Opera și aprozarul


Fragment din romanul Ardei Iuți.

Inițial, capitolul se numea Opera și marinarul, dar fiind publicat în anul de grație 2010, am purces la modificarea titlului, ca să nu se interpreteze politic.

−Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă, prietenă. Eu, fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar te pui cu dracu’ de nevastă?  Ajung în port, la Constanţa şi mă întâmpină muierea cu un vecin, cu maşina. Că, de! Eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. După ce despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi răcoream picioarele şi zice:

−Bărbate, lasă mărunţişurile, că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA.

Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant, ne ia în Dacie şi ne repede la Bucureşti. Ajungem la timp şi consoarta este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură; eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste o oră. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

−Marinare, să dai un whisky, că te-am scăpat de matracucă! Uite, de consolare, o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu; doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu-Matei la un loc, nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel, de comitet, care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania doamnei. Straşnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar, aș fi putut să-mi încerc norocul, s-o cer de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu-i cazul să-mi caut consoarta, c-a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary; ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşele cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi muzee. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi-i umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: –Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura, că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe-aici!

          −Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă!- îi zic.

          −Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă! La Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac! Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi – o  concurez pe Carmen! Nu ştiam eu cine-i Carmen pe vremea aia, dar am tăcut ca un… filosof! La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că… de! Cine era să-mi puie papionul? Și- fără să intru în amănunte că sunt un lord- na că am întârziat la operă!

         Opera începută… O cucoană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala, plină ochi! Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: –Hai că avem noroc! Eu, care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: –Dragă, doar n-am dat o mie de dolari pe rochia asta, ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă, că asta-i de nasul nostru!

Loja… -ce mai!- lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un ins încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei… Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare; toți aplaudă întorși spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon… Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne!… Dă Domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză -acelaşi circ: tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze! Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice: –Marinarule, când sting ăştia lumina, o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă, în vasul cu flori… Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala, iar în picioare, ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem- cu chiu cu vai- la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu, care venise cu noi în autocar. Din două vorbe şi trei îmbrânceli, pricepem că este securistul grupului şi, mârâind periculos, ne bagă într-o maşină. Doamna protestează, că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc:

−Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu, marinarule, o să mai navighezi în cadă, cretinule! Iar tu, madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping-ul la Paris şi la Milano! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la niciun congres! Kaput!

−Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

−Ce-ai căutat, madam, în loja oficială?

−Da’ de unde să ştiu eu, suflete, că aia-i loja oficială? Crezi că vin săptămânal la Opera din Praga?

−Păi, n-ai văzut tabloul preşedintelui?

−Ei, aş! La noi, tabloul lu’ tovarăşu’ este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de la circ.

Sună telefonul.

−Să trăiţi, tovarăşe secretar general! Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială! Mâine la prima oră cred că o să fiu chemat… Mă aştept la un incident diplomatic de proporţii…

− ….

−Aha, au zis că la operă suntem bineveniţi chiar şi în loja prezidenţială?!

− …

−Aha! Bine că n-am intrat în ’68 peste ei?!

−…

-Da? Adică n-a scăpat niciun ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

− ….

-Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

− ….

−Cum? Nu-i tâmpită? E doar simpatică şi are mult umor? Am înţeles, să trăiţi!

Apoi către noi:

−Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot, totuşi, să mă abţin să nu-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez, totuşi, o seară liniştită!

După povestea asta am venit în ţară, am divorţat rapid şi m-am apucat de facultate. Madam Armăşescu mi-a arătat în câteva zile cât de mişto este viaţa dacă ai pe cineva potrivit lângă tine.

 

 

Anunțuri

O ambulanţă pentru literatura noastră


Aşa cum ştiţi, am început anul 2016, în ziua de Sfântul Vasile în ambulanţă.

Fiindcă tensiunea mea urca la cer, asistenta îi ceru şoferului prin intercomunicaţie să cheme un elicopter SMURD. I-am spus că nu este cazul, sunt hotărâtă să trăiesc, fiindcă am două fete de crescut şi-un roman de terminat. Mi-am rotit ochii prin ambulanţă, mi s-a aprins acel beculeţ  şi-am început să cânt încetişor: E bine, bine, e foarte bine…

Asistenta m-a întrebat dacă mă rog. I-am zis că fredonez un cântec şi, surprinsă, m-a rugat să cânt tare. Am cântat până la spital şi tensiunea a coborât de la 28 la 22.  A doua zi dimineaţă m-am întors acasă şi cam într-o lună am terminat de scris romanul Terente.

