Cu mic, cu mare, aproape tot satul se adunase-n curtea bisericii.
Nu era slujbă dar, nefericitul Vasilică Fluieraş ce-şi luase la bătrânete pe Mariţica, muiere tânără şi zglobie, se urcase pe turla bisericii şi striga că se-aruncă şi pace. Continuă lectura
Trei ţărani stăteau de vorbă:
-Mă Ghio, atâta de ger că mi-o murit câinele-n cotineată, mă!
-Cum aşe, mă Ioane, mă?
-Ete-aşa mă! De la atâta ger a-ngheţat zăvoru’ la cotineaţă şi dacă n-am mai putut să-i dau de mâncare, a murit coteiu’. Ger, tată, ger…
-Şi mie mi-o murit câinele de ger!- zice şi Mărin abătut.
-Ei, nu zău? Cum?- întreabă Ghio şi Ion într-un glas.
-Apăi mie mi-a îngheţat apa-n fântână şi d-aia mi-o murit câinele, na! D-apoi, după ce a-ngheţat fântâna io apă n-am mai avut ş-am beut numai rachiu. Apăi care om beat mai gândeşte să hrănească câinele. A rămas în cotineaţa lui închis fără apă şi mâncare şi uite că gerul greu din iarna asta l-a pierdut. Ger, tată, ger…
-De la gerul ăsta a murit şi câinele mieu!-zice Ghio. Uite eram în spatele grajdului şi voiam să mă uşurez. Numa’ ce-o scot pe dânsa, îmi îngheţă pe loc şi-mi pică!
-Ei şi?
-Dau s-o ridic dar, altă dandana! Mâna… lipită pă fermoar… Vine nevasta cu apă caldă, îmi slobozeşte mâna, când s-o iau pe dânsa de jos, câinele o înhaţă şi fuge cu ea. Alerg după câine!… O mâncase! La aşa pagubă grozavă, am luat puşca şi l-am puşcat !
Ei, dragilor, dacă mai ţine gerul ăsta mult, rămâne satul fără câini! Ger, tată, ger…
*****************************************************************
Acest banc este un experiment. Constatând din experienţa proprie că viaţa îţi oferă experienţe nebuneşti şi fiind bombardată din emisiunile de ştiri de tot felul de întâmplări hilare, mi-am propus să inventez ceva trăznit, apoi să caut pe Google dacă chiar s-a întâmplat ceva asemănător.
****************************************************************
Iată ce relatează Rompres, material preluat de acasă.ro:
O femeie din China a scăpat de închisoare, după ce şi-a lăsat bărbatul fără penis, pe care l-a tăiat cu un cuţit şi l-a aruncat pe fereastră. Bărbatul a reuşit să rămană conştient şi să conducă pană la spital, însă penisul nu i-a putut fi reataşat, întrucat i-a fost mancat de un caine de pe stradă. Potrivit Ananova, femeia, pe nume Yao Fengfang, a fost eliberată condiţionat, urmand să se afle sub supravegherea poliţiei pe o perioadă de trei ani. Ea nu a primit o pedeapsă mai aspră mulţumită soţului, Li Gengbao, care l-a rugat pe judecător să fie îngăduitor. Bărbatul, de profesie şofer de taxi, a declarat că doreşte ca soţia sa să rămană în libertate pentru a avea grijă de el tot restul vieţii. Femeia şi-a ieşit din fire, cand a aflat că soţul îl înşeală cu fosta soţie. Cand acesta a venit acasă, ea l-a ameninţat că-l va transforma într-un eunuc, însă bărbatul n-a luat-o în seamă. Prin urmare, s-a dus să se culce, dar după cateva ore, în miezul nopţii, s-a trezit cu dureri groaznice în zona intimă. ‘Soţia ţinea în mană o mare parte din penisul meu. Am rugat-o să mă ducă la spital, dar a refuzat. Cand i-am cerut să-mi dea înapoi bucata de penis tăiată, a aruncat-o pe fereastră’, a povestit chinezul. La spital, a fost supus unei operaţii de urgenţă. Medicii au trimis angajaţi ai spitalului să-i găsească pacientului partea lipsă a penisului, însă s-a aflat că aceasta fusese mancată de cainele vecinului.
