Trei

Mărioarei i se potrivea perfect zicerea cu unul mumă şi cu unul ciumă. Pe cât de ticăloasă se purtase cu feciorul cel mare şi cu noră-sa, pentru care găsea doar vorbe de ocară, pe atât de drăgăstoasă era cu fiica cea mică şi cu dulăul ce se pripăşise pe lângă aceasta, căutând să le intre în voie celor din urmă cu orice preţ. Ca să nu-i fie fetei urât, prin clasa a X-a ori a XI-a, îl cazară pe pretendent în camera fetei. Vreo cinci ani mai târziu încropiră şi o nuntă. Le dădu însurăţeilor toate cele de trebuinţă, să le fie viaţa plăcută şi lesnicioasă: o maşină,  un apartament, bani şi ceva pământ la ţară. Mărioara avea obiceiul să croiască o minciună şi, apoi, tot repetând-o, să-şi închipuie că acela ar fi chiar adevărul gol-goluţ. Astfel, în ziua nunţii se trezi vorbind către naşă:

-Auzi, cumătră, să ştii că fii-mea-i fată cuminte şi, chiar dacă în ăştia cinci ani a dormit cu băiatu’ în pat, încă-i fată mare!

Stupefiată să audă asemenea gogomănie, naşa, care nu era venită chiar cu pluta pe Dunăre, se replie imediat:

-Auzi, Marioaro? Eu zic să-l lase-n plata Domnului şi să-şi caute altul!

-Da’, de ce cumătră?- se miră soacra mică.

-Păi, dacă mototolul a dormit cinci ani cu fata în pat şi nu i-a făcut nimic, e clar că nu-i în stare să facă nimic nici de azi-nainte!

Soacra mică înghiţi găluşca dar, învăţată să-şi dea minciunile dea rostogolul, îi ţine calea nurorii, pe care nu o suferea sub niciun chip şi pentru care avea doar venin. Îi zice şi ei:

-Să ştii că fata mea a fost cuminte, nu ca alte alea! Şi uite că se mărită fată mare!

-Zău?- i-o întoarse nora bucuroasă că are ocazia să se răcorească pentru răutăţile îndurate atâţia ani. După cum vă purtaţi cu dumnealui, mă gândeam că are trei coaie, dar dacă a dormit atâţia ani cu fata-n pat şi nu i-a făcut nimic… se vede treaba că n-are niciunul! Găsiţi-vă pe altul!

Buzduganul soacrei

Erau colegi de serviciu şi se înţelegeau binişor. Întâmplător purtau acelaşi nume de împărat roman: Cezar.

Cezar I era angajat de vreo trei ani în firmă, Cezar al II-lea de vreo trei zile. Cel din urmă veni abătut de dimineaţă. Curios ca o muiere, celălalt Cezar îl tot iscodi până când acesta începu să se confeseze:

-Sunt amărât! Locuiesc cu nevasta în casa soacrei şi ticăloasele s-au unit împotriva mea şi m-au dat afară pe scări. Am ajuns aseară de la muncă şi am găsit valiza la uşă şi yala schimbată.

-Vezi că eşti fraier?- interveni celălalt Cezar. Eu întâi mi-am cucerit soacra! O am în buzunar! Oricât ar face-o nevastă-mea pe nebuna, soacră-mea dă cu buzduganu-n masă şi-o linişteşte! Mă iubeşte mai mult decât pe omida aia de fecior-su! Asta trebuia să faci şi tu: dacă făceai echipă cu soacra, acum erai acoperit!

Toată săptămâna Cezar al II-lea s-a jeluit iar experimentatul Cezar I l-a consiliat cu aplomb.

Într-o dimineaţă Cezar I-ul a fost anunţat la telefon că soţia a fost internată de urgenţă la Maternitate. A cerut două milioane avans din salariu şi s-a dus precipitat să-şi rezolve problemele. A doua zi a dat un telefon că întârzie apoi a venit amărât: îl dăduse soacra afară din casă. Ups!

-Cezărică, nu se poate suflete, soacra pe care o aveai în buzunar să facă aşa o boroboaţă? De neimaginat!- zic eu.

-Ei, treaba-i complicată! Asistenta şefă de la Maternitate mi-a arătat fişa medicală: nevastă-mea a făcut un avort şi a avut complicaţii, a făcut infecţie. M-am dus nervos acasă şi i-am spus soacră-mi că paraşuta de fii-sa s-a cotoit cu altu’!

-Da’ poate-i al tău, dragule!- s-a arătat soacra neîncrezătoare.

-Cum să fie al meu dacă noi nu ne-am mai tras-o de un an jumate!- i-a argumentat Cezar I-ul imediat.

-Ce? Te ţin pe casa şi pe mâncare şi tu nu te-ai mai culcat cu fii-mea de un an jumate? Trântorule! Bine ţi-a făcut că s-a culcat cu altu’! Ieşi afară din casa mea, că nu am de ce să ţin o putoare la uşă, numai să se îndoape şi să-mi zornăie geamurile cu sforăitu’! Marş afară!

I-am dat papucii…

Pe lângă cursuri de pilotaj, mecanică, meteorologie şi prim-ajutor, pentru a fi un bun pilot al patriei trebuia să faci şi pregătire politico-ideologică. La auzul acestei enormităţi ni s-au şters zâmbetele de pe faţă. Eu am încercat totuşi nervii comandantului:

-Pregătire politico-ideologică? Poate nişte bancuri politice! Toată lumea a aplaudat şi vestea „obrăzniciei” noastre s-a propagat .