Am scăpat, apoi ambulanţa nu mi-a mai ieşit din cap. De la Gaudeamusul din 2009 am participat la 53 de târguri de carte în toată ţara. Prezenţa la târgurile de carte presupune cheltuieli destul de mari pentru bugetul unui scriitor: stand, motorină, cazare, reclamă vizuală. Mi-a intrat în cap să-mi cumpăr un camper pentru a rezolva problema spinoasă a costurilor cu moteluri, hoteluri, pensiuni. Dar preţurile camperelor nu-s pentru buzunarele unui scriitor nearondat la niciun „sindicat literar de succes”,  cum zicea cineva, astfel că ambulanţa, izolată termic, cu anumite dotări suplimentare din fabrică putea fi soluţia aproape perfectă. Mecenatul în România este un simplu cuvânt de dicţionar, fără aplicabilitate practică, astfel că a trebuit să învârt fânul singură şi de această dată. Am alergat de la un târg de carte la altul, la Iaşi, Galaţi, Alba Iulia, Brăila, la târguri de antichităţi. La fiecare târg am pus câte un bănuţ în buzunarul magic, şuruburi pentru ambulanţa mea!

Pe 06.06. 2016 la ora 16 Dumnezeu era-n vacanţă! Sau poate nu! Un accident teribil pe Autostrada Soarelui, m-a lăsat fără Megane, dar în viaţă. Maşina se izbea de parapeţii autostrăzii dar eu aveam acea siguranţă, ca în Ceşcuţele nebune,  că totul se va termina cu bine.

Era momentul să-mi iau Ambulanţa! Zis şi făcut: Nino, nino! Mi-am luat o ambulanţă Ford Transit din 2007 izolată termic, cu două zone de aer condiţionat, iluminare şi curent la 12v în dubă. Pentru moment mi-am încropit un pat şi mi-am achiziţionat o toaletă chimică performantă.  Ultimele patru târguri de anul trecut le-am făcut cu ambulanţa. Ar mai fi de investit într-o aerotermă webasto şi o cabină de duş. Dar, mă bazez pe Terente!

Ei bine, bate vânticel de primăvară, nu mai e rost de stat pe acasă!

După o încălzire pe urmele Chiajnei, în zona muntelui Netrebnicul, începe sezonul târgurilor de carte cu ambulanţa. Prima descindere va fi în Cetatea Băniei.

Între 1 şi 5 Martie ne întâlnim la Craiova, la Târgul de carte Gaudeamus, în incinta Teatrului Marin Sorescu.  Staţi cu ochii pe ambulanţă! Nino! Nino! 

Romane publicate: Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi, Pisica cu papion, Fericire la preţ redus, Dragoste şi ciocolată, Terente-Zodia zmeilor.

Proză scurtă umoristică: Copilul Dunării. Copilul Dunării este disponibil şi în ediţie bilingvă în traducerea Sabrinei Popescu.

„Copilul Dunării” este capodopera noului mileniu!– Aureliu Goci, critic literar.

ŞUETĂ CU UN CRITIC LITERAR


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4       

 Căpitanul îşi bea cafeaua visător. Din micuţa cafenea observa discret intrarea în redacţie. Îi plăcea interiorul intim. Imediat după revoluţie venea aici să mănânce cremwurşti şi să bea punch. Când se privatizase şandramaua prin metoda Mebo, jurista întreprinderii se cuplase cu liderul de sindicat şi, într-o cârdăşie profitabilă, pusese mâna pe grosul acţiunilor. Stăpână pe situaţie, se debarasase de liderul de sindicat în favoarea unui deputat cu perspective de anvergură. În prăvălie renunţase la cremwurştii peisani, redecorând localul după o cafenea din Frankfurt care-i căzuse cu tronc cu ocazia unei excursii deghizate în misiune economică în martie 1990. Cafeaua era bună, nimic de zis, chelneriţa sexoasă şi amabilă dar căpitanul nu-şi putea lua gândul de la cremwurşti şi se întreba de ce s-or apuca unii să repare lucruri care nu sunt stricate…

        Un tip înalt, grizonat, cu alură de ştab sigur pe funcţia lui, costum englezesc de firmă, ceva de la  1000 de para în sus, pantofi lustruiţi impecabil, viră  gălăgios spre masa lui.

