Șoc la coafor


În urmă cu 26 de ani eram studentă, îndrăgostită și mai aveam cam o lună până să mă mărit, dar eu încă nu știam, deși fusesem amenințată adesea. Deși aveam părul scurt, rugbistul a insistat să fac un permanent. Era întâiași dată în viață, așa că am ales coafor cu ștaif, vis-a-vis de Cișmigiu.

Cam șase ore a durat așteptarea, plus manevrele necesare, timp în care, flăcăul a stat cuminte lângă mine, ascultând bârfele doamnelor. Ba ne-a servit cu cireșe, ba a mai spus și el câte un banc. La un moment dat, a ieșit să fumeze.

Clientele, la unison cu coafezele, pornite, m-au tăbărât să-mi explice:

-Fată, hăi! La coafor, această instituție, exclusiv feminină, nu s-a pomenit niciodată ca doamnele să fie insoțite de bărbații lor!

Cea mai stăruitoare era doamna Rodica, o persoană drăguță, care lucra la radio sau la televiziune.

-În 25 de ani, de când sunt măritată, eu n-am pomenit să vin cu soțul la coafor și nici pe altcineva n-am văzut!- interveni și o altă clientă, susținută de doamna Rodica.

-Ne-ai produs un șoc, ne-ai pus pe jar, aducând un bărbat aici! Bine c-a ieșit! Eu trebuie să-mi epilez mustața!-sări alta, la fel de inflamată.

Doamna Rodica m-a prelucrat cu cel mai mult tact.

Le-am explicat că sunt de acord cu poziția lor

-Înțeleg că doamnele nu vin însoțite la coafor. Nici mie nu mi se va mai întâmpla peste 25 de ani! Dar, nefiind o doamnă ci o… studentă îndrăgostită, precis, am voie!- am concluzionat eu.

Nu m-am ținut de cuvânt. Am rămas suspendată tot undeva, la statutul de studentă. Coafeza mea este și frizeriță, chiar profesoară de hair-styling, astfel că merg adesea cu rugbistul la coafor. Culmea, majoritatea doamnelor vin cu soțul. De exemplu, pe doamna psiholog T am întâlnit-o adesea cu soțul, domnul T, fiind un proiectant-constructor cunoscut în oraș. Doamna pentru manoperă mai dichisită, dumnealui pentru un tuns rapid.

Iată, că nu s-a răstoarnat lumea din cauza mea! Deși, ținând cont că faptele incriminate se petreceau în vara lui 1989, se poate spune că lumea chiar s-a răsturnat în acest sfert de veac!

Dentiştii spun lucruri trăznite


Începuse anul universitar şi hormonii dădeau în clocot. Băieţii din anii mai mari inventariau prospăturile, bobocii, care discutaseră obsedant despre sex în cele nouă luni de armată, se simţeau în mare formă şi sperau să scape în sfârşit de povara virginităţii. La anul întâi aveam o colegă de cămin cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume. Uneori parcurgeam împreună drumul de la facultate până la cămin. Avea o fire altruistă şi o bunătate dublată de o mare naivitate. Discutam cu ea zilnic cam jumătate de oră, cât ţinea drumul până la cămin şi mă uimea de fiecare dată cu logica ei ciudată. Lesne o puteam numi căzută din cer. Blondă, minionă, putea cuceri orice băiat drăguţ dar, se pare că, Elena nu intenţiona să se oprească la unul şi se culca, într-o frenezie, cu toţi, fără niciun criteriu, fapt ce mă deruta peste măsură.

Într-o zi ciocănesc în uşa ei ca să-i cer un fier de călcat şi, auzind intră, împing uşa şi o văd pe Elena în pat cu prietenul colegei ei de cameră.

Mă scuz şi plec uluită. A doua zi o întâlnesc la metrou.

-Elena, nu ştiu ce recorduri vrei tu să baţi, e treaba ta, dar nu mă aşteptam să te culci şi cu prietenul colegei tale de cameră!

-De ce? Gabi e plecată la părinţi şi băiatul ăsta nu avea cu cine să se culce!