Nu ştiu dacă mânat de rele intenţii ori ba, un activist i-a raportat lui Nicu Ceauşescu că viitorii piloţi sportivi n-au chef de gargară politică. În consecinţă, un securist versat a primit misiunea să ne spună bancuri politice „pozitive”. Adică, bancuri cu Ceaşcă, băiatul deştept şi spiritual, cu replici pentru toţi greii planetei, de la Pompidou la Gerald Ford. Ca să pară credibil, tipul, dotat cu uniformă de colonel de aviaţie şi ochi albaştri de securist, susţinea că l-a însoţit pe şeful statului în peste 70 de tări, împreună cu alte sute de specialişti şi, toate poantele le-a auzit personal. Pitic, chelios, cu ochii mici, avea o voce comparabilă cu a lui Pittiş şi un mare talent de povestitor. Ne-a câştigat rapid, fiindcă n-a încercat să ne explice minunile socialismului sau superioritatea sistemului comunist. Ba, încă, ne-a povestit despre toate construcţiile uimitoare din lumea largă, cu autostrăzi suspendate, parcări supra-etajate, inclusiv despre supermarket-urile pline de mâncare ori magazine full de electronicele atât de râvnite de români. După plecarea lui, un tip mai speriat de bombe, un fel de băgător de seamă, ofiţer de la elicoptere, ne-a spus răstit: „sper că nu credeţi toate prostiile individului cu pieţe pline de citrice şi brânză în peste 100 de sortimente! Astea-s show-uri aranjate pentru vizite oficiale, aşa cum ne pregătim şi noi la Ziua Recoltei. Moşu’ bate câmpii!”

Dar, cum poveştile cu Ceaşcă, tipul care are întotdeauna ultimul cuvânt în dialog cu liderii lumii, mi s-au părut confecţionate în laboratoarele Securităţii, le-am dat mai puţină atenţie, urmărind cu mai mare interes poveştile legate de locuri şi obiceiuri inedite.

Astfel, poveştile legate de Georgia m-au cucerit. Mândri, cinstiţi şi ospitalieri, georgienii par soţii perfecţi .

Se pare că experienţa seculară a demonstrat că toate necazurile într-o căsnicie se trag de la incompatibilitatea noră-soacră. Astfel, naşii au un rol covârşitor în viaţa tinerei familii, iar socrii nu au voie să intre niciodată în casa tinerilor, dar nici tinerii în casa socrilor. Singurele întâlniri permise sunt pe teren neutru, în casa naşilor sau, la restaurant dar tot în prezenţa acestora, maxim de două ori pe an în formaţie completă. Dar, cum legăturile de familie sunt luate în serios, se întâlnesc pe la nunţi, botezuri şi parastase, destul de dese în familiile lor numeroase. Astfel, nici nora, nici soacra nu au loc de întors şi, dacă au chef de păruială îşi pun pofta în cui.

Şi, totuşi, într-o căsnicie, pericolul soacrei fiind eliminat, mai rămân o mulţime de motive de sfadă. Astfel, uneori se ajunge şi la divorţ. Ceremonia se desfăşoară la Casa Divorţurilor, unde un oficial împreună cu naşii le reaminteşte celor doi principiile care au stat la baza căsniciei şi motivele pentru care ar merita să se împace, iar  dacă aceştia sunt hotărâţi să continuie divorţul, ies din casa respectivă pe altă uşă, primesc câte o pereche de papuci fiecare, şi un termen de şase luni în care fiecare trăieşte în deplină libertate, cum şi cu cine vrea. După cele şase luni au obligaţia să se întoarcă la Casa Divorţurilor şi să stabilească dacă se împacă ori divorţează definitiv. Rata divorţurilor finalizate era infimă.

Dar, cel mai interesant mi s-a părut că în majoritatea situaţiilor, cele care dau papucii sunt nevestele, iar domnii soţi, nu le găsesc nicio vină acestora, chiar dacă au ochi alunecoşi şi inimă zburdalnică: cică, celălalt a fost mai bun, mai deştept, mai frumos. Iar în cele şase luni, soţul munceşte să repare casă, să-i mai pună un etaj, să facă o piscină ori ceva cu care să-şi uimească nevasta şi s-o întoarcă la gânduri mai bune! 

Fetelor, zâmbiţi!

Nu ştiu dacă sunteţi de acord că modelul georgian ar trebui exportat în toată lumea, dar mi-a plăcut această poveste despre originile expresiei i-am dat papucii!

NOPŢI ALBE

Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma’ de ladă de zestre dar, fără muzici şi ştiri, baba nu putea trăi.
După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea falşă de calorifere la bloc, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.
Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.
Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi, dacă prindea poarta deschisă… pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.
Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani, că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!
De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi, cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.
Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!
Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.
Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.
Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, fiindcă era din material reiat,(în perioada interbelică miniștrii purtau costume din material reiat) cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, recuperați de la un vechi veston ostăşesc.
De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!
Ei, şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi!
Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când… hâţ! -aspiră baba fulgul.
Duceam grijă că s-o sufoca dar, unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri de dropie şi trompetă de pionier.
Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare, să dorm cu ea dar, lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă… paharul cu dinţii babei.
De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar, pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace! Și nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…
Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi-am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.
Behăit de somn, papaşa mă întreabă:
-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?
-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.
Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne dovedea şi-o vacă…

FARMECUL ADULTERULUI

Prin ’95 curieratul era în fază de pionierat şi singura cale de aprovizionare era pe cont propriu.  Plecam împreună cu Florin pe la cinci dimineaţa şi pe la şapte eram deja în buricul Bucureştiului.

Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor, dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare, dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele, iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.

Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul, fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii n-aveau cum să-i găsească niciun cusur.

Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.

Florin vine cătrănit:

-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?

-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.

-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzului Florin.

-O ai pe doamna Popescu!

-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!

-Oricum n-are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.

-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!

-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!

-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.

-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma, stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă  te văd îndrăgostit ca un puşti!

Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.

-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă.  Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.

-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!

Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!

Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!

Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!

-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!

-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?

-Dacă sunt deja căsătoriţi?  De ce? Unde-i hazul?

Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.

Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.

Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiindcă m-a suflat el…

Evident cele mai multe riduri pe chestia asta le face…  soacră-mea!

SOCRUL ŞI UNGUROAICA

Prietenul meu, mare folk-ist şi mare patriot este vizitat de fecior şi virtuala noră, unguroaică din apropierea Braşovului.

După politeţuri şi primele momente de stânjeneală, discuţia se înfiripă.

-Şi ce facultate faci domnişoară?- întreabă virtualul socru?

-Limbi străine, răspunde virtuala noră unguroaică.

-Şi care-s alea?

-Româna, engleza şi hindu!- răspunde prompt puştoaica.

DE CE E GREU SĂ TE MĂRIŢI

Fragment din romanul FERICIRE LA PREȚ REDUS

ISBN 978-606-92308-5-5

Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!

  Să fie oare, atât de simplu?

  Nicio abordare legată de femei nu este prea simplă.

    Dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul aşa-zis frumos sau de propriile angoase.

    Ce spune trubadurul?

Femei femei, e plina lumea de nebune, 
Cine v-a adus pe lume, cine oare v-a facut?
Bărbați bărbați, e plină lumea de pansați,
De supărați si de-ncordați…

  Interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva de măritiş…

   Întâlnind o colegă de liceu, sărită de 35 de ani şi nemăritată, mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic bine dezvoltat.

 Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o  în compania  unor masculi remarcabili.

   Şi-a păstrat calmul.

   A admis că am dreptate pe undeva, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine situaţi dar însuraţi şi… destui masculi drăgălaşi, bazaţi pe portofel dar cărora le miroseau picioarele!

    Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:

      –Gelu? Amărâtul n-avea nici cojoc!

    Nicu? Nici nu vreau să-mi amintesc! M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.

     Traian? S-a scobit  în nas în faţa părinţilor  mei!

      Sotir? Un zgârcit! Dumnezeule! M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!

      Pavel? O să fiu sinceră: era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe rit vechi, la biserica lipovenească şi niciodată nu îmi lipsesc icrele negre la micul  dejun. Mişto!

    Teo:

    Căsnicia bătrânilor mei – de tot rahatul – m-a speriat atât de tare, încât am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era imposibil s-o mai suport pe maman. Dintr-o dată am înţeles:  singura soluţie rezonabilă, să-mi capăt libertatea, fără vărsare de sânge, era măritişul.  Am zis, am făcut! M-am măritat imediat şi, cum o nuntă nu mi s-a părut suficient, am făcut două: una pentru neamurile ortodoxe ale soacră-mi, cealaltă, sâmbăta următoare, cu papistaşii maică-mi, ca să-i împac pe toţi nebunii! Evident, două nunţi au fost prea mult pentru limita mea de suportabilitate, aşa că am intrat în căznicie[1] cu capsa pusă!

      La început mi s-a părut grozav de important să fiu puţin… măritată.

    Am făcut doi copii, apoi am divorţat. Statutul de femeie măritată nu mă mai satisfăcea! Trecusem la etapa următoare: era esenţial să fiu fericită!

   Miky a fost fatală din liceu! Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani.

   Dar avea argumente serioase:

   –Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă. Am cunoscut destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă doar de tipi capabili doar să dea din… pleoape la televizor!

    Adesea fetele se plâng de ce nu le-au dat bărbaţii:

    Nu mi-a adus mărţişor!

    Nu mi-a adus flori!

    M-a plimbat tot oraşul pe jos şi nu mi-a dat o îngheţată!

   Nu mi-a dat telefon de ziua mea!

   Dar când ei dau, ele sunt tot nemulţumite! Cum, ce dau?

  Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…       

  Şi, totuşi, părerea generală este că vinovate sunt tot ele, femeile!

       De ce ?…

       De orice!

       Probleme?

       Cherchez la femme!

   Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau de amante este nesemnificativ.

   Bărbaţii au fost, de-a lungul istoriei, decimaţi în războaie  şi, trebuie să recunoaşteţi cinstit: nu toate  războaiele au fost pornite de femei!

   Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o, n-a mai rămas piatră pe piatră! Vezi… Războiul Troiei!

   Dar, nu vă amăgiţi, dragii mei!

   Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Papa Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveştii, praf în ochi pentru a distrage atenţia lumii de la marele jaf!

   Împăratul Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii, nu i-a trecut prin cap să se încurce cu poveşti gen Paris şi Elena !

   La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!