         -Ave, Sherlock! Ţii în lanterne selectul meu cartier?

         -Dacă nu ai avea costumul ăsta orbitor de scump, aş zice că eşti colegul meu de bancă dintr-a şaptea. Bengescule, întinereşti, amice! Care-i secretul?

         -După 15 ani de plictiseală-n dormitor, mi-am luat valiza şi m-am mutat la o puştalină. Apoi am pus mâna pe un viloi la preţ de chilipir şi mi-am luat şi două muze să-mi ţină de urât! E destul de obositor dar fac faţă cu brio! Viaţa ta care mai este, Sultane?

         -Rutină… Îmi trag sufletul la o cafea…

         -Aha, eşti de voie! Şi eu care credeam că eşti prins în vreo anchetă palpitantă. Dacă ai un subiect tare, te cinstesc, mon cher! Caut o idee de roman poliţist.

         -Demetrius Bengescu, acidul critic literar din sferele înalte ale literaturii, vrea să scrie un roman poliţist? Stai jos, suflete, şi ia o cafea, că mi se mişcă linia orizontului! Parcă detestai această… subspecie literară?! Scuză-mă, frate, dar snobismul tău ce zice? Nici dacă treceai la islamism nu eram mai bulversat.

         -Eşti în afara istoriei, amice! Romanul meu, Criminal din întâmplare, a fost cel mai mare succes autohton. Delir, Sultane! În 24 de ore m-a scos din foame şi m-a propulsat în topul celor mai vânduţi scriitori din toate timpurile! Tirajul aproape s-a epuizat din ziua lansării! Am semnat imediat un contract de reeditare şi o editură franceză mi-a trimis un draft de contract pentru a-l traduce simultan în patru limbi.   

         -Adică tu eşti acel Dem Bengescu? Parcă acum două zile a fost lansarea…

         -Exact! Taifun, Sultane! Am rupt gura târgului!

         -Amice, mă contrariezi peste măsură. În şcoală făceai crize de nervi dacă nu ţi se rostea numele întreg, exact şi concis. Când domnişoara Liuba, profa de rusă, ţi-a zis Mitruş, te-ai agăţat de lustră! Iar nouă, că ne era mai la îndemână Dem, ne-ai interzis cu desăvârşire să-ţi zicem altfel decât Demetrius. Ai abandonat chiar toate idealurile şi principiile adolescenţei, mon cher?

         -Băi, Sherlock! Scriu mult. Îmi apar două, trei volume pe an. Pedalez pe critică fiindcă mi-e mai uşor să dau cu tineretul de pământ. De altfel n-am nicio jenă nici cu cei mai vârstnici. Îmi place să-i am pe toţi la degetul mic, mă distrează să-i văd transpiraţi, hipertensivi, cerşindu-mi un cuvânt binevoitor. Şi sunt necruţător! Se scrie prea mult în ţara asta şi, în genere, mediocru! Mă enervează, înţelegi? Nu, domnule, nu! Să rumege ani întregi un subiect, să băltească de transpiraţie, să sufere, să tremure de frica criticii şi să scoată o capodoperă! Indulgenţa încurajează obscurul, maculatura, mediocritatea! Sunt consilier editorial la o editură pe strasse. Casă mare, cu pretenţii! Evident, e o formă de mituire deghizată. Tot eu sunt cel care le aprob subvenţiile de la Ministerul Culturii unde sunt şeful comisiei. Din treizeci de cărţi citite ca şi consilier editorial, propun spre editare două. Una o taie serviciul financiar din lipsă de buget. Se publică una. Şi, uite-aşa, într-o complicitate tacită cu detestaţii contabili sunt, de fapt, chirurgul de geniu al literaturii române.

         -Şi, totuşi, nu mi-ai explicat de ce roman poliţist şi, mai ales, de ce Dem?