http://stiri.acasa.ro/articole/it-stiinta/a-r-mas-f-r-penis-t-iat-de-so-ie-i-mancat-de-un-caine
Dacă articolul vi s-a părut gogonat, uite cum a rămas un rus fără bijuterie
A fost lovit de chef de sex, dar s-a adresat cui nu trebuie… Rusul Alexander K., in varsta de 44 de ani, a baut atat de mult la o petrecere in aer liber, incat, la un moment dat, a vrut sa faca sex cu un raton. Micutul rozator nu a cazut prada avansurilor barbatului, ci l-a muscat atat de tare de penis incat i-a retezat jumatate din organ, noteaza life.ru. „Nu ne-a venit sa credem cand am primit un telefon de la spital si un specialist ne-a rugat sa facem autopsia unui raton care murise inecat cu o bucata dintr-un penis. Barbatul avea niste dureri groaznice, dar cand ma gandesc la ce a patit mor de ras”, a declarat un doctor veterinar. Rusul, originar din Volgograd, nu si-a gandit niciodata ca un weekend in natura cu prietenii se va sfarsi in chinuri. In timpul petrecerii la care s-au baut cantitati mari de vodca, barbatul a observat animalul langa un copac. „Era un animal mic si dragut cu o blana negru cu alb extrem de pufoasa si cu o coada extraordinara. Asa ca ne-am hotarat sa ne distram putin pe seama lui si l-am prins. Unul dintre prieteni mi-a spus ca ratonii sunt foarte prietenosi. Iar, din moment ce nu erau femei cu noi m-am gandit ca ratonul poate sa ma satisfaca”, a povestit acesta jurnalistilor rusi.Cand se astepta mai putin, ratonul l-a atacat si i-a retezat aproape jumatate din organ. Plin de sange barbatul s-a intors la prietenii sai, care au chemat ambulanta. „Am fost socati de imagine. Cum se poate gandi cineva sa faca sex cu un animal. Are noroc ca ratonul era sanatos. Va necesita totusi o operatie estetica pentru reconstruirea barbatiei. Insa, dupa parerea mea, ar trebui sa-si faca un consult psihologic cat mai repede”, a mentionat unul dintre chirurgi.
http://www.ziua.ro/news.php?id=22071&data=2009-02-27
Aviz amatorilor de bauturi tari! Cand intreci masura, ramai fara penis! Asta i s-a intamplat unui rus din Tver. A baut cot la cot cu fiul sau pana nu a mai stiut pe ce lume traieste. Rezultatul betiei a fost cat se poate de tragic: penisul i-a fost taiat chiar de fiul sau, mort de beat. Potrivit ProTv, cei doi barbati au baut fara masura, iar la un moment dat au inceput sa puna tot felul de pariuri stupide. Intr-un moment de maxima „inspiratie”, barbatul si-a tachinat fiul ca nu ar avea curaj sa-i taie penisul. Iar fiul, dorind probabil sa-i demonstreze tatalui cat de brav este, a luat un cutit, i-a dat pantalonii jos si i-a taiat organul sexual. Imediat dupa incident, barbatul a fost transportat de urgenta la spital. Medicii au reusit sa-i coasa penisul la loc, dar e foarte probabil ca acesta sa nu mai fie functional.
http://www.ziua.ro/news.php?data=2009-05-07&id=27427
Intamplare pe cat de dureroasa, pe atat de amuzanta! Politia din Hong Kong a primit un apel de urgenta din partea unui barbat aflat in mare suferinta intr-un parc!
Barbatul ramasese blocat si nu oricum, ci cu penisul prins intr-un orificiu al unei banci. Cand gemetele de placere s-au transformat in urlete de durere, nefericitul a reusit sa cheme o ambulanta. Medicii au incercat sa scada presiunea luandu-i sange, dar asta nu l-a ajutat prea mult pe barbat.
Se pare ca tanarul si-a dorit o noapte pasionala cu banca pe post de iubita, dar a patit-o rau de tot! In momentul de maxima placere, acesta a realizat ca nu-si mai putea scoate penisul dintre scanduri.
Pana la urma, a fost decupata o bucata din banca, iar omul a fost dus la spital cu tot cu “iubita”. Abia dupa patru ore medicii au reusit sa-l elibereze.