  Nu! Traian n-a fost erou, ci distrugătorul civilizaţiei geto-dace şi cel care a jefuit aurul şi argintul Daciei. Şi pentru că acum aveau cu ce, Traian a decretat scutiri de impozite la Roma și 123 de zile de petreceri neîntrerupte.

     Au luat romanii peste o tonă şi jumătate de aur şi peste trei tone de argint, dar n-au reuşit să ia toate comorile, astfel că a mai rămas destul şi pentru jaful austro-ungar dar şi pentru Gabriel Resource, motanul care pofteşte caşcavalul de la Roşia Montana!

    Traian a distrus piatră cu piatră cetăţile şi templele dacilor! A ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. Raportat la nivelul populaţiei de atunci şi a întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimele lui Hitler. Dar, miopie a istoriei, ticăloșie ori neglijenţă, uzurpatorul Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună dragii de porumbei…

   Revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate. Cum? Cam la o oră după ce mi-am întâlnit ursitul! De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!

     Soacră-mea a zis aprig: Nu! Nici peste cadavrul meu!

     Dar se vede treaba că atunci când vrea Dumnezeu, nici cadavrul soacrei nu contează!

      Ce-i drept, după ce am cunoscut-o pe soacră-mea, cel mai crâncen exemplar de soacră de pe planetă, mi-am zis: Hitler, Stalin, Traian? Nişte cotei!

 

[1][1] Axiomă-Orice căsnicie își pierde s-ul în favoarea z-ului după consumarea lingurii de miere.

 

ENGLEZII NU AU SOACRĂ?

Savanţii englezi au stabilit în urma unui studiu că omul, mai bine spus creierul uman  este bombardat zilnic cu aproximativ 10000 de cuvinte!

Domnule dar, englezii nu au soacră?

Dar mie estimarea tot mi se pare eronată. Se compară englezoaica acră şi scrobită cu gureşa româncă sau cu neobosita italiancă?

Sigur, admitem că sunt stabili financiar şi soacrele fac croaziere în jurul lumii la preţ redus sau îşi beau ceaiul cu rom în case de bătrâni fericiţi.

V-aţi certat vreodată cu o franţuzoaică? Păzea! N-o să ţineţi ritmul!

V-aţi uitat la Copiii spun lucruri trăznite? Aţi văzut ce-i la gura lor?

Să vedem studiul  de caz pe latini, cu accent pe români, pe italieni, şi mai discutăm! 

I-O DĂ CURATĂ!

Fragment din romanul Comisia Zurich

 ISBN 978-606-92308-0-0

Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă c-o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.

– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici – cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!

Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:

– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.

– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.

Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:

– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…

– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…

Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.

Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu.  Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.

Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…

Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!

Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă,  pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…

–  Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai  stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…

Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.

Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?

Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.

Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi – culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.

Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:

–  Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.

Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .

Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!

PENTRU TINE

POVESTEA RĂDUCANULUI

 

fragment din romanul COMISIA ZÜRICH

ISBN 978-606-92308-0-0

 

În zori, Corvin […] luă drumul hanului, la întâlnirea hotărâtă cu Rose. Se puse pe aşteptat şi, către prânz, Rose veni la volanul camionului, care puţea a peşte afumat.

– Corvine, în fiecare zi te faci mai chipeş!

– Bine că mi-ai zis să-mi pun o cămaşă roşie, ca ţiganii, să nu mă deochi!

Rose îi sări de gât şi îl sărută focoasă, dar Corvin nu se mai fâstâci. Acum ştia precis, că nu l-a încurcat cu SaintJohn şi sărutarea era a lui întreagă, promisiune fierbinte la altele ce aveau să vină.

Drumul până la Zurich trecu uşor, în veselie. Rose era croită din ciripit şi primăvară. Sunt unele femei care fac soarele să strălucească mai cu temei. Rose era prima dintre ele. Mai strică Corvin oleacă veselia când povesti- poticnit de lacrima din gât, silnicia războiului şi of-ul, care-i dăduse brânci, flăcău rătăcitor prin lume.

Ajunşi la librărie, cheia se blocă în lăcata ruginită şi nu le fu de nic un folos. Zdruncinară un geam în fundul curţii, până ivărul se lăsă păgubaş.

Rose îşi luă proprietatea în stăpânire intrând pe geam, ca hoţul în puterea nopţii, amănunt ce nu-i strică bucuria. Căutară poznaşi dormitorul, căci restul era pierdere de timp.

Dimineaţa lăptoasă îi găsi repetând cu sârg, ce le pria mai bine. Rose, deprinsă cu cele două minute de la Helmi, obosea bucuroasă.

–  Corvine, dar bine te mai descurci în scutece, garson!  Aşa-s toţi românii sau a dat norocul peste mine şi te-ai găsit tu cel mai pricopsit?

–  Ei, Rose, sita-i nouă, ţi se pare!

–  Corvine, la Helmi dura mai mult, să-şi lege şireturile la ciubote! Las’ că ştiu bine ce spun.

–  Acuma, oi avea şi tu dreptate, că românii-s ştiuţi de harnici la cucoane. Lumea spune, că era unu’  Terente, pe la noi, prin Bălţile Brăilei. Unii ziceau că era haiduc, alţii îl ţineau de tâlhar. Vorba e, că toate cucoanele de neam mare de la oraş, ieşeau la promenadă pe faleza Dunării, la Brăila, că doar-doar o da norocul peste ele şi le-o fura Terente, să le ducă în hogeacul lui din bălţi. Şi, chiar dacă le era fără spor aşteptarea, ele tot se lăudau la cuconet, când îşi mâncau cu gingăşie şerbetul, că au fost în puterea tâlharului şi s-au bucurat de toată osteneala lui.