-Hodoronc tronc! Şi ce-ţi pasă ţie?

-În clasa a noua am fost la dentist şi tipul a vrut să se culce cu mine! Eram virgină, l-am refuzat şi el, ca medic, mi-a explicat cât suferă un băiat dacă se excită şi fata îl refuză! Printre altele, i se umflă ouăle! De atunci nu am mai refuzat niciun băiat…

-Zău, şi tu le-ai crezut pe ticălos?

-Cum să nu-l cred! Doar era medic!

-Poate ar fi bine să ştii că lumea vorbeşte despre tine…

-Ştiu, ştiu! Unii zic că sunt nimfomană, alţii că sunt curvă!

– Se pare că, de fapt, tu ai inima bună!

-Bineînţeles că am inima bună!

Gâscanul detectiv


Cleopatra era neliniştită. Era pa malul Dunării de mai bine de-o oră şi Niţă nu se arăta de nicăieri. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Băiatul era întotdeauna sosit cu mult înaintea lor. Continuă lectura

O STAFIE DE NOTA ZECE


Niţă dormea în culcuşul lui secret din zăvoi, pe malul Dunării. Se visa îmbrăcat frumos, cu legăturică neagră peste cămăşuţă şi cu un joben mult mai mare pe cap. O femeie frumoasă, îmbrăcată în haine Continuă lectura

Răzbunare


Pe şantierele din Siria, cei ce plecau la muncă aveau dreptul să-şi ia şi nevasta. Nevestele rămâneau în colonie şi bucătăreau în timp ce bărbaţii erau îmbarcaţi în autobuze şi transportaţi la un şantier la 100 de kilometri depărtare.

Cam toţi îşi aduseseră nevestele, mai puţin cei trei şoferi care duceau muncitorii şi se-ntorceau în colonie, să ţină de urât nevestelor.

Cei trei, Dan, Vali şi Adrian, lipsiţi de griji, veseli şi chipeşi unul şi unul o duceu într-o veselie, spre mulţumirea nevestelor care-şi mai treceau din plictiseală.

În timp ce Continuă lectura

Aventuri la graniţă


Beam o cafea la Mosonmagyaróvár, într-o benzinărie la patru kilometri de graniţa Ungariei cu Austria, aşteptând un prieten de la Viena.

Aşteptam de câteva ore bune şi probabil că mai aveam de aşteptat încă pe atât, deoarece era 1993 şi telefoanele mobile erau încă SF-uri.

Eram grozav de amuzată fiindcă un italian zbanghiu, după ce a făcut plinul la un TIR cu remorcă a constatat că nu-i mai porneşte camionul nou-nouţ.

Sunase la firmă şi aflase consternat că noul camion nu era tot pe benzină ca cel vechi ci pe…motorină! Ori viceversa!

Cert este că Continuă lectura

O PROBLEMĂ DE ALEGERE


Din zodia fecioarelor, Tina a avut norocul să aibă prietene de mare nădejde şi de o bună calitate.

Dar atunci, în  anii de şcoală, o fecioară a avut grijă zilnic s-o ducă la exasperare.

Geta cea Rea îi era Continuă lectura

ITALIANCA ŞI PISICILE


Doamna Letiţia era italiancă, refugiată de copil în timpul războiului la Brăila, alungată de prigoana lui Mussolini. Cei doi fraţi fuseseră luaţi în lagăr şi aflase după război că fuseseră torturaţi şi lăsaţi să moară de foame.

Prin 46′ au avut ocazia să se repatrieze dar întâlniseră oameni îngăduitori şi de ajutor la Brăila şi având o viaţă mai bună decât în Italia rămaseră pe loc.

Am cunoscut-o când aveam opt ani, era colegă de serviciu cu mama şi îi pusesem o etichetă pe loc: gură mare şi inimă de aur!

