UN PITIC ŞI UN CHINEZ

În primele zile ale lui ianuarie 1990, fiind studentă în Grozăveşti şi studiind afişele de bişniţă devenită oficială, lipite cu pastă de dinţi pe geamul de la parterul căminului, inima a început să-mi bată năvalnic. Printre anunţurile de Vikend, BT, bere, blugi, şampon şi truse turceşti de farduri era o maşină de spălat automată Philips.

Preţul era dezarmant: 150 de dolari dar, ştiam că uneori este suficient să visez şi visele se transformă în realitate.

Rugbistul meu, pe care Grozăveşti-ul îl alinta PITICU, un taur pragmatic mă luă scurt la zor:

-Maşină de spălat automată cu 150 de dolari? De ce nu şi o rachetă spaţială? Pune frână nevastă că nu ne ţine cureaua!

Socoteala lui era corectă, nu aveam niciun bănuţ găurit. Am mers totuşi în cămin şi

PE CEAUŞESCU L-AU ÎMPUŞCAT EI!

În noiembrie-decembrie 1989 am fost internată la Spitalul studenţesc în Bucureşti. Salonul avea geamul spart şi erau -2 grade. Presiunea era atât de scăzută la gaze, încât mâncarea stătea toată noaptea pe plită şi  morcovii erau tot nefierţi.  Nefierţi şi necurăţaţi, dar asta deja nu mai era vina regimului. Seara plecam pe furiş să dorm în cămin şi dimineaţa, însoţită de soţul meu mă întorceam pe jos din Grozăveşti ca să prind vizita la 7,30. Zilnic, la şapte fără cinci, la Casa Radio  Ceauşescu venea în inspecţie la şantier. Zi de zi, n-a lipsit la nicio întâlnire. Ne cunoşteam deja şi ne făceam reciproc cu mâna. În naivitatea mea cât Casa Poporului mi-am luat inima în dinţi şi am traversat strada să-i spun de geamul spart de la spital şi de lipsa de presiune la gaze, de magazinele goale, de abuzurile de tot felul. Şi eram obsedată să-i spun că preşedintele nu se joacă cu sceptrul. Băiaţaşii care se joacă cu sceptru sunt regii! Paza de corp a dus mâna la buzunarul cu umflătura care arăta pistolul şi ca într-un film clasic cu Tom şi Jerry am făcut stânga-nprejur şi am întins-o spre spital, fără să mai privim în urmă. Brutal şi previzibil s-a încheiat o relaţie aproape amicală între mine şi preşedinte. Moartea regilor, bucuria nebunilor! Şi, totuşi, ascultam difuzorul din cameră aşteptând o minune: demisie, moarte naturală, era bună orice variantă! Dar aveam o grijă… Cine vine? Slugă de la Moscova sau vasalul Occidentului? După douăzeci de ani am numai răspunsuri trunchiate! Pe plan intern, că ne-a ţinut flămânzi, în întuneric şi în frig poate-l vom ierta! Dar că ne-a lăsat, nişte copii speriaţi, să fim zdrobiţi în labele Securităţii, niciodată! Dar dacă am putea uita vreo clipă fierea EPOCII DE AUR din ŢARA CARTOANELOR, Ceauşescu rămâne ultimul preşedinte care a făcut politică externă de la Bucureşti, centrat exclusiv pe interesul naţional. Documentele desecretizate recent de ruşi şi de CIA demonstrează acest lucru. Cât a avut nevoie de el, Occidentul l-a plimbat cu trăsura şi i-a oferit sute de medalii şi ordine onorifice. Când au văzut că nu este o simplă marionetă au trimis ucigaşii după el. O credeam pe regina Angliei dacă-i retrăgea titlurile în timpul grevei de la Braşov din 1987. Dar a făcut-o neconvingător abia după anunţarea execuţiei… La fel şi celelalte capete încoronate. Poporul Român a focut Revoluţia! La huiduit, a venit năvalnică şi curajoasă peste el şi l-a forţat să urce-n elicopter. Dar la Zidul de la TÂRGOVIŞTE l-au împuşcat ei: condamnat de Bush şi Gorby la Malta! Să ţineţi minte! De 20 de ani aud pe toţi neghiobii dându-şi cu părerea că noi, românii l-am împuşcat pe Ceauşescu! Din 3 decembrie 1989, toate deciziile legate de soarta României se iau în alte cabinete!

