O LIMBĂ DE… ÎNGHEŢATĂ


Într-o dimineaţă, să fi avut vreo patru ani, întorcându-mă cu mama cu sacoșile pline de sticle de lapte, pe strada şcolii, chiar la colţ, (Simion Bărnuţiu colţ cu Leningrad), pe acoperişul unui wc dansau trei copilaşi: Lenuţa Roman, Nicuşor Roman şi Doru Preda. Se ţineau de mână şi dansau o horă stângace, cântând în gura mare:  A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Sinistrul refren m-a urmărit toată viaţa: o casă pe colţ, un wc zărit într-o curte în Chitila, o femeie grasă sau simplul nume de Lenuţa a fost destul să genereze un declic de coşmar: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Doamna Roman murise de icter iar în scurt timp, domnul Roman s-a însurat cu o femeie grasă din cale-afară.

Grasei, copiii îi spuneau mămiţica. Erau slabi, piele şi os, plini de vânătăi şi zgârieturi.

Lenuţa a devenit colega mea de clasă. În afara orelor de şcoală, purta chiloţi şi maieu tetra, fiindcă mămiţica era econoamă: iarna, zdrenţe căpătate din vecini şi ghete stâlcite în ultimul hal, pe ploaie- cizme de gumă şi un fâş caraghios.

Învăţătoarea o întreba de ce este plină de vânătăi:

-Am fost rea şi mămiţica m-a bătut, ca să mă facă mai bună!- răspundea Lenuţa mecanic.

Mămiţica era prea doamnă ca să muncească, aşa că Lenuţa şi Nicuşor duceau tot greul în casă.

Profesorii îl chemau pe domnul Roman la şcoală cerându-i să intervină în protejarea copiilor dar, acesta spunea invariabil că-şi iubeşte nevasta şi nu vrea s-o supere pentru fleacuri.

Dar, Lenuţa, veşnic flămândă, ne fura pachetele tuturor, inclusiv directorului şcolii, domnul Stănculescu, care avea cabinetul de aeromodelism pe un hol de trecere spre laboratoare.

La un moment dat, directorul îi lăsa intenţionat un pachet la îndemână.

Toţi eram copii necăjiţi şi cu diverse probleme acasă dar, ce se întâmpla cu cei doi frați era terifiant. Uneori ne nimeream să trecem pe drum exact când mămiţica îşi aplica corecţiile şi atunci ţipetele copiilor schingiuiţi ne provocau leşin.

Situaţia ne alarma pe toţi şi prin clasa a şasea, mai mulţi colegi ne-am dus la poarta grasei s-o rugăm să se poarte omeneşte cu copiii.

Grasa a ieşit la poartă şi ne-a spus răspicat că o iubeşte pe Lenuţa şi se sacrifică să crească progeniturile răposatei.

Atunci, Lenuţa a izbucnit:

-Mămiţica ne iubeşte! Mămiţica este atât de bună, că mă trimite să-i iau îngheţată şi dacă o aduc neatinsă, îmi dă voie să dau o dată cu limba pe ea.

Grecii s-au pus pe sărbătorit. Subit, mi-am amintit de bucuria naivă a copiilor care jucau pe acoperișul wc-ului: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

SEX CU PROFU’


Fragment din romanul Cafeaua de după

Pe vremea lui Ceşcă, în perfecta orânduire socialistă, oficial nu existau retardaţi, handicapaţi ci, târâş-grăpiş, toată lumea făcea 10 clase prin licee industriale sau clase a IX-a şi a X-a arondate unor şcoli generale.

Neluţa, care nu era chiar în temă cu ce se studia la obscurul liceu industrial pe care-l frecventa din când în când, se trezeşte în situaţia delicată de a avea un patru la tehnologie şi aproape nicio şansă să scape de corigenţă. Tehnologia sudurii era peste puterile ei de înţelegere și nu-i pasiona nici pe colegi.

Inginerul cu normă de profesor îşi cam pierduse răbdarea cu ea şi era pe punctul de-a o potcovii cu încă un patru. Dar, prost obicei la unii profesori, după ce-ţi strică vara cu o corigenţă,  îţi mai fac şi morală! In timp ce-i mitralia Neluţei o mulţime de chestii neimportante şi complet inutile, profesorul se opri consternat:

–Neluţa, te-ai dat cu ruj?!!!

La chestii legate de fizicul ei periculos, eleva avea replică spontană:

Atractiv!– zise ea răguşit, glas care-l emoționă peste măsură pe tov inginer, făcându-l să se bâlbâie:

–Cine, cine, eu sunt atractiv? Bine că v-aţi găsit toate să mă apreciaţi acuma, după ce m-am priponit! Cât am fost holtei nu m-a băgat niciuna în seamă, de m-am însurat cu Dropia, să-mi otrăvesc zilele.

Clasa a rămas blocată-n ParadisDropia era taman profa de germană, diriginta clasei lor. Cât de greu poate fi uneori să găseşti o poreclă potrivită  pentru dirigă, şi ce ajutor nesperat chiar din partea consortului! Până să se liniştească hohotele-n clasă, inginerul îngână:

–Neluţa, la şase jumate te aştept în spatele liceului, în Dacia mea gri.

Ehei! Cine-a mai avea Dacie gri pe vremurile acelea? Probabil, îl costase vreo trei chenzine să-și facă geamurile fumurii!

Peste două zile, proful veni grăbit să le comunice mediile.

–Neluţa, ai avut un patru şi cu un şase de la mine, hai că ţi-a ieşit media, fetițo!

Neluţa îl aşteaptă supărată pe culoar:

–Cum şase, tovarășu’ inginer?! La sacrificiu’ pe care l-am făcut io, că eram fată mare, puteai să-mi dai acolo doi de zece, că nu dădeai din buzunar!

–Neluţa, te rog să nu faci o scenă!  Am înţeles că te culci cu mine fiindcă sunt un bărbat atractiv! Doar n-ai făcut-o din interes, pentru notă?! – o scrută el cercetător.

–Ho! N-am găsit Strugurel şi m-am dat cu Atractiv, ţap bătrân şi închipuit!

–Ce-ai zis? Ce-ai zis? – întrebă inginerul sufocat.

–Aţi întrebat dacă m-am dat cu ruj şi io am zis Atractiv! Adică, iete așa, ca să nu-mi crape buzele, m-am dat c-un soi de seu de câine, care miroase mișto. Comercial îi zice Atractiv!

Profu’ scose o oglindă din buzunar, din cele purtate de femei în poșetă, şi se studie îndelung:

–Uite cum facem: deseară vii la mine în Dacia gri…

–Ho, că nu mă mai culc cu tine! – preciză fata.

–Ho, că nici io nu mă mai culc cu tine! Mâine-ţi modific finuţ şasele şi îl fac 10 şi îţi mai pun încă un zece! 24 împărţit la trei îţi dă media 8!

–Şi dacă nu vrei să mă culc cu tine, ce vrei să fac pentru asta? S-o gâtuiesc pe Dropie? Nu fac faţă, că-i de trei ori cât mine!

–Mi-ar place mie, o-ho-ho! Da’ pe urmă… m-ar bântui, strigoaica! Dă-o dracu’, că mă indispun!

–Totuşi, trebuie să fac ceva pentru doi de zece, nu?

–Da, sigur! Stai cu mine în maşină jumătate de oră şi-mi repeți că sunt un bărbat atractiv!

–Eşti ţicnit băiatu’! Prefer să mă culc cu tine şi să tac!

Te rooog! De când mi-ai zis că sunt atractiv, am scăpat de insomnii și mi s-a reglat și digestia! Vezi, nu mai sunt balonat! Promit solemn! Trimestru’ următor îţi pun media zece!

După sângeroasa îngrămădeală din decembrie, Neluța își luă porția de libertate la turci.

 

Adrian Păunescu, Sfinxul poeziei româneşti


Februarie 1984.  Eram îngheţată şi mă-ncerca o vagă depresie. De ore întregi băteam oraşul căutându-mi ghete. Aceleaşi ore pe care le pierdeam zilnic de câteva luni. Vânzătoarele îmi priveau adidaşii sărăcuţi şi ridicau din umeri:

Continuă lectura

Devalizarea PAL-ului şi ACARUL PĂUN


Oraşul Brăila se putea mândri cu firma PAL, -un prestigios combinat de prelucrare a lemnului care până în 2003 exporta mobilă din lemn masiv în toată Europa, la mobila de bucătărie era pe locul I pe ţară la toate târgurile şi expoziţiile de profil şi după închiderea fabricii de la Gherla era singurul producător de chibrituri.

