Despre solidaritate

Cutremurul din 4 martie ’77 m-a prins în faţa televizorului. Aveam 9 ani. Priveam cu sufletul la gură cum un tip intra pe furiş pe o fereastră. Papaşa a strigat cutremur şi ne-a împins afară din casă. El a rămas să-şi caute fesul, să nu cumva să-i vadă vecinii chelia. Pentru el chelia era un fel de organ intim. Chiar înainte de divorţul părinţilor mei umbla o vorbă, că îşi scotea rapid pantalonii în faţa damelor, dar pălăria niciodată.

Deci, casa fiind foarte solidă, cutremurul nu m-a impresionat prea tare, adevăratul şoc venind de la Telejurnal. Atunci, pentru prima dată, am înţeles ce înseamnă solidaritatea. Cuvântul lipsit de conţinut, prezent în sloganele comuniste, asociat cu marile panouri de pe stadioane, căpăta un sens concret: avioane din toate colţurile lumii veneau la Bucureşti cu pături, medicamente, alimente şi specialişti. Echipe de salvare căutau supravieţuitori sub dărâmături şi Ceauşescu mergea prin spitale şi se interesa de soarta răniţilor, asigurându-i pe sinistraţi că vor primi apartamente noi, complet mobilate.

Sindicatul SOLIDARITATEA a dat un nou sens acestui cuvânt şi ani de zile am privit cu sufletul la gură miracolul polonez. În timpul orelor de fizică, colegul meu Sebi, striga din fundul clasei: „La Europa Liberă s-a anunţat că s-a scumpit salamul în Polonia!”, iar nou băteam din picioare cu gândul la libertate. Deşi eram cu ochii zgâiţi de foame, cuvântul salam asociat cu Polonia ne inspira libertate.  

La Revoluţia din decembrie ’89 solidaritatea şi determinarea oamenilor m-a făcut să fiu mândră că sunt româncă. Poate că prima dată după aurul Nadiei la Montreal, m-am simţit iar mândră că sunt româncă, şi în acele zile, mulţi au putut privi din spatele perdelelor solidaritatea din stradă.   

Apoi, cutremurul din Chile şi uraganul Katrina, dincolo de imensa tragedie, m-au şocat prin faptul că oamenii s-au dedat la jafuri şi crime, în ambele cazuri fiind necesară intervenţia armatei pentru a restabili ordinea. M-au întristat acei oameni fără Dumnezeu, oameni lipsiţi de compasiune şi solidaritate cu semenii lor loviţi de soartă.

După primele ştiri legate de primul cutremur din Japonia, erau doar 26 de morţi, dovadă că japonezii gestionau bine criza. Apoi a venit tsunami-ul care a răsturnat situaţia dar, cultura, educaţia şi solidaritatea au făcut să nu existe jafuri, ba, mai mult, patronii de supermarket-uri au redus preţurile iar automatele de băuturi oferă produsele gratis. Nu pot să nu uit că profitând de criză, băncile care activează în România ne-au spoliat, mărindu-şi marjele de profit la cote mai mari decât în perioada de boom economic. Şi să nu uităm că acum, deşi avem petrol românesc ieftin, OMV Petrom ne pauperizează, făcând în România două treimi din profitul total al companiei, sub privirile indiferente ale clasei politice, stipendiată generos în campaniile electorate.

Dar, revenind la solidaritate, nu trebuie uitată bătrâna de 70 de ani din Osaka, cea care a donat 123000 de dolari, economiile de-o viaţă, pentru sprijinirea sinistraţilor, câinele care-şi păzeşte tovarăşul rănit de tsunami sau vinificatorii moldoveni, cei care au trimis în Japonia,pe cheltuială proprie, 28000 de sticle de vin roşu, pentru protecţia la radiaţii, vinul roşu având proprietăţi deosebite în acest sens. 

Întâlnită în egală măsură şi la animale, solidaritatea cu semenii noştri aflaţi în suferinţă ar putea fi cheia supravieţuirii speciei umane.