Un scenariu de milioane


În 2015 am publicat romanul Dragoste și ciocolată. Este povestea unui scriitor de primă mână, care trăiește într-o societate superficială. Nu ajunge cunoscut datorită celor opt romane excelente pe care le publicase, ci datorită unui filmuleț live pe… Facebook! Ei? Anticipare, frate!
Terente este un maestru al deghizărilor. În romanul Terente-zodia zmeilor, publicat în 2016, prima deghizare a lui Terente a fost în… călugăriță! Vi se pare cunoscut?
Cine a citit romanul Cafeaua de după, a avut deja un déjà vu urmărind evenimentele din noaptea de 4 spre 5 iulie. Mai tare decât Nostradamus, nu?
Am publicat 13 cărți și am participat la 68 de târguri naționale de carte. Prin umor și poveste bună, romanele mele au dat dependență. Pentru cei care încă nu s-au lămurit, eu dăruiesc zâmbete, nu bomboane!
Ambulanța pentru Literatură este un proiect cultural inedit. Oamenii inteligenți au zâmbit și l-au considerat genial, ceilalți s-au panicat, isterizat și și-au pus poalele-n cap.
Nu mi-am permis o autorulotă și mi-am achiziționat o ambulanță casată, datorită multiplelor facilități pe care le are, comparativ cu o dubă oarecare: izolație, capitonaj, webasto, aer condiționat în cabină și în dubă, prize la 12v și la 220v, dulapuri, rafturi, etc. După doi ani de turnee cu ambulanța alb-albastră, mi-am cumpărat altă ambulanță casată, ceva mai mare, ca să am loc să amenajez și un duș. În dimineața zilei de 4 iulie, cu cea de-a doua ambulanță, având numere provizorii de culoare roșie valabile, m-am prezentat la RAR București pentru o consultanță tehnică. Mașina a fost verificată de mai mulți ingineri. În a doua parte a zilei, ambulanța cu numere roșii a fost parcată pe bulevardul Dinicu Golescu, în proximitatea casei în care locuiește fiica mea, o garsonieră pe care o posed de aproape 20 de ani în zonă. La orele 23,15, pe site-ul Cancan a fost publicată știrea despre evenimentul ce avea să se declanșeze un sfert de ceas mai târziu. Am print-screen-uri și de la alți imprudenți care au anticipat evenimentele la 22,10, adică cu 70 de minute mai devreme. Ori s-a reactivat mama Omida, ori niște băieți isteți au pus la care un scenariu pe baza romanelor mele…
Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați luat apărarea, mânați de logică, de bun simț și de omenie! Vestea bună este că România citește!
P.S. Cei care m-au atacat din prostie, ticăloșie sau la comandă, vor avea ocazia să se distreze în runda a doua la Parchet!
Reclame

Verdele ucigaș


doina 4PROLOG

VERDELE UCIGAȘ

(prolog la Romanul Terente-Zodia zmeilor, autor Doina Popescu-Brăila)

   În cazinul de la etajul cafenelei Bucureșci era agitație mare. Încă de dimineață, greii Brăilei erau încinși la joc: afaceristul armean Mărgărit Aslan, Iorgu Adler, directorul Băncii Comerciale Române, cu sediul în Piața Sfinții Arhangheli[1] la numărul 7, ardeleanul Damian Popescu, mare proprietar de rotărie-fierărie[2] pe strada Regală și Theodor Lichiardopol, proprietarul morii gigant ce procesa un vagon de făină pe oră[3], adică 24 de vagoane zilnic, peste moara Violattos, cu 15 vagoane, cea din urmă fiind cotată ca fiind cea mai modernă din sud-estul Europei. Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă, de a cărei producție depindea ridicarea întregului oraș și boierul Eremie, având moșii întinse în Balta Mică și la Stăncuța, de loc din zona Brașovului, urmăreau jocul cu interes, uitând să mai foiască gazetele. Cafelele se răciseră în cești, toți făceau economie la mișcări, parcă să nu vânture aerul, să nu sperie norocul. Masa, acoperită de postav verde, care pe unii îi îngropase în mormane de galbeni iar pe alții îi aruncase în ștreang după teribile ruinări, era acum în puterea lui Iorgu Adler.

Mărgărit Aslan trăgea din pipă cu ochii arși de febră. Avusese cărți proaste, ghinion statornic cu miros de praf de pușcă. Prietenii îl îndemnau să plece, dar gheara viciului îl țintuia în jilțul confortabil. Averi, făurite cu sudoare ori vicleșug în trei generații, se topiseră ca nimic în doar câteva ceasuri: viile, moșia, prăvăliile.

–Dacă te ridici acum, de mâine trebuie să-ți iei slujbă, să ții casa, nevasta și copiii! – zise Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă.

–Sărac, Aslane, dar nu falit! – îl incurajă Damian Popescu. Hai! Ridică-te! Pleacă!

–Avem nevoie de un director la noi, la Banca Portului. Cred că și tu, Damian, îmi vei susține propunerea în comitetul director…- zise boierul Eremie cu voce plăcută, baritonală.

Crupierul îi sugeră să se retragă, dar armeanul nu se lăsa dus.

 Vasali urmărea cu inima strânsă. Era băiat de alergătură la cazin de peste un an și văzuse multe partide terminate prost. Dar Aslan era tatăl Anei, fata micuță cu ochi negri, vioi. Flăcăul se simțea direct implicat. Nu-i plăceau fetele, fiind urâcioase și răzgâiate, dar Ana era altfel: directă, grațioasă, fragilă și, totuși, energică. Visa să piloteze avioane[4].