Ei bine, în 1997, când fabrica era pe val, statul a găsit de cuviinţă să o privatizeze dar nu prin vânzarea către un partener tradiţional din branşă, care ar fi putut să susţină şi să dezvolte activitatea ci firmei Merona controlată de un samsar evreu de origine română, Dobriţa, care avea peste 80 de ani şi care a făcut achiziţia în scopuri strict imobiliare.

Pentru că în contractul cu FPS-ul îşi luase angajamentul să facă o investiţie nouă şi profitabilă, în valoare de 5 milioane de euro, a luat cu câteva sute de mii de euro o instalaţie de chibrituri de la o firmă din Rusia, instalaţie nouă ce-i drept dar, care zăcea de ani buni în cutii în zăpadă în curtea unei fabrici şi a montat-o la Pal, prezentând facturi false din Insulele Cayman de zece ori mai mari.

Prin această înşelătorie, în primul rând au fost prejudiciaţi micii acţionari fiindcă a făcut o mărire de capital frauduloasă şi şi-a mărit participaţia de la 50 la 90 la sută.

Un inginer de la investiţii  mi-a povestit încă din 2001 că a anunţat SRI-ul în legătura cu devalizarea Pal-ului de către propriul patron dar, Dobriţa a mituit cu largheţe la toate nivelurile, inclusiv presa centrală şi nimeni nu i-a tulburat ingineriile financiare.

În acest timp, a instituit în fabrică un regim de şantaj şi de teroare, disperând personalul la toate nivelurile. A sfidat cu consecvenţă legile din România, pretinzând că legile româneşti sunt prost făcute, deci nu îl interesează.

În 2003, la expirarea celor cinci ani cât prevedea contractul cu FPS-ul a blocat activitatea de producţie şi a început să concedieze angajaţii, începând cu conducerea. Pe directori i-a purtat timp de trei ani prin procese, ca să pară că închiderea fabricii ar avea vreo legătură cu prestaţia acestora dar, spre cinstea instanţelor brăilene de la acel moment, banii lui murdari nu au avut trecere. Dobriţa a pierdut toate procesele intentate foştilor angajaţi, fiindcă singurele lui argumente au fost lăcomia şi tupeul.

La o şedinţă a Consiliului de Administraţie al Acţionarilor, Dobriţa, tiranul paranoic de peste 80 de ani, în faţa unei săli întregi, în timp ce urla demenţial, gesticulând într-un discurs comparabil cu al lui Hitler, s-a oprit derutat, a fugit spre uşă dar, după câteva secunde s-a oprit dezarmat. Un miros fetid a umplut sala. A spus stins:

-Am mâncat dude!

Un fost securist, omul lui de bază,  care l-a băgat pe filieră ca să cumpere PAL-ul şi care l-a sprijinit permanent din funcţia de consilier sau chiar de director, a ridicat privirile spre sală:

-Domnul Dobriţa a mâncat dude! Phuu! Dumnezeule, în ce hal miroase!- zice securistul ateu.

Diareea a năclăit eleganţii pantaloni de la costumul de peste 1000 de euroi şi nici măcar pantofii elveţieni n-au scăpat de scârbăciune.

Slugile patronului au adus feţele de masă de la protocol şi, înfăşat a ieşit din sala de consiliu, făcând dâre de rahat până la hotelul Sport unde era cazat.

Securistul s-a plâns a doua zi că a fost obligat să-i spele rahatul pe picioare pe Herr Dobriţa.

În 2006, directorul Esrig, evreu de origine, cel care se-ntâlnise cu  Dobriţa de două ori la Viena şi o dată la ZÜRICH ca să pună la punct vânzarea PAL-ului în condiţii dubioase, a murit cu disperarea în suflet că l-a ajutat pe Dobriţa să distrugă PAL-ul. Înainte de a muri, a vrut să ceară iertare oraşului pentru că distrugând PAL-ul, a ucis ceva din gloria şi vigoarea acestui oraş. Remuşcările teribile ale directorului Esrig n-au plătit facturile celor 1500 de familii rămase pe drumuri după intrarea Pal-ului pe mâna lui Dobriţa.

Esrig, un tip cinstit în felul lui, balanţă, a avut naivitatea să-şi imagineze că toţi evreii sunt cinstiţi ca el…

2006 a fost anul dreptăţii, anul în care-au murit tiranii, torţionarii şi, în mod firesc n-a mirat pe nimeni moartea lui Dobriţa, sau a lui Sadam Hussein.  Odată cu moartea lui Dobriţa s-au oprit şi şpăgile care blocau dosarele privind activitatea sa infracţională.

Vama a cerut un proces penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat de facturile din insulele Cayman dar, moştenitorii au fost lăsaţi să vândă în voie activele, inclusiv o parte din terenurile PAL-ului către XXL.

Poprire s-a instituit pe bunurile a trei angajaţi de la serviciu export.

Astăzi, fiind la tribunal am aflat întâmplător că acest mare infractor,  Dobriţa le-a mai dat angajaţilor pe care i-a terorizat atâţia ani şi o teribilă lovitură după moarte:

Cei trei angajaţi de la serviciul export, acarii Păun care-au avut sau nu acces la facturilor mătrăşite de Dobriţa, lucrând pe salarii meschine şi care n-au avut parte decât de urlete şi injurii din partea patronului şi niciun beneficiu personal au fost condamnaţi la trei ani de închisoare.

Moştenitorii lui Dobriţa îşi papă liniştiţi în Elveţia milioanele devalizate de la Pal şi de la statul român, statul a rămas cu ţeapa, PAL-ul a fost distrus şi puşcărie face ACARUL PĂUN.

Dreptatea umblă încă o dată cu capul spart în România!

SALVAREA LEULUI


Un şoricel cu lăbuţa rănită, răpus de foame se uita cu jind la un coş cu fructe dar, mica infirmitate nu-i permitea să ajungă în coş. Cu ultimele puteri, rugă un leu să îl pună în coş.

-Leule, salvează-mă! Ajută-mă să ajung în coş ca să mă pot hrăni, că te voi ajuta şi eu într-o zi.

Leul îl privi ironic pe neînsemnatul şoricel, totuşi, pentru că nu era deranjul prea mare, urcă pe şoricel în coş şi plecă la treburile lui.

Într-o zi, leul se prinse într-o capcană de liane şi după câteva ore de zbatere în care se încurcă şi mai rău, începu să ragă deznădăjduit.

Şoricelul trecu prin zonă şi văzu necazul leului. Îi roase lianele şi îl slobozi.

Deci, dragii mei, nu există pe lume prieten neînsemnat!  Că îţi salvează viaţa sau îţi spune doar o vorbă de încurajare, un prieten, este întotdeauna un dar!

DE RÂSUL CALULUI


Mă simţeam tare bine la ţară, la Cotu-Lung, într-un mic cătun pe malul Siretului dar, copii din sat, deşi erau prietenoşi aveau un zâmbet superior: pentru ei rămâneam doar o orăşeancă!

Am studiat serios problema şi am depistat două motive: unu’ era că ei se jucau numai desculţi şi eu umblam  mereu „potcovită” şi alta că ei călăriseră adesea iar eu niciodată. De ce umblam „potcovită”?

De mică am o problemă cu tălpile: nu pot merge desculţă şi pace, nici măcar tenişii nu-i suport fiindcă simt pietrele cum mă înghiontesc.

De călărit, îmi doream enorm dar nu avusesem niciodată ocazia şi ei, care duceau caii la adăpat sau la iarbă călăreau adesea.

Unul din locurile unde ne jucam des era curtea CAP-ul cu grajdurile de vaci. O mătuşă a mea lucra la vaci şi îmi făceam adesea vânt pe acolo. Puţin în laterala grajdurilor, era o piramidă de lucernă  şi alta, enormă, din baloţi de paie. Urcam des pe ea şi ne jucam, chit că era înaltă cât un bloc cu 2-3 etaje, dar se escalada uşor fiind organizată în trepte. Într-o zi, jucându-ne pe lângă piramidă, ochesc un noaten roib, o frumuseţe, stând chiar la baza piramidei.