Cum avea urechea fină, italianca m-a auzit şi Continuă lectura

Ziua bucuriei


Pe 4 aprilie am făcut un an de când nu mă mai uit la televizor. Poţi renunţa la orice dacă ai ceva de pus în loc. Eu am început să scriu şi am scăpat de minciunile politicienilor, de aroganţele lor, veşti dezastruoase că s-a scumpit, că se va scumpi, că  la cele 540 de taxe şi impozite guvernul mai pregăteşte vreo 50. Din 20 decembrie am început să scriu pe bloguri şi habar nu mai am pe unde mai e telecomanda ori dacă nu i s-au scurs bateriile în ea. Şi sincer, nu am niciun regret.

 Dar acum, cinci minute rugbistul a intrat pe uşă şi mi-a spus fericit că medicii cubanezi au descoperit leacul pentru cancer cu o rată a vindecărilor de 99%: extract de scorpion albastru! 

Probabil în istoria personală, zilele de naştere ale fetelor mele sun cele mai importante. Dar pentru omenire, aceasta este cea mai importantă zi trăită de mine în cei 41 de ani! Oameni buni, boala bolilor fără scăpare a fost învinsă! Bucuraţi-vă până când nu se mai fabrică o SIDA, EBOLA ori GRIPĂ CĂPRINĂ în laboratoarele ticăloşite ale planetei!

Lansare roman DUMNEZEU era-n vacanţă


Joi 8 aprilie ora 17, la Salonul AXIS LIBRIS desfăşurat în Sala Eminescu a Bibliotecii V.A. Urechea din Galaţi, str Mihai Bravu nr 16 are loc lansarea romanelor Comisia ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ, autor Doina Popescu.  Dacă romanele mele nu vor fi pe gustul domniilor voastre, veniţi totuşi fiindcă am prăjituri delicioase şi o cafea excelentă! Vă aştept!

Uite cine face sex!!!


Lângă biroul meu este o farmacie amenajată într-un apartament de bloc . Cu vreo trei-patru ani în urmă, intru să iau o reţetă. Spaţiu de la tejghea la uşă, cam un metru jumate. Mă aşez la rând după un domn în vârstă care mirosea bine a moş.

Când ajunge la ghişeu izbucneşte nervos: Continuă lectura

Popa-i semn de ghinion!


Deşi nu-mi făcea nicio plăcere, adesea trebuia să fac vreun comision mamei şi ajungeam s-o vizitez pe sora ei mai mare, instalată după divorţul de papaşa şi moartea Satanei pe post de tartoriţa familiei cu prerogative depline.

Tanti Dana locuia la etajul opt şi liftul era musai defect ori în revizie şi noroc cu inima mea tânără că nu-mi pierdeam suflarea.

Dar opt etaje treacă-meargă, beleaua era să dau ochii cu dumneaei, tartoriţa!… Continuă lectura

ULTIMA BOEMĂ


În vara lui ’90, studentă fiind am auzit un zvon teribil. Boema, minunata terasă a teatrului de revistă, unde Stela Popescu driblase cu vervă cenzura comunistă cu talent nebun, leşinător, pe texte de Mişu Maximilian urma să se-nchidă într-o lună pentru extinderea Bibliotecii Naţionale arse la revoluţie.

Era timpul revoluţiilor şi al mineriadelor, trecuseră doar 6 săptămâni de la închiderea violentă a Pieţii Universităţii. Mă gândeam să-i scot pe studenţi în stradă… Continuă lectura

CE ESTE VIAGRA?


Muncă grea pe mama,  să sature zilnic şi încă de trei ori, cele şase suflete ale casei şi cu căţeluşa Carla şapte.

Mai oboseşte, mai uită, mai oftează dar de mâncărurile ei meştere şi de plăcintele zilnice, nu s-a plâns încă nimeni.

Astăzi mă prinde prin bucătărie şi-mi zice:

-Demult voiam să te întreb despre Viagră…

Cum pe mama a adus-o barza şi pe noi asemenea, curiozitatea mamei m-a făcut să zâmbesc. În cuvinte blânde şi meşterit alese, ca să nu-i aduc o vătămare firii ei sensibile i-am explicat că nu e Viagră ci Viagra, o pastilă albastră şi scumpă, care reface încrederea şi prestigiul domnilor în faţa cucoanelor zglobii şi nesătule. Pentru că explicaţiile mele pe ocolite nu au lămurit prea mult speţa, am luat-o pe scurtătură, explicând că-i o pastilă „de putut„.