Astfel, patania barbatului a demontat un mit vechi de cand lumea: nu toti barbatii asiatici sunt mici! Si nu ne referim tocmai la statura…
http://www.u7.ro/penis-captivus-de-tot-rasul-ramas-infipt-intre-scandurile-bancii.html
Chiar dacă pare greu de crezut, gălăţeanul Constantin Mocanu a reuşit să îşi confunde propriul penis cu o găină. Enervat de zgomotul pe care aceasta îl făcea în fiecare seară exact când omul punea capul pe pernă, în 3 octombrie 2004, s-a decis să pună piciorul în prag şi să scape de pasăre. Mai mult adormit decât treaz şi cu un topor în mână acesta a luat găina de gât şi i-a tăiat capul. Mă rog, el şi-a închipuit că a tăiat capul găinii… De fapt, în mână a rămas cu prorpiul penis… L-a pus repede într-o pungă cu gheaţă, a ajuns la spital şi, aproape incredibil, a scăpat cu viaţă! Cu puicuţele nu ştim însă cum se mai înţelege.
Nu am pretenţia că am prezentat cazurile cele mai relevante dar, reţineţi morala: câinele este cel mai bun prieten al omului.
Eram prin clasa a VI a şi luptam cu greu cu mai mulţi tartori dinăuntrul şi dinafara familiei.
Am zis Doamne-ajută că am scăpat de şcoală şi de terorista de dirigă ce-mi mâncase ficaţii tot anul. Mă gândeam bucuroasă cum o să citesc toată vacanţa câte o carte pe zi şi una pe noapte, trai neneacă.
Îşi bagă dracu’ coada şi o mătuşă vine la mama să mă ceară pentru cules de cireşe. Cică să mă-nveţe cu munca, de parcă n-aveam eu în curte 16 vişini vreo nu ştiu câţi pruni, meri, piersici, caişi.
În ciuda faptului că avea băiat la facultate, mătuşa considera pentru o fată învăţătura perfect inutilă, pretext să stai cu-o carte-n braţe în loc să speli o albie de rufe.
Mama, femeie de treabă de felul ei dar, cu mare fereală să nu-şi supere surorile ne-a lăsat toată copilăria în mâna tartoriţei, sora mai mare şi uite că se mai iţise încă una să-mi sară în spinare. La discuţii târzii, când nu mai era nimic de reparat a zis că i s-a părut că mă trimite ca-n tabără: să mănânc o mână de cireşe şi să citesc la umbră!
Deci, la cinci dimineaţa scularea, suit într-un tractor cu remorcă şi, hai în satul vecin la livadă. Căldură, căldură, apă într-o balercă murdară.
Mătuşa culegea cu o tovarăşă şi erau fruntaşele lumii: câte patruzeci de lădiţe de cireşe pe zi când restul echipelor făceau 12, maxim 18.
Mă abţin să beau apă dar mănânc cireşe spălate în balerca mizerabilă şi fugi în porumb soro, că era de jale.
M-am deranjat cumplit la stomac dar, mătuşa nu a acceptat să opresc lucrul şi dă-i navetă între pom şi porumb.
Sfîrşită de situaţia dramatică în care eram, se rupe o creangă şi cad din vârful pomului ca un sac, cu o bufnitură înfundată.
Mătuşa strigă să mă ridic şi să mă scutur, să nu mă mai alint dar, rămân la sol, fără să ştiu dacă mai am vreun os întreg.
Coboră mătuşa din copac în viteză, schimbă lădiţele titirez, fără să-mi dea vreo atenţie.
Abia când fluieră brigadierul pauza de masă coboră mătuşa şi tovarăşa ei. Mătuşa mă împinge cu un gumar în coaste şi-o aud zicând:
-O mai hi trăind, fa copchila asta?
-Las-o fa, cî dac-o avea zile-o trăi!- îi răspunde tovarăşa.
Ziua de muncă-şi continuă rutina.
Seara pe la cinci-şase, cu forţe reunite m-au urcat în tractor şi, nişte băieţi mă-au cărat acasă la mătuşa care mă-ndemna mânioasă: hai fa mişcî-ţi chicioarili, cî tre’ să dau di mâncari la viţicî!
După vreo săptămână de zăcut între viaţă şi moarte, a dat Dumnezeu şi m-am văzut acasă.
Supărată Dunăre, a venit la mama şi m-a raportat: de puturoasă şi destrăbălată ce-i, nimic n-o sî s-aleagî di capu’ ei. Ai făcut nişte feti, Marioricî, di mai bini nu le făceai!
