Poveştile Brăilei


fragment din romanul Comisia ZÜRICH, autor Doina Popescu,

editura Torent Press 2009   

 În zori, Corvin primi îmbrăţişarea apăsată a celor două femei şi luă drumul hanului, la întâlnirea hotărâtă cu Rose. Se puse pe aşteptat şi, către prânz, Rose veni la volanul camionului, care puţea a peşte afumat.

    – Corvine, în fiecare zi te faci mai chipeş!

    – Bine că mi-ai zis să-mi pun o cămaşă roşie, ca ţiganii, să nu mă deochi!

    Rose îi sări de gât şi îl sărută focoasă, dar Corvin nu se mai fâstâci. Acum ştia sigur că nu l-a încurcat cu SaintJohn şi sărutarea era a lui întreagă, promisiune fierbinte la altele ce aveau să vină.

    Drumul până la Zürich trecu uşor, în veselie. Rose era croită din ciripit şi primăvară. Sunt unele femei care fac soarele să strălucească mai cu temei. Rose era prima dintre ele. Mai strică Corvin oleacă veselia când povesti – poticnit de lacrima din gât, silnicia războiului şi of-ul care-i dăduse brânci, flăcău rătăcitor prin lume.

     Ajunşi la librărie, cheia se blocă în lăcata ruginită şi nu le fu de niciun folos. Zdruncinară un geam în fundul curţii până ivărul se lăsă păgubaş.

    Rose îşi luă proprietatea în stăpânire intrând pe geam, ca hoţul în puterea nopţii, amănunt ce nu-i strică bucuria. Căutară poznaşi dormitorul, căci restul era pierdere de timp.

    Dimineaţa lăptoasă îi găsi repetând cu sârg ce le pria mai bine. Rose, deprinsă cu cele două minute de la Helmi obosea bucuroasă.

    – Corvine, dar bine te mai descurci în scutece, garçon!  Aşa-s toţi românii sau a dat norocul peste mine şi te-ai găsit tu cel mai artist?

    –  Ei, Rose, sita-i nouă, ţi se pare!     

    – Corvine, la Helmi dura mai mult, să-şi lege şireturile la ciubote! Las’ că ştiu bine ce spun…

    –  Acuma, oi avea şi tu dreptate, că românii-s ştiuţi de harnici la cucoane! Lumea spune, că era unu’  Terente, pe la noi, prin Bălţile Brăilei. Unii ziceau că era haiduc, alţii îl ţineau de tâlhar. Vorba e, că toate cucoanele de neam mare de la oraş, ieşeau la promenadă pe faleza Dunării, la Brăila, că doar-doar o da norocul peste ele şi le-o fura Terente să le ducă în hogeacul lui din bălţi! Şi, chiar dacă le era fără spor aşteptarea, ele tot se lăudau la cuconet, când îşi mâncau cu gingăşie şerbetul de trandafiri, că au căzut în puterea tâlharului şi s-au bucurat de toată osteneala lui.

    – Acuma, Corvine, eu care vând cărţi, am să-ţi spun  alta: un tip deştept a zis că atunci când oamenii se îmbulzesc să se laude că au citit cărţile unui scriitor pe care nu l-au citit de fapt, înseamnă că respectivul scriitor a ajuns clasic. Pe acelaşi raţionament, Terente al vostru e un clasic, garçon! 

    – Da’, dacă de Terente ştie o lume întreagă, fiindcă vuiau şi satele şi gazetele, de bărbăţia lui fără pereche, mai bine să-ţi zic de un neam de-al meu! Ascultă bine! Răducan, nenica lu’ tata, era dintr-un sat de la Dunăre, Stăncuţa. Am acolo mai multe neamuri. Flăcău chipeş, pe la 13 ani, l-a spurcat o parşivă de vădană la toate bunătăţile muiereşti. Da’ Veta asta, soi rău! Şi proastă-n clanţă şi numa’ cu cracii-n pod.  A început să se laude prin sat, de norocu’ vârtos ce a dat peste ea şi drăcoasele de muieri, ce crezi? Au început de zor, să-l înnădească:- Hai, Răducane, să-mi spargi nişte lemne! Mulţumesc frumos, Răducane! Despre bani – zău că n-am să-ţi dau, da’, nici nu vreau să mă ştiu datoare! – Răducane, am de urcat nişte fân în pod şi aş vrea să isprăvesc până pe înserat, când se întoarce Tudur de la moară. Arată-mi cât eşti de harnic şi ţi-oi plăti, cum ţi-o plăcea mai bine. Şi, dacă eşti meşter, pe cât te laudă muierile aistea, io nu mă zgârcesc. Îţi dau încă de două ori simbria ori mai mult!