Mama m-a ascultat uimită, apoi mi-a zis:

-Nu Viagră de-asta-mi trebuie mie! Eu vreau Viagră pentru bătrâni, de la stat!

-Mamă, Viagra merge şi la tineri şi la bătrâni dar, nu cred să se dea compensat…

-Ba, am auzit la televizor că se dă la bătrâni!Viagră că mi-am vândut pământul!

-Ooops! Aia-i rentă viageră, mama! Mă interesez mâine!

CASĂ DE VÂNZARE-SATANA BONUS!


Personaj sinistru al copilăriei mele, baba Dobriţa se detaşează net între persoanele ”negre-n cerul gurii” pe care am avut nenorocul să le cunosc în viaţa mea. După moartea moşului, baba a poftit să se mute la oraş pentru un trai domnesc. Vânzând casa, s-a mutat pe rând la cele patru fete ale sale, dar nu s-a înţeles cu niciuna. După dese păruieli şi strigături de genul mi-aţi mâncat banii pe casă, curcile, găinile şi raţele leşeşti, într-o dimineaţă, pe la şase și jumătate, ne-am trezit cu Talpa Iadului la poartă, plângând pe lada verde, de zestre, în care-şi ţinea albiturile de-nmormântare.

Mama şi-a făcut milă de drac şi-a primit-o în casă. Câte zile fripte poate face o satană de soacră în casa nurorii, când se vede pe cai mari, ar fi multe de povestit.

Dar mie, copil fiind, îmi mânca sufletul. Mă lăsa să mă joc pe săturate şi, când mă apucam de teme, hop!- pe capul meu:

-Fugi să cumperi pâine! În secunda asta să te duci!

-Mamaie, termin exerciţiul de scris şi, în douăzeci de minute, mă duc!

-A, aşa vine vorba? Nu mai am nevoie! Mă duc eu cu ciolanele astea roase de ”romatism”, da-i spun lu’ tac-tu că eşti o puturoasă! Şi pleca la pâine.

Cum intra papaşa pe poartă, baba ieşea la raport şi-i spunea că m-a învăţat mama să n-o ajut la cumpărături şi… dă-i minciuni.

La început, papaşa râdea şi-o trimetea la culcare :

-Babă urâtă şi rea, iar îţi pute-n casa noră-tii?

Mai târziu, când s-au înteţit amorurile cu fătuci iubitoare de portofel, fiindcă nu cred nici în ruptul capului că de la chelie i se trăgea şarmul lui papaşa-un pitic gen Băsescu-poveştile Satanei, cu înflorituri şi ghiocei, s-au potrivit pe cheful lui de scandal şi divorţul a fost gata.

Aveam doar zece ani, dar mă revoltau manipulările care îmi distrugeau familia. Singurul mod în care m-am putut răcori a fost să scriu cu creta pe pereţii celor două camere puse la dispoziţia babei… SCORPIE şi SATANĂ. Şi, cum sunt harnică la scris, precum mă vedeţi, n-am comis-o doar o dată! Am caligrafiat de vreo zece ori fiecare cuvinţel…

După istericale şi reclamaţia cu strigături înaintată lui papaşa mă aşteptam la o fugăreală, dar a dat norocul peste mine. Pe când mă pregăteam s-o iau la sănătoasa ca să-mi păstrez integritatea epidermei, papaşa, râzând în hohote, i-a zis cam aşa:

-Babă urâtă şi rea! Din gura ta și ale secăturilor de alde soră-mea, nu te speli cu toată Dunărea! Bine a făcut că a scris şi Satană şi Scorpie, că nici eu nu pot să mă hotărăsc care ţi se potriveşte mai bine! Dar, zise el privind arta murală, cred că merg amândouă!

Opărită şi fără susţinere, a luat baba Dobriţa o găleată de apă şi o perie de paie şi mi-a şters toată munculiţa!

Ce era de făcut?