Fragment din romanul Comisia Zurich
ISBN 978-606-92308-0-0
Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă c-o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.
– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici – cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!
Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:
– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.
– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.
Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:
– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…
– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…
Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.
Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu. Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.
Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…
Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!
Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă, pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…
– Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…
Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.
Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?
Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.
Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi – culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.
Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:
– Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.
Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .
Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!
fragment din romanul ARDEI IUŢI
autor DOINA POPESCU
ISBN 978-606-92308-2-4
fragment din romanul COMISIA ZÜRICH
ISBN 978-606-92308-0-0
În zori, Corvin […] luă drumul hanului, la întâlnirea hotărâtă cu Rose. Se puse pe aşteptat şi, către prânz, Rose veni la volanul camionului, care puţea a peşte afumat.
– Corvine, în fiecare zi te faci mai chipeş!
– Bine că mi-ai zis să-mi pun o cămaşă roşie, ca ţiganii, să nu mă deochi!
Rose îi sări de gât şi îl sărută focoasă, dar Corvin nu se mai fâstâci. Acum ştia precis, că nu l-a încurcat cu SaintJohn şi sărutarea era a lui întreagă, promisiune fierbinte la altele ce aveau să vină.
Drumul până la Zurich trecu uşor, în veselie. Rose era croită din ciripit şi primăvară. Sunt unele femei care fac soarele să strălucească mai cu temei. Rose era prima dintre ele. Mai strică Corvin oleacă veselia când povesti- poticnit de lacrima din gât, silnicia războiului şi of-ul, care-i dăduse brânci, flăcău rătăcitor prin lume.
Ajunşi la librărie, cheia se blocă în lăcata ruginită şi nu le fu de nic un folos. Zdruncinară un geam în fundul curţii, până ivărul se lăsă păgubaş.
Rose îşi luă proprietatea în stăpânire intrând pe geam, ca hoţul în puterea nopţii, amănunt ce nu-i strică bucuria. Căutară poznaşi dormitorul, căci restul era pierdere de timp.
Dimineaţa lăptoasă îi găsi repetând cu sârg, ce le pria mai bine. Rose, deprinsă cu cele două minute de la Helmi, obosea bucuroasă.
– Corvine, dar bine te mai descurci în scutece, garson! Aşa-s toţi românii sau a dat norocul peste mine şi te-ai găsit tu cel mai pricopsit?
– Ei, Rose, sita-i nouă, ţi se pare!
– Corvine, la Helmi dura mai mult, să-şi lege şireturile la ciubote! Las’ că ştiu bine ce spun.
– Acuma, oi avea şi tu dreptate, că românii-s ştiuţi de harnici la cucoane. Lumea spune, că era unu’ Terente, pe la noi, prin Bălţile Brăilei. Unii ziceau că era haiduc, alţii îl ţineau de tâlhar. Vorba e, că toate cucoanele de neam mare de la oraş, ieşeau la promenadă pe faleza Dunării, la Brăila, că doar-doar o da norocul peste ele şi le-o fura Terente, să le ducă în hogeacul lui din bălţi. Şi, chiar dacă le era fără spor aşteptarea, ele tot se lăudau la cuconet, când îşi mâncau cu gingăşie şerbetul, că au fost în puterea tâlharului şi s-au bucurat de toată osteneala lui.
– Acuma, Corvine, eu care vând cărţi, am să-ţi spun alta: un tip deştept a zis, că atunci când oamenii se îmbulzesc să se laude că au citit cărţile unui scriitor pe care nu l-au citit de fapt, înseamnă că respectivul scriitor a ajuns clasic. Dacă mergem pe acelaşi raţionament, Terente al vostru e un clasic, garson.
– Da’, dacă de Terente ştie o lume întreagă, fiindcă vuiau şi satele şi gazetele, de bărbăţia lui fără pereche, mai bine, să-ţi zic de un neam de-al meu. Ascultă bine! Răducan, nenica lu’ tata, era dintr-un sat de la Dunăre, Stăncuţa. Am acolo mai multe neamuri. Flăcău chipeş, pe la 13 ani, l-a spurcat o parşivă de vădană la toate bunătăţile muiereşti. Da’ Veta asta, soi rău! Şi proastă-n clanţă şi numa’ cu cracii-n pod. A început să se laude prin sat, de norocu’ vârtos ce a dat peste ea şi drăcoasele de muieri, ce crezi? Au început de zor, să-l înnădească.- Hai, Răducane, să-mi spargi nişte lemne. Mulţumesc frumos, Răducane. Despre bani, n-am să-ţi dau, da’, nici nu vreau, să mă ştiu datoare.- Răducane, am de urcat nişte fân în pod şi aş vrea să isprăvesc până pe înserat, când se întoarce Tudur de la moară. Arată-mi cât eşti de harnic şi ţi-oi plăti, cum ţi-o plăcea mai bine. Şi dacă eşti meşter, pe cât te laudă muierile astea, io nu mă zgârcesc. Îţi dau încă de două ori simbria ori mai mult!