Mi-a încolţit un plan: era momentul să-mi demonstrez vitejia! Am urcat furiş pe cealaltă parte a piramidei, ajungând în vârf şi încercând să cobor pe partea noatenului. Apropiindu-mă, am aşteptat puțin. Bucurie mare, a venit şi maşina ICIL-ului să colecteze laptele, aşa că toată lumea era ieşită în faţa grajdurilor, având un număr impresionant de spectatori. Când mi s-a părut poziţia propice, am sarit direct pe căluţ. Și-a păstrat capul şi copitele din faţă în aceeaşi poziţie, dar și-a mutat crupa harcana, vreo juma de metru’. Am luat o buşitură dureroasă şi umilitoare în faţa tuturor dar, spre amuzamentul asistenţei.  Micul trădător a întoars capul spre mine: râdea!  Aţi citit bine! Calul a râs de parcă era gâdilat şi vreo două zile tot satul a povestit cum a râs roibul de micuţa orăşeancă. Că m-am julit în coate şi genunchi de mai mare mila, având usturimi insuportabile a fost una, dar perversitatea noatenului şi glumele care m-au urmărit toată vara au fost şi mai greu de dus!

RÂSUL CALULUI

FARMECUL ADULTERULUI


Prin ’95 curieratul era în fază de pionierat şi singura cale de aprovizionare era pe cont propriu.  Plecam împreună cu Florin pe la cinci dimineaţa şi pe la şapte eram deja în buricul Bucureştiului.
Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor, dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare, dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele, iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.
Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul, fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii n-aveau cum să-i găsească niciun cusur.
Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.
Florin vine cătrănit:
-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?
-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.
-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzului Florin.
-O ai pe doamna Popescu!
-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!
-Oricum n-are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.
-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!
-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!
-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.
-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma, stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă  te văd îndrăgostit ca un puşti!
Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.
-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă.  Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.
-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!
Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!
Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!
Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!
-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!
-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?
-Dacă sunt deja căsătoriţi?  De ce? Unde-i hazul?
Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.
Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.
Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiindcă m-a suflat el…
Evident cele mai multe riduri pe chestia asta le face…  soacră-mea!

VIOLATORUL


În primul an de căsnicie, după aragaz, frigider şi televizor veni în sfârşit rândul cortului. Pentru că stăteam în cămin studenţesc şi visam la o casă, semnificaţia cortului era tulburătoare. Spuneam cu mândrie că este prima noastră casă… de vacanţă.
În tren cu naşul a fost simplu dar ajunşi la Sinaia, mare dilemă unde să aşezăm cortul.
Am ochit o coastă de deal însorită şi în 20 de minute treaba era gata. Am tras şi un picnic şi bucuria era deplină, când apare o băbuţă ce trăznea a ţuică:
-Taman acilea-n drumul ursului v-aţi pus, păcatele mele? Cum se-nserează, cum apare moş Martin.
Am strâns cortul în grabă şi am plecat după alt loc mai sigur. Pretutindeni, oamenii erau sceptici şi vorbeau de urs. Cineva ne-a sfătuit să ne ducem la vila Select. Am cerut permisiunea proprietarului şi am întins cortul. Sigur că după atâta alergătură ne-ncerca foamea. Am întins un picnic mulţumiţi că am găsit un loc sigur. Am strâns atent toate resturile şi ambalajele şi le-am dus la container.
Aş fi vrut să strig dar nu mai aveam grai. De jur împrejurul containerului erau sute de labe de urs imprimate în sol. Strig totuşi:
-Aicea vine ursu’ cu tot neamul, bărbate!
-Sunt surd cu tot neamu’?- zice el mirat.
-Urs, nu surd!
-Ce ţi-a căşunat pe mine? De ce mă faci surd?
-Mă apropii: urs nu surd!
-Ei, aşa-mi place! Doar sunt ursuleţul tău! Am avut impresia că m-ai făcut surd!
-Ursuleţule iubit, neamurile tale proaste vor veni la noapte peste noi!
-N-am chef să-mi stric dispoziţia! Să stea dracului în Bucureşti, măcar aici să uit de ei! Ţi-am spus mereu să nu mai pomeneşti de ei, că ăştia-s pieze rele, aduc ghinion!
Văzând că nu ne înţelegem, îl iau de mână şi îl car la container.
Pricepe şi strânge cortul în tăcere. Se înserase şi şansele se subţiau.
Ocheşte un loc la Vadul Cerbului şi zice: dacă mă pui să-l mut şi de aici îi dau foc! Rămâi unde eşti! Să nu te mişti de-aici şi să nu scoţi o silabă că explodez! Ba nu! Du-te la terasă şi ia zece mici că mi s-a făcut iar foame!
Eu mă îndepărtez şi el se apucă de întins cortul: după atâta repetir căpătase o îndemânare de invidiat!
Stau vreo oră la coadă şi când mă întorc, nişte gălăţeni montau cortul lângă noi.
Ursuleţul meu era triumfător:
-Să fi văzut ce repede l-am montat! Sunt expert!
-Te cred, dar mută-l vreo doi metri mai încolo că uite: l-ai pus pe firicelul pârâiaşului!
Rămâne stupefiat:
-Acum juma’ de oră ăsta nu era aici!
-Te cred iubire, natura îi urăşte pe cotropitori! Dar tot nu pot să dorm în apă!
-Dorm eu!
-Sigur! Şi eu veghez!
-Nu glumesc! Oricum avem o singură saltea. Umflu salteaua, eu mă aşez pe ea, tu peste mine şi ne învelim cu sacul de dormit: sandwich Popescu! Ne încălzim şi nici nu mai mut cortul că nu mai pot! Mă crezi?
Îl cred şi fiind conştientă că la următoarea silabă ar fi scos bricheta, îi arăt micii:
-Hai să-i mâncăm calzi, că dacă se răcesc ne tragem pe mâini.
Se înnoptase vârtos. În dreptul cortului, pe cealaltă parte a şoselei era un izvor. Iau o sticlă goală şi plec după apă.
Umplu sticla pe jumătate şi o dihanie neagră mişcă tufişul. Dau să ţip dar cuvintele refuză să se desprindă de corzile vocale. Ţipătul în mintea mea este ascuţit, dureros şi o rup totuşi la fugă, în ciuda maşinilor care vâjâiau pe şosea. Intru în cort: iubire, plecăm! Ursul e la izvor!
Ursuleţul mă îmbrăţişează deznădăjduit. Rămânem câteva minute îmbrăţişaţi gândind că orice s-ar întâmpla ne avem unul pe altul: cu condiţia să nu ne pape ursul, evident!
Cortul se zgâlţâie şi ni se opresc inimile în loc: apare o mână păroasă cu ceas electronic şi ne întinde sticla:
-Sunt tare supărat, vecina! Da’ ce crezi că oi fi un de-la? Mă şi împrietenisem cu omu’ mata! Eu nu-s de-la!
Ursuleţul mă priveşte mirat şi eu ridic din umeri. Ieşim din cort:
-Care-i supărarea, vecine?
-Se poate să mă ia nevasta mata de violator? Eram cu ea în mână ca tot omu’ că aveam de gând să mă uşurez!
-Vecine, mai zi odată că n-am înţeles nimic!- zice bărbată-miu la fel de confuz ca şi mine.
-Ei uite m-am dus ca omu’ să mă uşurez c-am sărit calu’ la bere şi doar ce mi-am desfăcut şliţu’ şi mă pregăteam, când a venit nevasta mata’ să ia apă. Eu n-am mai mişcat da’ ea a întors capul şi m-a văzut cu ea în mână. A crezut că stau acolo să o violez! M-a privit îngrozită, i-am văzut albul ochilor şi a zbughit-o printre maşini ca nebuna! Puteţi să mă reclamaţi, da’ mă bat şi cu detectoru’ de minciuni! Eu nu-s de-la!
-Vecine, stai liniştit! Nu te reclamă nimeni! Nevastă-mea a văzut un urs!
-Unde?- se miră el.
-În tufiş lângă izvor!- zic eu.
-În care tufiş, duduie?
-Cum stăteam eu cu faţa la izvor, tufa mare din stânga!
-Nu era frate niciun urs! Am fost singur!Eu şi dânsa!
Plecăm la culcare ceva mai împăcaţi: deci a fost alarmă falsă!În fundul cortului era rucsacul portocaliu cu cadru metalic. Pe rucsac o pâine neagră, rotundă şi de o clapă a rucsacului, agăţat, ceasul cu cadran fosforescent.
Ursuleţul adoarme imediat. Eu rămân să veghez în noapte, hipnotizată de micul cadran. Pe la trei mă răpune somnul şi sandwich-ul Popescu se dovedeşte eficient.
Dimineată ne trezim devreme. Amândoi visaserăm urşi. Ne socotim banii şi stabilim că-i musai să căutăm o gazdă pentru noaptea următoare. Dezumflăm salteaua, vecinul se mai scuză un sfert de oră şi ne mai explică inutil că nu este violator. O aduce şi pe nevastă şi pe cumnată să le explicăm că nu avem nimic de reclamat la miliţie şi nevasta propune să le dăm o declaraţie scrisă în care eu să recunosc că n-a fost o tentativă de viol şi că n-am pretenţii ulterioare.
Ursuleţul mârâie la ei şi gălăţenii urcă rapid în maşină şi dispar.
Scoatem rucsacul şi ne pregătim de masă: pâinea nicăieri! Ceasul agăţat de rucsac dar pâinea: canci!
Mâncăm uimiţi, convinşi că am fost jefuiţi de cumnatul gălăţenilor, cât au făcut-o ăştia pe idioţii.
Refacem inventarul dar nu lipsea nimic altceva. Tâmpitul ar fi furat ceasul sau cuţitul vânătoresc care era o bijuterie dar, o pâine neagră nu chiar proaspătă? Să fi fost un hoţ flămând, un Jean Valjean?
Cumpărăm chifle de la grataragiu şi încheiem masa voios cu un ness bine frecat. Hotărâm ridicarea taberei. Specialistul se apucă de strâns cortul şi din senin, urlă ca muşcat de şarpe:
-Îl omor! Îl omor! Îl omor! Îi iau capu’! Dă cuţitul că-l omor! Îl omooor! Strigătele Ursuleţului erau fioroase.
Dau fuga şi ce să văd: pe la un metru douăzeci de sol, partea din spate a cortului era sfâşiată! Exact unde fusese rucsacul cu pâinea neagră!