Băboiul avea vreo 82-83 de ani şi ne ameninţa c-o să trăiască 114, ca bunica ei paternă sau măcar 104, ca cealaltă, din spița maternă. Spaimă mare! O mică speranţă aveam, că baba trăgea nădejde să se mărite şi era în vorbe ba cu nişte moşi pe la coadă la gaz, ba cu alţii pe la biserică. Şi, într-o zi, când eram pedepsită şi spălam îngreţoşată ciorapii lui papaşa, mi-a venit ideea ideilor!

Cu săpunul de casă am scris de zece ori şi Satană şi cam tot de atâtea ori… Scorpie. Pereţii casei erau doar tencuiţi şi aduşi din mală la drept, fără niciun finisaj: săpunul a intrat definitiv în porii tencuielii!

Nu pot să vă povestesc cât necaz a fost pe băboi după isprava mea şi cum a muncit un an şi-o vară, zi de zi cu peria de paie dar, atâta noroc am avut şi eu, că pereţii nu s-au lăsat curăţaţi.

Papaşa s-a milostivit de ea şi, ca s-o cruţe de corvoada frecării pereţilor, a dus-o la azil. De la o vreme, erau numai în scandaluri, că se pusese baba să-i ţină socoteala la gagici şi se cam punea în calea fericirii lui. Baba îl voia divorțat, să fie ea șefa în casă, cu cheia la brâu, nu să se aleagă cu altă pacoste de noră!

Baba Dobriţa, oleacă descântătoare în bobi şi apă ne începută, aflase de la altă ghicitoare mai meşteră decât ea că va muri pe acelaşi pat cu feciorul ei cel mic.

Din cei 12 copii, papaşa era copilul cel mai mic şi baba toată viaţa avusese grijă să nu doarmă în acelaşi pat cu el, ori să se așeze pe marginea patului în care dormea Prâslea.

De inimă rea, baba a murit în scurt timp la azil. Divorţul fiind terminat, casa a fost pusă în vânzare.

Familia care-a cumpărat casa la un preţ de chilipir, vrând-nevrând a primit bonus și Scorpia şi Satana!

Cumpărătorul a refacut tencuiala casei, trăgând nădejde să nu fie bântuit.

Dar anii au trecut şi după divorţ papaşa ne-a abandonat total, întâlnindu-ne uneori pe la tribunal, fiindcă se cam codea să plătească pensia alimentară pentru cei trei copii, adică eu şi surorile mele.

M-a căutat peste ani, disperat că s-a trezit escrocat de fata surorii lui, doctoriţa Constantin Ionelia, care a făcut un act de vânzare-cumpărare în fals cu complicitatea notăriţei Gaube, deposedându-l de casă.

Când papaşa a găsit actul fals a cerut sprijinul poliţiei şi procuraturii şi în urma anchetei, nepoata, alintată Neli, a promis, cu lacrimi de crocodil că-i returnează casa amiabil, după care, bătrânul a dispărut de la domiciliu.

După mai mulţi ani, în care bănuiam că nepoata iubitoare de case l-a luat să-l îngrijească şi să-l ţină departe de urechi curioase, întorcându-mă dintr-o delegație, pe trecerea de pietoni din fața firmei, mă intersectez c-o verişoară, nepoată a lui papaşa, îmbrăcată în doliu, cu două lumânări în mână.

O întreb cine i-a murit fiindcă nu ne vizitam, dar aveam o sumă de rude comune. După ce se codeşte puţin, zice că vine de la înmormântarea unui coleg de serviciu. Până să ajungă acasă, locuia la două minute de biroul meu, o cuprind remușcările și se întoarce înlăcrimată. Recunoaște că vine de la înmormântarea lui papaşa, dar să nu mă supăr, nu le-a dat voie Neli să mă anunţe pe mine şi pe surori, ca să nu se facă discuţii legate de casa mătrăşită. Şi, pentru că era ziua surprizelor, îmi zice că Neli, în toţi aceşti ani, îl dusese pe papaşa la… azil! Azilul de la Baldovinești unde o dusese și el pe Satana în 1982.