Şi azi în şură, mâine în fundu’ grădinii sau la bordeiul de la bostană au început destrăbălatele satului să-l îndulcească. Răducan, chipeş croit, ars de soare, cu ochi limpezi şi verzi, să te bage-n boală şi un râs frumos, de dulău tânăr, ce se ştia în mare putere, n-a refuzat nicio muiere; pesemne că avea inima bună! Care-i ţinea calea, pe care o mai nimerea el la loc umbrit, de atâta hărnicie, a ajuns Răducan minunatul satului. Acuma, dacă a isprăvit şi vădanele şi nevestele, năzdrăvanul, cică le-a făcut şi pe fete oleacă curioase. Şi mai era căutat şi de muierile nesătule din Gura Gârluţei. Iar cu gândul – ce să mai vorbim – păcătuiau muierile din toate satele roată, pe unde se dusese vestea, doar-doar le-o ieşi norocul în cale. Dar nu le era-n drum şi rămâneau, bietele, numai cu jindul. Acuma, ce vină să le faci, dacă ghinda de acasă nu se potriveşte cu ştiuletele din târg? Şi la o urmă, uite, aşa-i o vorbă pe la noi. Adică, cine poate, oase roade! Da’ se vede treaba, că flăcăul dăduse-n lăcomie şi se cam întrecuse cu gluma. Deja, bărbaţii din sat, nu mai puteau intra pe uşa birtului, de aşa minunăţie de coarne, ce le rostuise harnic, Răducanu. Numa’ Iani, un bulgar pleşuv, pirpiriu şi gălbejit, socotea pe Răducanu după alt abac, numai de el priceput. Nea Ion, văduv de mult timp şi deci fără nicio pagubă din partea Răducanului, îl tăbăra pe Iani.
– Bre Iani, am auzit că Răducan îţi pune coarne, bre n-auzi!
– Măi, să fie! Mari, îs coarnele celea, nea Ioane?
– Mari, bre Iani. Mari de tot!
– Ei, nea Ioane, dară, atunci îs taman bune.
– Bune la ce să fie, bre Iani? -întreba nea Ion, fără să-şi creadă urechilor.
– Prima şi prima, îs faine la chelie! Să nu mai am bostanu’ chiar golaş!
– Eşti tare, nene! M-ai făcut marţ! Asta-i prima. Da’ a doua?
– Păi, nu vezi, că m-a făcut mama din sărăcie şi, uite-s aschimodia satului? Năzdrăvanele alea de coarne, mă mai înalţă şi pe mine oleacă. Acuma sunt şi eu mai falnic. Deja, mă bagă lumea în seamă, se învredniceşte să stea în poveşti cu mine. De bună oară, chiar mata, recunoaşte franc, că e întâiaşi dată, când îţi prăpădeşti bunătate de vreme cu mine. Şi la alt fel, adică, socoţi că tata cerbul o fi un oarecare?! Nea Ion, crezând că amărâtul n-a înţeles bine, că de, bulgar fiind, putea pricepe vorbele în chip pocit, se simţi în drept să se explice.
– Bre, Iani, copchilu’ ăsta mic, Romică, ăsta, nu-i al tău, bre creştine! Uite, frate, cum se izbeşte la fix, Răducanului! Uite-te la ochii lui drăcoşi! Leit Răducanu, pe legea mea!
– Zău? Ptiu… Să fie adevărat? Ei, drăcie? Eşti precis, nene?
– Sigur, Iani. E treabă cunoscută. Tot satul ştie. Întreabă pe care vrei: o să-ţi spuie la fel. Ştiu toţi! şi creştinii şi babele şi ţâncii.
– Ei, atunci, să fie Romică sănătos. Uite, o să am şi eu un flăcău arătos. Brava mie!