CU PENISUL ÎN ŞERVEŢEL


Prin ’96 aveam un angajat model: nu ştia să facă nimic dar era un bun rezoneur, aprobând orice idee a mea înainte să apuc să o emit şi asta mă enerva grozav. Îl păstram totuşi fiindcă dintr-un colectiv de 19 angajaţi, fusese singurul care nu participase la un furt de proporţii în firmă. Dar, eram exasperată că în doi ani nu învăţase nimic şi nici nu încerca să se facă util decât prin fraze elogioase la adresa mea, jignindu-mi practic inteligenţa. Într-o firmă privată ai nevoie ca omul să fie eficient, nu să-ţi zică într-una c-ai un sacou mişto şi că părerile tale de şef sunt excelente. Mă seca dar,…era cinstit. Neîndemânatic, incapabil să folosească PC-ul dar, avea o calitate rară… era cinstit.

Ce-i drept, aveam sandwich-maker şi frigider la firmă şi permanent diverse preparate să facem sandwich-uri. Se-ntâmpla adesea să radă tot de unul singur fiind cam găman şi cam nesimţit. Pe urmă se blegea şi căuta oţetul să se tragă pe mâini de aplecate! Mare risipă de oţet!

De chestia asta-i consideram vinovaţi pe părinţi: lipsea instructajul de bază din primii şapte ani.

O chestie totuşi ne dădea de gândit: săpunurile, spirtul, şerveţelele şi hîrtia igienică se topeau. Nici dacă ţineai săpunul în apă nu aveai cum să-l consumi în trei zile!

Lucram cu Plafar-ul şi de câte ori intram prin birouri, se interesau dacă mai lucrează puştiul la noi şi izbucneau în râs.

După mai multe scene cu repetir, iritat, soţul meu zice:

-Când inrăm la voi în birouri, parcă-i vedeţi pe Stan şi Bran. Există o explicaţie, am şliţul desfăcut de fiecare dată, sau ce?

Râzând şi mai vărtos, ne întreabă:

-Aha, deci, nu ştiţi? Fiţi atenţi că habar n-au! Dom’le, ăştia(adică noi!) habar n-au!

Şi dă-i râs!

Printre hohote homerice ne explică:

-Ăştia-s obsedaţi de microbi tot neamul! Tac-su lucrează la noi. Când merge la budă îşi ia punga cu săpun, spirtul, hârtia igienică şi şerveţelele. Scoate ceasul şi-l pune pe chiuvetă: se spală pe mâini 5 minute după ceas, alte 5 minute se dă cu spirt. Aşteaptă să i se usuce mâinile, apoi ia un şerveţel, o ia pe dânsa delicat cu şerveţelul, face pipi ţinând-o în şerveţel, o scutură o şterge, se spală alte cinci minute pe mâini cu săpun şi cinci minute cu spirt. Între timp noi folosim celelalte chiuvete. De la apa care curge continuu, când a terminat ritualul, de multe ori îi vine iar să facă şi o ia de la capăt cu procedura. De douăzeci de ani de când lucrează la noi e setat pe timpii ăştia şi nu a schimbat nici măcar culoarea şerveţelelor!

-Uite, dom’le, că nu fura omu’ nimic!- ne zicem noi bucuroşi. Deci spirtul, săpunurile le folosea excesiv fiindcă avea el o ţacă!

Prin ’98 plecăm cu nişte lucrări prin ţară, din februarie până în mai, când venim scurt acasă pentru aniversarea copilului.

Sora mea taman îl prinsese pe băiatul meu igienizat şi cinstit, cu o cheie falsă, cotrobăind la mine în birou! A îmbrâncit-o şi a fugit ca un infractor pe care-l prinzi furând din poşetă în tramvai.

Băiatul ăsta cinstit nu avea nevoie să fure din propria gestiune, că doar nu era tâmpit! Fura direct de la mine din birou!

După faza asta, la vreo trei luni, a venit tac-su cu o caracterizare de îngeraş, gata redactată şi probabil dezinfectată, numai să i-o semnez şi ştampilez ca să se angajeze … magazioner la jandarmerie.

MONA NU MULGE VACA!


Eram la ţară la mamaia Mihaica şi picasem prost rău! Da’ rău de tot! Nimeni nu mă băga în seamă: tot satul vorbea numai de Mona care fugise cu banu’.

Continuă lectura

DOMNIA ŞI PROSTIA


Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.

Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180.  Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.

Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.

În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.

Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.

Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.

Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.

La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:

-N-are cutie automată!- zice el râzând.

Americanul plângea.

Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.

Cică domnia şi prostia se plăteşte.

Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…

Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.

Se pare că defecţiunea era remediată.

Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.

Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.

Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!

AVENTURĂ ÎN BUCEGI


Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.

Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!

Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.

Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.

Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.

Deci, înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.

Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.

La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.

Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.

Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.

Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele,  zahăr, mălai şi cartofi.

Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.

Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!

Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic, copane rumene.

Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.

Să dormi sub cerul liber, gândim că poate ursul nu-i cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.

Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.

Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine, aşa arătam.

A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.

A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.

Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.

Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.

Probabil că, dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.

Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!

Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi, punând de-o mămăligă, îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.

Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.

În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.

Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.

Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.

Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.

Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.

Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!

Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele. Ghinion, terminaseră de două zile copanele!

Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.

Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.

Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.

Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.

Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.

Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:

Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.

Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:

Dragă Îţic,

Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.

Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.

Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?

Îţic primeşte scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:

Dragă Ştrul,

Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.

Punctul 2: Rashela are sifilis.

punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?

Termin bancul şi nu aud nicio replică.

Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.

Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.

Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.

Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.

Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti cu daci până pe seară când, cu părere de rău, am pornit spre Coteanu.

La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi, Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.

Afacere privată pe picior mare în 1986!

Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.

S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.

Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plătească musai diferența în natură. El nu şi nu, că era jurat!

Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.

Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo. 

Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).

Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.

A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.

Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.

Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.

Lulu jură că a văzut-o pe  căprioară cum face căcărezi în apă dar,  Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.

Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.

Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.

De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina, în vara lui ’86, n-am mai mâncat niciodată!