Scrisul sorţii, care obsedase pe baba Dobritza toată viaţa, că va muri în acelaşi pat cu feciorul cel mic, s-a împlinit! Mamă şi Prâslea au murit în acelaşi pat: acelaşi pat de azil!

Pe birou era un plic sigilat, adus de un necunoscut în aceea zi, pe la orele 11. În plic se afla un bilet semnat de un văr; mă informa că la orele 12 se va oficia înmormântarea lui Papașa. Era trecut de orele 16.

 

Poveste cu barza


Pe când aveam vreo zece ani, papaşa a-nceput să râvnească la toate gagicile din România, limitare geografică obligatorie, fiindcă paşaportul nu era la îndemâna oricui.

Şi cum, noi,  cei trei copii îl plictiseam peste măsură şi stăteam în calea fericirii lui, ne-a adus o declaraţie ca s-o depunem la dosar, în care explica că are multiple relaţii extraconjugale şi că doreşte să-şi refacă viaţa,  să se asigure că divorţul mearge uns.

Cum nici până atunci nu contribuise la traiul nostru domestic decât cu vreun pui de scandal, am scos pietricica din ciubote şi am mers mai departe.

Trei fete, crescute de mamă cu minunata poveste ne-a adus barza, fără înjurături, fără vorbe grele, toate cuvintele  gen p***, p****, f**, m***,  ne erau perfect necunoscute. Gardurile cartierului au reparat până la urmă lipsurile din familie şi, chiar dacă nu le pronunţam, le înţelegeam sensul anatomic.

Astfel, mergând prin Bucureşti împreună cu simpatica mea verişoară Lila şi mama mea responsabilă cu barza, pe o vreme ploioasă, ţopăind între două bălţi,  în zona Pieţii Unirii, pe lângă ruinele Spitalului Brâncovenesc în curs de demolare, pe un panou de şantier scria p***.

Lila, neavând copii, era foarte afectată de impozitul pe celibat. Ne spune prompt şi cu umor un banc.

Cu riscul să vă plictisesc îngrozitor vi-l zic:

Scrisoare Tovarăşului Nicolae Ceauşescu:

Subsemnatul Nae Pendulă,

Fără c** şi fără p***,

Ar avea de întrebat

De ce plăteşte celibat!

Răspunsul Preşedintelui:

Stimate Nae Pendulă,

Fără c** şi fără p***

Cât ai degeţel şi limbă,

Legea țării nu se schimbă!

Mama, auzind probabil, pentru prima dată-n viaţă, aceste cuvinte zise răspicat şi din tot sufletul, luă viteză intrând prin toate bălţile, încercând să se îndepărteze cât mai rapid de versurile păcătoase.

Eu, amuzată de reacţia disperată a mamei zic:

-Ei, acuma, dacă te-ai udat la picioare, ţi s-au înfundat urechile sau ţi s-au desfundat?

Anii au trecut dar, mama a rămas aceeaşi fiinţă delicată.

Din calcule foarte clare, abia după lansarea romanului Comisia ZÜRICH i-am dat un exemplar.

Seara auzeam paşii mamei pe scări. Venea la mine-n cameră, se aşeza pe un fotoliu şi ofta. Pe la al treilea oftat, ridicam privirile din laptop.

-Mamă, scrii bine, eşti haioasă rău, acţiunea mă ţine cu sufletul la gură dar am ajuns la un cuvânt pe care nu pot să-l citesc! Ce fel de profesoară eşti tu, dacă scrii asemenea cuvinte?

-Mamă, Dobritza ăla e-un jegos şi un nenorocit… El vorbeşte aşa, nu eu! Dacă ar vorbi ca o domnişoară de pension nu ar mai fi veridic!

Personajeje mele vorbesc aşa…

Mama ofta şi pleca încet pe scări.

După vreo oră jumate o auzeam iar.

Se aşeza pe fotoliu:

-Mamă, eu mai departe nu pot să citesc. Iar am găsit ceva grozav…

-Cred că ai ajuns la faza la care s-a opărit Dobritza la buci

Mama dă din cap ruşinată.

