Trei


Mărioarei i se potrivea perfect zicerea cu unul mumă şi cu unul ciumă. Pe cât de ticăloasă se purtase cu feciorul cel mare şi cu noră-sa, pentru care găsea doar vorbe de ocară, pe atât de drăgăstoasă era cu fiica cea mică şi cu dulăul ce se pripăşise pe lângă aceasta, căutând să le intre în voie celor din urmă cu orice preţ. Ca să nu-i fie fetei urât, prin clasa a X-a ori a XI-a, îl cazară pe pretendent în camera fetei. Vreo cinci ani mai târziu încropiră şi o nuntă. Le dădu însurăţeilor toate cele de trebuinţă, să le fie viaţa plăcută şi lesnicioasă: o maşină,  un apartament, bani şi ceva pământ la ţară. Mărioara avea obiceiul să croiască o minciună şi, apoi, tot repetând-o, să-şi închipuie că acela ar fi chiar adevărul gol-goluţ. Astfel, în ziua nunţii se trezi vorbind către naşă:

-Auzi, cumătră, să ştii că fii-mea-i fată cuminte şi, chiar dacă în ăştia cinci ani a dormit cu băiatu’ în pat, încă-i fată mare!

Stupefiată să audă asemenea gogomănie, naşa, care nu era venită chiar cu pluta pe Dunăre, se replie imediat:

-Auzi, Marioaro? Eu zic să-l lase-n plata Domnului şi să-şi caute altul!

-Da’, de ce cumătră?- se miră soacra mică.

-Păi, dacă mototolul a dormit cinci ani cu fata în pat şi nu i-a făcut nimic, e clar că nu-i în stare să facă nimic nici de azi-nainte!

Soacra mică înghiţi găluşca dar, învăţată să-şi dea minciunile dea rostogolul, îi ţine calea nurorii, pe care nu o suferea sub niciun chip şi pentru care avea doar venin. Îi zice şi ei:

-Să ştii că fata mea a fost cuminte, nu ca alte alea! Şi uite că se mărită fată mare!

-Zău?- i-o întoarse nora bucuroasă că are ocazia să se răcorească pentru răutăţile îndurate atâţia ani. După cum vă purtaţi cu dumnealui, mă gândeam că are trei coaie, dar dacă a dormit atâţia ani cu fata-n pat şi nu i-a făcut nimic… se vede treaba că n-are niciunul! Găsiţi-vă pe altul!

Reclame

Buzduganul soacrei


Erau colegi de serviciu şi se înţelegeau binişor. Întâmplător purtau acelaşi nume de împărat roman: Cezar.

Cezar I era angajat de vreo trei ani în firmă, Cezar al II-lea de vreo trei zile. Cel din urmă veni abătut de dimineaţă. Curios ca o muiere, celălalt Cezar îl tot iscodi până când acesta începu să se confeseze:

-Sunt amărât! Locuiesc cu nevasta în casa soacrei şi ticăloasele s-au unit împotriva mea şi m-au dat afară pe scări. Am ajuns aseară de la muncă şi am găsit valiza la uşă şi yala schimbată.

-Vezi că eşti fraier?- interveni celălalt Cezar. Eu întâi mi-am cucerit soacra! O am în buzunar! Oricât ar face-o nevastă-mea pe nebuna, soacră-mea dă cu buzduganu-n masă şi-o linişteşte! Mă iubeşte mai mult decât pe omida aia de fecior-su! Asta trebuia să faci şi tu: dacă făceai echipă cu soacra, acum erai acoperit!

Toată săptămâna Cezar al II-lea s-a jeluit iar experimentatul Cezar I l-a consiliat cu aplomb.

Într-o dimineaţă Cezar I-ul a fost anunţat la telefon că soţia a fost internată de urgenţă la Maternitate. A cerut două milioane avans din salariu şi s-a dus precipitat să-şi rezolve problemele. A doua zi a dat un telefon că întârzie apoi a venit amărât: îl dăduse soacra afară din casă. Ups!

-Cezărică, nu se poate suflete, soacra pe care o aveai în buzunar să facă aşa o boroboaţă? De neimaginat!- zic eu.

-Ei, treaba-i complicată! Asistenta şefă de la Maternitate mi-a arătat fişa medicală: nevastă-mea a făcut un avort şi a avut complicaţii, a făcut infecţie. M-am dus nervos acasă şi i-am spus soacră-mi că paraşuta de fii-sa s-a cotoit cu altu’!