– Bre, Iani! Eşti capiu, rău! Nu pricepi, bre, că mucosul nu-i al tău ?
– Nea Ioane, aicea greşeşti rău, rău de tot. Îţi spun din capu’ locului, să n-avem vorbe la sfârşit. Io sunt grădinar, mă cunoşti. Neam de neamu’ meu, zarzavagii de când ne ştim. Eu o singură lege cunosc. Tot ce creşte în grădina mea, e al meu! Să-ţi fie limpede, bre, nea Ioane, şi ţie şi la tot satul. Cu babe şi cu ţânci cu tot.
– Bre, creştine, te înşeală nevasta, bre!- nu se lăsă nea Ion, pe care îl treceau apele.
– Ei, aveţi voi o vorbă isteaţă, la români. Cică, Dumnezeu, drăguţul, la toată barza chioară face cuib.
– Ei, şi, ce-are a face barza cu nevastă-ta?
– Păi, cam are. E nevastă-mea frumoasă?
– Este, bre Iani.
– E focoasă? Are tot ce-i trebuie la o muiere?
– Are, bre Iani, dar mă ia de cap, nu pricep: ce are nevastă-ta, cu urâta de barză?!
– Da’ tu nu gândeşti, mă, nea Ioane?
La câtă secărică vărs io în cimpoi pe fiece zi, nu-i cinstit, să grijească şi de nevastă-mea cineva? Că şi tu ai recunoscut că-i frumoasă şi nu-i de lepădat. De ce, să n-o vrea Răducanu şi pe nevastă-mea? Ce, la o adică, altele-s mai cu moţ? Chiar mă necăjeşti. Parcă io ţin vreo slută-n bătătură. Ce dacă-i chipeş, Răducanu? Şi nevastă-mea-i soi, şi încă, cum! Nea Ion se crucea, săracu’, de ce-i auzeau urechile. Zise moale, la o urmă:
– Eşti dus pe arătură, bre, zarzavagiule! Alţii, în locul matale, îşi cam ascut cosoarele, frate!
– Nea Ioane, io gândesc, că te cam gălbeneşte oftica. Mi-a zis mie odată baba Frusina a lu’ Alionte Şchiopu, că până să-ţi pui sculele-n pod, erai ştiut de futăciosu’ satului. Cum s-ar zice, eşti cuminte, precum jaba de căţa, c-un dinte, nene! Aşa că, unge-ţi clanţa, nea Ioane şi cântă voios la altă masă, că la mine, n-ai niciun spor!
Pe Răducanu, mă-sa a început să-l ia la rost, că i se cam zbătea ochiu’ drept şi nici în bobi nu cădea de bine. De altfel, boroboaţa era cunoscută de toţi încornoraţii şi ameninţările erau făţişe. Ducea mă-sa grijă că, dacă nu se astâmpără, o să sară creştinii cu paru’ să-l alunge din sat, dar Răducanu râdea nepăsător şi îşi ducea mai departe meşteşugul. Şi din ce se iubea, devenea şi mai fercheş şi mai îmbulzit de muieri. Pe la şaptesprezece ani, era deja un bărbăţoi vânjos şi chipeş, să se omoare muierile pentru el. Într-o zi, în faptul prânzului, un vaiet şi o jale s-a lăsat peste sat. Prăpăd! Lacrimi şi durere plumbuită a purtat Dunărea mai departe, în satele vecine şi toţi au rămas încremeniţi. Răducan, împătimit vânător, fusese împuşcat în pădure, pe malul Dunării. Sfârşitul lumii!