Pe când era băiat de prăvălie la Vladimir[5], cofetăria de lux a orașului, o vedea adesea la coadă. Știa exact care dintre bunătăți erau preferatele ei: baclavale, cataif, trigoane și gogoși á la Constantinopole. Elevă eminentă la Colegiul Romașcanu, vorbea cu el fără sfială și părea c-a citit toate gazetele din lume, atât era de deșteaptă. Vasali era dezghețat și silitor la învățătură, dar neavând bani să se țină la școală, scrisese reginei o scrisoare solicitând o bursă. Jalba se rătăcise prin cancelarii ori vreun funcționăraș o ținea la sare, astfel că flăcăul pierduse nădejdea și, după terminarea clasei a VII-a, se apucase de muncă. Uneori juca șotron împreună cu Ana lângă fântâna din Centru, alteori fata îi dădea trotineta și lui, să se plimbe pe aleile din Grădina Mare.

Încă o mână proastă și armeanul pierdu și casa.

Lichiardopol privea tăcut și cinic prin fumul albăstrui de țigară. Mai trăise astfel de scene și nu doar o singură dată. Brăila era orașul în care și istoriile și greșelile se tot repetau. Nici nu se răcise bine Tomac, cârciumarul ce ținea Delfinul, în bulevardul Sânta Măria, colț cu Fortificației. Îl găsise feciorul atârnat în funie, în beciul cârciumii. Când să fi fost?- se întreba industriașul. Mai pe primăvară, puțin înainte de Paști, când tot Adler îl luase la zar, barbut după vorba turcească. Tomac cumpărase Delfinul de la creditori, după ce fostul proprietar își pusese juvățul de gât, după o altă noapte dezastruoasă la cărți. Ca și în trecut, urma, inevitabil, glonțul. Tehnica avansase, funia ieșise din modă…

Tabăra scepticilor era numeroasă. Cei ce sperau într-o revenire miraculoasă a armeanului erau doi: Vasali, care vedea doar binele Anei și crupierul, care trăise răsturnări spectaculoase la jocuri, în cazinurile de la Nisa, Monte-Carlo ori Paris.

Aslan se ridică buimac, clătinându-se.

Iorgu Adler îi întinse chitanța:

–Halal, mon cher! Îmi dai brânci să-mi semnez condamnarea…- șarjă sarcastic armeanul în timp ce iscălea. Voia să pară sigur de el, dar vocea cleioasă îi trăda tulburarea.

–O scăpare tot mai ai…- șopti bancherul și toți îl priviră consternați.

–Ce glumă faci? – tună boierul Eremie.

–Este alegerea lui, mai are o șansă!- ripostă Iorgu.

–Ce voi să zici? – îl luă din scurt și Țancu pe Iorgu Adler.

–Sofia… – șopti dintr-o suflare. Pentru ea îi dau toată averea înapoi… Bașca polițele de peste an… – plusă bancherul cu glas ce ascundea o poftă veche.

Aslan se prăbuși în scaun. Prietenii îl ironizau adesea că este singurul armean nepriceput în afaceri, dar răzbunat de soartă c-o nevastă strașnică, mai tânără cu 20 de ani, bucovineancă de viță boierească. Cu gesturi mecanice îndesă pipa cu tutun, folosind un futac argintiu cu plăsele din sidef. Sorbi lung din cognac, privind ciucurii din cristal ai lustrei de parcă i-ar fi numărat:

–Împarte cărțile! – se răsti la crupier.

Toți își părăsiră mesele de stos și bacara și făcură cerc în jurul lor.

–Toarnă cognac!- porunci Iorgu și ochii i se subțiară, ca restul jucătorilor să nu-i citească bucuria. Vasali se cutremură, asemuidu-i vocea cu șuieratul șarpelui.

–Și o havană, băiete!- ceru răgușit Aslan, a cărui pipă se stinsese.

Aprinse havana cu gesturi scurte, măsurate, care să-i mascheze tremurul mâinilor; sărmanul actor nu mai păcălea pe nimeni…

Vasali își făcu loc lângă beligeranți.

Liniștea se așternu posacă, de parcă toți își țineau până și suflarea, încremenind ca într-o fotografie de demult. Doar lumina era vie și nepăsătoare, alergând între ciucurii de cristal ai candelabrelor, reflectându-se jucăuș în apele fastuoaselor oglinzi venețiene și-n fațetele din cristalul paharelor cu lichid chihlimbariu.

Crupierul, școlit în marile cazinouri europene, făcu jocurile cu mișcări egale, nivelate de rutină.

Protagoniști sau simpli spectatori își sorbeau în tăcere cognac-ul cu gesturi sacadate, irosind aroma băuturii fine, adusă în butoaie de stejar, cu mare cheltuială, din îndepărtata Marsilie. În Club fumul de pipă, îngroșând pe cel de havană, devenise înțepător, aerul era prea puțin, bucuria pierise. Zborul cărților tăie aerul și, ca într-o cunoscută coregrafie, se aliniară în fața jucătorilor.

Aslan întoarse primul. Fumul gros îi irita ochii. Senzația de arsură sub pleoape era acută. Lacrimile ar fi spălat usturimea, dar strânse ochii și trânti paharul de pământ, ca să abată privirile spectatorilor:

–Cioburile aduc noroc! – mugi el. Noroc! Dar… nu astăzi, nu mie! Își trecu mâna peste frunte ca și când ar fi vrut s-o maseze, apoi frecă ochii, mascând lacrimile care-i clăteau fierbințeala.

O voce ridică privirile tuturor:

–De aceea nu calc în localuri frecventate de greci: duhnesc a hamsi și a brânză de capră, iar în zori nu mai găsești nici măcar o farfurie ori un pahar întreg[6]! De calci fără băgare de seamă pe covorul de cioburi, un colț îți poate sparge piciorul… – se tângui Damian Popescu. Glasul lui lipsit de veselie sună fals, un biet actor ce-și rostește replica neconvingător.

Vasali se dezmeticise primul. Strecurându-se agil spre ușă, auzi în urmă pe Aslan zicând cu voce potolită:

–Mai dă-mi o havană, băiete! Ultima… Cum ar veni, țigara condamnatului!…

Auzise destul. Din capul scărilor își dădu drumul să alunece pe balustradă. Ajuns în stradă dintr-un salt, traversă Piața Sfinții Arhangheli în goană. O cârmi pe prima ulicioară și alergă într-un suflet până la casa semeață ce se profila pe colțul din dreapta, cum intrai pe strada Sân’ Nicolae, cotind spre Regală.