-Da’ poate-i al tău, dragule!- s-a arătat soacra neîncrezătoare.

-Cum să fie al meu dacă noi nu ne-am mai tras-o de un an jumate!- i-a argumentat Cezar I-ul imediat.

-Ce? Te ţin pe casa şi pe mâncare şi tu nu te-ai mai culcat cu fii-mea de un an jumate? Trântorule! Bine ţi-a făcut că s-a culcat cu altu’! Ieşi afară din casa mea, că nu am de ce să ţin o putoare la uşă, numai să se îndoape şi să-mi zornăie geamurile cu sforăitu’! Marş afară!

I-am dat papucii…


Pe lângă cursuri de pilotaj, mecanică, meteorologie şi prim-ajutor, pentru a fi un bun pilot al patriei trebuia să faci şi pregătire politico-ideologică. La auzul acestei enormităţi ni s-au şters zâmbetele de pe faţă. Eu am încercat totuşi nervii comandantului:

-Pregătire politico-ideologică? Poate nişte bancuri politice! Toată lumea a aplaudat şi vestea „obrăzniciei” noastre s-a propagat .

Nu ştiu dacă mânat de rele intenţii ori ba, un activist i-a raportat lui Nicu Ceauşescu că viitorii piloţi sportivi n-au chef de gargară politică. În consecinţă, un securist versat a primit misiunea să ne spună bancuri politice „pozitive”. Adică, bancuri cu Ceaşcă, băiatul deştept şi spiritual, cu replici pentru toţi greii planetei, de la Pompidou la Gerald Ford. Ca să pară credibil, tipul, dotat cu uniformă de colonel de aviaţie şi ochi albaştri de securist, susţinea că l-a însoţit pe şeful statului în peste 70 de tări, împreună cu alte sute de specialişti şi, toate poantele le-a auzit personal. Pitic, chelios, cu ochii mici, avea o voce comparabilă cu a lui Pittiş şi un mare talent de povestitor. Ne-a câştigat rapid, fiindcă n-a încercat să ne explice minunile socialismului sau superioritatea sistemului comunist. Ba, încă, ne-a povestit despre toate construcţiile uimitoare din lumea largă, cu autostrăzi suspendate, parcări supra-etajate, inclusiv despre supermarket-urile pline de mâncare ori magazine full de electronicele atât de râvnite de români. După plecarea lui, un tip mai speriat de bombe, un fel de băgător de seamă, ofiţer de la elicoptere, ne-a spus răstit: „sper că nu credeţi toate prostiile individului cu pieţe pline de citrice şi brânză în peste 100 de sortimente! Astea-s show-uri aranjate pentru vizite oficiale, aşa cum ne pregătim şi noi la Ziua Recoltei. Moşu’ bate câmpii!”

Dar, cum poveştile cu Ceaşcă, tipul care are întotdeauna ultimul cuvânt în dialog cu liderii lumii, mi s-au părut confecţionate în laboratoarele Securităţii, le-am dat mai puţină atenţie, urmărind cu mai mare interes poveştile legate de locuri şi obiceiuri inedite.

Astfel, poveştile legate de Georgia m-au cucerit. Mândri, cinstiţi şi ospitalieri, georgienii par soţii perfecţi .

Se pare că experienţa seculară a demonstrat că toate necazurile într-o căsnicie se trag de la incompatibilitatea noră-soacră. Astfel, naşii au un rol covârşitor în viaţa tinerei familii, iar socrii nu au voie să intre niciodată în casa tinerilor, dar nici tinerii în casa socrilor. Singurele întâlniri permise sunt pe teren neutru, în casa naşilor sau, la restaurant dar tot în prezenţa acestora, maxim de două ori pe an în formaţie completă. Dar, cum legăturile de familie sunt luate în serios, se întâlnesc pe la nunţi, botezuri şi parastase, destul de dese în familiile lor numeroase. Astfel, nici nora, nici soacra nu au loc de întors şi, dacă au chef de păruială îşi pun pofta în cui.