O CAFEA OTRĂVITĂ LA BUDAPESTA (I)

Multă vreme ne-a cam stat în gât scandalul ”Budapesta”. Pentru cine nu ştie, în anii ’80 Bucureştiul a fost zguduit de un scandal sinistru. S-a zvonit că la cârciuma cu ştaif, aflată la o zvârlitură de buzdugan de hala Unirii, reperul zero al capitalei, carnea şi organele excelent preparate erau furnizate de… morga centrală. Miliția a demarat o anchetă… Nedigerabilă informaţia, nu?

În acest context, șopârla a lucrat în mintea oamenilor, asociind mai degrabă Budapesta cu vestita cârciumă, decât cu capitala ”pohticioşilor” noştri vecini.

Anii au trecut, a venit zice-se Revoluţia şi, ca tot românul plin de curiozităţi, mi-am făcut vânt peste graniţă ori de câte ori am avut ocazia.

Rugbistul, cu două marcaje de pământ pe zodie, s-a fofilat cam de fiecare dată, rămânând la vatră. Având un fel de superstiţie legată de hotarele patriei, i-au expirat două paşapoarte neutilizate. Mie, nu!

Ajungând în Maramureş prin 2002, de Paşti, rugbistul m-a tachinat în faţa prietenilor, că numai eu sar pârleazul, având multiple aventuri europene.

Pe şapte mai, adică fix cu o zi înainte de aniversare lui Ingrid, nu chiar în spartul zorilor, l-am zgâlţâit pe domnu’ soţu’ zicând:

-Hai să-ţi dau un cappuccino la Budapesta!

-Hai!

Pupat copilul, plecat Cavnic, Baia Mare, trecem de Apa Sărată, ajungem la Satu Mare.

-Nevastă, noi străbatem toată planeta pentru cafeaua aia?

-Numai până la Budapesta, mon cher!

Rugbistul, bucureştean, gândind că Budapesta asta-i tot o cârciumă, șofă calm mai departe până hăt, în vamă la Petea.

-Nevastă, se cam termină ţara, nu mai dai cafeaua aia?

-Bărbate, după ştiinţa mea, pe vremea lui Burebista, ţara noastră ţinea până la lacul Constanz, deci şi aşezările Budapestei erau ale noastre. Știu, a luat-o Atilla şi ne-a lăsat în fruntarii mai înguste, dar am mai nimerit şi mai nimerim…

Când am oprit la un chioşc să iau cartea verde şi asigurările de sănătate, a simţit rumânu’ că-i groasă. Am plătit pogonul de parale şi el a condus blând, că vitejiile la volan sunt mai costisitoare în afara granițelor. Aşa eram noi la tinerețe: mergem unul după altul până la capătul lumii!

Socoteala mea era defectă. Din rutină, ştiam drumul Arad-Budapesta, cam 250 de kilometri. Ruta Baia-Mare-Budapesta a fost dublu şi un pic. Am vorbit tot drumul cu prietenii noştri din Cavnic. Era prima dată când abandonam copilul şi ne cam ciupeau remuşcările dar, Budapesta trebuia cucerită!

Soţul meu se lămurise, în sfârşit, că Budapesta la care mergem e tot un fel de cârciumă, da’ ceva mai mare şi reacţionase rezonabil, că dacă n-am fi rezonat şi la trăznăi, ce ne-ar putea ţine atâta vreme împreună?

O să spuneți, dragostea! Sigur dar, întotdeauna mai trebuie ceva… Eu am ales să-i ofer soţului meu multă, multă acţiune, că așa mi-a fost la îndemână! Cu mine, n-a prea avut timp rumânul să se plictisească!