Aruncă o pietricică în geam și, ca la un semnal cunoscut, fereastra se deschise:

–Ce-i cu tine, mă? – întrebă Ana, mirându-se de îndrăzneala băiatului.

–Am o vorbă cu mama ta, coana Sofica! Nu-i vreme de pierdut!

–Sunt destul de mare! Am 13 ani!- se îmbățoșă fata. Spune-mi mie!

–Îți zic că nu-i de glumă! Nici vreme de pierdut! Vin de la Cazin, de la Bucureșci! Iertare de așa veste: conu’ Mărgărit a făcut-o de oaie! A pierdut averea, casa! – se codi puțin… Pe…pe coana Sofica!…

Jur să nu mă mărit niciodată![7]– strigă Ana și tăria din glas îi birui pentru o clipă groaza din suflet.

O servitoare se iți în spatele ei.

–Ană! Ce vorbe are un bandit pentru prințesa mea?!

Trăgând-o în casă, femeia îl sudui pe băiat și închise cu pocnet fereastra.

Vasali oftă: cât de slab se dovedise Aslan, tatăl, ce puternică făptură, micuța Ana!

Flăcăul privi cerul cu îngrijorare. Din puzderia de stele, una se desprinse și căzu spre pământ.

O țigancă tânără, ochioasă, purtând fuste înflorate, plisate și cu bănuți împletiți în cozile îngroșate cu șireturi roșii, se opri în dreptul lui:

     – Huăi!-Uăi! Cascî urechili ghini, băistrucule! Prințesa-i cu stea-n frunti! Hacu-i ultimași datî când v-ați vorghit!… Di ispravili dânsii o sî găvăreascî lumea tătî! Tăți o sî cazî-n mirări, tăti gazetili o sî scrii! Huăi!-Uăi! Sluga proastî zici cî nu-i di nasu dumitali… da șini-i dânsa sî aighi habar… Fata-i roua zorilor, dumneatali ești krivecul[8] din miaznoapti! Da sî ții minti, baistrucule!… Și dumneatali fași umbrî di prinț… Șî di tini s-or țini gazetili scai! Ci di daraveli, ci di curvișaguri, ci di îndrăsneli, ci di scorneli! Doar cî faima ți-i piazî re șî-ți grăghești chieirea! Di vrai sî scachi, sî fuji în lumea largî! Pi tăți harhanghelii! Ci-o sî mă mai pominești într-o zi!… Huăi!-Uăi!

–De unde ești, fă?

–Uăi! Din Cuvurlui… Din Gălați, holeacî mai sus, nici cea, nici  hăis, spre Tutova… Uăi!-Uăi!

–Se vede! Din Moldova… Ai altă vorbă…

     Văzând lumina zilei sub semnul taurului și fiind cam larg la pungă din născare, din puținul lui îi aruncă o para:

–Ține aci, una pentru osteneală! Și mai ține încă una, să-i faci fetii fermece, să-i fie lin la drum…

 –Uăi!! Huălicî muicî! Sărmâna șî bogdaprosti, boiarule! Citit-am ghini cî ursitoarili ți-or pus lușeferi la scăldători! Pazești-ți schinarea șî catâți di grijî! Sî nu carecumva șî uiți! Șăzi ghinișor cu hadaragul[9] șela! Uăi!

Primind confirmarea năpraznică și de la Țancu, Sofia Aslan și cei patru copii ai săi fugiră în aceeași noapte la București, primind găzduire în casa unui prieten armean.

Jurnalele de a doua zi anunțau detaliat, pe prima pagină, sinuciderea afaceristului Mărgărit Aslan. Vânzătorii de ziare se țeseau în tot orașul strigând cât îi țineau bojocii. Alergau, vindeau tot brațul de ziare, făceau suveică și se-ntorceau să mai ia un rând și încă unul. Senzaționalul le hrănea afacerea, precum hultanii se înfruptă din leșuri.

Tragedia din mica comunitate de armeni se revărsă asupra întregului oraș: greci, turci, italieni, germani, români ori lipoveni discutau întâmplarea cu aceeași strângere de inimă, cu aceeași părere de rău.

Vasali, simțind că-și pierde sufletul în iadul verde[10], abandonă slujba ușoară de la cazin și se angajă mus pe un șlep.

Plouă trei săptămâni în șir, pentru a spăla păcatele și-a primeni orașul. Dunărea, martora înălțărilor urbei și-a răsunătoarelor căderi, adună șuvoiul de șoapte și lacrimi să-l dăruiască mării.

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Piața Sfinții Arhanghel-Piața Dumitru Ionescu- în prezent se numește Piața Traian.

[2] Clădirea cunoscută de brăileni drept Casa Armatei, în prezent retrocedată.

[3] sub capacitatea de 40 de vagoane pe zi, ce s-ar fi putut procesa datorită puterii instalate de 1350CP, conform documentelor deținute de Muzeul Brăilei Carol I.

[4] Ana Aslan- la 16 ani a pilotat un avion Bristol Coandă.

[5] Cofetăria Vladimir, aflată în Piața Sfinții Arhangheli nr 14, lipită de Hotelul Splendid, fost Hugo, devenit hotel Danubiu și în prezent sediu BRD.

[6] Referire la obiceiul grecilor de a sparge pahare și farfurii la petreceri.

[7] Ana Aslan nu s-a căsătorit niciodată.

[8] Krivec=Crivăț

[9] Hadarag-terteleac, terteleag, ștremeleag, dârjală, pătăchie, premeteală, toropală, sramotă.

[10] Mesele de joc aveau postav verde, la fel și mesele de biliard și lămpile acestora. Alte mese aveau mijlocul blatului îmbrăcat în piele verde. Toate jocurile erau cu miză, pe seama lor se făceau pariuri.