Şi, totuşi, într-o căsnicie, pericolul soacrei fiind eliminat, mai rămân o mulţime de motive de sfadă. Astfel, uneori se ajunge şi la divorţ. Ceremonia se desfăşoară la Casa Divorţurilor, unde un oficial împreună cu naşii le reaminteşte celor doi principiile care au stat la baza căsniciei şi motivele pentru care ar merita să se împace, iar  dacă aceştia sunt hotărâţi să continuie divorţul, ies din casa respectivă pe altă uşă, primesc câte o pereche de papuci fiecare, şi un termen de şase luni în care fiecare trăieşte în deplină libertate, cum şi cu cine vrea. După cele şase luni au obligaţia să se întoarcă la Casa Divorţurilor şi să stabilească dacă se împacă ori divorţează definitiv. Rata divorţurilor finalizate era infimă.

Dar, cel mai interesant mi s-a părut că în majoritatea situaţiilor, cele care dau papucii sunt nevestele, iar domnii soţi, nu le găsesc nicio vină acestora, chiar dacă au ochi alunecoşi şi inimă zburdalnică: cică, celălalt a fost mai bun, mai deştept, mai frumos. Iar în cele şase luni, soţul munceşte să repare casă, să-i mai pună un etaj, să facă o piscină ori ceva cu care să-şi uimească nevasta şi s-o întoarcă la gânduri mai bune! 

Fetelor, zâmbiţi!

Nu ştiu dacă sunteţi de acord că modelul georgian ar trebui exportat în toată lumea, dar mi-a plăcut această poveste despre originile expresiei i-am dat papucii!

NOPŢI ALBE


Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma’ de ladă de zestre dar, fără muzici şi ştiri, baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea falşă de calorifere la bloc, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi, dacă prindea poarta deschisă… pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani, că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi, cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, fiindcă era din material reiat,(în perioada interbelică miniștrii purtau costume din material reiat) cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, recuperați de la un vechi veston ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei, şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi!
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când… hâţ! -aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar, unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri de dropie şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare, să dorm cu ea dar, lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă… paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar, pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace! Și nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi-am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne dovedea şi-o vacă…

FARMECUL ADULTERULUI


Prin ’95 curieratul era în fază de pionierat şi singura cale de aprovizionare era pe cont propriu.  Plecam împreună cu Florin pe la cinci dimineaţa şi pe la şapte eram deja în buricul Bucureştiului.

Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.

Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii nu aveau cum să-i găsească niciun cusur.

Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.

Florin vine cătrănit:

-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?

-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.

-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzuluieşte Florin.

-O ai pe doamna Popescu!

-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!

-Oricum nu are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.

-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!

-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!

-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.

-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă  te văd îndrăgostit ca un puşti!

Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.

-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă.  Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.

-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!

Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!

Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!

Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!

-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!

-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?

-Dacă sunt deja căsătoriţi?  De ce? Unde-i hazul?

Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.

Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.

Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiincă m-a suflat el…

Evident cele mai multe riduri pe chestia asta le face…  soacră-mea!

SOCRUL ŞI UNGUROAICA


Prietenul meu, mare folk-ist şi mare patriot este vizitat de fecior şi virtuala noră, unguroaică din apropierea Braşovului.

După politeţuri şi primele momente de stânjeneală, discuţia se înfiripă.

-Şi ce facultate faci domnişoară?- întreabă virtualul socru?

-Limbi străine, răspunde virtuala noră unguroaică.

-Şi care-s alea?

-Româna, engleza şi hindu!- răspunde prompt puştoaica.

DE CE E GREU SĂ TE MĂRIŢI


Fragment din romanul FERICIRE LA PREȚ REDUS

ISBN 978-606-92308-5-5

Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!

  Să fie oare, atât de simplu?

  Nicio abordare legată de femei nu este prea simplă.

    Dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul aşa-zis frumos sau de propriile angoase.

    Ce spune trubadurul?

Femei femei, e plina lumea de nebune, 
Cine v-a adus pe lume, cine oare v-a facut?
Bărbați bărbați, e plină lumea de pansați,
De supărați si de-ncordați…

  Interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva de măritiş…

   Întâlnind o colegă de liceu, sărită de 35 de ani şi nemăritată, mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic bine dezvoltat.

 Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o  în compania  unor masculi remarcabili.

   Şi-a păstrat calmul.

   A admis că am dreptate pe undeva, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine situaţi dar însuraţi şi… destui masculi drăgălaşi, bazaţi pe portofel dar cărora le miroseau picioarele!

    Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:

      –Gelu? Amărâtul n-avea nici cojoc!

    Nicu? Nici nu vreau să-mi amintesc! M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.

     Traian? S-a scobit  în nas în faţa părinţilor  mei!

      Sotir? Un zgârcit! Dumnezeule! M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!

      Pavel? O să fiu sinceră: era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe rit vechi, la biserica lipovenească şi niciodată nu îmi lipsesc icrele negre la micul  dejun. Mişto!

    Teo:

    Căsnicia bătrânilor mei de tot rahatul m-a speriat atât de tare, încât am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era imposibil s-o mai suport pe maman. Dintr-o dată am înţeles:  singura soluţie rezonabilă, să-mi capăt libertatea, fără vărsare de sânge, era măritişul.  Am zis, am făcut! M-am măritat imediat şi, cum o nuntă nu mi s-a părut suficient, am făcut două: una pentru neamurile ortodoxe ale soacră-mi, cealaltă, sâmbăta următoare, cu papistaşii maică-mi, ca să-i împac pe toţi nebunii! Evident, două nunţi au fost prea mult pentru limita mea de suportabilitate, aşa că am intrat în căznicie[1] cu capsa pusă!

      La început mi s-a părut grozav de important să fiu puţin… măritată.

    Am făcut doi copii, apoi am divorţat. Statutul de femeie măritată nu mă mai satisfăcea! Trecusem la etapa următoare: era esenţial să fiu fericită!

   Miky a fost fatală din liceu! Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani.

   Dar avea argumente serioase:

   –Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă. Am cunoscut destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă doar de tipi capabili doar să dea din… pleoape la televizor!

    Adesea fetele se plâng de ce nu le-au dat bărbaţii:

    Nu mi-a adus mărţişor!

    Nu mi-a adus flori!

    M-a plimbat tot oraşul pe jos şi nu mi-a dat o îngheţată!

   Nu mi-a dat telefon de ziua mea!

   Dar când ei dau, ele sunt tot nemulţumite! Cum, ce dau?

  Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…       

  Şi, totuşi, părerea generală este că vinovate sunt tot ele, femeile!

       De ce ?…

       De orice!

       Probleme?

       Cherchez la femme!

   Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau de amante este nesemnificativ.

   Bărbaţii au fost, de-a lungul istoriei, decimaţi în războaie  şi, trebuie să recunoaşteţi cinstit: nu toate  războaiele au fost pornite de femei!

   Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o, n-a mai rămas piatră pe piatră! Vezi… Războiul Troiei!

   Dar, nu vă amăgiţi, dragii mei!

   Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Papa Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveştii, praf în ochi pentru a distrage atenţia lumii de la marele jaf!

   Împăratul Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii, nu i-a trecut prin cap să se încurce cu poveşti gen Paris şi Elena !

   La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!

  Nu! Traian n-a fost erou, ci distrugătorul civilizaţiei geto-dace şi cel care a jefuit aurul şi argintul Daciei. Şi pentru că acum aveau cu ce, Traian a decretat scutiri de impozite la Roma și 123 de zile de petreceri neîntrerupte.

     Au luat romanii peste o tonă şi jumătate de aur şi peste trei tone de argint, dar n-au reuşit să ia toate comorile, astfel că a mai rămas destul şi pentru jaful austro-ungar dar şi pentru Gabriel Resource, motanul care pofteşte caşcavalul de la Roşia Montana!

    Traian a distrus piatră cu piatră cetăţile şi templele dacilor! A ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. Raportat la nivelul populaţiei de atunci şi a întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimele lui Hitler. Dar, miopie a istoriei, ticăloșie ori neglijenţă, uzurpatorul Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună dragii de porumbei…

   Revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate. Cum? Cam la o oră după ce mi-am întâlnit ursitul! De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!

     Soacră-mea a zis aprig: Nu! Nici peste cadavrul meu!

     Dar se vede treaba că atunci când vrea Dumnezeu, nici cadavrul soacrei nu contează!

      Ce-i drept, după ce am cunoscut-o pe soacră-mea, cel mai crâncen exemplar de soacră de pe planetă, mi-am zis: Hitler, Stalin, Traian? Nişte cotei!

 

[1][1] Axiomă-Orice căsnicie își pierde s-ul în favoarea z-ului după consumarea lingurii de miere.