Pe autostradă, în apropiere de Budapesta, am luat pulsul motelurilor: ieftin ca braga, cam 7 dolari de căciulă la standard de cazare austriac.

Ajunși la Budapesta, ne-am băut câte un cappuccino ultracentral, băgând și câte-o îngheţată plus un cola, apoi am plecat hai-hui în oraş. Pe Podul cu Lanţuri, am rămas într-un ambuteiaj, între două autocare. Pe stânga şi pe dreapta veneau cetăţenii de la un miting electoral, toţi cu sticla de Palinka sau măcar câte o bere, cum eu n-am mai pomenit: sticle şi cocarde alb-roşii-verzi la toată populaţia!

Ecomon, soţul meu opreşte motorul, deschide geamurile şi dă muzica tare. În câteva minute începe balamucul:  valul de hungarioţi se blochează în jurul nostru! Încep să ne bâstâcâne maşina, încercând să ne răstoarne în Dunăre. Am închis geamurile, am blocat uşile. Am înţeles repejos supărarea: cd-ul cu formaţia Hora le polua văzduhul unguresc cu melodia CÂNTĂ ROMÂNE. Nu era premeditat dar, pe soţul meu îl năpădise dorul de ţară.

Întenționau să ne rostogolească în Dunăre, dar fiind beţi, nu se prea înţelegeau între ei. Împingând cu furie din toate părţile, nu reuşeau decât să ne creeze un balans înspăimântător. Nu ştiu exact ce strigau în ungureşte dar, româneşte suna foarte concis: MORI! MORI! MORI!

După vreo 15 minute în care micul Clio a rezistat, valurile de manifestanţi, care se întorceau de la mitig, i-a împins forţat pe atacatori. Noul val migrator, nemaiauzind melodia, au trecut indiferenţi pe lângă noi, smulgându-i şi pe agitaţi din dispozitiv.

Am scăpat doar cu sperietura, am făcut câteva dure prin oraș și am parcat mai la dos. În două restaurante, am fost refuzaţi. Ori se intra cu parolă, ori românii şi câinii nu aveau acces în restaurantele respective. Noi am explicat că-n România ungurii intră şi în parlament, dar tipul mi-a zis într-o română chinuită că-i ia gâtul trădătorului Marko Bello. Să mai zici că corb la corb nu-şi scoate ochii!…

Un tip a venit după mine,  inginer român stabilit în Budapesta de zece ani şi, mi-a indicat o şaormărie unde vânzătorul era din Negreşti Oaş. Am mâncat shaorma pe o bancă, lângă statuia lui Matei Corvin.

Fără să ceară voie, lângă noi se așează o namilă cu mustăți și pălărie de gabor. Mâncâdu-l ori în fund ori după ureche, plin de mândrie și de sos picant, soţul meu îi comunică zdrahonului că Matei Corvin este român de-al nostru.

Tipul îi răspunde jovial că nu e cazul să vorbească în engleză, fiindcă a fost după revoluţie cu ajutoare în România şi s-a stabilit la Timişoara timp de şapte ani. Nu-i place politica de învrăjbire a lui Tokeş şi el a văzut că între români şi unguri treburile-s paşnice.  Vorbeşte binişor dar, stâlceşte mult. Îi zic că-i un tip valabil şi că eu am prieteni unguri. Totuşi, mă pişcă limba şi-i spun că eu, studentă fiind, după Revoluție am primit conserve de ghiveci şi lapte praf ungureşti, toate expirate.

O zice p-aia cu calul de dar nu se caută la dinţi, dar și că nu trebuie să te încrezi în unguri nici când îţi fac daruri. Pleacă râzând prietenos apoi se răzgândește și se întoarce:  zice soţului meu.

-Ai nevastă deşteaptă, o vreaU şi eu una…- se adresează el soţului meu.