– Acuma, Corvine, eu care vând cărţi, am să-ţi spun  alta: un tip deştept a zis, că atunci când oamenii se îmbulzesc să se laude că au citit cărţile unui scriitor pe care nu l-au citit de fapt, înseamnă că respectivul scriitor a ajuns clasic. Dacă mergem pe acelaşi raţionament, Terente al vostru e un clasic, garson.

–  Da’, dacă de Terente ştie o lume întreagă, fiindcă vuiau şi satele şi gazetele, de bărbăţia lui fără pereche, mai bine, să-ţi zic de un neam de-al meu. Ascultă bine! Răducan, nenica lu’ tata, era dintr-un sat de la Dunăre, Stăncuţa. Am acolo mai multe neamuri. Flăcău chipeş, pe la 13 ani, l-a spurcat o parşivă de vădană la toate bunătăţile muiereşti. Da’ Veta asta, soi rău! Şi proastă-n clanţă şi numa’ cu cracii-n pod.  A început să se laude prin sat, de norocu’ vârtos ce a dat peste ea şi drăcoasele de muieri, ce crezi? Au început de zor, să-l înnădească.- Hai, Răducane, să-mi spargi nişte lemne. Mulţumesc frumos, Răducane. Despre bani, n-am să-ţi dau, da’, nici nu vreau, să mă ştiu datoare.- Răducane, am de urcat nişte fân în pod şi aş vrea să isprăvesc până pe înserat, când se întoarce Tudur de la moară. Arată-mi cât eşti de harnic şi ţi-oi plăti, cum ţi-o plăcea mai bine. Şi dacă eşti meşter, pe cât te laudă muierile astea, io nu mă zgârcesc. Îţi dau încă de două ori simbria ori mai mult!

Şi azi în şură, mâine în fundu’ grădinii sau la bordeiul de la bostană au început destrăbălatele satului să-l îndulcească. Răducan, chipeş croit, ars de soare, cu ochi limpezi şi verzi, să te bage-n boală şi un râs frumos, de dulău tânăr, ce se ştia în mare putere, n-a refuzat nicio muiere; pesemne că avea inima bună! Care-i ţinea calea, pe care o mai nimerea el la loc umbrit, de atâta hărnicie, a ajuns Răducan minunatul satului. Acuma, dacă a isprăvit şi vădanele şi nevestele, năzdrăvanul, cică le-a făcut şi pe fete oleacă curioase. Şi mai era căutat şi de muierile nesătule din Gura Gârluţei. Iar cu gândul – ce să mai vorbim – păcătuiau muierile din toate satele roată, pe unde se dusese vestea, doar-doar le-o ieşi norocul în cale. Dar nu le era-n drum şi rămâneau, bietele, numai cu jindul. Acuma, ce vină să le faci, dacă ghinda de acasă nu se potriveşte cu ştiuletele din târg? Şi la o urmă, uite, aşa-i o vorbă pe la noi. Adică, cine poate, oase roade! Da’ se vede treaba, că flăcăul dăduse-n lăcomie şi se cam întrecuse cu gluma. Deja, bărbaţii din sat, nu mai puteau intra pe uşa birtului, de aşa minunăţie de coarne, ce le rostuise harnic, Răducanu. Numa’ Iani, un bulgar pleşuv,  pirpiriu şi gălbejit, socotea pe Răducanu după alt abac, numai de el priceput. Nea Ion, văduv de mult timp şi deci fără nicio pagubă din partea Răducanului, îl tăbăra pe Iani.

–  Bre Iani, am auzit că Răducan îţi pune coarne, bre n-auzi!

–  Măi, să fie! Mari, îs coarnele celea, nea Ioane?

–  Mari, bre Iani. Mari de tot!

–  Ei, nea Ioane, dară, atunci îs taman bune.

–  Bune la ce să fie, bre Iani? -întreba nea Ion, fără să-şi creadă urechilor.

–  Prima şi prima, îs faine  la chelie! Să nu mai am bostanu’ chiar golaş!

–  Eşti tare, nene! M-ai făcut marţ!  Asta-i prima. Da’ a doua?

–  Păi, nu vezi, că m-a făcut mama din sărăcie şi, uite-s aschimodia satului? Năzdrăvanele alea de coarne, mă mai înalţă şi pe mine oleacă.  Acuma sunt şi eu mai falnic. Deja, mă bagă lumea în seamă, se învredniceşte să stea în poveşti cu mine. De bună oară, chiar mata, recunoaşte franc, că e întâiaşi dată, când îţi prăpădeşti bunătate de vreme cu mine. Şi la alt fel, adică, socoţi că tata cerbul o fi un oarecare?! Nea Ion, crezând că amărâtul n-a înţeles bine, că de, bulgar fiind, putea pricepe vorbele în chip pocit, se simţi în drept să se explice.

–  Bre, Iani, copchilu’ ăsta mic, Romică, ăsta, nu-i al tău, bre creştine! Uite, frate, cum se izbeşte la fix,  Răducanului! Uite-te la ochii lui drăcoşi! Leit Răducanu, pe legea mea!

–  Zău? Ptiu… Să fie adevărat? Ei, drăcie? Eşti precis, nene?