FASOLEA CU CEAPĂ ŞI ÎMPĂRATUL


Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată. Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.

Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş  Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.

Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei.  Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.

Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece  şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.

-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi, să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!

-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.

Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:

-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp.

Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios, fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.

S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.

-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.

-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.

A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.

Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!

Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima. Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!

La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.

Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală. Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ, că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil. cu origine sănătoasă.

Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.

La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale. Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă, care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!

Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă, aşteptând americanii.

Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor, la Bucureşti, dar americanii nu au mai venit niciodată.

Up-grade 2017. Au venit până la urmă.  Teo Peter a simțit pe epiderma lui…

BĂTUT ŞI CU CAPUL SPART


Prima zi de tabără.
Fierbeam de nerăbdare să ne cunoaştem între noi, să plecăm pe munte dar, înţepeniţi în uniformele de pionier, prezentam onorul la drapel.Din dormitoarele de la etajul unu se aude un răgnet: Pişatuleee, tu mi-ai luat centura, bă? Lasă gluma!O profă de română de la altă şcoală, care demonstrase în tren că era o scorpie absolută, preia problema: investigaţii anchete, îl bagă pe nefericitul Georgică la izolare pentru trei zile. Pedeapsa era criminală, tabăra ţinea şapte zile!

Au încercat alţi profesori să intervină, a plâns băiatul de-a leşinat, profa a rămas pe poziţii. Izolarea era o cameră lângă spălător în care erau închişi eventualii nefericiţi depistaţi cu păduchi.

A  doua zi la masă, un alt elev, povestind faza, repetă infamul cuvânt: Pişatu’

Oricum era o erezie să vorbeşti la masă dar să spui şi cuvântul interzis… Belea!

Evident, spre bucuria lui Georgică, Păun îi ţinu companie la izolare.

Profesorii fierbeau dar, acritura era nevasta unui tovarăş şi nu îndrăznea nimeni să-i sufle-n ciorbă.

Noi ceilalţi, am recuperat drumeţiile pe munte şi pentru izolaţi, am dansat, am jucat tenis de masă, până când pedepsiţii au fost eliberaţi strict la termen dar nu oricum, ci sub supravegherea Ghionoaiei.

O învăţătoare ne deconspiră de ce avea profa de română bătăturile atât de sensibile: feciorul ei avea o disfuncţie şi făcea noaptea pe el.

Cum în armată colegii îl batjocoreau, puştiu’  şi-a cam pierdut minţile şi a strâns  pe unu’ de gât.  În final, tipul a fost salvat după trei săptămâni de spitalizare dar, feciorul profei a fost condamnat. Se pare că acesta era motivul pentru care profa îl apăra pe Valentin. Îl ţinea numai după ea, îi curăţa mărul de coajă, îi cumpăra napolitane.

Cu o seară înainte de plecare, la focul de tabără, Georgică, pedepsitul din prima zi vine alergând:

-Tovarăşa, tovarăşa, Pişatu’ are capu spart!

Apare şi Valentin plângând, cu tâmpla sângerândă.

-Idiotule, marş la izolare pentru trei zile!- strigă profa isterizată la Georgică.

O profă de franceză se bagă-n vorbă:

-Ho, madam, rămâi cu el aici sau îl iei acasă la tine, că mâine se termină tabăra!

Profa de română face ochii mici şi se întoarce spre Valentin:

-Ia ascultă, mă! Cum ziceai că te mai cheamă?- întreabă profa de română cu ochii ei de aligator.

Pişatu’ Valentin, clasa a VI-a C.

-Aha, şi bătut de soartă şi cu capul spart!- zice profa de franceză. Profa de română-şi înghiţise cuvintele.

Noroc că Pişatu Valentin avea numai o zgaibă la tâmplă, că nu-l mai băgă nimeni în seamă.

A doua zi, în tren, o auzim  pe profa de română strigând ieşită din minţi:

-N-ai făcut niciodată pe tine?

-Poate când eram foarte mic, nu mai ţin minte!,,,

-Niciodată, niciodată?

-Niciodată!

-Atunci îmi datorezi cincisprezece lei pentru napolitane şi doi lei pentru pufuleţi!

MIC TRATAT AIURISTIC DESPRE FEMEI


Blueardeal îmi trimite un material la POŞTA REDACŢIEI.

N-am cenzurat nimic, tocmai ca să vă sporesc mânia, doamnelor. Să-i strângeţi mâna… la uşă sau  mai bine, … să-l punem cu fundul pe aragaz. Brânduşa, Petroniamarcs, Rhetta! De acum Blueardeal e în mâinile voastre. Cătuşele bănuiesc că le aduce Deea…

MIC TRATAT AIURISTIC DESPRE FEMEI

Consideraţii, recomandări, atenţionări, avertizări, precizări (şi ce-o mai fi ele) preliminare:
1.. Acest Tratat se adresează doar persoanelor cu simţul umorului.
2.. Persoanele fără simţul umorului riscă să le rămână belită şi şocată. Pupila. Şi să afirme, „Ia uite ce spune dobitocul ăsta misogin”.
3.. Feminstele ireconciliabile şi intratabile au şansa de a se răzbuna prin printarea Tratatului şi folosirea apoi ca hârtie igienică. Ce-i mai dulce decât răzbunarea?

Deci, TRATATUL:

Femeia. Veşnica enigmă.
În decursul existenţei ei, a însoţit omul pe a proape toată existenţa lui. Biblia spune că specia respectivă este cu o zi mai tânără decât bărbatul.
Am auzit oameni prin zona păşunistică a României spunând când vedeau că se apropie un bărbat şi o femeie:
„Uite că vine un om şi o muiere”.
Adâncă şi plină de sensuri această afirmaţie. Din ea putem deduce clar câteva chestii:
1.. Un om şi o femeie se apropie.
2.. Femeia nu e om, dovadă că e pomenită sub altă denumire.
3.. După folosirea femeii, unele părţi ale omului suferă fenomenul de înmuiere.
Alte afirmaţii legate de femei:
Femeia reprezintă sexul frumos sau sexul slab. Despre prima nu mă pot exprima deoarece nu am văzut sexul tuturor femeilor, despre a doua am o oarecare îndoială, deoarece am văzut femei de peste 100 de kile.
Stiinţific, cred că femeia face parte din specia Homo Sapiens. Personal am văzut femei săpând, unele săpau diferite culturi, altele îşi săpau şefii. Diferenţa esenţială dintre femeie şi om este că omul mai e numit şi homo erectus, or, din motiv de dotate de la natură, această chestie nu se potriveşte.
Femeia este văzută de către om în mai multe feluri:
Nou-născuţii văd în femeie o sursă de hrană, adolescenţii văd o mare enigmă, maturii, un vis, bătrânii o amintire, magicii o boală care se tratează de obicei la pat şi pe întuneric, matematicienii o văd ca pe o problemă cu un număr infinit de necunoscute. Controlorii de bilete o definesc ca fiind diferită de biletele de autobuz în principal prin faptul că biletele trebuiesc compostate doar o singură dată.
Femeile nu sunt toate la fel.
Cel puţin din punct de vedere al motivelor care le fac fericite.
De exemplu se spune că englezoaicele sunt foarte fericite. Să zicem că un om are următoarele dimensiuni: L=15, D=2,5; L-Lungimea, D-Diametrul. O europeancă de pe continent va înţelege 15cm/2,5cm şi unele să fie cam nemulţumite. O englezoiacă în schimb, ar fi foarte bucuroasă. Ea ar înţelege 15inch/2,5inch. (1inch=2,54centimetri)
Ar mai fi nişte diferenţe. Culoare părului, greutate, dimensiuni, inteligenţă.
N-am să le pomesec pe toate. Am să mă refer doar la aspiraţiile unor femei minoritare etnic din România.
Toată lumea ştie că în anumite zone femeile militează pentru bilingvism. Adică alături de limba majoritarilor să poată folosi în toate cazurile şi limba strămoşilor lor, a fraţilor, a părinţilor, a rudelor de sex feminin sau masculin , a celorlalţi coetnici când, unde şi de câte ori doresc.
Eu zic că dacă vor două limbi, să le dăm deoarece nu ne costă nimic, dar când femeile sunt mulţumite şi când sunt satisfăcute nu avem decât de câştigat.
Mă întreb însă că, dacă le satisfacem unguroaicelor această dorinţă, nu ar trebui să le satisfacem şi dorinţa ţigăncilor care sunt şi unguroaice. Aceste vor vreo trei limbi.
Legat de acest aspect, pentru că se tot vorbeşte de reforma în invăţământ.
Cred că se impune o mică schimbare. Folosirea corectă a limbii ar trebui învăţată încă de la grădiniţă, deoarece atunci de formează deprinderile necesare şi folositoare pentru toată viaţa.
După cum se poate observa, femeia există şi zic unii este extrem de folositoare.
În treburile gospodăreşti e mai bună decât orice aparat, animal sau maşinărie din casă.
Spre deosebire de căţel, poate aduce ziarul fără să îl umple de bale, spre deorebire de aragaz poate să şi sevească la masă, spre deosegire de maşina de spălat poate întinde şi pe sfoară la uscat hainele etc. Singura chestie este că, vorba controlorului de bilete, mai trebuie compostată din când în când. Dar asta e o activitate destul de plăcută, dacă nu se suprapune peste momentele când omul urmăreşte un meci de fotbal, sau când se relaxează la o bere cu amicii…