– Corvine, toată lumea îşi face socoteli, pe un sfârşit de lume colectiv şi îndepărtat, fără să priceapă că de fapt, sfârşitul lumii este individual, personal şi la pândă, colea după primul colţ. Că te mai păsuieşte un an sau încă zece, douăzeci de ani, o fi. Dar, dacă socoţi pe timpul Lumii, timpul Pământului, viaţa omului este cât un foc de artificii. Vechii înţelepţi ai lumii au creat o diversiune extraordinară. Apocalipsa! Sfârşitul Lumii! Eterna poveste. Să te gândeşti ca la ceva îndepărtat. Ceva de care se vorbeşte mereu. Un basm. Demonetizat de miile de ani în care se tot discută. Să nu-ţi baţi prea tare capul, că tot ne mai rabdă pământul! Ce s-ar face lumea, dacă toţi am înţelege, dureros, necruţător, că fiecare pas, fiecare secundă, ne apropie de moarte. O deznădejde şi un sentiment de zădărnicie, ne-ar cuprinde pe toţi. Nu ne-am mai construi case, nu am mai face copii, nu am mai progresa în niciun fel. Şi atunci, s-a găsit leacul-leacurilor: Apocalipsa. Să nu mai vezi pădurea, din cauza copacilor. De fapt, sfârşitul lumii nu este al tuturor, ci al fiecăruia, pe rând. Când mori, ţi se sfârşeşte o lume întreagă! Câte bucurii, câte zâmbete, câte răsărituri, câte flori ai putea avea! Dar mori şi toate astea se termină pentru tine. Sfârşitul lumii, nimeni nu îl împarte cu nimeni, Corvine! E al meu, al tău, al fiecăruia dintre noi. Singurele noastre certitudini în viaţă sunt Moartea şi Răutatea Lumii. Şi când mă refer la Răutatea Lumii, mă gândesc şi la cea planificată, determinată de o sumă de acţiuni bine concertate, dar şi la nesfârşita răutate, generată de nepăsare şi indiferenţă.
– Cum ar veni, toţi suntem îmbulziţi într-un tren ce goneşte în mare viteză, cu vuiet asurzitor. Tren care opreşte ba în halte prăfuite, ba în gări elegante şi luminoase. Ba se târăşte, ba aleargă mâncând pământul. Şi toţi ne temem şi ne văicărim, că acest tren va deraia într-o zi şi praful şi pulberea se va alege şi de tren şi de noi când, de fapt moartea îşi ia tainul în fiecare haltă, în fiecare gară. Uite -aşa, unii urcă alţii coboară în gări, alţii, pur şi simplu, cad din tren între halte. Sunt destui şi cei ce-şi zdruncină nădejdea şi se aruncă singuri din acest tren, ce se îndreaptă fatal spre pieire. Doar că toţi tem o staţie terminus comună iar, în realitate, suntem daţi morţii pe traseu. Cam asta ai vrut să zici, pe vorba ta de cărturăreasă, nu?
– Din păcate, viaţa este un traseu istovitor, cu sens unic şi final trist. Câtă putere există în om, să râdă, să cânte şi să mărşăluiască cu seninătate spre moarte! Dar, Corvine, te-am întrerupt! Spune mai departe povestea Răducanului.
– La jăndar, toţi bărbaţii care-au fost de faţă au zis, că s-a descărcat arma accidental şi că Răducan s-a puşcat singur. Arma lui era rece, nu trăsese niciun foc şi cine a făcut armata înţelegea din prima făcătura. Dar, cum şi nevasta jăndarului îşi cam pusese poalele-n cap şi se cam păruise cu coana preoteasa pe dragostea voinicului, jăndarul cu toţi bărbaţii înţeleşi, au ţinut-o într-o vorbă. Răducan s-a puşcat singur şi basta! Mă-sa şi-a smuls părul din cap de jale, de aşa nenorocire, că i s-a prăpădit fecior ca bradu’, la doar 17 ani. Şi, dacă n-ar mai fi avut încă 11 fete şi feciori mărunţei de crescut, încheia socotelile cu sărăcia, să se ducă după Răducan, mândria şi lumina ochilor ei.
Dar, spre mirarea tuturor, dincolo de puhoiul de lacrimi şi amarul de mamă, şi-a călcat peste durere şi n-a crâcnit pâs la jăndar ori la popă, chit că s-a dus vorba prin sat şi a ştiut şi cine-i făptaşul şi cine tăinuitorii. În mintea ei de ţărancă, Răducan călcase toate legile pământului şi a socotit că oamenii au fost în drept, să-şi caute dreptatea şi să-şi întoarcă nevestele în aşternuturi legiuite.
Măsura ce o întrecuse Răducanu l-a pierdut până şi în ochii familiei.
Şi mă-sa călcase strâmb în tinereţe şi făcuse şi pe Gheorghe şi pe Anica de fată. Orfană de la 9 ani şi minte uşoară, căzuse repede în aşternut viclean. Da’ intrase-n rându’ lumii, se măritase cu un creştin blajin şi mai slobozise încă zece copilaşi bărbatului său.