Brăila, între presa vremii și filele romanului Terente-Zodia zmeilor


cropped-doina-6.jpgÎn port acostau câte 80 de vapoare zilnic. Veneau încărcate cu piatră pentru pavaj, coloniale și mătăsuri chinezești și plecau încărcate de grâne, cherestea și articole de fierărie. Agenții navali, misiții și angrosiștii de cereale nu-și îngăduiau răgaz până la apus. Peste 6.000 de căruțași și hamali fără număr făceau ca furnicarul din port să lucreze sincron pentru prosperitatea orașului.

Lăsarea nopții îi găsea pe toți în cârciumi, cluburi, cazinuri și bordeluri, alte afaceri, alte încordări. Israilite, ucrainience, polci, moldovence, unguroaice ori nemțoaice veneau la Brăila, cazându-se în stabilimentele cu felinar, cu gândul la portofelele domnilor. Dacă nu știau din experiență, aveau să afle aici că generoșii nu sunt frumoșii ori bogătașii ci stârpiturile și burtoșii. În evidențele Poliției de moravuri erau înregistrate riguros și fotografiate artistic, de le-ai fi putut crede doamne din lumea bună ori actrițe. Atâta timp cât își plăteau impozitele și făceau vizita săptămânală la doctor, nu aveau nicio apăsare. În meserie intrau foarte puține localnice, și acestea, doar din Islaz sau Vatra Veche[1].

Se mai întâmpla uneori ca un negustor să vândă o pereche de boi ori toată recolta de grâu și după ce bea adălmașul în două-trei cârciumi, să se ducă cu teșchereaua plină, lăudându-se la fetițe. Buzunărirea clienților aproape că intra în fișa postului, multe dintre fete fiind racolate de Siguranță.

A doua zi, descărcat de vlagă și ușurat la pungă, plângând amarnic la ușa parchetului, reclama că a fost jefuit. Cazul era prelucrat la ziar, iar păgubitul își mai încasa și câte o bătaie de la neamurile soției. Dacă se ducea să depună plângere a doua oară, ținea zile întregi prima pagină din ziar, evident, fără a atinge gloria regelui. Probabil așa s-a născut expresia fu*ut, bătut și cu banii luați!

Timp de trei ani, ziarele nu mai aflară nimic concret despre Terente. Reîncălzeau musacaua cu știri lipsite de consistență, dovezi ori confirmări oficiale. După multe bâjbâieli, varianta cea mai vehiculată era că proscrisul haiducește în Bulgaria ori în Serbia.

Orașul își ducea viața aproape monoton. Paritatea leului la Bursa de la Paris se ținea la 9,50.

La Francez, ca în fiecare seară, discuțiile se întețeau:

–Prefectul Răducan iar a făcut-o de oaie! Probabil că se visează un Terente al prefecților! Abuzurile lui țin fruntea ziarelor. Ori e pe mână cu Clony și cu Stănescu, ori e tembel! – fu de părere Theo Lichiardopol.

–Ultima ispravă, închiderea clubului de la Sfatul Negustoresc l-a făcut profund antipatic tuturor.- completă și Damian Popescu. Are dreptate avocatul Radu Portocală să se dezică de el, acuzându-l că îndepărtează din neghiobie și pe puținii simpatizanți ai partidului liberal din rândurile comercianților. Ieri mergea singur, la pas, pe Regală. Vorbea cu sine ori cu un interlocutor nevăzut, se răstea la muște, gesticula violent, își repezea bărbia înainte ca în secunda următoare să scuture capul a negare. L-am privit o vreme și mi-a inspirat milă.

–Milă de noi, căci un astfel de bezmetic ocârmuiește orașul! – preciză Jon. Ieri l-am văzut și eu, se înjura în oglindă la toalete, la Clubul Regal. I-am zis să își ia seama, că-l reclamă careva că-i diliu și-l ridică poterașii de la Mărcuța cu duba, în cămașă strânsă la mâneci.

–Se leagă!- se dumiri Popescu. Umblă vorba c-a fost chemat pentru săptămâna viitoare să dea socoteală la cabinetul Primului-Ministru. Repetă discursul ce-l va ține la Guvern!

–Halal scuză!- se hlizi Lichy. Să-l văd pe unde mai scoate cămașa! Cât i-a stat Porcul reazem, a fost leu-paraleu. Acuma, că a crăpat ministrul, să văz cine-l mai ține-n brațe?!

–Știe careva cât au furat ăștia doi din banii colectați cu japca de la țărani, ca să ridice Palatul Agriculturii? – întrebă Jon Eremie.

–Știind ce sume pretinde ministrul Constantinescu-Porcu drept mită, putem să ne facem o părere.-interveni Popescu.

–Umblă vorba că zănatecul de Răducan a comandat statuie Porcului, s-o proptească pe Calea Călărașilor, în fața Palatului, când acesta va fi gata.- îi informă Lichy.

–Doar nu suntem noi blestemați, să facem statuie la Brăila celui mai corupt politician din toate timpurile!-se enervă boierul Eremie. Ați uitat afacerea cu exportul prohibit? Un evreu a intrat în audiență la Ministerul Agriculturii să solicite o licență de export. Porcul se lăsa greu, așa că evreul îi oferi mită un milion, asigurându-l că n-o să afle nimeni. Dă-mi opt milioane și poate să afle toată lumea![2]– a venit scurt replica ministrului.

Bărbații izbucniră în râs dar Adler, absent, nu-și găsea locul. Citea Cuvântul și parcă avea furnici pe scaun. Avea o neliniște, un presentiment… Ceva neplăcut era pe cale a se petrece și nu știa de unde vine primejdia. După un vechi obicei, citea gazeta începând cu ultima pagină.

–Iorgule, întoarce ziarul îndărăt, la prima pagină…-i se adresă comisarul Apostolescu. E acolo un articol, Calamitatea dobânzilor enorme. Zugrăvește perfect motivele pentru care lumea considera că un bancher bun este doar un bancher mort!