Turtalacea lu’ Stela


Eram clasa a XI  a şi împlineam 18 ani. Chiar dacă eram conştientă că nu avem bani de o petrecere, îmi doream cu ardoare măcar un tort. Pentru că un tort pe comandă la cofetărie era devastator de scump, mi-am făcut calculul că un tort meşterit de noi, în bucătărie, n-o fi la fel de aspectuos dar, va fi gustos şi rezonabil la costuri. Mama nu s-a opus, calculând că este imposibil să găsesc ouă.
Sigur că dacă vrei ouă, cauţi nişte găini dar, locuiam în buricul târgului şi nu aveam zburătoare. De fapt cumpărasem o raţă însă, eu şi sora mea ne-am împrietenit cu Matilda şi n-am fost capabile să o punem pe varză. Poţi să-ţi mănânci prietena friptă?
Asta până la Sfântu’ Ion, când vecinul nostru, Ionel, care, evident, nu se-mprietenise cu ea, a mâncat-o fără greţuri.
Sigur că n-a recunoscut dar, am văzut penele în bucutăria lor.
Casă naţionalizată, ce vrei!  Ştiam şi de câte ori a râgâit jupânul după raţa cu varză…
Fuse, fuse şi se duse! Ajunsesem deja în toamnă.
Mă simpatiza o tipă la o cofetărie şi am rugat-o de opt ouă pentru tort. Fiindcă matricola mea de la liceul Bălcescu o intimida, a aşteptat să se mai subţie populaţia şi, în locul celor opt ouă la preţ de bişniţă, mi-a dat un carton se ouă la preţ de mercurial, împachetat astfel să pară un tort de comandă.
Cofetăria era pe strada Republicii spre piaţă şi îi ziceam La Groapa, fiindcă se cobora într-un fel de cramă.
Urc emoţionată scările şi, când să ies, izbeşte un năvleg uşa şi dă peste mine.
Strig cu disperare:
-Domnule, domnule, vă rog, ouăle mele! Se poate, sunteţi vandal?
-Da’ ce, şi dumneata ai ouă?- întreabă tipul năucit. Îmi pare rău! Te-ai înroşit la faţă! Te doare rău? Eşti ca o fetişcană… Şi eu m-am lovit cu portiera maşinii şi nu mi s-au desumflat încă! Ai grijă măcar să nu strici tortul!
Am râs vreo săptămână de faza asta dar, cine râde la urmă râde mai bine.
Ouăle le-am mâncat omletă, pritocite pe gazieră, fiindcă n-am avut butelie la aragaz ca să coc blatul.
Mi-am făcut însă TURTALACEA LU’ STELA. N-aţi auzit? Posibil! E o reţetă cu circulaţie intensă în familie.
În vremuri demult apuse, înainte să se-apuce papaşa de gagicăreli şi scandaluri crunte, pe la diverse zile onomastice se reunea toată familia. Înainte să i să năzară vreuneia dintre cele patru surori câte ceva şi să pună de-un pui de ceartă, o soră mai mare a tatălui se lăuda cu tortul făcut de ea. Taică-miu se băga-n ciorbă curios:
-Mă, Stela, numai te lauzi cu torturile astea faimoase dar, nu ne serveşti niciodată! Numa’ gura de tine! Se vede că eşti neam cu Papuc!( Papuc era o rudă a bunicului, cizmarul satului, lăudăros fără pereche-n.)
La care intervenea ţăţica, sora cea mai mare:
-Tu pe ce lume trăieşti,  frate? Stela nu face tort! Ea face o turtalace şi-o mănâncă singură, că-i e târşă s-o arate la cineva! Tu n-ai auzit de celebra TURTALACE A LU’ STELA?
De atunci, când tortul de mere sau se biscuiţi iese mai chinuit zicem că-i reţeta familiei.
Colegii mei mi-au cumpărat o pălărie roşie şi o păpuşă: prima păpuşă pe care am primit-o în viaţa mea!
În buna tradiţie a familiei,  Turtalacea lu’ Stela arăta dezastruos şi am mâncat-o singură.

STUDENTA TRAŞCĂ FACE… SEX


Am prins ultima generaţie de studente în bocanci. Considerată o urgie de majoritatea colegelor, eu am tratat-o cu maximă indiferenţă, ca pe o bătătură pe care o vindecă timpul.

Fiind o sportivă activă, m-am trezit cam singura din an pe care pica uniforma într-un fel mai domestic.

Bietele mele colege, mai cu şolduri dolofane, mai mărunţele arătau ca nişte ardei umpluţi.

Pe motive  estetice, dublate de excelenta mea informare asupra gradelor ofiţereşti – doar aveam prieten prin corespondenţă la post restant la şcoala de ofiţeri – locotenenta mă propune ajutor de comandant de pluton dar, eu declin cu graţie în favoarea Otiliei, o domneşteancă simpatică foc.

După vreo două chiuluri consecutive, Otilia este trasă pe linie moartă şi-mi revine mie misiunea  nesuferită de păstăioară şefă.

Fac apelul grupei şi la o tipă, Traşcă, găsesc un nume în paranteză:

-Studenta Traşcă, numele ăsta-i mai puţin important? De ce-i în paranteză? Sau e opţional?

-A, sunt măritată şi numele după căsătorie este în parenteză. Aici se discută pe numele de fată…

-Zău, eşti măritată?

-Da, deja şi plictisită! De ce crezi că m-am apucat de facultate? Să mai schimb aerul?

-Zău? Şi asta înseamnă că ai făcut sex?- întreb eu cu uimire.

-Normal? Da’ ce, crezi că m-am măritat cu un bou?- zice ea fluturând poznaş genele rimelate.

-Fetelor, fetelor, veniţi repede că Traşcă-i măritată şi a făcut sex!

În jurul meu toată lumea mă privea cu stupoare.

Gândind că nu m-au crezut că Traşcă a făcut sex strig iar:

-Zău, nu mint! Traşcă-i măritată şi a făcut sex! Veniţi repede să ne povestească şi nouă!

La care Lili Florea zice calm:

-Ho, nu mai zbiera! Nu-i nevoie să ne povestească Traşcă…  Eşti defectă, şefa? Toate facem sex!

S-a reparat şi la mine problema măritându-mă repejor-repejor!

RUGBISTUL SUB FUSTELE ŢIGĂNCII


În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.

Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!

Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…

Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.

Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.

Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.

Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.

Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.

Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.

Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.

Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:

-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…

-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!

Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.

A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.

Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:

– Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!

Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!

Vă e milă de ele, nu-i aşa?

De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.

După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.

Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!

Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.

Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.

Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.

Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.

Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:

-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.

Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:

-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!

-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!

-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.

Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!

I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…

Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!

-Motane, unde-i copilul?

-Era aci…

Fără panică mă duc la bucătar:

-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?

-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!

-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!

Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:

-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!

-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!

-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!

Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!

Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!

Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.

Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.

Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.

Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.

Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.

Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.

Cumnată-miu zice:

-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!

Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă.  Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.

Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.

Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.

Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.

Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.

Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.

Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.

Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.

-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!

-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!

-Uite colea, la Emancipata!

-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!

-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!

Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.

Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.

Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.

El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.

Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.

Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.

Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.

Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.