    Şi azi în şură, mâine în fundu’ grădinii sau la bordeiul de la bostană au început destrăbălatele satului să-l îndulcească. Răducan, chipeş croit, ars de soare, cu ochi limpezi şi verzi, să te bage-n boală şi un râs frumos, de dulău tânăr, ce se ştia în mare putere, n-a refuzat nicio muiere; pesemne că avea inima bună! Care-i ţinea calea, pe care o mai nimerea el la loc umbrit, de atâta hărnicie, a ajuns Răducan minunatul satului. Acuma – dacă a isprăvit şi vădanele şi nevestele – năzdrăvanul, cică le-a făcut şi pe fete oleacă curioase. Şi mai era căutat şi de muierile nesătule din Gura Gârluţei. Iar cu gândul – ce să mai vorbim! – păcătuiau muierile din toate satele roată, pe unde se dusese vestea, doar-doar le-o ieşi norocul în cale. Dar nu le era-n drum şi rămâneau, bietele, numai cu jindul. Acuma, ce vină să le faci, dacă ghinda de acasă nu se potriveşte cu ştiuletele din târg? Şi la o urmă, uite, aşa-i o vorbă pe la noi. Adică, cine poate, oase roade! Da’ se vede treaba că flăcăul dăduse-n lăcomie şi se cam întrecuse cu gluma. Deja bărbaţii din sat nu mai puteau intra pe uşa birtului de aşa minunăţie de coarne, ce le rostuise harnic, Răducanu! Numa’ Iani, un bulgar pleşuv,  pirpiriu şi gălbejit, socotea pe Răducanu după alt abac, numai de el priceput. Nea Ion, văduv de mult timp şi, deci fără nicio pagubă din partea Răducanului, îl tăbărî pe Iani. 

    –  Bre Iani, am auzit că Răducan îţi pune coarne, bre n-auzi!

    –  Măi, să fie! Mari, îs coarnele celea, nea Ioane?

    –  Mari, bre Iani! Mari de tot!

    –  Ei, nea Ioane, dară, atunci îs taman bune.

    –  Bune la ce să fie, bre Iani? – întreba nea Ion, fără să-şi creadă urechilor.

    –  Prima şi prima, îs faine la chelie! Să nu mai am bostanu’ chiar golaş!

    –  Eşti tare, nene! M-ai făcut marţ!  Asta-i prima! Da’ a doua?

    – Păi, nu vezi, că m-a făcut mama din sărăcie şi, uite-s aschimodia satului? Năzdrăvanele alea de coarne mă mai înalţă şi pe mine oleacă. Acuma sunt şi eu mai falnic. Deja, mă bagă lumea în seamă, se învredniceşte să stea în poveşti cu mine. De bună oară, chiar mata – recunoaşte franc – că e întâiaşi dată când îţi prăpădeşti bunătate de vreme cu mine. Şi la alt fel, adică, socoţi că tata cerbul o fi un oarecare?! Nea Ion, crezând că amărâtul n-a înţeles bine, că de, bulgar fiind, putea pricepe vorbele în chip pocit, se simţi în drept să se explice.

    – Bre, Iani, copchilu’ ăsta mic, Romică, ăsta, nu-i al tău, bre creştine! Uite, frate, cum se izbeşte la fix,  Răducanului! Uite-te la ochii lui drăcoşi! Leit Răducanu, pe legea mea!

    – Zău? Ptiu… Să fie adevărat? Ei, drăcie? Eşti precis, nene?

    – Sigur, Iani. E treabă cunoscută. Tot satul ştie. Întreabă pe care vrei: o să-ţi spuie la fel. Ştiu toţi! – şi creştinii şi babele şi ţâncii.

    – Ei, atunci, să fie Romică sănătos. Uite, o să am şi eu un flăcău arătos. Brava mie!

    –  Bre, Iani! Eşti capiu, rău! Nu pricepi, bre, că mucosul nu-i al tău ?

    –  Nea Ioane, aicea greşeşti rău, rău de tot. Îţi spun din capu’ locului, să n-avem vorbe la sfârşit! Io sunt grădinar, mă cunoşti. Neam de neamu’ meu, zarzavagii de când ne ştim. Eu o singură lege cunosc. Tot ce creşte în grădina mea, e al meu! Să-ţi fie limpede, bre, nea Ioane, şi ţie, şi la tot satul. Cu babe şi cu ţânci cu tot!

    – Bre, creştine, te înşeală nevasta, bre!- nu se lăsă nea Ion, pe care îl treceau apele.

    – Ei, aveţi voi o vorbă isteaţă, la români. Cică, Dumnezeu, drăguţul, la toată barza chioară face cuib!

    –  Ei, şi,? Ce-are a face barza cu nevastă-ta?

    –  Păi, cam are. E nevastă-mea frumoasă?

    –  Este, bre Iani.

    –   E focoasă? Are tot ce-i trebuie la o muiere?

    –  Are, bre Iani, dar mă ia de cap, nu pricep: ce are nevastă-ta cu urâta de barză?!

    –  Da’ tu nu gândeşti, mă, nea Ioane? La câtă secărică vărs io în cimpoi pe fiece zi, nu-i cinstit să grijească şi de nevastă-mea cineva? Că şi tu ai recunoscut că-i frumoasă şi nu-i de lepădat. De ce să n-o vrea Răducanu şi pe nevastă-mea? Ce, la o adică, altele-s mai cu moţ? Chiar mă necăjeşti. Parcă io ţin vreo slută-n bătătură. Ce dacă-i chipeş Răducanu? Şi nevastă-mea-i soi, şi încă, cum!       Nea Ion se crucea, săracu’, de ce-i auzeau urechile. Zise moale, la o urmă:

    –  Eşti dus pe arătură, bre, zarzavagiule! Alţii, în locul matale, îşi cam ascut cosoarele, frate!