         -O studentă sexy şi talentată mi-a adus un roman poliţist să-i fac o prefaţă. Am fost consternat de genul abordat şi am refuzat-o abrupt, ba chiar i-am tras un perdaf pe cinste. Timp de o oră am făcut-o arşice… Când am tăcut, mi-a zâmbit imperturbabilă şi mi-a spus că trebuie să mă culc cu ea. Aşa o ocazie nu se ratează şi biroul meu auster a scârţâit dar a rezistat. La ţigara de după, mi-a spus franc: Maestre, la Operă te duci cu savanta de nevastă-ta la braţ dar în pat vei tânji întotdeauna după una ca mine! Şi în literatură e la fel! O să scrii eseu după eseu despre Balzac, ca să te poleieşti un pic din gloria lui. Din lipsă de subiecte fierbinţi, o să reîncălzeşti supa cu Cehov. Dar dacă vrei să te simţi bine cu adevărat, pui mâna pe Rodica Ojog-Braşoveanu sau Chandler şi ingeniozitatea policier-ului te face să te simţi viu. Am făcut efortul să-ţi citesc cărţile, maestre! Părerea mea este că te-ai apucat de critică cu muzica strungului în urechi. Înainte de Revoluţie erai adorator de unelte agricole, mare iubitor de seceră şi ciocan, iar după, ai devenit un artizan al banalului. Într-un volum de proză admirabil de… mediocră, ai un singur paragraf măreţ. Nu revin niciodată asupra textelor mele. Nu simt nevoia să le recitesc sau să schimb măcar o virgulă. Dau cartea la corectură şi apoi o trimit direct la editură. Aşa am procedat cu toate cărţile mele! -Sigur maestre… Nu le citeşti din două motive: unu, că ai muri de plictiseală; doi, că o târzie zvâcnire de bun simţ te-ar face să o arunci la coş, acolo unde arunci în fiecare lună zeci de cărţi, majoritatea ceva mai bune ca ale tale.

         Fata asta m-a făcut marţ! Am zis că e timpul să am şi eu succes rapid şi fulminant şi m-am pus pe treabă. Şi studenta a avut dreptate: scriind roman poliţist chiar mă simt viu!  Acum ai înţeles şi care e treaba cu Dem. Dă bine la piţipoancele nostime cu care ies prin cluburi şi stă bine şi pe coperta unui roman poliţist. Demetrius Bengescu a rămas OK pentru activitatea de critic.

         -Nu te înţeleg… Dacă ai succes cu romanele poliţiste, vorba studentei, de ce mai reîncălzeşti supa asta cu critica?

         -Ei, ăsta e un drept câştigat, mon ami! Imaginează-ţi un şef de la Garda Financiară, învăţat să aibă control absolut şi drept discreţionar asupra unui judeţ întreg. Chiar dacă îşi pierde funcţia sau i se limitează fief-ul, nu va trece niciodată în rândul plebeilor, aliniindu-se fraierilor controlaţi. Cunoaşte mecanismele, simte imperfecţiunile sistemului şi se repoziţionează în aparatul de control. Cam aşa e şi cu această armă numită critica. Acum am o putere pe care nu ţi-o poţi imagina! Cunosc sistemul şi jonglez în interesul meu. Mereu mai apare o agenţie guvernamentală, un institut cultural la care se creează posturi de referenţi, consilieri, chiar directori. Din colaborările astea pică o grămadă de bani. Un lup tânăr, la care nu prea mai ajungeau decât aşchii de ciolan, situat diametral opus pe eşicherul politic faţă de mine, mă ataca într-o foaie vulgară, strigând isteric că am anexat cultura la gaşca noastră. Dintr-un anumit unghi, dobitocul chiar avea dreptate. Sunt o serie de privilegii la care nu renunţă nimeni de bunăvoie. Şi, în definitiv, de ce aş face-o? Doar nu sunt tâmpit! Dar, prietene, tu mă asculţi doar cu o ureche: mături din priviri intrarea redacţiei! Ziarul ăsta de scandal supără pe mulţi. Mă mir că nu găsiţi o cale să-i dresaţi. Sunt convins că aveţi în continuare suficiente mijloace. Doar sunteţi aceeaşi Mărie cu floare la pălărie…

         -Parcă era aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

         -Ei, bravo, acuma, Sultane! Parcă, dacă v-aţi făcut din Miliţie, Piliţie, s-a schimbat o laie!

