste…

   Părinţii mei stăteau în gazdă la Săndulești, o familie cumsecade pe strada Tineretului. Săndulescu era fratele excesiv de deștept al bunicului meu oficial și unul dintre prezumtivii tați ai tatălui meu.

La primul Crăciun din viaţa mea eram prea mică ca să mă bage Moş Gerilă în planurile lui.

         La al doilea, Moşul s-a cocoțat pe casă ca să intre pe coş. Din neatenţia Moşului, ori de la burdihanul lui, ori de la greutatea zăpezii, o bucată enormă de plafon s-a desprins şi a căzut în pătuţul meu de bebeluş în timp ce dormeam. Speriat de boroboaţă, Moşul a plecat uitând să-mi lase vreun cadou.

         Pesemne am avut zile. Pătuţul a fost acoperit de moloz, dar eu n-am avut nici o zgaibă.

         Părinţii meu s-au pus pe treabă şi au ridicat casă. Pe hărnicia lor, al treilea Crăciun ne-a găsit în casă nouă. Şi câte nu-s de cheltuit la o casă nouă!

         Bani de brad nu s-au găsit, dar au fost puse trei globuleţe şi niște fuioare din vată pe crenguţele unui lămâi ceva mai răsărit de un stat de om. N-am simţit lipsa globuleţelor căci pomișorul avea lămâi mari, unele galbene, altele verzi-gălbui.

          Moşul a adus izmenuţe, glucoză, portocale şi un set de ceşti de cafea din plastic.

         Obişnuită cu hainele ponosite ale vecinilor prin cartier, în tonuri de maro sau în tente şoricii, am remarcat la televizor un nene în costum alb, foarte elegant. La vremea aceia preferaţii mei erau Sfântu şi Manix. Pe cel din urmă nu mi-l mai amintesc, dar personajul care mă preocupa, chiar de nu era aşa frumos precum Sfântu, mi se părea mult mai bine îmbrăcat. Am întrebat-o pe sora mea când îl vedem într-un film de acţiune, fiindcă ştirile mă plictiseau. N-a ştiut să-mi spună, avea opt ani dar, m-a informat că nenea este Nicolae Ceauşescu, iar umbra lui, nevastă-sa, Elena. Şi de atunci am început să ne jucăm de-a Ceauşescu şi Elena, eu evident în rolul lui. Mâncam cu graţie pate şi beam din ceşcuţele ieftine, de plastic primite de la Moş. Era o imitaţie de cafea făcută din cicoare şi cereale prăjite, doi lei pachetul. Mă simţeam bine în pielea lui Ceauşescu!

         În chip ciudat de intuitiv, sora mea o juca magistral pe Elena Ceauşescu. Acră, pusă pe gâlceavă şi veşnic nemulţumită îmi mânca sufletul.

         Odată i-a căşunat că pateul este vechi şi vreau s-o omor, ca să-mi iau una mai tânără! A sărit şi la bătaie, dar m-am aruncat în pat şi m-am apărat cu picioarele. De fapt, ocupate cu joaca nu mâncasem sandwich-urile la timp şi pateul se oxidase. Nu aveam noţiuni despre oxidare dar, la câte filme văzusem cu Sfântu, era firesc ca pe Elena Ceauşescu s-o ducă mintea la un complot.

         Pentru că aveam ceva talent la desen, din banii de la Pluguşor îmi cumpăram caiete şi culori. Desenam vapoare, peşti, cai, pe Sfântu’ Ilie şi evident pe Ceauşescu.

         Papaşa lucra la  Şantierul Naval şi m-a luat la lansarea la apă a unui vapor. Impresionată, am venit acasă şi am desenat vaporul şi sticla de şampanie.

        Papașa a luat încântat caietul, m-a lăudat, apoi l-a răsfoit curios. Văzând zeci de portrete ale lui Ceauşescu, şi-a piedut toată veselia:

         – Copile, începând de astăzi, nu mai ai voie să desenezi! Caietul şi culorile se confiscă!

         Mi s-a pus un nod în gât, dar m-am ţinut tare şi i-am demonstrat că n-are nici un drept, fiindcă erau cumpărate din banii mei. S-a mai îmbunat, mi-a explicat despre satrapiile din Imperiul Persan, de ochii şi urechile regelui. Mi-a povestit despre oameni care au zăcut în puşcării şi au murit sau au fost schilodiţi fiindcă au zis una sau alta despre partid sau mult-iubitul. M-a rugat frumos să desenez oiţe şi căluţi, dar să-l las dracului pe Ceauşescu că intrăm tot neamu-n puşcărie!

         Ceva se fracturase-n sufletul meu de copil.

 Nu m-am mai jucat niciodată cu sora mea de-a Ceauşescu dar, cum nu aveam altă jucărie decât ceştile de cafea, am pus în scenă Vizită de Caragiale, înlocuind dulceața cu pateul.

          Mă mai gândeam uneori la Ceauşescu şi costumele lui elegante.

          Îl invidiam, imaginându-mi că mănâncă portocale, kaiser şi muşchi ţigănesc pe săturate. Evident, acestea erau în mintea mea bunătăţile supreme. Fiind scumpe, mama le cumpăra în cantităţi mici, numai cât să gustăm.