–  Sigur, Iani. E treabă cunoscută. Tot satul ştie. Întreabă pe care vrei: o să-ţi spuie la fel. Ştiu toţi! şi creştinii şi babele şi ţâncii.

–  Ei, atunci, să fie Romică sănătos. Uite, o să am şi eu un flăcău arătos. Brava mie!

–  Bre, Iani! Eşti capiu, rău! Nu pricepi, bre, că mucosul nu-i al tău ?

–  Nea Ioane, aicea greşeşti rău, rău de tot. Îţi spun din capu’ locului, să n-avem vorbe la sfârşit. Io sunt grădinar, mă cunoşti. Neam de neamu’ meu, zarzavagii de când ne ştim. Eu o singură lege cunosc. Tot ce creşte în grădina mea, e al meu! Să-ţi fie limpede, bre, nea Ioane, şi ţie şi la tot satul. Cu babe şi cu ţânci cu tot.

–  Bre, creştine, te înşeală nevasta, bre!- nu se lăsă nea Ion, pe care îl treceau apele.

–  Ei, aveţi voi o vorbă isteaţă, la români. Cică, Dumnezeu, drăguţul, la toată barza chioară face cuib.

–  Ei, şi, ce-are a face barza cu nevastă-ta?

–  Păi, cam are. E nevastă-mea frumoasă?

–  Este, bre Iani.

–   E focoasă? Are tot ce-i trebuie la o muiere?

–  Are, bre Iani, dar mă ia de cap, nu pricep: ce are nevastă-ta, cu urâta de barză?!

–  Da’ tu nu gândeşti, mă, nea Ioane?

La câtă secărică vărs io în cimpoi pe fiece zi, nu-i cinstit, să grijească şi de nevastă-mea cineva? Că şi tu ai recunoscut că-i frumoasă şi nu-i de lepădat. De ce, să n-o vrea Răducanu şi pe nevastă-mea? Ce, la o adică, altele-s mai cu moţ? Chiar mă necăjeşti. Parcă io ţin vreo slută-n bătătură. Ce dacă-i chipeş, Răducanu? Şi nevastă-mea-i soi, şi încă, cum! Nea Ion se crucea, săracu’, de ce-i auzeau urechile. Zise moale, la o urmă:

–  Eşti dus pe arătură, bre, zarzavagiule! Alţii, în locul matale, îşi cam ascut cosoarele, frate!

–  Nea Ioane, io gândesc, că te cam gălbeneşte oftica. Mi-a zis mie odată baba Frusina a lu’ Alionte Şchiopu, că până să-ţi pui sculele-n pod, erai ştiut de futăciosu’ satului. Cum s-ar zice, eşti cuminte, precum jaba de căţa, c-un dinte, nene! Aşa că, unge-ţi clanţa, nea Ioane şi cântă voios la altă masă, că la mine, n-ai niciun spor!

Pe Răducanu, mă-sa a început să-l ia la rost, că i se cam zbătea ochiu’ drept şi nici în bobi nu cădea de bine. De altfel, boroboaţa era cunoscută de toţi încornoraţii şi ameninţările erau făţişe. Ducea mă-sa grijă că, dacă nu se astâmpără, o să sară creştinii cu paru’ să-l alunge din sat, dar Răducanu râdea nepăsător şi îşi ducea mai departe meşteşugul. Şi din ce se iubea, devenea şi mai fercheş şi mai îmbulzit de muieri. Pe la şaptesprezece ani, era deja un bărbăţoi vânjos şi chipeş, să se omoare muierile pentru el. Într-o zi, în faptul prânzului, un vaiet şi o jale s-a lăsat peste sat. Prăpăd! Lacrimi şi durere plumbuită a purtat Dunărea mai departe, în satele vecine şi toţi au rămas încremeniţi. Răducan, împătimit vânător, fusese împuşcat în pădure, pe malul Dunării. Sfârşitul lumii!

–  Corvine, toată lumea îşi face socoteli, pe un sfârşit de lume colectiv şi îndepărtat, fără să priceapă că de fapt, sfârşitul lumii este individual, personal şi la pândă, colea după primul colţ. Că te mai păsuieşte un an sau încă zece, douăzeci de ani, o fi. Dar,  dacă socoţi pe timpul Lumii, timpul Pământului, viaţa omului este cât un foc de artificii. Vechii înţelepţi ai lumii au creat o diversiune extraordinară. Apocalipsa! Sfârşitul Lumii! Eterna poveste. Să te gândeşti ca la ceva îndepărtat. Ceva de care se vorbeşte mereu. Un basm. Demonetizat de miile de ani în care se tot discută. Să nu-ţi baţi prea tare capul, că tot ne mai rabdă pământul! Ce s-ar face lumea, dacă toţi am înţelege, dureros, necruţător, că fiecare pas, fiecare secundă, ne apropie de moarte. O deznădejde şi un sentiment de zădărnicie, ne-ar cuprinde pe toţi. Nu ne-am mai construi case, nu am mai face copii, nu am mai progresa în niciun fel. Şi atunci, s-a găsit leacul-leacurilor: Apocalipsa. Să nu mai vezi pădurea, din cauza copacilor. De fapt, sfârşitul lumii nu este al tuturor, ci al fiecăruia, pe rând. Când mori, ţi se sfârşeşte o lume întreagă! Câte bucurii, câte zâmbete, câte răsărituri, câte flori ai putea avea! Dar mori şi toate astea se termină pentru tine. Sfârşitul lumii, nimeni nu îl împarte cu nimeni, Corvine! E al meu, al tău, al fiecăruia dintre noi. Singurele noastre certitudini în viaţă sunt Moartea şi Răutatea Lumii. Şi când mă refer la Răutatea Lumii, mă gândesc şi la cea planificată, determinată de o sumă de acţiuni bine concertate, dar şi la nesfârşita răutate, generată de nepăsare şi indiferenţă.

