Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală europeană?

fragment din romanul Fericire la preț redus 

Brăila a fost arsă din temelii de Ștefan cel Mare, de Ioan Vodă cel cumplit, de prințul Rakoczi, de Mihnea cel Rău. Cetatea a fost dărâmată după pacea de la Adrianopole piatră cu piatră! Dar, rescriind cu sânge și jar mitul păsării Phoenix, din cenușă, Brăila s-a ridicat iar și iar! La fel de bătrână ca și Troia, dar nu atât de celebră, Brăila a avut mai mult noroc, Dunărea și fibra bună a locuitorilor ei nelăsând-o să piară! Planul de urbanism unic al orașului, cu străzi ce încep și se termină la Dunăre, casele  cu arhitectură impunătoare, realizate după planurile arhitecților vienezi și parizieni, firmele străine ce făceau comerț cu cereale, ciment, lemn, piei, bursa ce stabilea prețul grâului pentru întreaga Europă, caleidoscopul de naționalități, bogăția armatorilor, personalitățile excepționale în domeniu cultural  și științific, legendara frumusețe a femeilor, efervescența culturală, toate au făcut ca timp de aproape un secol Brăila să fie numită Mica Europă! Diferențele dintre națiile trăitoare pe pământul brăilean s-au combinat și recombinat într-o chimie miraculoasă, rezultând acel ADN brăilean ce a făcut să tâșnească artiști și savanți de talie europeană.

Literatura este vie la Brăila! O herghelie de cai albi gonesc prin Bărăgan, nepăsători la celebritatea ciulinilor istratieni, puțin mirați că au dispărut dropiile, căutând frenetic fântâni cu cumpănă și rătăcind între Dunăre și Siret pe urmele uitaților haiduci! Nu, nu sunt cai albi, sunt frumoșii poeți ai Brăilei, copii nebuni și geniali, îmbătrâniți în iubirile lor pentru chiraline, îmbătați de flori de tei, cu turul pantalonilor agățați în spinii salcâmilor, ascunzându-se adolescentin după castani, bătuți de vânturile complice, aceleași din vremea lui Mihu Dragomir!  Dunărea dă îndrăzneală visului, Dunărea îneacă speranțe, spală lacrimi și poartă șoapte amăgitoare. Fiecare brăilean are o poveste, știe o poveste, spune o poveste! Brăila este o cetate a miracolelor! Cetatea, cea mai frumoasă și mai însemnată dintre cetățile otomane, vai, a fost demolată piatră cu piatră! Praful s-a amestecat cu unda Dunării și cetatea s-a reclădit în sufletele brăilenilor.

Se spune că, să fii poet este păcat al tinereții! Atunci, da! Ori suntem păcătoși, ori avem sufletul tânăr! Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală? Au nu știți, dragilor, că la Brăila și pietrele și zidurile și vânturile spun povești?!

Dorim să fim iarăși ce am fost și mai mult, dacă se poate!

Străjerul şi fregata

Primul popas important în concediul nostru din acest an- primul din 2008 încoace- a fost în Bucovina, la Pojorâta. Din curtea pensiunii Bianca admiram cele două vârfuri muntoase, Adam şi Eva, făcând presupuneri: Eva era cea grasă, ceva  mai scundă iar Adam înalt şi svelt, ori… invers. Localnicii nu ne-au lămurit, contrazicându-se şi ei, aşa că am abndonat subiectul încercând să aflăm de unde vine numele aşezării. Plauzibile erau etimologiile pornind de la pojar, ori de la a pogorî dar Iulian, soţul gazdei ne-a explicat că pojor pe vremea tătarilor însemna străjer care urmărea semnalele celorlalţi străjeri şi făcea foc la rândul lui spre a semnaliza cu fum venirea turcilor, a tătarilor, a leşilor ori a altor prădători. Astfel, Pojorâta era un hotar supravegheat şi păzit de străjeri, majoritatea localnicilor purtând şi în ziua de azi numele de Străjer Ion, Străjer Petru ori Străjer Vasile, fiind urmaşi ai străjerilor Bucovinei.

– Ei, pui de străjer, cred că v-au rămas multe poveşti de la bătrâni!- îmi încerc eu norocul pe lângă străjerul Iulian. 

-Au murit bătrânii şi poveştile s-au pierdut…- zise Iulian precaut.

-Dar măcar una trebuie să ştii!- nu m-am lăsat eu.

-Pe vremuri toată valea în care suntem noi era un lac natural, secat cu timpul iar munţii din jur erau uniţi. Sus în munte era un drum ce venea din Moldova numit Drumul Tătarilor şi când străbătea munţii se îngusta atât de tare, cât să treacă doar un cal. Străjerul a venit rupt de muncă de la coasă şi biruit de somn a adormit. Spre crucea nopţii s-a trezit în tropot de cal. Tătarii erau la o zvârlitură de suliţă, dar el nu văzuse semnalele de fum ale celorlalţi, nici nu mai avea timp să semnalizeze pojorilor pericolul de la hotar aşa că nu-i rămase decât să se aşeze la pândă şi cum apărea un tătar să-l împungă cu suliţa ori să-l taie cu sabia. Şi cum veneau tătarii unul câte unul, străjerul nostru împunse tătar cu tătar până în zori, făcând o stivă de stârvuri cu care blocă trecătoarea. Cum hanul îşi împărţise hoarda în două, ca să atace prin învăluire, abia în zori când socoti că ar fi trebuit să-şi întâlnească oastea biruitoare înţelese că ceva nu-i în regulă cu oamenii lui se întoarse găsindu-şi toţi oştenii tăiaţi.

Aceasta este povestea spusă de Iulian, urmaşul străjerilor şi, dacă am mai înflorit-o pe ici pe colo, de vină nu-i decât fregata.

Cum ce-i fregata? Băutura aceia dulce din frăguţe ce plutesc în ţuică fiartă de două ori, cum n-o să găsiţi decât la Pojorâta.