căsătorit cu Doina Popescu

SĂ NU MĂNÂNCI PREA MULTĂ ÎNGHEŢATĂ!


Cum ziceam şi în alte articole, cum am intrat în facultate m-am grăbit ca… fata mare la măritat.

Când iubeşti de nu mai ai aer, când alergi cu iubitul de mână, cântând prin ploaie şi lapoviţă cu stratul de gheaţă în cap ca un acoperiş şi simţi că plesneşti de fericire, nici Dunărea, nici Marea, nici Munţii Carpaţi nu-ţi pot sta împotrivă, cu atât mai puţin socotelile meschine şi istericale turbate ale soacrei.

Ne-am căsătorit aducând o mare tulburare- eu unor piloţi de la Aeroclub, el-frumoaselor din Liceul Pedagogic Bucureşti.

Cum densitatea de băieţi la un liceu pedagogic este cam de 1 la 2000 de fete, că nici de veceuri separate de fete şi băieţi nu este nevoie, vă daţi seama ce rumoare a fost când s-a aflat că bărbatul lor frumos şi de toată nădejdea s-a… însurat. Toate erau disperate să afle cine este norocoasa.

Vedetismul soţului meu era oarecum obositor. Dacă mergeam la gară, în piaţă la Matache, în Cişmigiu sau oriunde era trafic mai intens, trebuia să apară un stol de fete să-l îmbrăţişeze, să-l pupe, uneori destul de insistent. Aproape mă obişnuisem dar, se-ntâmpla cam des…

Într-o zi călduroasă, în vara lui ’89, intrând în Cişmigiu dinspre Ştirbei-vodă, cumpărăm șapte îngheţate Parfe de mentă trase-n ciocolată la un leu şi şaptezeci şi cinci de bani bucata. La acele vremuri, când totul lipsea, dacă dădea norocul peste tine să găseşti ceva, din instinct cumpărai… pe stoc.

Soţul meu, având supărări cu măselele atacă una şi eu, rămasă fără ajutor, le mănânc pe celelalte şase. Între timp, pleacă la toaletă şi mă lasă pe bancă lângă Izvorul lui Eminescu.

Vine râzând, deschide mapa şi… încă douăsprezece Parfe-uri!!!

Bineînţeles că îl dureau măsele şi m-am sacrificat tot eu! Dulce sacrificiu…

Acum, nu ştiu cât au atârnat cele 18 Parfe-uri la cele patruzeci şi ceva de kilograme ale mele dar limba mi se umflase şi începusem să vorbesc sâsâit. Ne distram zicând cuvinte cu”ţ” care sunau cam aşa: înghesată, sursure, sap

Din glumă în glumă, plecăm să ne plimbăm de mână pe aleile parcului şi, la o răspântie, evident, un stol de gagici, foste colege  de-ale lui de la Liceul Pedagogic ne-mpresoară dar, după pupături şi chiote, soţul meu se impune:

-Uşurel-uşurel, că nu mai sunt un bărbat liber: v-o prezint pe soţia mea!

Fetele  tac şi se întorc spre mine, curioase din cale-afară să vadă cine l-a suflat pe Frumuşelul.

Cu toată limba avariată, puteam să scap cu demnitate, fiindcă lumea-mi zicea Doina sau Dodo, deci niciun „ţ” compromiţător.  Dar, pusă pe şotii cum sunt, nu m-am putut abţine. Cum era să scap o asemenea ocazie?

Eram sigură că oricum mă vor face arşice şi-mi vor găsi o mie de cusururi. Oricât m-aş fi străduit să dau bine şi oricâte demonstraţii de deşteptăciune le-aş fi făcut, eu eram inamicul declarat. Ştiam asta de la mine din liceu, de la Brăila.

Când s-a însurat o mare vedetă, Adrian Robitu, imediat după terminarea liceului, toată lumea zicea c-a luat o mătură troglodită, chit că omul se-nsurase pe la Bucureşti şi zeloasele comentatoare n-o văzuseră niciodată pe respectiva!