         -Nu e Piliţie, ci Poliţie! Două litere din şapte, reprezintă deja o schimbare de 28 la sută. Şi suntem în plină tranziţie. Poporul nu mai are încredere în schimbări radicale, artificii peste noapte! Nu conferă stabilitate…

         Dem asculta cu gura căscată.

         -Sultane, combaţi bine, băiatu’! Aşa balet printre scaieţi mai rar. Eşti bun de politician de linia întâi! După două talk-show-uri o să fii cerut la preşedinţie.

         -Bengescule, politica nu-i de mine! Nu-s croit pentru asta. Ştii că… de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!

         -O faci pe elegantul dar ştiu ce-i în capul tău! Te cunosc de prea multă vreme! Dar ai dreptate, Sherlock: în fond, dacă te amesteci cu tărâţele, te mănâncă porcii! Dar să-ţi zic o vorbă, mon cher: te invidiez sincer! Trebuie să fie foarte palpitant să fii ofiţer criminalist. Nu mi-ai povestit niciodată cum a fost prima misiune!

         -Dumnezeule, a fost o misiune traumatizantă!

         -Îmi închipui: cadavre, sânge, maţe împrăştiate!

         -Ba a fost chiar mai rău! Suporţi să-ţi povestesc?

         -Hai, zi, că am Xanax în buzunar!

         -Eram emoţionat! Era prima misiune şi tipul pe care-l urmăream a intrat într-un bloc. Fusesem avertizat de poziţia apartamentului pe care-l frecventa, situat la parter. N-aveam încă mandat şi n-am putut intra după el dar am lăsat un ta’ major să supravegheze intrarea şi eu, care cunoşteam zona, am ocolit blocul şi m-am postat pe cealaltă parte, dincolo de terenul de joacă al copiilor, ca să supraveghez apartamentul printr-un binoclu. Nu mă aşteptam să am norocul porcesc ca respectivii să nu aibă jaluzelele trase şi ce să vezi!

         -Crima s-a desfăşurat sub ochii tăi şi nu ai putut să intervii!

         -Ai puţină răbdare!

         -OK, tac, Sultane!

         -Cum ziceam, tipul se sărută cu o blondă, genul curvet de soi şi, după ce o ţine lipită de frigider o vreme, o ia de mână şi ies din bucătărie stingând lumina. Îi dau prin staţie lui ta’ major să crescă vigilenţa şi în momentul următor cei doi intră în dormitor şi se sărută prelung, în picioare. Credeam că o s-o facă pe uşă. Îmi slăbesc cravata, arunc sacoul pe bancheta din spate şi rămân cu ochii pe ei. Tipi se opresc brusc din sărut şi încep un balet ciudat deasupra patului. Ei bine, reuşesc să înţeleg în sfârşit ce fac: amorezii strâng pătura în doi, atenţi să o plieze impecabil, şi o aşează pe un scaun. Repetă figura cu cearşaful, apoi scot un alt cearşaf din şifonier şi îl întind atenţi şi tacticoşi pe pat!

         – Să sară banul, ca la armată!

         -Exact, Bengescule! Fiecare începe să se dezbrace aşezându-şi hainele pe câte un umeraş apoi el îşi pune pijamalele şi ea o cămaşă de noapte.

Până să se întindă pe pat, băieţii noştri dau buzna şi-l imobilizează pe tip, fiindcă între timp venise căpitanu’ Săraru cu mandatul de arestare. 

         -Bun, şi care-i poanta?

         -Cum, care-i poanta? Păi nu-ţi dai seama că ţicniţii ăia în loc să şi-o tragă vârtos au purtat grija albiturilor? Mai rămânea să şteargă praful şi să dea cu aspiratorul!

         -Invers!-zise Bengescu serios.

         -Invers, ce?- întreabă căpitanul uimit.

         -Întâi se dă cu aspiratorul şi pe urmă se şterge praful! Ce naiba, e elementar!

         – Habar n-aveam! Dar nu ţi se pare o nebunie?

         -Nu, dacă erau amândoi fecioare!

         -Ei, draci? Virgini, vrei să zici?

         -Nu, amice! Chiar fecioare vreau să zic! Eu sunt din zodia fecioarei şi nu suport cearşafuri mototolite! Şi dacă mai târăşti picioarele şi mi-ai dat doi ciucuri de la covor peste cap, probabil te şi dau afară din casă! Maniile fecioarei sunt mai importante decât sexul!