Dau binoclul şi fug spre carvană.

Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA,  SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!

A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.

Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!

PUTEREA BLESTEMULUI


fragment din romanul Pisica cu papion

autor Doina Popescu-Brăila

PUTEREA BLESTEMULUI

      Matei trecea prin momente dramatice.

Bella era plecată de şase luni la o perfecţionare  în Olanda  şi viaţa lui intrase în vrie. De câteva săptămâni lucra în gol la un proiect pe cât de genial pe atât de fantomatic: se suspendase bugetul pentru un termen necunoscut. Bella îl exaspera răspunzându-i rar la telefon. Viaţa, fără alintări şi fară sex, trecea monoton şi mizerabil. Măcar dacă ar fi băut ar fi suportat  mai uşor tirania timpului. O problemă congenitală la fiere nu-i lăsa nici măcar această bucurie.

În lipsa hârjoanei în scutece avea o singură pasiune: nuci, alune, fistic, seminţe; orice  în coajă! Bella îi  spunea că, în altă viaţă, precis a fost neam de… veveriţă! Dotat, ca un mare pasionat, avea un ciocănel de argint,  o bijuterie rară. Plătise o avere la consignaţia de pe strada Covaci, achiziţie preţioasă, din vremea când era student. Depozita cojile într-o vază fixată pe un soclu de marmură gravat cu vulturul imperial, un cobalt reuşit cu două anse meşteşugite din bronz aurit ce delimitau două medalioane. Primul, pictat în prim plan cu un Napoleon deja obez, cu un penis exagerat de mare, bombând pantalonii albi, mulaţi, celălalt medalion reprezentând finalul victorios al unei lupte: împăratul înconjurat de generali lângă un car de luptă austriac răsturnat. Piesă frumoasă din timpul  Primului  Imperiu, vaza avea o cotă ridicată la casele internaţionale de licitatie, undeva spre 2. 000-2. 500 de dolari. Drept nicovală avea o scrumieră masivă, un bronz semnat, din aceeaşi epocă cu vaza. Intrat în zodia dezastrelor sorbi amarul până la ultima picătură: într-o seară trase de firul de la laptop şi scrumiera masivă căzu de pe noptieră exact peste vaza care-şi avea locul ori în pat ori lângă pat.

―Două mii de dolari! Două mii de dolari… ţăndări într-o secundă! La dracu’! Mai bine o vindeam! De azi mă cheamă Ştift! Şomer, tolomac, idiot, falit, turtit! Gata! Gata cu porţelanurile scumpe!… Sunt neîndemânatic ca un hipopotam! –urla Matei furios.

Resemnat, dar neconsolat, plecă prin consignaţii şi anticariate după altă vază. Ori chinezisme  de doi bani, ori piese  indecent de scumpe: nu se atinse de nimic… Rătăcind pe străzi, nimeri  un magazin S.H. cu mobilă din Olanda. Fără un scop anume, intră curios, fiindcă de la plecarea Bellei avea,  parcă, un fel de obsesie cu Olanda. La preţuri modice, în jur de 50 de dolari bucata, găsi un platou enorm, o cană de bere model Tavern şi-o vază, toate  din cupru cu o superbă patină, hammered handmade, marfă frumoasă, lucrată  în alt veac de meşteri ciocănari.

Bucuros de achiziţie, ajunse  acasă, puse platoul  pe o noptieră şi-l umplu cu fructe, vazei îi găsi locul lângă pat, dar se răzgândi şi-o cocoţă în pat, plină cu alune şi fistic, iar cana Tavern o păstră pentru pus coji. Mulţumit, mângâie ultimii  trandafiri aduşi Bellei, uscaţi încântător şi adormi cu amintirea ultimei nopţi de dragoste. Visele erotice îl chinuiau ca în adolescenţă şi dimineaţa găsea cearşaful făcut cort. Îşi propusese să nu se mai atingă, dar nu mai era sigur de nimic şi se răţoia singur în oglidă:

– Amice, dacă nu te astâmperi o să-ţi zic Lăbuş!

Când părea că viaţa s-a întors, în tipare cunoscute, un telefon aiuritor îi strică iar liniştea.

Singura lui rudă rămasă după moartea tatălui, o mătuşă elegantă, damă bine, cu potenţial  în multe privinţe, ajunsă la vârsta de 69 de ani suferise o cădere psihică. Motivul probabil… apariţia unor  discrete riduri pe gât, condimentate cu o decepţie în amor…

De la dezastruoasa descoperire în oglindă până la fapta amarnică nu poate nimeni preciza dacă s-au petrecut clipe, minute sau ore. Cert este că funia a fost de soi şi procedura a fost un succes: moarte prin spânzurare!

Singur, zguduit, derutat, trist şi lipsit de experienţă, a lăsat-o în frigider, la morgă, până în ziua înmormântării.

Un bun amic, preot, i-a plasat un pont mişto, astfel c-a înmormântat-o  aproape gratis la ţară, într-o  margine  de cimitir fiindcă…―de!―sinucigaşii nu sunt morţi-model şi nu au loc pe aleile centrale!

O hâtră de verişoară de-a treia, ştiind-o pe tanti plină de aur, a forţat capacul copârşeului în speranţa unui chilipir…

O figură hâdă,  de vrăjitoare, vânătă, cu nasul descărnat, cu zăpadă în gură le-a îngheţat sângele în vine. Groparii au bătut capacul  în cuie  de cinci, şi toţi au răsuflat uşuraţi. Când s-a aruncat pământ, după datină, un nepot, sătul de aerele de şefă a familiei cu care tartoriţa terorizase tot clanul, a luat un bolovan de pământ negru, la vreo cinci kile şi, în pas de vals, s-a apropiat de groapă aruncându-l cu eleganţă studiată peste sicriu. Spontan, cei prezenţi au fost tentaţi să aplaude, dar prezenţa popii i-a domolit.

Matei nu se-aştepta să-i pese. Era ştiut că tanti Dana îşi urmărise scopurile cu cerbicie. Faţă de nepoţi avusese doar o răutate pe limbă sau o palmă peste ceafă.

Nopţile nu putea să pună geană pe geană,  fiindcă chipul fioros, cu zăpadă la gură, îi exploda pe retină.

După multe nopţi nedormite înţelese adevărul hidos: la morgă se extrăseseră dinţii din aur de 24 de carate ai mătuşii  şi i se umpluse gura cu zăpadă tocmai ca să taie cuiva cheful  să se uite mai atent şi să constate sinistrul jaf. Fuse şi se duse! Se simţea hăituit: concluziile jafului nu-i aduseră nopţi mai liniştite şi, la câte răutăţi făcuse tanti, mare brânză să-l şi  bântuie puţin! În fond, negăsind niciun motiv serios şi plauzibil ca tanti să fi reacţionat ca o liceană nevricoasă la o banală decepţie în amor, se întreba, pe bună dreptate, dacă nu se spânzurase tocmai ca să-l poată teroriza mai bine şi în viitor…

Amintiri răvăşitoare din copilărie şi  adolescenţă îi năvăleau pe retină: tanti intra vijelios peste el în baie şi-l freca cu piatra ponce pe tot corpul până-i dădea sângele, interdicţia  de a folosi  lumina la toaletă―că doar nu te pişi pe bani―sau gamela de un kil cu ceai de pelin amestecat cu anghinare pe care i-o turna zilnic pe gât erau doar câteva din răutăţile pe care i le servise tanti în mod regulat! Într-o noapte îşi aduse aminte: avea  în  şifonier un pulover tricotat de tanti Dana! Dumnezeule! Şi în bibliotecă: Biblia hazlie! Deschise geamul dormitorului, aruncă puloverul la întâmplare şi, cartea, bine ţintit, să nu facă pocinog la vreun parbriz. În sfârşit, adormi liniştit pentru prima dată după câteva săptămâni. Dar zilele următoare, în ipostaze cenuşii sau violet, tanti îi populă gândurile fără încetare. În fond, reuşise în viaţă prin forţe proprii, banii nu fuseseră o problemă, avusese amanţi celebri, cântăreţi de operă şi muzică uşoară şi cam toţi directorii şi activiştii importanţi din oraş. Ştia ce vrea de la viaţă şi dacă avea un interes dărâma munţii: prototipul de învingător care trece peste un hectar de cadavre ca să-şi atingă scopul! Dar, frumoasă, pedantă şi de o eleganţă înnăscută, şi-a greşit și epoca și oraşul! La Paris ar fi ajuns cineva! De ce nu a ajuns la Paris? E o poveste-ntreagă!