    –  Nea Ioane, io gândesc, că te cam gălbeneşte oftica! Mi-a zis mie odată baba Frusina a lu’ Alionte Şchiopu, că până să-ţi pui sculele-n pod, erai ştiut de futăciosu’ satului. Cum s-ar zice, eşti cuminte, precum jaba de căţa c-un dinte, nene! Aşa că unge-ţi clanţa, nea Ioane, şi cântă voios la altă masă că la mine n-ai niciun spor!

      Pe Răducanu, mă-sa a început să-l ia la rost că i se cam zbătea ochiu’ drept şi nici în bobi nu cădea de bine. De altfel, boroboaţa era cunoscută de toţi încornoraţii şi ameninţările erau făţişe. Ducea mă-sa grijă că, dacă nu se astâmpără, o să sară creştinii cu paru’ să-l alunge din sat, dar Răducanu râdea nepăsător şi îşi ducea mai departe meşteşugul. Şi din ce se iubea, devenea şi mai fercheş şi mai îmbulzit de muieri. Pe la şaptesprezece ani era deja un bărbăţoi vânjos şi chipeş, să se omoare muierile pentru el.

     Într-o zi, în faptul prânzului, un vaiet şi o jale s-a lăsat peste sat. Prăpăd!… Lacrimi şi durere plumbuită a purtat Dunărea mai departe, în satele vecine şi toţi au rămas încremeniţi. Răducan, împătimit vânător, fusese împuşcat în pădure, pe malul Dunării. Sfârşitul lumii!…

    – Corvine, toată lumea îşi face socoteli, pe un sfârşit de lume colectiv şi îndepărtat, fără să priceapă că, de fapt, sfârşitul lumii este individual, personal şi la pândă, colea după primul colţ. Că te mai păsuieşte un an sau încă zece, douăzeci de ani, o fi! Dar,  dacă socoţi pe timpul Lumii, timpul Pământului, viaţa omului este cât un foc de artificii. Vechii înţelepţi ai lumii au creat o diversiune extraordinară. Apocalipsa! Sfârşitul Lumii! Eterna poveste. Să te gândeşti ca la ceva îndepărtat. Ceva de care se vorbeşte mereu. Un basm… Demonetizat de miile de ani în care se tot discută. Să nu-ţi baţi prea tare capul, că tot ne mai rabdă pământul! Ce s-ar face lumea dacă toţi am înţelege, dureros, necruţător, că fiecare pas, fiecare secundă ne apropie viclean de moarte. O deznădejde şi un sentiment de zădărnicie ne-ar cuprinde pe toţi. Nu ne-am mai construi case, nu am mai face copii, nu am mai progresa în niciun fel. Şi atunci s-a găsit leacul-leacurilor: Apocalipsa. Să nu mai vezi pădurea, din cauza copacilor! De fapt, sfârşitul lumii nu este al tuturor, ci al fiecăruia, pe rând. Când mori, ţi se sfârşeşte o lume întreagă! Câte bucurii, câte zâmbete, câte răsărituri, câte flori ai putea avea! Dar mori şi toate astea se termină pentru tine. Sfârşitul lumii nimeni nu îl împarte cu nimeni, Corvine! E al meu, al tău, al fiecăruia dintre noi! Singurele noastre certitudini în viaţă sunt Moartea şi Răutatea Lumii. Şi, când mă refer la Răutatea Lumii, mă gândesc şi la cea planificată, determinată de o sumă de acţiuni bine concertate, dar şi la nesfârşita răutate generată de nepăsare şi indiferenţă.

    –  Cum ar veni, toţi suntem îmbulziţi într-un tren ce goneşte în mare viteză, cu vuiet asurzitor. Tren care opreşte ba în halte prăfuite, ba în gări elegante şi luminoase. Ba se târăşte, ba aleargă mâncând pământul. Şi toţi ne temem şi ne văicărim că acest tren va deraia într-o zi şi praful şi pulberea se va alege şi de tren şi de noi când, de fapt, moartea îşi ia tainul în fiecare haltă, în fiecare gară. Uite-aşa, unii urcă alţii coboară în gări, alţii, pur şi simplu, cad din tren între halte. Sunt destui şi cei ce-şi zdruncină nădejdea şi se aruncă singuri din acest tren, ce se îndreaptă fatal spre pieire. Doar că toţi tem o staţie terminus comună iar, în realitate, suntem daţi morţii pe traseu. Cam asta ai vrut să zici, pe vorba ta de cărturăreasă, nu?

     – Din păcate, viaţa este un traseu istovitor, cu sens unic şi final trist. Câtă putere există în om, să râdă, să cânte şi să mărşăluiască cu seninătate spre moarte! Dar, Corvine, te-am întrerupt! Spune mai departe povestea Răducanului.