   –Rog a mă scuti…- zise Adler fără chef. Nu-s eu vinovat de rateurile comercianților…

–O fi curat ghinion, Iorgule! Ce să-i faci? – zise comisarul mieros. În oraș activează 13 bănci, număr nefast ce apăsa și mai mult pe proasta reputație a acestora…

–Apoi, Lichiardopol, Jon și Damian sunt acționari la Banca Portului! Suntem în aceeași barcă! Eu sunt doar director! Pentru venerabilii acționari iau șapte piei de pe  negustor…- se scuză el.

–Bravos! Șapte piei, ca de pe bou! – răbufni Popescu.

–Iorgule, n-am treabă cu Banca Portului! – preciză comisarul. Eu pe tine te vreau spânzurat! Ține minte! Eu nu-mi stric rostul din poliție, ca să devin proscris! Dar, roagă-te pentru sănătatea mea! Dacă voi afla că am o boală incurabilă, te feliez mărunt și te dau hrană la pești! Precis, Dumnezeu mă va lua în Rai, fiindcă am scăpat lumea de-o dihanie ca tine!

Toți știau povestea, bancherul se judecase cu sora comisarului, văduvă de război și câștigase procesul mituind pe judecător.

–Cum spun marinarii, gheață la mal!– suspină Jon Eremie ca să schimbe vorba. Crimă, naufragiu, bandă arestată, avion căzut în mare ori măcar o sinucidere, tapetează prima pagină, dar, în lipsa regelui, ziarele nu mai au tărie în slovă.

–Gazetarii sunt în impas, Terente-i dispărut, tirajele sunt în picaj, contractele de publicitate se tot subțiază. Groaznica nenorocire, iată ce titlu jenant sub care forțează senzaționalul relatând despre incendii, menajere hoațe, soți violenți ori bătuți de neveste, diverse infracțiuni domestice cari nu reușesc să rupă gura târgului. – fu de părere și Damian Popescu.

      –Urmăresc știrile despre escrocheriile cu grâu ale evreilor Abramovici și Hatcioff, fiind direct interesat, dar cu entuziasm moderat.- zise Lichiardopol.

–Normal, vrei să vezi ce condamnare primește Spiru! – i-o servi bancherul, făcând aluzie la procesul pentru speculă cu făină în care erau inculpați Spiru Lichiardopol și deputatul liberal Leonte Moldovan, alături de evreii Grossman și Abramovici.

Damian Popescu, partener de afaceri cu Theo Lichiardopol, schimbă iar cursul discuției:

–Atât de disperată este lipsa de știri, încât, neavând cu ce să umple prima pagină, ziarul Cuvântul[3] relatează pe câțiva cuadrați[4] despre disputa dintre domnul Abramovici din strada Plevnei și concubina sa pentru o… canapea. Articol se învecinează pe spații la fel de generoase cu furtul unui fulard[5]. Lui Hamlet, ce va urma să joace la Teatrul Comunal, i se dedică un spațiu egal cu al canapelei! Poftim! Vedeți! Așa-i croit acest oraș: să dea bine cu nevasta la teatru și să se dea bine cu pațachina[6] pe canapea!

–Punând cap la cap sumele obținute de Terente din jaf și haiducie, se poate aproxima undeva la 300.000 de lei, sumă obținută de escroci dintr-o singură lovitură cu grâne! – constată boierul Eremie citind și el dintr-o gazetă. La fel de productive sunt menajerele ce fură din casele stăpânilor. Ca să vezi! Sanda Chirciu a furat din casele a trei negustori la care făcea menajul. Fără a avea o estimare a pagubei totale, autoritățile au recuperat doar un inel cu briliant evaluat la 80.000 de lei.

–Se vede treaba că nu sunteți la curent cu afacerile serioase! – concluzionă Lichy. Are balta pește este proverbul cel mai potrivit în acest caz: 600.000 de lei a tras lejer menajera directorului de la Pescăriile Statului. O sumă colosală sustrasă în mod silențios!

–N-ar fi fost descoperită niciodată, dacă un vecin nu reclama la Poliție că un ins fără ocupație trăiește de ceva vreme pe picior mare, cu lăutarii după el. Ancheta a stabilit că suspectul este concubinul menajerei, care la rândul său își cumpărase o casă cu 130.000 de mii de lei pe care-o mobilase cu cheltuială. – îi informă comisarul Apostolescu de la judiciar.

–A recunoscut? – întrebă mirat Popescu.

Presată prin metode specifice, femeia a recunoscut că sustrăgea aceste sume de sub nasul directorului, fără ca acesta să observe lipsa lor.

–Ce expresie concludentă: presată prin metode specifice! – se hlizi Adler. Nu zău… Și mai ziceți că-s ticăloși bancherii…

– Sub aspect valoric, sumele capturate de Terente pot fi considerate modice în raport cu alte lovituri.  După capturarea banditului Gheleșanu din Topleț, la anchetă am descoperit la acesta o avere de 2.000.000 lei strânsă din jafuri și tâlhării.- completă comisarul – fără a se sinchisi de sarcasmul bancherului.

–Ca pericolul social, presa ține să arate că regele este detronat în mare forță de Omer[7], banditul turc arestat la Constantinopole după 30 de ani de activitate. Bilanțul banditului turc se ridică la 43 de crime și 160 de jafuri.- citi Popescu din gazetă.

     –O știre cu potențial este destituirea lui Gologan, șeful Siguranței, și al adjunctului, Theodorescu,  dovediți pentru luare de mită, tăinuire, favorizarea infractorului; au fost trimiși în judecată. Putem zice pe bună dreptate, un Gologan de doi bani! – oftă comisarul Apostolescu.

–De-ar fi singurii corupți din Siguranță! Și comisarul Bogdănescu a primit condamnare penală de la Tribunalul de Apel. De-ar avea onoare și-ar da demisia! Un derbedeu…- zise dezgustat boierul Eremie.

–Dar de Primărie, ce părere aveți? Afacerea Macaraua, legată de achiziția unui utilaj pentru Uzina de apă, arată că în afacerile cu bani publici toate-s vechi și nouă toate. Deși referatul înaintat de către inginerul Grossu prezintă că respectiva macara se putea achiziționa cu 18.000 lei, Primăria o comandă Șantierului România, condus de comandorul Enescu, abonat la țâța statului pentru 50.000 lei. Să scobiți și aici, comisare! O să găsiți și altele mai groase! Sau la Primărie n-aveți verde să cercetați? – insinuă Popescu.