Vorbind stâlcit, soţul meu înţelege că ungurul ”o vrea şi el o dată” şi-l înjură năpraznic. Bun cunoscător al înjurăturilor româneşti, ungurul pricepe că n-a fost înţeles.

Reiau dialogul în engleză şi se înţeleg: îşi dau mâna. Relaţiile româno-ungare se sfârșesc paşnic.

Cafele, shaorma, sucuri, vreo 14 dolari, telefoanele cu copii 142, benzina 100, asigurările de sănătate și cartea verde, care atunci se plătea separat, vreo 150. Aventurile dramatice abia încep. Va urma…

DUPĂ 20 DE ANI

21 decembrie 1989 a fost o zi aşteptată şi dorită cu înfrigurare şi deznădejde: ziua dinaintea unei mari bucurii! A urmat entuziasmul inconştient. Aş vrea s-o întâlnesc pe fata care dansa în faţa coloanei de manifestanţi pe 22 decembrie pe podul Grozăveşti sau pe cei doi băieţi cu Dacie roşie care ne-au luat din faţa căminelor Grozăveşti pe 23 dec 1989, cu care am străbătut oraşul triumfal, cu patru steaguri decupate, până în Piaţa Dorobanţi. Noroc că nu ne-a împuşcat nimeni, eram o ţintă interesantă! După 12 ianuarie a venit amărăciunea şi încă mai simt pelin sub limbă! Dar, sunt conştientă secundă de secundă de libertatea câştigată, eu ştiu bine cum a fost înainte! Aşteptări? Să ne lase şmecherii planetei să ne vedem de viaţa noastră! Politicienii să fure mai puţin măcar de acum înainte, un guvern care să nu se bâlbâie, capabil să facă economia funcţională, o politică fiscală coerentă şi predictibilă, mult bun simţ şi Doamne păzeşte de calamităţi naturale, că ne ajunge RĂUTATEA LUMII!

ELICOPTERUL LUI DUMNEZEU

Peste şase ore se împlinesc 20 de ani de la cel mai important zbor de elicopter din ISTORIA ROMÂNILOR! Români, dormiţi liniştiţi! România s-a reîntors în istorie cu bune şi rele!

Cum ar fi arătat viaţa noastră fără acel zbor de elicopter? Cei care erau adulţi sau măcar adolescenţi înainte de 1989 ştiu cu siguranţă despre ce vorbesc! Ceilalţi să se bucure de libertate şi să se gândească bine ce fac cu ea! Sunt multe lucruri rele-n ţară, nu trăim bine şi iarna nu-i ca vara! Dar, ferească Dumnezeu de mai rău!
Am aşteptat cu disperare să se întâmple ceva în timpul Congresului, să-şi dea demisia sau să i-o ceară cineva! Am aflat de fuga Nadiei! Se zvonea că a fost ajutată de Nicu Ceauşescu să fugă şi speram într-o minune! Aşteptam un semn! Începând cu 16 decembrie la Casa de cultură a studenţilor rulau filme celebre cu Claudia Cardinale, Marcelo Mastroiani, filme regizate de Fellini şi alţi grei. Un murmur surd printre studenţi… şi un semn roşu deasupra CASEI POPORULUI, chiar deasupra steagului ferfeniţă. Semn roşu de amurg strident, desenat de un pictor stângaci… Semne au fost multe dar, abia când s-a ridicat elicopterul la cer am înţeles că suntem izbăviţi! Bucuria a fost scurtă… a început să se tragă şi spaima că vor profita ruşii şi vor intra peste noi ca să ne dea o lecţie pentru 1968 m-a bântuit până pe 28 când au tăcut armele!
Să mă contrazică cine-o vrea! Oamenii au avut curaj şi au ieşit în stradă eroic scandând: Nu vă fie frică, Ceauşescu pică! Jos dictatorul! Jos tiranul!
Că agenturile străine şi-au făcut numărul, că s-au dat arme în mod haotic la populaţie, că Bucureştiul era plin de mașini Lada cu număr rusesc, că au existat terorişti îmbrăcaţi cu uniforme similare celor de gărzi patriotice şi de armată dar vătuite, din materiale calitative, cu nişte cusături mai ferme cu aţă groasă, că s-a tras în populaţie voit, ca să se creeze haos, teroare, consternare, manipulare este adevărat!
Dar să nu uite nimeni că Dictatorul a fugit speriat că era huiduit şi că mulţimea, valul forţa intrarea în C.C. ! Era conştient de intrările masive de agenţi străini în ţară dar, a chemat poporul la miting, crezând cu naivitate şi inconştienţă că îl apără mulţimea! Văzând că a pierdut poporul a încercat o mituire jalnică! Vă dau 100 de lei… Era zgârcit Ceauşescu!
Huiduit, izolat, speriat de mulţime a pierdut nordul şi s-a lăsat convins să urce în elicopter. Dacă intra în buncăr… nu vreau să mă gândesc ce măcel ar fi fost!
Să nu uite nimeni că noi românii am făcut REVOLUŢIA, noi l-am izgonit pe Ceauşescu, că tinerii au murit pe străzi strigând libertate! Ei l-au împuşcat pe Ceauşescu, pentru că istoria se repetă, este ciclică şi totul se plăteşte…pe Pământ sau în Cer!