    – La jăndar, toţi bărbaţii care-au fost de faţă au zis că s-a descărcat arma accidental şi că Răducan s-a puşcat singur.  Arma lui era rece, nu trăsese niciun foc şi cine a făcut armata înţelegea din prima făcătura. Dar, cum şi nevasta jăndarului îşi cam pusese poalele-n cap şi se cam păruise cu coana preoteasa pe dragostea voinicului, jăndarul cu toţi bărbaţii înţeleşi, au ţinut-o într-o vorbă. Răducan s-a puşcat singur şi basta! Mă-sa şi-a smuls părul din cap de jale, de aşa nenorocire, că i s-a prăpădit fecior ca bradu’, la doar 17 ani. Şi, dacă n-ar mai fi avut încă 11 fete şi feciori mărunţei de crescut, încheia socotelile cu sărăcia, să se ducă după Răducan, mândria şi lumina ochilor ei. Dar, spre mirarea tuturor, dincolo de puhoiul de lacrimi şi amarul de mamă, şi-a călcat peste durere şi n-a crâcnit pâs la jăndar ori la popă, chit că s-a dus vorba prin sat şi a ştiut şi cine-i făptaşul şi cine tăinuitorii. În mintea ei de ţărancă, Răducan călcase toate legile pământului şi a socotit că oamenii au fost în drept, să-şi caute dreptatea şi să-şi întoarcă nevestele în aşternuturi legiuite. Măsura ce o întrecuse Răducanu l-a pierdut până şi în ochii familiei. Şi mă-sa călcase strâmb în tinereţe şi făcuse şi pe Gheorghe şi pe Anica de fată. Orfană de la 9 ani şi minte uşoară, căzuse repede în aşternut viclean. Da’ intrase-n rându’ lumii: se măritase cu un creştin blajin şi mai slobozise încă zece copilaşi bărbatului său. Gândesc că a făcut atâţia, ca să rămâie uitaţi cei de boroboaţă. Adică: –Măi bărbate, unde hrăneşti zece guri, mai ciugulesc încă două, că doar n-o fi foc!

     Acuma, de jalea muierilor din sat, ar fi multe de istorisit. Da’ trei zile, cât a ţinut priveghiul, muieri şi mai tinere şi mai bătrâne şi-au muşcat mâinile şi au mai făcut o Dunăre din lacrimile lor. Dar, din ce plângeau fetele şi tinerele neveste, babele plângeau de zece ori pe atât. Lacrimi peste lacrimi, trei zile fără sfârşit. Ţaţa Anicuţa, muiere coaptă bine şi cu limba urzicată, văzând că tinerele s-au mai domolit, le-a apostrofat cu năduf: – Proastelor, proastelor, plângeţi fă, proastelor că aveţi după cine! De proaste ce sunteţi, v-au secat lacrimile! Deh, voi prea multe sulace pricepute, cred că n-aţi prea văzut la viaţa voastră şi n-aveţi habar, ce-aţi avut şi ce-aţi pierdut! Noi, astea bătrâne, care am văzut cam tot ce era de văzut, în toate satele roată, başca prin târg la Brăilă, jelim cu temei, maică! Că aşa a vrut Dumnezeu, să îmbulzească la Brăila toate neamurile pământului, că te pomeni că am fost puşi în cărarea lui Tata Noe. Şi, cum românu-i bun şi răbduriu şi mereu bucuros de oaspeţi, ne-am avut bine cu toţi şi ne-am ţinut aproape şi la bucurie şi la necaz. Am avut parte, maică şi de armeni vânjoşi şi ucrainieni noduroşi, tătari pitici şi turci pofticioşi, leşi chipeşi şi bulgăroi obraznici, unguri parşivi şi lipoveni morţi de beţi, italieni smuciţi şi grecotei hoţomani, machidoni, de le mai zice şi ţânţari, ruşi colţoşi şi ovrei de se ţineau scai de fustele noastre. Şi ascultaţi la mine ce vă spui: că o cruce de bărbat ca Răducan nu s-a mai văzut şi multă apă o să mai curgă pe Dunăre până când o mai da norocu’ peste satu’ ăsta! Ca să nu zic vorbuliţă mare, Dumnezeu, ce-a luat de la toţi, de-a zămislit atâţia nevolnici în lume, a pus toate bunătăţile în trăistuţa lu’ Răducan, drăguţu’. Ni l-a trimis nouă în sat, ca să ne mai treacă urâtul de secetă şi sărăcie şi de beţivanii puturoşi, pe care îi avem fiecare în bătătură. Şi când o fi să se mai nască aşa putere de voinic, om fi oale şi ulcele, cu o găleată de cenuşă la cap. Noi încă un Răducan nu mai apucăm, şi nu ştiu zău, dac-o mai da norocul vreo dată peste voi, cu toată tinereţea voastră. Proastelor, proastelor, plângeţi-l pe drăguţu’ de Răducan, bucuria noastră, că n-a mai lăsat Dumnezeu în lume altul ca el. Răducane-Răducane, frumosul-frumoşilor, voinicul-voinicilor, brăduţul-brăduţilor…

    – Corvine,  gata cu povestea lui Răducan şi a lui Terente, că mă faci curioasă! Acum te las de izbelişte şi dau fuguţa până la Brăila să mă pricopsesc c-un armăsar mai obraznic decât tine. Şi poate mai apucăm să mai şi dormim, că s-au albit ferestrele…     

    O vacă mugea în apropiere şi altele îi răspunseră pe gâlceavă. Cu pernele pe cap, se îmbulziră la somn, după ultimul cântat al cocoşilor.