–32.000? Modest coane! – zâmbi Lichy. Poftiți să vă uitați la sumele votate de Consiliu în cazul pavajului de pe bulevardul Carol între Gării și Regală! 4.400.000 lei, în condițiile în care piatra vine gratis ca balast pentru vapoare. Ca să nu mai vorbesc că pe Transilvaniei, pentru câteva sute de metri sare de 6.400.000 lei!

 

 

 

[1] Vatra Veche – vatra peste care se ridicase comuna Nedelcu Chercea, în prezent cartier al orașului.

[2] Întâmplare antologică ce a făcut vâlvă în epocă, întărind porecla Porcul.

[3] Cuvântul din 12 ianuarie 1925

[4] Cuadrat, cvadrat, quadrat-Unitate de măsură folosită în tipografie pentru lungime, egală cu 18,04mm

[5] Fulard-fular din mătase

[6] Pațachine-fetele lui Pațac, care importase primele prostituate de la Viena pentru un bordel pe Bulevardul Elisabeta.(informația ne este transmisă de Radu Beligan, sursa primară fiind Victor Eftimiu).

[7] Caz relatat pe prima pagină în ziarul Cuvântul din 13 ianuarie 1925.

Un experiment, cu mult umor, documentare serioasă şi fantezie fără margini


Tehnic vorbind, Doina Popescu-Vasali – eu aşa i-aş spune după această carte, iar nu Brăila – reuşeşte un miracol… Nu scrie neapărat precum Hortensia Papadat-Bengescu ori Camil Petrescu, care sunt şi ei personaje secundare în carte, dar scrierea ei, cel puţin în prima jumătate a cărţii, te duce cu gândul la cei doi mari interbelici!

Scriitoarea brăileancă se adaptează atât de bine spiritului epocii încât faptul că îl idealizează (literar) oarecum pe Ştefan Vasali,cel ajuns în istorie ca Terente, aproape că nici nu mai contează. Rezultă un meta-pulp fiction, o carte care, dacă ar fi fost scrisă în trei, precum Femeia în roşu a lui Babeţi – Mihăieş – Nedelciu, ar fi putut fi, în condiţii ideale, de trei ori mai cunoscută şi mai apreciată… Aşadar,deloc o carte în formol, o Brăilă ( oraşul în care amorul era a opta artă) şi câte un colţ de Bucureşti deloc cu aer de muzeu de istorie, bălţile şi satele lor, cu personaje vii, pitoreşti, aducând aminte şi de personajele din Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, dar şi de cele ale lui Eugen Barbu, la un moment dat intriga capătă accente de roman cu spioni sau agenţi secreţi, ba chiar cu un scurt istoric al activităţii unor agenţi celebri din secole trecute (p.123- 125), ba spre final, după pagina 210 înţelegem că viermuia Brăila de agenţi secreţi, ipotezele strict legate de Terente nefiind stridente, până la un moment dat chiar plauzibile, (pe scriitoare nu a interesat-o obligatoriu veridicitatea, plauzibilitatea: Este scris în cheie, ca şi celelalte romane ale mele. Printre rânduri am mai plasat câte o coajă de banană, pentru că umorul şi matematica nu-i iartă pe proşti.

N-am simţit nevoia să-mi modific povestea ca să mă sincronizez pe minutul istoric cu acţiunea de la Tatarbunar… (p. 252), dar parcă rupând povestea propriu-zisă… În epoca doctoratelor copy-paste şi a lucrărilor ştiinţifice elaborate-n puşcării – aşa începe nota autorului de final), dar şi a super eroilor care mai de care mai impozanţi, românii se pot întoarce şi la… Terente, un super erou tipic mioritic, ca să nu spun balcanic, de care, se pare, în hermeneutica Doinei Popescu, clasa politică s-a folosit în cel mai pur stil… românesc, pentru a frauda.

Anecdotica erotico-haiducească este exploatată la maximum de scriitoare, uneori cititorul putându-se întreba dacă nu cumva şi imaginaţia debordantă a Doinei Popescu nu contribuie la festinele lui Terente, acesta înşelând de la prefect în jos cam tot ce vreţi… În dialogurile înfiripate se surprind şi diverse păreri care pot fi… ale personajelor, dar atunci când se emit neutru speculaţii de filosofie a culturii şi neamurilor, obiectivitatea pare să lase de dorit. Se zice despre un personaj secundar: Părăsind un oraş cultural şi cosmopolit, nu-şi găsi locul printre americani, oropsiţi ai soartei, parte dintre ei puşcăriaşi din închisorile germane şi austriece.(p.142)

Oricum, prin descrierea panicii care se răspândeşte printre bărbaţii din lumea bună,cum că Terente ar da iama în coconetul lor, romanul capătă accente suprarealiste, ca să nu spunem urmuziene ori supra-caragialeşti, ca să nu vorbim de credibilitate… dar dacă rabinul (care este şi nu este!) din poveste are dreptate, vorbind despre protipendadă, poate că nu este nimic exagerat: Purtaţi costume scumpe, beţi cognac şi jucaţi bacara, dar vă purtaţi precum ţâncii care sug zahăr candel şi împing cercul cu băţul!

Dar poate infantilismul popoarelor lumii este un subiect generos! Dar erotismul este mult mai picant, şi autoarea ştie să profite de aceasta, de bileţele de amor, de epistole, de băuturi miraculoase ori… adormitoare şi chiar de nişte scene fierbinţi!