Provocare: EU NU MĂ PLICTISESC ÎN ROMÂNIA!

Pe toateBlogurile.ro am găsit următoarea provocare:

Te-ai gândit vreodată serios să emigrezi din România? Ai alege o metropolă agitată sau o insulă liniștită? De ce o metropolă? De ce o insulă?

Răspunsul meu în 1000  de caractere:

Eu rămân în România chiar dacă pleacă toţi şi rămân singură! Ţara asta, cu bune şi rele este a mea! Poate i-ar fi fost mai uşor bunicului să emigreze, decât să lupte în două războaie mondiale dar, şi-a apărat ţara ca eu să-mi cresc copiii în limba română, în vreme de pace. Am colindat Europa, niciodată mai mult de 30 de zile, căci dorul apăsat m-a ţinut cu gândul acasă. Ambuteiajele din Paris le-am întâlnit şi-n Bucureşti, iar cine are nevoie de linişte, să se ducă-n Maramuraş la Casa Zan şi o s-o găsească! Başca nişte bucate tradiţionale udate cu horincă, cum nu găseşti pe o insulă liniştită. Ce-i omul? O punte între moşi şi copii! O punte sudată din spirala sângelui: ADN-ul, spirala limbii împletită între şoapta de alint a mamei şi porunca lui Ştefan cel Mare şi spirala conştiinţei că aparţinem unui popor străvechi, dârz şi statornic. Ce am simţit, cât am iubit, ce am văzut şi ce am citit, atât suntem şi nimic mai mult!

Ce curvă-i viața! Ne-am născut în vremuri de ipocrizie și nedreptate socială și trăim ca victime ale unui jaf nesfârșit, un viol fatal al justiției corupte, al statului ineficient, neputincios și lacom. Ori trăiești la tine acasă, încălecat de sistem, ori duci dorul şi amarul prin străini! Sistemul te învinge, oriunde ai încerca să răzbești!

Pentru că mi s-au terminat cele 1000 de caractere m-am oprit acolo dar, continui aici!

Unii au  plecat pentru amăgirea unei pâini mai albe, alţii poate pentru o durere în suflet. Eu nu judec pe nimeni şi imi cer iertare dacă am adus atingere unor oameni greu încercaţi. Cine poate şti?  Poate acel ceva atât de puternic care mă ţine pe mine legată de glie, i-a mânat pe alţii în pribegie!

Dar, nu am nici o înţelegere şi nici o simpatie pentru cei ce au moştenit gena de vântură-lume de la legionarii romani care se justificau cu UBI BENE, IBI PATRIA!

Iar cei ce sunt urmaşii migratorilor, au fost oricum vremelnici pe pământurile noastre!

Şi-au luat calul şi au plecat mai departe. Pagubă-n ciuperci!