Anunțuri

Buzduganul soacrei


Erau colegi de serviciu şi se înţelegeau binişor. Întâmplător purtau acelaşi nume de împărat roman: Cezar.

Cezar I era angajat de vreo trei ani în firmă, Cezar al II-lea de vreo trei zile. Cel din urmă veni abătut de dimineaţă. Curios ca o muiere, celălalt Cezar îl tot iscodi până când acesta începu să se confeseze:

-Sunt amărât! Locuiesc cu nevasta în casa soacrei şi ticăloasele s-au unit împotriva mea şi m-au dat afară pe scări. Am ajuns aseară de la muncă şi am găsit valiza la uşă şi yala schimbată.

-Vezi că eşti fraier?- interveni celălalt Cezar. Eu întâi mi-am cucerit soacra! O am în buzunar! Oricât ar face-o nevastă-mea pe nebuna, soacră-mea dă cu buzduganu-n masă şi-o linişteşte! Mă iubeşte mai mult decât pe omida aia de fecior-su! Asta trebuia să faci şi tu: dacă făceai echipă cu soacra, acum erai acoperit!

Toată săptămâna Cezar al II-lea s-a jeluit iar experimentatul Cezar I l-a consiliat cu aplomb.

Într-o dimineaţă Cezar I-ul a fost anunţat la telefon că soţia a fost internată de urgenţă la Maternitate. A cerut două milioane avans din salariu şi s-a dus precipitat să-şi rezolve problemele. A doua zi a dat un telefon că întârzie apoi a venit amărât: îl dăduse soacra afară din casă. Ups!

-Cezărică, nu se poate suflete, soacra pe care o aveai în buzunar să facă aşa o boroboaţă? De neimaginat!- zic eu.

-Ei, treaba-i complicată! Asistenta şefă de la Maternitate mi-a arătat fişa medicală: nevastă-mea a făcut un avort şi a avut complicaţii, a făcut infecţie. M-am dus nervos acasă şi i-am spus soacră-mi că paraşuta de fii-sa s-a cotoit cu altu’!

-Da’ poate-i al tău, dragule!- s-a arătat soacra neîncrezătoare.

-Cum să fie al meu dacă noi nu ne-am mai tras-o de un an jumate!- i-a argumentat Cezar I-ul imediat.

-Ce? Te ţin pe casa şi pe mâncare şi tu nu te-ai mai culcat cu fii-mea de un an jumate? Trântorule! Bine ţi-a făcut că s-a culcat cu altu’! Ieşi afară din casa mea, că nu am de ce să ţin o putoare la uşă, numai să se îndoape şi să-mi zornăie geamurile cu sforăitu’! Marş afară!

Macho


Coloană mare de maşini pe bulevardul Cuza. Din cauza podurilor de gheaţă conduc mai puţin sportiv fiindcă-i mai igienic. Las geamul şi ascult discuţia dintre două adolescente pe scuarul bulevardului:

-Îl vezi pe tipul ăla care dă zăpada? Dacă se năştea la Hollywood îi detrona pe Brad Pitt şi George Clooney.

-Da, e macho, admite cealaltă! Nici Enrique Iglesias nu s-ar simţi prea bine în preajma lui!

-Enrique e bi, şi la banii lui ţi l-ar sufla pe frumuşel! 

-Doamne ce muşchi are! Şi ce mişto e îmbrăcat! Nu l-am mai văzut prin zonă! Cred c-a fost plecat pe afară! Roşcato, schimbăm ruta! N-o mai luăm prin centru, de-acum venim zilnic pe aci până-l agăţăm: ori io, ori tu!

-M-aş lipsi de virginitate pentru ochii lui frumoşi!

-Mă laşi cu ochii? Uite ce funduleţ sexi are!

Mă întorc spre tipul care dădea zăpada şi admit în gând că arată între mişto şi excepţional. Coloana se porneşte încet dar le şoptesc fetelor:

-Piano! Mai nou, băieţii bine şi-o cam trag cu băieţi! Şi rulez cu atenţie sub privirile consternate ale puştoaicelor.

Peste vreo oră ajung iar în sectorul cu pricina. Stau la coadă la stop în spatele unui Mercedes Vito de poliţie. Fetele plecaseră, aşa că privesc singurică la hărnicia tipului macho cu lopata.

Ridică privirea şi face vesel cu mâna. Mă uit atent să-mi dau seama dacă-l cunosc de undeva, apoi mă lămuresc. Nu, nu mie îmi făcea cu mâna ci poliţiştilor din maşina din faţă.