Iorgu Adler, un bancher, personaj cheie, foarte bine realizat, deosebit de credibil, chiar şi în meschinăria binevoitoare, se adresează unor protejate, în timpul unei adunări-cenaclu, o serată culturală pe care o organizează la el acasă, în prezenţa Hortensiei Papadat- Bengescu: Nu vă reţin decât o clipită. Jos sunt o mulţime de poeţi palizi, cu mânecuţele uzate şi botinele stâlcite. Voiam să vă atenţionez să vă ţineţi firea, fiindcă luna viitoare facem un bal adevărat, cu lume bună şi atunci o să aveţi de unde alege. Acum mergeţi jos şi nu fiţi fleţe! Valea!

Intuitiv, personajul îşi dă seama că un aşa numit ofiţer era de fapt Terente şi reuşeşte să-l captureze, dar mai mult nu spunem! Dialogul damelor din capitolul următor, Trofeul din argint este demn de Gaiţele lui Kiriţescu ş.a.m.d. Bref, scriitoarea a avut ca ţintă prinderea literară a unui personaj controversat, ca şi toţi funcţionarii statului din deceniul al treilea: infanterie, cavalerie, poliţie, grăniceri, jândari, agenţi de siguranţă, divizia de aeroplane… Eseul este reuşit… parţial, poate se va mai reveni, s-ar putea transforma şi într-o piesă de teatru… adică cuprinderea s-a realizat, iar finalul este cât se poate de neaşteptat, deşi un pic schematic! Detalii precum aluzia la faleza din Galaţi, care a fost amenajată ca loc de promenadă mult mai târziu, se pot rezolva, de pildă, prin mutarea evenimentului menţionat pe Strada Domnească (p.187)! Poate nu atât de tare, bine şi de apăsat (zice Doina Popescu: probabil că este cea mai cuminte carte care se putea scrie despre purtătorul celui mai celebru penis din Europa ultimului secol., p.245), dar cu otrava ficţiunii cam atât se poate vedea printr-o gaură de cheie…

În altă ordine de idei, parcă este, totuşi, prea puţin Terente, parcă este mai bine realizată fresca şi satira socială, parcă este Iulius Caesar în piesa lui Shakespeare, în primul act… Când se încing lucrurile la propriu şi în relatare, în capitolul Dolce far niente, aflăm câte ceva despre tragedia vieţii lui Ştefan Vasali: pierderea soţiei, a celor doi copii… Finalul este oarecum demn de filmele cu James Bond, chiar cu happy end, deşi cam toată lumea ştie că Terente a sfârşit rău, iar legătura de pe ultima pagină, cu autorii jafului de la Muzeul Kunsthal din Rotterdam, este mai mult decât interesantă… Şi Vasali şi cei trei jefuitori sunt născuţi la Carcaliu, deşi unele surse vorbesc în cazul haiducului… agent secret şi de Baldovineşti!

Mira Feticu, o scriitoare româncă stabilită în Olanda deja a scris un roman despre acel subiect al jafului, roman apărut în olandeză în anul 2015, Tascha. De roof uit de Kunsthal… Dar, desigur, este o altă poveste! O frântură se poate dezvolta dacă aflăm că Doina Popescu l-a cunoscut pe unul dintre autorii jafului, cu opt ani înainte de desfăşurarea lui… Dar, mai bine, să împărţim cărţile! Aşa cum începe şi textul Doinei Popescu, cu o partidă de cărţi în draci în cazinul de la etajul cafenelei Bucureşci, cu greii Brăilei… Cine va avea răbdare să dezlege puzzle-ul literar (alcătuit din mai multe povestiri, care au şi nu au un fir comun!), va vedea conexiunile dintre personajele care apar aici, două dintre ele prinse într-o frumoasă şi imposibilă poveste de dragoste… Un experiment şi o provocare de remarcat!

Doina Popescu–Brăila – Terente – Zodia zmeilor, Brăila, Torent Press, 2016

revista Litera 13, nr.7, iulie 2016, p.19-20

http://www.litera13.ro/2016/09/un-experiment-cu-mult-umor-documentare.html

Infractorii din clopotniță


Mătuşa mea, Tanti Dana, despot absolut în familie, spaima surorilor şi coşmarul nepoţilor, avea un imens succes la masculi cu funcţie şi portofel. Directori, medici, ştabi pe la partid, lideri de sindicat şi trei popi îşi disputau pe rând sau simultan palmaresul ei.

Eu eram iute de picior şi veşnic în alertă. Scăpam cu fuga, dar mă necăjeam destul că-mi rupea cărţile şi caietele în accesele ei de furie, când combinaţiile din scutece nu-i ieşeau pe pofta inimii.

Papaşa uita mereu să ne trimită pensia alimentară. Din salariul mamei, în acord global, din care primea cam 70-80%, fiindcă nu era materie primă şi nu se făcea planul, erau mereu alte priorităţi decât dorinţele mele. Mereu tânjeam după ceva. În faţa casei mele era o grădină de vară unde se desfăşura Lotca de aur şi unde se ţineau toate spectacolele. Făceam economii dramatice şi mă duceam la majoritatea.

Într-o zi, stând la rând la casa de bilete şi tot socotindu-mi banii, că nu-mi ajungea cu un leu, vine la mine un domn grizonant, cu o voce blajină:

-Tu eşti nepoata doamnei Dana?

-Da.

-Oho, ai matricolă de Bălcescu! Bravo! Deci, eşti o deşteaptă! Ce foieşti banii ăia de juma’ de ceas?

-Cred că am pierdut un leu!

-Las’ că tot îţi rămân de-un profiterol!

-Mie de spectacol îmi trebuia…

-Hai, ia-ţi dulciuri de bănuţii ăia! Eu sunt directorul Robitu. Te prezint acum la plasatoare şi, chiar dacă nu sunt eu aici, spui că eşti nepoata mea şi intri fără bilet. A, şi să nu uit: când dă frigul, spectacolele se ţin la Clubul Progresul. Tot eu sunt şi acolo cu acelaşi personal.

Cu protecţia nesperată a unchiului Robitu am văzut toate spectacolele de la Arenă sau de la Club timp de vreo patru ani, adică de la 14 la 18 ani. Uite cum, din scutecele eternelor iubiri ale tartoriței de tanti Dana, mi se lărgea orizontul cultural!

