Revenind din tabără, am îmceput să primesc scrisori minunate de la Tianu, frumosul meu partener de dans cu ochi albaştri şi buze ce păreau rujate. Tianu locuia în Mureş.
În următoarele săptămâni am aflat că mă tot caută un băiat pe acasă. Cum aveam o viaţă activă: handbal, tenis de masă, bibliotecă, cerc foto, a alergat ceva băiatul până a dat de mine, fiindcă telefon încă nu aveam. Când m-a găsit în sfârşit, Mirel, matematicianul din tabără, mi-a dat întâlnire la filmul ALERGĂTORUL a doua zi la orele 16.
Eram băieţoasă şi mă îmbrăcam rar în rochie dar pentru aşa o ocazie m-am smotocit în oglindă şi-am plecat în oraş să fac pârtie. Am ajuns la timp dar Mirel nicăieri. Filmele începeau cu un scurt metraj documentar de 15 minute dar s-au scurs şi acestea… I-am dat telefon acasă. Mi-a răspuns tatăl lui, un sever profesor de biologie:
-Bună ziua!
-Bună ziua! Sunt Doiniţa şi aş vrea să vorbesc cu Mirel.
-Este plecat de-acasă şi, după cât s-a izmenit în oglindă, cred că vine la tine. Să-l aştepţi şi să nu fii supărată pe el, fiindcă dacă bolovanul nu mi-a zis că are întâlnire, l-am pus să facă şmotru prin casă.
Am închis şi după alte zece minute a apărut şi Mirel, alergând, în pantaloni scurţi şi cu pantofi bărbăteşti, cremuiţi, cu cel puţin două numere mai mari.
Am intrat repede la film, era vorba despre un maratonist care se antrena pentru Olimpiadă şi, în pauză, i-am povestit lui Mirel despre discuţia telefonică cu simpaticul lui tată. Băiatul s-a albit explicându-mi că tipul este un balaur şi a stat pe jar tot filmul.
La ieşire, m-a dus la cofetăria care era aşezată strategic lângă cinema, a scos din portofel o gumă de mestecat şi mi-a oferit-o şi, sprijinit pe lada de îngheţată mi-a dat să completez un oracol : fete, filme sau băieţi, ceva ce seamănă foarte mult cu lepşele din blogosferă.
În secunda în care am răspuns la ultima pagină, a smuls caietul şi a plecat în fugă, precum a venit.
Asta a fost tot?
Cu timpul am învăţat că această întrebare este deja clasică şi populează des mintea fetelor ori nevestelor.
În decembrie Mirel a apărut în revista CUTEZĂTORII ca elev eminent şi anul următor mi-a adus, tot pe fugă, un mărţişor.
Prin ’93 aveam o Dacie roşie de 13 ani de mai mare jalea. Am dus-o în service, am schimbat podelele, pragurile, fusta şi feţele la uşi, am vopsit-o şi ne-au bărbierit mişeii de un milion. O Dacie nouă era 2 milioane!
Am achitat la service factura nesimţită şi am plecat fără să-l bat pe maistru, care de altfel, cică-mi era prieten bun.
Opresc la un semafor, trec pietonii şi un Oltcit se-nfige exact în fusta mea proaspăt vopsită. Cobor din maşină şi, stupoare: şoferiţa avea ochelari ca fundurile de sifoane şi urla la mine isterizată:
-De ce-ai frânat, fetiţo? Timpul dumitale nu costă bani?
-Ba şi timpul şi maşina mea proaspăt vopsită costă bani! Culoarea roşie de la semafor nu-ţi zice nimic, madam?- zic eu fierbând de draci.
-Nu, că-s daltonistă,!-zice ea cu mâinile-n şolduri.
-Bravo, madam, bine că-mi fărâmi maşina, da’ stai impecabil cu umorul!- zic eu necăjită.
Lumea se adună ca la circ şi după un timp vine şi poliţistul.
-O, ce faci Angelica, iar ai lovit o maşină? Da’ ce fata tatii, ai normă? Nicio săptămână fără accident?
Se-apucă poliţistul şi scrie, îmi dă autorizaţie de reparaţie şi un proces verbal pe care scria c-am circulat, c-am oprit dar, nimic de accident.
– Scrie domule că m-a lovit Angelica ca să-mi dea Asirom-ul banii, că trebuie s-o repar pe RCA-ul ei.
Poliţistul de marmură roz: mut şi neînduplecat.
Nu apăruseră mobilele dar dădusem 499 de dolari în avans pe un pager care avea să-mi vină abia după vreo şase luni!
Mă caut de fise, trec strada şi-l sun pe comandantul Poliţiei cu care aveam o relaţie amicală.
Până trec strada înapoi, poliţistul scria deja procesul verbal.
-Se poate, doamnă, să-mi dea domnul comandant prin staţie? De ce n-aţi zis că lucraţi în presă?
Trebuie să mă-nţelegeţi şi pe mine! Doamna-i daltonistă şi o ajutăm şi noi cum putem!
Conu’ Agache, bărbat-su este administrator la Tabăra de copii, la căsuţe.
Toţi băieţii din poliţie se duc cu câte-o damă acolo, că iese mai ieftin ca la hotel şi la Lacu Sărat este şi mai la dos, nu bagă geana toţi curioşii!
La Asirom, la constatări era unu’ Ilie care mi-a zis să-mi lipesc tripla cu superglue, că el a mai plătit câteva zeci de maşini după urma madamei.
Maşina am reparat-o mai mult pe buzunarul meu dar am scris două articole beton: unul cu Asirom-ul, unul cu Tabăra Şcolară.
Redactorul şef nu a publicat niciunul: de la Asirom a luat un contract de publicitate şi la Tabără cică s-a dus şi el c-o damă.
Doina Popescu Brăila 