–  Cum ar veni, toţi suntem îmbulziţi într-un tren ce goneşte în mare viteză, cu vuiet asurzitor. Tren care opreşte ba în halte prăfuite, ba în gări elegante şi luminoase. Ba se târăşte, ba aleargă mâncând pământul. Şi toţi ne temem şi ne văicărim, că acest tren va deraia într-o zi şi praful şi pulberea se va alege şi de tren şi de noi când, de fapt moartea îşi ia tainul în fiecare haltă, în fiecare gară. Uite -aşa, unii urcă alţii coboară în gări, alţii, pur şi simplu, cad din tren între halte. Sunt destui şi cei ce-şi zdruncină nădejdea şi se aruncă singuri din acest tren, ce se îndreaptă fatal spre pieire. Doar că toţi tem o staţie terminus comună iar, în realitate, suntem daţi morţii pe traseu. Cam asta ai vrut să zici, pe vorba ta de cărturăreasă, nu?

– Din păcate, viaţa este un traseu istovitor, cu sens unic şi final trist. Câtă putere există în om, să râdă, să cânte şi să mărşăluiască cu seninătate spre moarte! Dar, Corvine, te-am întrerupt! Spune mai departe povestea Răducanului.

–  La jăndar, toţi bărbaţii care-au fost de faţă au zis, că s-a descărcat arma accidental şi că Răducan s-a puşcat singur.  Arma lui era rece, nu trăsese niciun foc şi cine a făcut armata înţelegea din prima făcătura. Dar, cum şi nevasta jăndarului îşi cam pusese poalele-n cap şi se cam păruise cu coana preoteasa pe dragostea voinicului, jăndarul cu toţi bărbaţii înţeleşi, au ţinut-o într-o vorbă. Răducan s-a puşcat singur şi basta! Mă-sa şi-a smuls părul din cap de jale, de aşa nenorocire, că i s-a prăpădit fecior ca bradu’, la doar 17 ani. Şi, dacă n-ar mai fi avut încă 11 fete şi feciori mărunţei de crescut, încheia socotelile cu sărăcia, să se ducă după Răducan, mândria şi lumina ochilor ei.

Dar, spre mirarea tuturor, dincolo de puhoiul de lacrimi şi amarul de mamă, şi-a călcat peste durere şi n-a crâcnit pâs la jăndar ori la popă, chit că s-a dus vorba prin sat şi a ştiut şi cine-i făptaşul şi cine tăinuitorii. În mintea ei de ţărancă, Răducan călcase toate legile pământului şi a socotit că oamenii au fost în drept, să-şi caute dreptatea şi să-şi întoarcă nevestele în aşternuturi legiuite.

Măsura ce o întrecuse Răducanu l-a pierdut până şi în ochii familiei.

Şi mă-sa călcase strâmb în tinereţe şi făcuse şi pe Gheorghe şi pe Anica de fată. Orfană de la 9 ani şi minte uşoară, căzuse repede în aşternut viclean. Da’ intrase-n rându’ lumii, se măritase cu un creştin blajin şi mai slobozise încă zece copilaşi bărbatului său.

Gândesc că a făcut atâţia, ca să rămână uitaţi cei de boroboaţă.

Adică: -Măi bărbate, unde hrăneşti zece guri, mai ciugulesc încă două, că doar n-o fi foc!

Acuma, de jalea muierilor din sat, ar fi multe de istorisit. Da’ trei zile, cât a ţinut priveghiul, muieri şi mai tinere şi mai bătrâne şi-au muşcat mâinile şi au mai făcut o Dunăre din lacrimile lor. Dar, din ce plângeau fetele şi tinerele neveste, babele plângeau de zece ori pe atât. Lacrimi peste lacrimi, trei zile fără sfârşit.

Ţaţa Anicuţa, muiere coaptă bine şi cu limba urzicată, văzând că tinerele s-au mai domolit,

le-a apostrofat cu năduf:

– Proastelor, proastelor, plângeţi fă proastelor, că aveţi după cine!

De proaste ce sunteţi, v-au secat lacrimile!

Deh, voi prea multe sulace pricepute, cred că n-aţi văzut la viaţa voastră!