De pe scuarul din mijlocul bulevardului un tip îl apostrofează:

-Te-ai dilit? Ce te bagi în seamă cu idioţii ăia de caralii?

-A, îi ştiu bine, nu sunt idioţi! Ăştia sunt nişte caralii finuţi şi inteligenţi pe deasupara! Ne-am împrietenit! Sunt tipii care m-au arestat acum doi ani!

Dialoguri necenzurate


Prin ’83, fetele din echipa de handbal a şcolii aşteptau nerăbdătoare autocarul pentru a pleca la un important campionat zonal. Eu aveam mâna în gips şi eram în mare suferinţă fiindcă nu le puteam însoţi. Tensiune mare printre fete şi, hodoronc-tronc, un popă!

-Semn rău, zice Stela!-şi-şi deschide rapid trei nasturi, stuchind în direcţia popii.

-Am auzit că-i bine să numeri până la zece şi să pui mîna la păsărică!- zice şi Violeta, pitica echipei.

-Ete, p*la şi cu ăsta! -o trânteşte Humeniuca. Popa-i semn de ghinion! S-a dus dracu’ campionatu’! Putem să nu mai plecăm!

Fetele rămân fără suflare fiindcă directorul şcolii, care era profesor de sport şi antrenorul echipei, apăruse ca din pământ. Cum Humeniuca, la clasa a VII-a avea peste un metru optzeci şi era un inter redutabil dar juca excelent şi ca extremă fiind piesă de bază în formaţie, directorul s-a făcut că n-o aude, altfel ar fi fost nevoit s-o trimită acasă, compromiţând iremediabil şansele echipei la titlu.

Dar, preotul s-a sucit, s-a învârtit şi a rămas în apropierea fetelor aşteptând probabil o maşină de ocazie.

Humeniuca, superstiţioasă ca toţi copiii din cartier, după ce şi-a descheiat nasturii şi s-a pipăit pe ici pe colo dând mărunt din buze, şi-a îndreptat privirea vrăjmaşă către inofensivul părinte.

-Măi, Humeniuc, zice directorul, se vede treaba că nu prea-ţi plac popii!

-Nu-mi plac dom’ director, că ăştia nu se dezbracă niciodată de hainele-alea negre!

-Mărită-te tu cu un popă şi să vezi ce repede se dezbracă!- zise directorul şugubăţ.

-Adică, să mă mărit aşa… ca toanta, fără nicio probă? -sări zdrahoanca opărită.

Directorul schimbă vorba diplomat, spre a n-o lăsa pe Humeniuca să dezvirgineze urechile celorlalte fetiţe de 13-14 ani.

Când discuţia deviase binişor pe alte subiecte şi situaţia părea salvată, Violeta întrebă nedumerită:

-Da de ce vrei, mă, Humeniuco, să probezi ţoalele popii, că nu pricep?

-Nu ţoalele, piticanie! Io vreau să-i probez… Atunci, celelalte fete săriră să-i pună mâna la gură zăpăcitei, să nu scoată porumbelul de faţă cu directorul dar Humeniuca nu se lăsă şi zise:

-Io vreau să-i probez penisul, toantelor! Vedeţi, dom’ profesor, ce cultă sunt?- zise zdrahoanca cu importanţă.

Viaţa ca o telenovelă


Intri uneori pe la Galeriile de artă şi te delectezi cu expoziţia câte unui pictor mai mult sau mai puţin cunoscut. Apoi, un apus violent îţi sterpezeşte dinţii. Îţi spui că imbecilul a răsturnat vopselele şi datorită roşului agresiv a ratat subtilitatea compoziţiei. Apoi, te plimbi în amurg şi constaţi că şi natura are stridenţele ei şi că pictura care te-a enervat este deja plauzibilă. Aşa se întâmplă şi cu anumite scenarii care au o tuşă grotescă. Alunecarea în telenovelă este pur şi simplu enervantă. Dar ce te faci atunci când oameni pe care-i ştii de-o viaţă se transformă brusc în personajele unui serial hilar şi incredibil? Recent am aflat povestea halucinantă a unor amici, relatată chiar de unul dintre protagonişti dar zilele trecute, aşteptând la rând la un ghişeu am auzit una şi mai şi. Deci, se poate!   

Mugurel era prieten cu Andrei de când se ştiau. Grădiniţa, şcoala generală şi liceul le făcuseră împreună, la fel şi tabere, revelioane şi zile onomastice. Mugurel era frumosul, Andrei era vrăjitorul. Aveau deopotrivă succes la fete şi s-au însurat cam în acelaşi timp, Mugurel cu Liliana, Andrei cu Dana. Părinţii, mahări comunişti, le rostuiseră apartamente pe acelaşi palier într-un bloc ultracentral.

Într-o zi, Dana, bibliotecară la un liceu, l-a sunat pe Mugurel şi l-a rugat s-o viziteze la serviciu. Era nesigură, neliniştită şi plângea uşor:

-Mugure, nu am niciun dubiu! Andrei are pe altcineva! Spune-mi adevărul!

-Habar n-am!