-Acum n-am ce face dar, la ediţia următoare scriu că s-a opărit la popou

-Da’ ce-i bebeluş?

-Aha! Şi cum să scriu?

-Tu eşti scriitoarea…

Cobora cu paşi mici.

După vreo trei zile, la masă zice:

-Mamă, eşti o năstruşnică!

-Şi cuvintele-alea?

-Cartea e prea bună că să-ţi scot ţie ochii pentru cum vorbesc toţi nemernicii…

Sabrina, puştoaica mea de nouă ani, mi-a sărit în apărare:

-Buni, nu o judeca pe mama după ticăloşii din cărţile ei. De-acasă pân’ la şcoala văd mai multe prostii scrise pe garduri decât în toate cărţile  mamei!

Dom’ Profesor sare calul


Prin ’92 veneam de la Sinaia cu un Ww Transporter. La volan un mare artist în materie de şoferie, prietenul meu, dom’ Profesor.
Ajungând la borcanul din apropierea Ploieştiului, trei maşini de poliţie dintre care una chiar cu girofarul pornit şi o mare desfăşurare de forţe. Pe dubla continuă un poliţist.
Dom’ Profesor i-a dubla între caucioace spre stupefacţia poliţistului care, evident, ne opreşte:
-Domnule, ori nu eşti normal? Vrei să spui că nu m-ai văzut aici ?
-Sigur că te-am văzut! Am vrut să-ţi testez vigilenţa!- zice râzând dom’ Profesor.
Poliţistul îi cere permisul, talonul şi asigurarea, începe procesul-verbal şi îi cere şi buletinul.  Îi dă procesul verbal la semnat, îi taie chitanţă(pe vremea aia poliţistul avea chitanţier la purtător) şi îi înapoiază actele. Dom’ Profesor, culant, la amenda de 500 de lei îi mai dă 500.
-Ia să mănânci şi tu nişte mici!
Poliţistului îi sclipesc ochii şi bagă banii în buzunar, bucuros de chilipir.
Din buletin cade o carte de vizită şi, galant, poliţistul se apleacă să o ridice. La aşa şpagă, era firesc.
Poliţistul înţepeneşte: cartea de vizită era a şefului tehnicului pe ţară de la interne.
– Îl cunoaşteţi pe gealul Icsulescu?
-Da! E naşul meu!
-Ia-ţi dom’le actele şi banii înapoi de-aci, că mă laşi fără pâine!
Dom’ Profesor râde şi apasă acceleraţia.
Spre stupefacţia celor zece poliţişti împrăştiaţi pe şosea, noi accelerăm şi poliţistul alergă după noi cu banii întinşi.
Ce-a fost asta, Profesore?
-M-am distrat şi eu puţin…

În 2009, în plină criză, dom’Profesor a plecat să șofeze pe autostrăzile cerului.

COCOŞ FĂRĂ RANDAMENT


În postarea VACANŢĂ CU VACI am scris cuvântul „randament” şi mi-am adus aminte de una bună din copilărie.

Eram la ţară şi coana Moaşa, „telectuala” satului umbla cu un cocoş sub braţ.

Un moş, trecând pe uliţă o întreabă:

-Ce faci, coană Moaşă cu cucoşul?

-Mi l-a dat Frosina lu’ Ion Albu să-l bag în probe ca să văz ce brânză face!

-Da’ cucoşu’ pestriţ ce-are?- zice moşul cu mirare.

-L-am băgat demult la supă, că nu mai dădea randament!

Mie mi-a plăcut cuvântul randament dar m-a derutat tare mult aia cu brânza: eram eu mică dar cucoş care să facă brânză, zău că nu văzusem.

M-am dus la mamaia Mihaica dar, avea ograda plină de babe, că făcea plăcinte la cuptor în bătătură şi după obicei, sătura tot satul.

Bucuroasă că pot să zic „randament” de faţă cu toată lumea, am povestit isprava cu cocoşul.

Babele, nu chiar proaste, stăteau mai bine decât mine cu neologismele şi înţelegând cam ce le povestesc s-au îndoit de râs.