N-aveţi habar, ce-aţi avut şi ce-aţi pierdut! Noi, astea bătrâne, care am văzut, cam tot ce era de văzut, în toate satele roată, başca prin târg la Brăilă, jelim cu temei, maică. Că aşa a vrut Dumnezeu, să îmbulzească la Brăila toate neamurile pământului, că te pomeni că am fost puşi în cărarea lui Tata Noe. Şi, cum românu-i bun şi răbduriu şi mereu bucuros de oaspeţi, ne-am avut bine cu toţi şi ne-am ţinut aproape şi la bucurie şi la necaz. Am avut parte, maică şi de armeni vânjoşi şi ucrainieni noduroşi, tătari pitici şi turci pofticioşi, leşi chipeşi şi bulgăroi obraznici, unguri parşivi şi lipovenii morţi de beţi, italieni smuciţi şi grecotei hoţomani, machidoni, de le mai zice şi ţânţari, ruşi colţoşi şi ovrei  de se ţineau scai de fustele noastre. Şi ascultaţi la mine ce vă spui: că o cruce de bărbat ca Răducan nu s-a mai văzut şi multă apă o să mai curgă pe Dunăre, până când o mai da norocu’ peste satu’ ăsta! Ca să nu zic vorbă mare, Dumnezeu, ce-a luat de la toţi, de-a zămislit atâţia nevolnici în lume, a pus toate bunătăţile în trăistuţa lu’ Răducan, drăguţu’.  Ni l-a trimis nouă în sat, ca să ne mai treacă urâtul de secetă şi sărăcie şi de beţivanii puturoşi, pe care-i avem fiecare în bătătură. Şi când o fi să se mai nască aşa putere de voinic, om fi oale şi ulcele, cu o găleată de cenuşă la cap. Noi încă un Răducan nu mai apucăm, şi nu ştiu zău, dac-o mai da norocul vreo dată peste voi, cu toată tinereţea voastră. Proastelor, proastelor, plângeţi-l pe drăguţu’ de Răducan, bucuria noastră, că n-a mai lăsat Dumezeu în lume altul ca el. Răducane-Răducane, frumosul-frumoşilor, voinicul-voinicilor, brăduţul-brăduţilor…

–  Corvine,  gata cu povestea lui Răducan şi a lui Terente, că mă faci curioasă! Acum te las de izbelişte şi dau fuguţa până la Brăila să mă pricopsesc c-un armăsar mai obraznic decât tine. Şi poate mai apucăm să mai şi dormim, că s-au albit ferestrele…

O vacă mugea în apropiere şi altele îi răspunseră pe gâlceavă. Cu pernele pe cap, se îmbulziră la somn, după ultimul cântat al cocoşilor.

În faptul prânzului, Corvin se trezi în miros de cârnaţi prăjiţi. Părăsi dormitorul micuţ cu boscârţe pricopsite şi luă calea mirosului ademenitor. Bucătăria nu era mare, dar văsarul, cât tot peretele încărcat cu felurite alămuri, grăia despre oameni cu grijă neprefăcută pentru bucuria pântecului. Rose se vede treaba că ştia bine rostul cămării, după cum umpluse masa cu toate bunătăţile.

Restul zilei petrecură speriind colbul în prăvălie.

COMISIA ZÜRICH

Vineri, 4 decembrie 2009, la TEATRUL MARIA FILOTTI din BRĂILA a avut loc lansarea romanului meu de debut COMISIA ZÜRICH. Cronica din ziarul OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI sună atât de bine, că am executat un copy+paste şi l-am postat mai jos:

COMISIA ZÜRICH-o carte recurs la memorie

Marţi, 08 Decembrie 2009 | Rodica PERIANU

(3 voturi, media: 5.00 din 5)

Un scriitor de forţă, un talent autentic apărut în peisajul literar din Brăila, aşa a fost caracterizată autoarea Doina Popescu de către invitaţii avizaţi, care au luat cuvântul la lansarea cărţii „Comisia Zurich”, ce a avut loc în weekend la Teatrul „Maria Filotti”. Un roman care se citeşte pe nerăsuflate, aşa după cum a mărturisit Virgina Sânpetru, directorul Direcţiei de Cultură, o carte „recurs la memorie”, care nu lasă cititorul să uite istoria şi faptul că al Doilea Război Mondial a ucis milioane de oameni, aşa cum a subliniat regizorul Anca Cismaru, „Comisia Zurich” este o lucrare născută din admiraţie pentru Panait Istrati. Prezent la lansare, actorul Dan Moldoveanu nu doar a vorbit despre carte şi autoare, dar a lansat o invitaţie către lectură, dând glas câtorva scene de un comic rafinat: „Autoarea visătoare şi nostalgică construieşte un univers literar cu o puternică forţă de comunicare afectivă. După lecturarea acestui roman, ca şi minunatul personaj Corvin, am lepădat şi eu o lacrimă grea, cât o lespede de mormânt, pentru rafinamentul textului”. Autoarea a mărturisit că romanul s-a scris „singur”, din dorinţa de a marca 125 de la naşterea lui Panait Istrati, deşi primul gând a fost cel al realizării unui banner pe care să şi-l monteze pe propria casă, situată pe bulevardul care poartă numele marelui scriitor. „Nu trebuia să fie un roman, cu toate că eu ştiu de mult că pot să scriu şi că pot să scriu bine, trebuia să fie un banner. Anul acesta se împlinesc 125 de la naşterea lui Panait Istrati, cu care eu am o relaţie specială. Am dorit să fac un banner pe care să-l pun pe casa mea, ca acei care trec pe B-dul Panait Istrati să ştie că acolo a trăit cândva şi s-a preumblat «plimbăreţul» nostru de geniu… Romanul s-a scris singur, noapte de noapte. Probabil că romanul era undeva, a trebuit să-l curg prin degete”, a spus Doina Popescu.

La eveniment au mai luat cuvântul viceprimarul Doiniţa Ciocan şi directorul Teatrului „Maria Filotti”, Veronica Dobrin.

ARTICOL PRELUAT DIN ZIARUL OBIECTIV-VOCEA BRĂILEI