-Te rog să nu mă minţi! M-am săturat să-l acoperi tot acoperi! Este un mizerabil! I-am găsit urme de ruj pe chiloţi!

-Zău, habar n-am! Singura femeie cu care l-am văzut în afară de tine este nevastă-mea!

-Amice, nu mă trata ca pe o idioată! Ştiu precis că are pe cineva şi tu trebuie să ştii, fiindcă sunteţi, nedespărţiţi: Dop şi Plop!

-Uite, am să încerc să vorbesc cu el şi dacă aflu ceva, mîine vin iar la tine şi discutăm. Dar nu mai plânge fiindcă ţi se ofilesc ochişorii! Bine?

Mugurel l-a luat pe Andrei la o bere dar n-a scos nimic de la el.

-Motane, n-o mai face pe nevinovatul, fiindcă este clar că ai pe cineva! Mie poţi să-mi spui, sunt ca şi fratele tău!

-Mugure, eşti beat! N-am pe nimeni şi dacă am ceva pe suflet mă duc la popă, clar? De când trebuie să mă spovedesc la un inginer?

-Andrei, să ştii că nu ai haz deloc! Dana suferă enorm din cauza ta! Cum poţi să fii un porc insensibil? Te rog să-ţi dai două palme în oglindă şi să-ţi vezi de casa ta!- îi spuse Mugur autoritar.

Pe la două merse la Dana la bibliotecă.

-Fată dragă, nu ştiu ce să-ţi zic! N-a recunoscut nimic dar agresivitatea lui m-a pus pe gânduri. Ăsta nu-i Andrei pe care-l cunosc eu de 24 de ani! Au mers la o cafea şi Mugur a sfătuit-o să se vopsească, să se dichisească, fiindcă dacă se lasă doborâtă de situaţie pierde partida definitiv. Lui Andrei îi plăceau femeile cochete în orice împrejurare.

Se mai întâlniră de câteva ori ca s-o încurajeze şi într-o dupamiază, Mugur întoarse cheia în uşa bibliotecii şi Dana nu-i opuse nicio rezistenţă.

Legătura lor, la început şovăielnică, se prelungi timp de mai multe luni.

Andrei îl evita după acea discuţie şi vinovăţia îl făcea şi pe Mugur să se ţină deoparte. Se mai întâlneau întâmplător pe scări, duminica luau micul dejun împreună după obicei, dar înstrăinarea era evidentă.

Într-o seară Andrei l-a aşteptat în parcare:

-Mugure, mă simt prost după discuţia de atunci. Hai, să facem pace! Vreau să ne îmbătăm cui şi când ne-om trezi să ne avem ca fraţii, ca pe vremuri!

-Andrei, mi-ar plăcea dar am de reparat un calculator la un client! Hai, s-o lăsăm pe altă dată! OK?

A doua zi, ajuns pe palier, auzi în apartamentul lui Andrei un scandal de zile mari. Dana urla de cădea varul de pe pereţi. Mugur împinse uşa şi rămase perplex: Andrei era în pat cu Liliana, nevastă-sa, şi Dana zbiera isterizată şi-i lovea cu pliciul de muşte. Puse mîinile în şolduri şi strigă răstit:

-Andrei, de câtă vreme mă înjunghii pe la spate, prietene?

-De patru luni, de când îţi neglijezi nevasta, craiule!

-Dana, nu mai zbiera la ei că noi am câştigat! Dacă vreţi să ştiţi, noi ne-o tragem de opt luni!

Au vândut apartamentele la mare urgenţă prin aceeaşi agenţie imobiliară.  Andrei a plecat cu Liliana în Canada, Mugur şi Dana au ales o ţară nordică. Ţin legătura pe mess şi se pare că timpul şi distanţa le-a diluat resentimentele.

Mugur încearcă marea cu degetul:

-Andrei, veniţi la noi în vacanţa de Paşte?

-Mă crezi prost? Vrei să-mi f*ţi nevasta?- se oţărî Andrei.

-Nu te-nţeapă niţeluş inima fiindcă eu am avut-o primul?- întrebă Mugur şugubăţ.

-Nu uita că eu ţi-am prezentat-o pe Liliana. Ne-am cunoscut în spital când m-am operat de apendicită.

-Cuuuum, te-ai culcat cu Liliana înaintea mea, ticălosule?

-Nu! Şi te rog să-ţi ei ticălosul înapoi!- zise Andrei voios.

-Atunci care-i poanta, ce dacă v-aţi cunoscut în spital?- întrebă Mugur mirat.

-Poanta e că Liliana a intrat peste mine în rezervă când mi-o trăgeam cu maică-ta!- zise Andrei jubilând.

-Minţi, pervesule!- strigă Mugur

-Dacă vrei să afli adevărul, poţi s-o întrebi ori pe maică-ta, ori pe Liliana… – sugeră Andrei.

-Ştii ce, amice? Te înţeleg şi te iert! În fond toată colpilăria am fost îndrăgostit de maică-ta dar n-am putut concura cu banii şi farmecul lui taică-meu!- aproape că strigă Mugur.  