Gândesc că a făcut atâţia, ca să rămână uitaţi cei de boroboaţă.
Adică: -Măi bărbate, unde hrăneşti zece guri, mai ciugulesc încă două, că doar n-o fi foc!
Acuma, de jalea muierilor din sat, ar fi multe de istorisit. Da’ trei zile, cât a ţinut priveghiul, muieri şi mai tinere şi mai bătrâne şi-au muşcat mâinile şi au mai făcut o Dunăre din lacrimile lor. Dar, din ce plângeau fetele şi tinerele neveste, babele plângeau de zece ori pe atât. Lacrimi peste lacrimi, trei zile fără sfârşit.
Ţaţa Anicuţa, muiere coaptă bine şi cu limba urzicată, văzând că tinerele s-au mai domolit,
le-a apostrofat cu năduf:
– Proastelor, proastelor, plângeţi fă proastelor, că aveţi după cine!
De proaste ce sunteţi, v-au secat lacrimile!
Deh, voi prea multe sulace pricepute, cred că n-aţi văzut la viaţa voastră!
N-aveţi habar, ce-aţi avut şi ce-aţi pierdut! Noi, astea bătrâne, care am văzut, cam tot ce era de văzut, în toate satele roată, başca prin târg la Brăilă, jelim cu temei, maică. Că aşa a vrut Dumnezeu, să îmbulzească la Brăila toate neamurile pământului, că te pomeni că am fost puşi în cărarea lui Tata Noe. Şi, cum românu-i bun şi răbduriu şi mereu bucuros de oaspeţi, ne-am avut bine cu toţi şi ne-am ţinut aproape şi la bucurie şi la necaz. Am avut parte, maică şi de armeni vânjoşi şi ucrainieni noduroşi, tătari pitici şi turci pofticioşi, leşi chipeşi şi bulgăroi obraznici, unguri parşivi şi lipovenii morţi de beţi, italieni smuciţi şi grecotei hoţomani, machidoni, de le mai zice şi ţânţari, ruşi colţoşi şi ovrei de se ţineau scai de fustele noastre. Şi ascultaţi la mine ce vă spui: că o cruce de bărbat ca Răducan nu s-a mai văzut şi multă apă o să mai curgă pe Dunăre, până când o mai da norocu’ peste satu’ ăsta! Ca să nu zic vorbă mare, Dumnezeu, ce-a luat de la toţi, de-a zămislit atâţia nevolnici în lume, a pus toate bunătăţile în trăistuţa lu’ Răducan, drăguţu’. Ni l-a trimis nouă în sat, ca să ne mai treacă urâtul de secetă şi sărăcie şi de beţivanii puturoşi, pe care-i avem fiecare în bătătură. Şi când o fi să se mai nască aşa putere de voinic, om fi oale şi ulcele, cu o găleată de cenuşă la cap. Noi încă un Răducan nu mai apucăm, şi nu ştiu zău, dac-o mai da norocul vreo dată peste voi, cu toată tinereţea voastră. Proastelor, proastelor, plângeţi-l pe drăguţu’ de Răducan, bucuria noastră, că n-a mai lăsat Dumezeu în lume altul ca el. Răducane-Răducane, frumosul-frumoşilor, voinicul-voinicilor, brăduţul-brăduţilor…
– Corvine, gata cu povestea lui Răducan şi a lui Terente, că mă faci curioasă! Acum te las de izbelişte şi dau fuguţa până la Brăila să mă pricopsesc c-un armăsar mai obraznic decât tine. Şi poate mai apucăm să mai şi dormim, că s-au albit ferestrele…
O vacă mugea în apropiere şi altele îi răspunseră pe gâlceavă. Cu pernele pe cap, se îmbulziră la somn, după ultimul cântat al cocoşilor.
În faptul prânzului, Corvin se trezi în miros de cârnaţi prăjiţi. Părăsi dormitorul micuţ cu boscârţe pricopsite şi luă calea mirosului ademenitor. Bucătăria nu era mare, dar văsarul, cât tot peretele încărcat cu felurite alămuri, grăia despre oameni cu grijă neprefăcută pentru bucuria pântecului. Rose se vede treaba că ştia bine rostul cămării, după cum umpluse masa cu toate bunătăţile.
Restul zilei petrecură speriind colbul în prăvălie.
Doina Popescu Brăila 