         În anii următori, noi am pregătit lămâiul cu bucurie şi înfrigurare.

         Moş Gerilă, un tip foarte practic, mi-a pus conştiincios câte o pijămăluţă cu o glucoză şi două portocale sub lămâiul ca bradul; surorii mai mari caiete sau un stilou Student de treizeci şi şase de lei- modelul de top de la Flaro. Alteori primeam mănuşi, maieuri şi flanele de piele. La dulciuri, formula era standard: o glucoză şi două portocale de fiecare! Eu speram la ciocolată, o trusă de doctoriţă de douăzeci de lei sau un telefon de jucărie de douăzeci şi cinci de lei. Eram foarte informată şi vorbeam tot anul despre ce-mi doream dar, vorbeam de-a surda.

         Pentru papașa erau mai importanţi copii lu’ Jeni, târfa-prădătoare pentru care a făcut un CAR de 15000 de lei.

         Mama întindea de bani cât putea ca să ţină casa. Cum era să dea douăzeci şi cinci de lei pe jucăria mea când o butelie era douăzeci şi şapte? Când n-avea bani de butelie stăteam la coadă la găzărie şi ieşeam din foame cu gaziera. Chinu’ după lume! Adormeai lângă ea şi mâncarea avea un gust dubios.

        S-a îndurat până la urmă moşul şi a adus o maşină de salvare din tinichea şi în alt an o sobă-masă de gătit, tot din tablă la şase lei bucata fiecare, dar şi câte o ciocolată. În sfârşit, ciocolata a luat locul meschinei glucoze fiindcă începuseră lipsurile, zahărul se raţionalizase şi glucoza dispăruse cu desăvârşire.

       Am început să aud la şcoală că la unii copii vine Moş Crăciun încărcat de jucării şi dulciuri. Şi am început să-mi doresc să vină şi la mine Moş Crăciun, fiindcă Moş Gerilă mă dezamăgise în fiecare an.

         Am întrebat-o pe mama de ce, la mine, un copil harnic şi cuminte vine Moş Gerilă şi la colegii mei, unii chiar slabi la învăţătură, obraznici şi răzgâiaţi, vine Moş Crăciun.

         N-a ştiut să-mi răspundă sau poate nici n-a auzit întrebarea. Avea necazuri mari cu papașa care nu aducea bani acasă şi era destul de violent.

Am întrebat-o pe învăţătoare.

         Eram în clasa a două. M-a întrebat zâmbind parşiv:

         – Îl ştii pe Crăciun de la a IV-a?

         – Sigur că-l ştiu.

         – Şi pe bunicul lui? Bătrânul care împinge zilnic un cărucior de butelie prin faţa şcolii?

         – Nu-l ştiu, dar sunt destui moşi care împing câte un cărucior de butelie pe aici. Trebuie să fie unul înalt şi slab, m-am gândit eu repede la unul care-ar aduce cu puştiul de la a IV-a A.

         – Ei, ăla este Moş Crăciun! Şi la cât eşti tu de deşteaptă, sper că te duce capu, că moşul ăla ponosit, dacă ar avea măcar o jucărie ar da-o nepoţilor lui, nu ţi-ar aduce-o ţie!

          Răspunsul era logic şi m-a devastat. Apoi, am înţeles că toţi cei care primeau jucării frumoase aveau brad: Moş Crăciun nu venise la niciun lămâi!

         Şi, atunci, pentru prima dată am înţeles magia bradului! Pe atunci era obiceiul ca cei ce veneau în vizită să dea un bănuţ la copil. Standard era un leu dar, uneori aveam noroc şi nu avea mătuşa schimbat: pica o fisă de trei lei.

      Mătuşile îşi făceau des vânt pe la noi, fiindcă la 16 vişini, opt pruni, doi meri, un piersic şi o mică solă de căpşuni, pe leul dat copilului îşi făceau şi dulceaţă şi vişinată şi compot şi se şi ghiftuiau de fructe proaspete. Bineînţeles că tot eu îmi rupeam oasele ca să le culeg. Servicii impecabile şi complete la un leu!

 Mi-am strâns bani şi anul următor mi-am cumpărat brad.

         Prea târziu!

        Am înţeles în sfârşit de ce Moşul venea ori pe 30 ori pe 31 decembrie: ziua de leafă la Şantierul Naval!

       I-am spus mamei care s-a minunat de perspicacitatea mea, dar secretul fiind dibuit, mama s-a simţit uşurată de povara lui Moş Gerilă şi a redistribuit banii în folosul casei.

                Ce lecţie biblică amară pentru mica pionieră! Preţul cunoaşterii era devastator! Moş Crăciun nu mă băga în seamă iar eu, scormonicioaie, reuşisem să-l alung până şi pe săracul Moş Gerilă din viaţa mea!

         Dar, librăria de la şosea era pe colţ şi avea vitrine mari, generoase. Puteam să admir jucăriile ore întregi după pofta inimii! Nu-mi făcea nimeni concurenţă! Ceilalţi copii aveau jucării acasă şi erau ocupaţi să se joace cu ele. Sutele de jucării din librărie erau numai ale mele!