-Adică taică-tu şi cu mama…- îngăimă Andrei.

-Da, boule! În toamnă, înainte să moară, tata mi-a spus că suntem fraţi, na!- zise Mugur cu veselie!

-Zău? Întotdeauna mi-a plăcut de taică-tu mai mult decât de taică-miu!- zise Andrei nostalgic. Acum ce facem, ne luăm fiecare nevestele înapoi?

 

  

  

Ceasul biologic


Aveam vreo 16 ani şi eram în Berceni, în vizită. Discuţiile despre sex erau tabu în acele vremuri dar nu şi în casa Vasilescu unde eram invitată. Ca de obicei, nu eram singura musafiră, printre altele îmi amintesc două fete cuminţi, cu aspect de căprioare, singurele virgine din cartier, botezate cele două Fecioare. Mihaela ne ţinea la curent cu ultimele bârfe din lumea bună. Subiectul era Prinţişorul şi clanul Niculescu-Mizil. Discutam în şoaptă fiindcă subiectul era sensibil. Any, mama Mihaelei, care se dichisea în baie, deschise uşa şi ne invită acolo, ca să audă ce discutăm. La un moment dat se bagă şi ea în vorbă:

-Fetelor, Ceauşeasca asta e nebună! Nicio femeie nu-i suficient de bună pentru fii-su! După ce l-a despărţit de Donca, acum o ţine în şuturi şi pe Daniela Vlădescu ca s-o facă să-l părăsească! Ce-o fi vrând nebuna, ditamai bărbatu’ să ajungă să facă laba?

-Ce înseamnă laba?- întreabă prompt una dintre Fecioare.

Any o priveşte cu îngrijorare: 

-Vai, am auzit că eşti virgină dar nici atâta lucru să nu ştii? Am s-o cert pe maică-ta! Laba e atunci când tipul ia p**a în mână şi o freacă!

După primul moment de stupefacţie zic pierită:

-Se poate Any? Suntem minore, virgine şi nu este igienic pentru urechile noastre să auzim aşa ceva. Unde mai pui că e şi Mihaela de faţă! Ce va gândi despre tine?!

-Ho, că Mihaela nu mai e virgină! Şi-a pus-o săptămâna trecută!- zice Any cu nonşalanţă, ca şi cum faptul că fiica ei de 16 ani făcea amor era un fapt banal.

Eu şi restul fetelor ne întoarcem surprinse spre Mihaela, o frumuseţe cu păr lung şi gene arcuite, 170 din care picioarele erau piesele de rezistenţă.

Mihaela mă priveşte şugubăţ:

-Tu trebuia să ştii, Doina! Ţi-am povestit cu amănunte în ultima scrisoare! A, te-am prins, domnişoara perfecţiune! Nu ţi-ai ridicat scrisorile de la Post-Restant! Te rog, fără privirea aia plină de reproş, că nu-i vina mea că n-ai citit!

-A, nu fac tumbe că nu m-ai anunţat, dar mă întreb ce-a fost în capul tău să faci amor de la 16 ani?!

-Tu ştii că toţi avem un ceas biologic care face tic-tac, tic-tac…- zice Mihaela.

-Mda… admit eu încă bulversată.

-Ei bine, uite că dintr-o dată ceasul meu biologic s-a dereglat şi tic-tac, tic-tac s-a transformat în sex, sex, sex…

Meditaţie pentru examen


Părinţii erau disperaţi. Deşi nu se hazardaseră către un liceu de elită, la care admiterea era dificilă şi, la sfatul dirigintei, se orientaseră către un liceu modest, Fănica picase şi risca să rămână neşcolarizată. În disperare de cauză, prin intermediul unei cunoştinţe apelară pentru meditaţii la doamna Dincă, profesoară de română în jur de 50 de ani, talentată, cunoscută pentru tact şi apropierea faţă de copii.

Cum nu era toantă, fata începu să prindă rostul gramaticii dar doamna profesoară avea o apăsare. În toate propoziţiile pe care le forma, Fănica făcea trimitere la cimitir.

-Fănica, te rog să formezi o propoziţie cu subiect şi predicat:

-Eu am fost în cimitir.

-Hai să mai încercăm una…

-Eu am fost cu Ionică în cimitir.

-Acum vreau să alcătuieşti o propoziţie folosind o enumeraţie:

-Am cumpărat biscuiţi, cola şi gumă de mestecat şi am fost cu Ionică în cimitir!

-Mda… Haide să vedem o propoziţie introdusă prin „şi”.

-Şi am fost cu Ionică în cimitir!

-Ştii… ai o gândire cam morbidă pentru vârsta ta. Ai 15 ani împliniţi?

-Nu, am 14…

-Cred că eşecul de la admitere te-a afectat. N-aş vrea să faci o prostie! Cred că ai nevoie de consiliere…

-De ce spuneţi asta?

-Pentru că în toate propoziţiile foloseşti cuvântul cimitir. Acest fapt mă determină să cred că te preocupă exagerat de mult.

-Sigur! Şi eu şi Ionică stăm cu părinţii! Singurul loc unde putem să ne-o punem e în cimitir!