Până s-au liniştit, hop şi coana Moaşa, care locuia vis-s-vis de mamaia Mihaica.

-Babelor, iar aţi tăbărât pe plăcintele lu’ ţa’ Mihaica?

-Ho, că nu te păgubim pă tine! Dă şi ea de sufletul lu’ Ilie!

-Ei, ba de-a lu bâtu, bâtica, a lu’ mamica şi-a lu’ nenica, mai slăbiţi-mă cu Ilie!-zice mamaia Mihaica, după trai urgisit cu moş Ilie, cu care fusese măritată cu sila de familie.

Coana Moaşa care se voia vedetă se bagă în vorbă:

-Uite, mi-am luat cucoş tânăr, în mare putere, că Bălţatu’…

-Ştim, ştim, nu dădea randament!- strigă babele în cor.

Eu, fără să pricep cum e cu randamentul cocoşului am povestit toată vara în  sat povestea cu cucoşul şi toată lumea asculta cu gura căscată, apoi dă-i râs.

Într-o zi, hop mama, vine să mă ia acasă! Acum, ce-i drept, cât de mică, la ţară mergeam singură dar de întors, venea cineva după mine, că altfel nu mă urneam. Că cine-i ăla să-şi lase cuibul cald de bună-voie?

Îi spun şi mamei povestea cu randamentul şi mama, ca să deturneze sensul discuţiei zice către bunica:

-Mamică, da’ de unde ştie coana Moaşa de randament?

-Păi, ea-i femeie cu multă şcoală, nu ca noi! Şi abonată la revista Femeia…  Şi ca să smintească urechile babelor, îşi frânge limba cu vorbe de mare boiereală: randamentultraevident! Da’ ea ce să zică săraca? Că a luat un cucoş plocon?

Îşi pune moţatu’ la supă şi se văicăreşte c-a rămas fără cucoş!

Acuma, ce-i un cucoş colea? Dacă coana Moaşa-ţi zice de la obraz, o laşi să-şi aleagă pintenatul. Cu vorbele-astea meşterite din reviste mi-a mâncat şi mie vreo trei frumuşei!

-Te-ai lăsat mata păcălită?- întreb eu necăjită.

Evident!- zice bunica râzând.

Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com

VACANŢĂ CU VACI


În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic. Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui,  la Stăncuţa, un sat pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă și-mi interziceau să mă apropii de ea. Mi-ar fi plăcut să mă joc în pădurea de pe mal dar ziceau că e locuită de lupul care scăpase cu bine din Scufița Roșie.

Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul. Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !

Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor. Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu  curcanii şi gâscanii. Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…

Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copiii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.

Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr.  Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul. Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă de pe pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.

Seara se-ncheia dramatic. Cirezile se-ntorceau de la islaz şi, din capul uliţei, se auzea un vuiet combinat din ropot de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau, ba se şi încălecau unele pe altele. Mai târziu am aflat de ce. Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!

Într-o zi, la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă. Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele, decât spânzurată de gard.

Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.

În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:

-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!

Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe care le mânca singur de fiecare dată.

Şi începea nenorocirea! Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente. Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată. Relatările erau vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi. Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:

– Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!

Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.

Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, trîgând nădejde că, poate, o fi totuși a lui, chit că baba n-avea niciun dubiu.

Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…

După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi. Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.

Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copiii au ieşit în mijlocul uliţei să strige:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.

Ziua următoare a plouat.

Lenuţa, o fată de clasa a VII-a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi, drept premiu că am fost îndemânatică, mi-a făcut o păpuşă de cârpe.

Rămase singure i-am explicat de nebunia copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, i-am povestit despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.

Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin. Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie. Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes. Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.

Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.

Şi ziua următoare, minune!

Au trecut avioane, copii au început să strige şi, eu mai tare decât toţi:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane. Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi pe copilul de 4 anişori.

Apoi, de la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat. L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş. Mi-a zis că n-are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.

Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila. Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea! Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.

Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor  la mamaia Mihaica, cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.

Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, sub ocrotirea caldă a mamaii Mihaica aveam alt curaj!