Altă tartoriţă a familiei―alintată Satana―era o ghicitoare de succes. Ele―două pietre tari―îşi ziceau vorbe grele cam la fiecare întâlnire.

În genere se evitau, dar evenimente  majore într-un clan, nunţi, botezuri, înmormântări, le aduceau inevitabil faţă în faţă şi atunci să te ţii!

La un parastas, voinică şi mai bine sprijinită de stâlpul porţii, tanti îi dădu Satanei un brânci meşterit. Dar atunci când se repoziţionă zgripţuroaica bătrână faţă de linia orizontului, să te ţii  strigături!

S-au zis multe vorbe grele, dar una i s-a înfipt lui tanti în urechi şi i-a controlat toată viaţa:

  O să mori în aer, bestie!―a şuierat bătrâna.

În urmă cu câteva decenii, la Călimăneşti , tanti a cunoscut un medic neamţ, fercheş şi culant. Era gata―gata să se mărite via… MÜNCHEN! Era prin ’80, când toţi aveam obsesii Vest, dar gândul de a pleca cu avionul a spulberat scurt planurile matrimoniale. Că… de!―ginerică fiind capitalist, nu avea voie să circule după chef, ca Vodă prin lobodă  şi, cum avea bilete dus―întors la avion, cei de la ambasadă  i-au atras atenţia  că-n România comunistă nu-i loc de tangouri  şi trebuie  să plece musai cu avionul, nu se face niciun rabat!

Rămasă solo și  la sol, dar prinzând gustul străinilor laibări la pungă, anul următor găsi un entrepreneur francez, dar―ghinion!―şi amorezul franţuz avea bilet dus-întors de avion şi… s-a lăsat păgubaşă! Ştia că scorpia de babă, ghicitoare cunoscută,  avea mari performanţe în domeniu, astfel că se temea cumplit că va muri în aer, motiv temeinic să nu urce nici măcar în telecabină vreodată!  Oricum, cheful de străinătăţuri îi trecuse brusc când,  în aşternuturi impecabil apretate, un ofiţer de securitate îi explicase că amanţii Vest o cam aburiseră, fiindcă dacă făceau într-adevăr demersuri ca să se căsătorească cu ea, ar fi aflat că un cetăţean român primeşte aprobarea de la autorităţi pentru căsătoria cu un cetăţean străin abia după trei ani. De regulă, dorinţa de a pleca era atât de mare încât, în speranţa că se va vedea cu mult râvnitul paşaport şi cu verighetă din aur capitalist pe deget, cetăţeanul român ceda şi semna angajamentul de iubire eternă a patriei socialiste, solicitat de ofiţerul de securitate. Uneori statul îi elibera, în sfârşit, acceptul, alteori… ba! Dar mai devreme de trei ani, nu prea se întâmplase…

Năucitor! Să cultivi din anii ’70 Aloe vera pe balcon, să îţi prepari singură geluri, când lumea ştia  doar despre ceai de sunătoare  şi  banalul muşeţel! Să iei trenul la clasa a II―a ca o biată provincială ca să recoltezi Ginko Biloba din Parcul Libertăţii―astăzi Carol―în ironii subţiri sau hohote leşinătoare―pe la spate, evident!―ale verişoarelor care azi îşi toacă pensia pe Tanakan? Să bei an de an saci de ceaiuri de anghinare, pelin, angelică, rostopască, brânca ursului, asortate temeinic cu două ore zilnice de exerciţii  fizice ―ca să ce?―să te declare nea Costică de la morgă cel mai sănătos mort care i-a trecut prin mână în 30 de ani de carieră?!

La câteva luni după înmormântare, lipsit de spirit mercantil, Matei  a vândut apartamentul dichisit al mătuşii complet mobilat, lăsând de izbelişte cojoace, blănuri şi tot ce avea tanti prin şifonier. O fracţiune de secundă zăbovi cu regret în faţa bibliotecii, legătorie de lux―piele și aur! Se uită cu jind în vitrină, la porțelanuri franțuzești, cristaluri sclipitoare―precis  valorau o avere! Covoarele manuale de mare preţ, țesute în Persia și Bukhara, pe care defuncta le adora erau adunate într-o stivă. Nu! Decât să-l bântuie toată viaţă, mai bine, nu! Oricum, din copilărie nu se prea dădea în vânt după morţi, dar viaţa îi jucase o festă şi, la serviciu, cadavrele intrau în fişa postului.

Îşi petrecu timpul chinuit de dorul Bellei, năucit de nopţi nesfârşite, populate de coşmaruri cu morţi chirciţi în ştreangul mov, lucios, atârnând de ţeava de apă caldă.

Ce ironie: tanti Dana se spânzurase cu un şnur mov, strălucitor, stabilind un nou standard al eleganţei funerare!  Dar, mai ales, murise în aer!

Singura bucurie, alune, nuci, seminţe…

Mai erau doar două zile până la venirea Bellei. Matei îşi comandă un tricou cu un veveriţoi musculos spărgând o nucă cu… pickhammer-ul.

Spre marea lui bucurie, Bella se întoarse acasă cu o zi mai devreme. Câte nu aveau să-şi  povestească!

Femeia inventarie rapid camera, mulţumită că toate erau la locul lor, mângâie trandafirii uscaţi artistic apoi, ca muşcată de şarpe, se întoarse spre el?

Iubi! Ce-i trăznaia aia-n patul nostru?

Matei se uită mirat, apoi spuse cu aplomb:

– A, vaza aceasta? Am spart Primul Imperiu şi am luat frumuseţea asta patinată de la un S.H. cu mobilă olandeză. Veveriţoiul tău prăjeşte alune, fistic, migdale, seminţe. Doar mă ştii―singurul  viciu major!  Le amestec şi le pun aici.  Am dormit cu ea în pat în fiecare noapte! Matei strânse vaza la piept şi veni spre Bella în paşi de dans:

– Eşti geloasă, iubi?

Lividă, Bella articulă stins:

–Avea şi gazda din Olanda una identică pe şemineu: urna funerară a familiei! După ce-i prăjeau pe cetăţeni, cenuşa o puneau acolo, la păstrare…

Femeia îţi luă bagajul şi, până să se dezmeticească Matei, ieşi ca o tornadă fără să mai închidă uşa.

NĂVLEGU’ DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE!(I)


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ. Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi, în sfârşit, se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat.

Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Irinei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi, pe un bilet de tramvai mototolit, îşi scrise numărul de telefon. – Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

– Bună, Cici! Ce faci pe aici?

– Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

– Adică, tot divorţ?

– Tot!

– Te bate?

– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

– Adică, e o toană?

– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi, în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă! Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.

Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei. Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

– O căutam pe doamna avocat… – Eu sunt, drăguţă. – Aa… – Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.

– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

– O duc greu! Nu-mi arde de aventuri!

– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi păstrez colaborările! Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

– Ce meserie ai drăguţă?

– Sunt fotograf la o revistă!

– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia. Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată. În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu. Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

– Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

– Fotoreporter la o revistă…

– Aha…Cât câştigi?

– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi, peste umăr vorbi gros, tabacic:

– Atunci, caută-mă în Săptămâna Mare, că în timpul anului nu fac pomeni!

Irinei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă.

Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani.

Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere.

Secretara făcu prezentările:

– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina, că-i nepoata mea! O rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor cărora le iese bunătatea prin toţi porii dar, Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

– Desigur!

– Cu mine eşti în siguranţă! Eu n-o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te izmeneşti. Ne-am înţeles?

Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

– Încă un rând, Marcel!

Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea!

– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

– Să vă povestesc…

– Nu-i nevoie! Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că, de fapt, progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danello dar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi, care, după ce le mânca banii, pleca la vânâtoare de alţi fraieri.

Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă, la limita apoplexiei, strigă:

– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu şi, Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să-şi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Irinei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie. Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea.

De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?!

La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat. Se făcu apelul părţilor.

– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

– 29 noiembrie! Şi, nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale! Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ dar, asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina.

– Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier! – Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşte şi continuarea: SIFILIS CU PATRU CRUCI(II)