Deci, premeditat, parşiv, cu un zâmbet radios şi limbă lată zic:

-Salut! Eu sunt Doinisa! Îmi pare bine de cunostinsă! Mă scuzasi de sâsâială, da’ m-am lăcomit la 18 înghesate si mi s-a umflat limba!

Fetele m-au privit şocate şi au plecat dezamăgite pe o alee iar noi doi, sufocaţi de râs, pe alta.

Reclame

PE CEAUŞESCU L-AU ÎMPUŞCAT EI!


În noiembrie-decembrie 1989 am fost internată la Spitalul studenţesc în Bucureşti. Salonul avea geamul spart şi erau -2 grade. Presiunea era atât de scăzută la gaze, încât mâncarea stătea toată noaptea pe plită şi  morcovii erau tot nefierţi.  Nefierţi şi necurăţaţi, dar asta deja nu mai era vina regimului.

Seara plecam pe furiş să dorm în cămin şi dimineaţa, însoţită de soţul meu mă întorceam pe jos din Grozăveşti ca să prind vizita la 7,30.

Zilnic, la şapte fără cinci, la Casa Radio  Ceauşescu venea în inspecţie la şantier. Zi de zi, n-a lipsit la nicio întâlnire. Ne cunoşteam deja şi ne făceam reciproc cu mâna.

În naivitatea mea cât Casa Poporului mi-am luat inima în dinţi şi am traversat strada să-i spun de geamul spart de la spital şi de lipsa de presiune la gaze, de magazinele goale, de abuzurile de tot felul. Şi eram obsedată să-i spun că preşedintele nu se joacă cu sceptrul. Băiaţaşii care se joacă cu sceptru sunt regii!

Paza de corp a dus mâna la buzunarul cu umflătura care arăta pistolul şi ca într-un film clasic cu Tom şi Jerry am făcut stânga-nprejur şi am întins-o spre spital, fără să mai privim în urmă.

Brutal şi previzibil s-a încheiat o relaţie aproape amicală între mine şi preşedinte.

Moartea regilor, bucuria nebunilor! Şi, totuşi, ascultam difuzorul din cameră aşteptând o minune: demisie, moarte naturală, era bună orice variantă!

Dar aveam o grijă… Cine vine? Slugă de la Moscova sau vasalul Occidentului?

După douăzeci de ani am numai răspunsuri trunchiate!

Pe plan intern, că ne-a ţinut flămânzi, în întuneric şi în frig poate-l vom ierta! Dar că ne-a lăsat, nişte copii speriaţi, să fim zdrobiţi în labele Securităţii, niciodată!

Dar dacă am putea uita vreo clipă fierea EPOCII DE AUR din ŢARA CARTOANELOR, Ceauşescu rămâne ultimul preşedinte care a făcut politică externă de la Bucureşti, centrat exclusiv pe interesul naţional.

Documentele desecretizate recent de ruşi şi de CIA demonstrează acest lucru.

Cât a avut nevoie de el, Occidentul l-a plimbat cu trăsura şi i-a oferit sute de medalii şi ordine onorifice.

Când au văzut că nu este o simplă marionetă au trimis ucigaşii după el.

O credeam pe regina Angliei dacă-i retrăgea titlurile în timpul grevei de la Braşov din 1987. Dar a făcut-o neconvingător abia după anunţarea execuţiei… La fel şi celelalte capete încoronate.

Poporul Român a focut Revoluţia! La huiduit, a venit năvalnică şi curajoasă peste el şi l-a forţat să urce-n elicopter.

Dar la Zidul de la TÂRGOVIŞTE l-au împuşcat ei: condamnat de Bush şi Gorby la Malta! Să ţineţi minte!

De 20 de ani aud pe toţi neghiobii dându-şi cu părerea că noi, românii l-am împuşcat pe Ceauşescu!

Din 3 decembrie 1989, toate deciziile legate de soarta României se iau în alte cabinete!