La un spectacol de revistă, maestrul  Arşinel stătea la poarta Arenei şi verifica personal biletele. Am dat să plec dezamăgită, împreună cu surioara mea, dar unchiul Robitu ne-a interceptat şi ne-a dat o invitaţie, cum primeau VIP-urile.

Ajung la poartă şi maestru Arşinel studiază invitaţia:

-Asta-i pentru tac-tu, nu pentru tine! Cine-i tac-tu, mă?

Hopa! De fâstâceală, uitasem să mă uit pe invitaţie pe ce nume era trecut:

-Cine-i mă, tac-tu?- se burzuluieşte iar maestrul.

Maestre, copilul este sigur numai de mamă!– zic.

-Ce spui mă, acolo?- zice maestrul uluit.

-Ca să nu-mi dea pensie alimentară, papaşa zice că n-aş fi a lui, că nu semănăm decât la unghii şi-i prea puţin, ca să strice banii pe mine!  La proces chiar aşa a zis că am numai unghiile lui şi capul lui Manea Mănescu… Să-mi plătească Manea

Ofticat, Arșinel zice pe înalte:

-Aţi auzit? Copilu-i sigur numai de mamă!

La intervenţia unchiului Robitu am intrat.

Spectacolul a început şi nişte puradei de 5-6 anișori s-au cocoţat pe gard,  să caște gura. Maestrul a oprit spectacolul până balaoacheşii neplătitori au fost daţi jos de miliţieni. Cum Miliţia bătea mai tare ca vântul pe acea vreme, succesul operaţiunii a permis reluarea evenimentului în trei minute.

Spectacolul continuă şi-şi începe rolul maestrul Arşinel. Spumos, delicios, în vervă… Se opreşte brusc din rol:

-Rog tovarăşii miliţieni să verifice dacă cetăţenii din clopotniţă au cumpărat bilete! Continuăm spectacolul după rezolvarea problemei!

Peste drum de Arenă, lângă casa mea era  biserica lipovenească, iar in clopotniţă erau cocoţaţi trei copilaşi… Spectacolul a continuat abia după ce milițienii i-au dat jos pe micii infractori.

biserica-lipoveneasca

Tremurici


                                                 

Eram la vârsta la care contau două instituții: librăria cu vitrina plină de mașinuțe chinezești și cofetăria Mimoza. Socialismul mai avea foarte puțin până la primul frison, când în țară avea să dispară zahărul de pe rafturi. Încă se găseau zeci de sortimente de prăjituri, dropsuri, fondante, jeleuri și piramide elaborate din tablete de ciocolată. Lichiorurile fine și romul Jamaica îl aduceau și pe papașa în prăvălie. Peste două vânzătoare rimelate și apretate: Mariana și Stela, șefă era o grasă, Ricuța, verișoară cu mama. Mariana glumea până sărea capsa de la portofelul lui papașa. De la un bacșiș la altul, babacul se aprinsese. Când intra el în prăvălie, Stela începea să aplaude dansând și cântând. Ricuța îi ținea isonul:

Vin tăticule, vin bibicule, vin! Cu portofelul plin, Să ne distrăm puțin!

Într-o zi, după Ignat, Mariana, generos parfumată, se miorlăi:

–Ai tăiat porcușorul? Să-mi aduci o piftiuță! Mă prăpădesc după tremurici!

–Oh! Ce botic dulce ai când zici tremurici! S-a mâncat toată răcitura dar, pentru tine, fac alta la noapte! – o asigură el, lăsându-i bacșiș ca la restaurant.

Ai grijă să speli porcușorul în urechiușe! – se alintă ea. Mă știi! Sunt pretențioasă!

–Am fost bucătar în armată! O să vezi cât sunt de bun! – se cocoși el.

Aflând mama că dumnealui, care ținea grijă doar de ziar și stadion, se pune pe făcut piftie pentru putorișcă, se supără și plecă la țară. Bucuros că și-a câștigat libertatea, papașa se cinsti cu vișinată, să i se ascută cuțitele, având partener pe nea Costică, vecinul de peste drum.

     –Măi, Costică, mergi de umblă, că trebuie să pun piftia la foc! Sunt la un tremurici distanță de scutecele Marianei! – se grozăvi el.

Intrând în acțiune, mă băgă în priză să-i curăț usturoi, apoi mă trimise la culcare. El răsturnă piftia în două tăvi înalte, una mare pentru Mariana și cea mică pentru fete, apoi le duse la rece. Când se liniști casa, după o inspecție la piftii, trăsei un litru de vișinată din damigeană, pitind sticla în cămară, printre sucuri de roșii și bulioane. A doua zi, venind de la muncă, papașa mă înhămă la sacoșe, să ducem tăvile la fete.

Mariana îl răsplăti cu un pupic și se puse pe mâncat, la masă, în văzul clienților.

–Mm! Tremurici! Mă prăpădesc după tremurici! De-li-cios!… Ești genial, papa!

Godin-ul din prăvălie scotea mai mult fum decât căldură, dar papașa transpira de fericire. Mariana se fandosea cu gura plină. Brusc, ochii îi ieșiră din orbite. Bătu din picior indignată:

Copita! Copita! Mi-ai băgat copita, bre! – urlă ea.

Clienții se uitau dezaprobator la papașa, suspectându-l c-a pipăit-o ori a călcat-o pe picior. El roși nădușit și nedumerit când, o copită răsărită de sub tremurici lămuri problema. Un hohot de râs coșcovi varul de pe pereți. Oamenii comentau înveseliți:

–Ce-ai izbit bre, copita în piftie? Are pedichiura făcută, măcar?! – se interesă o blondă.

–Care te pricepi, mă, să citești porcului în copită?– râdea Ricuța zguduindu-și șuncile.

–Ha! Piftie cu răvașe! Mai bine puneai o sulă! – își dădu cu părerea o babă care ducea dorul.

–Brava bărbat! Ce să pună copita în prag? O bagă direct în strachină! – turnă Stela gaz pe foc.

Papașa privea năucit la infama copită, fără să priceapă de unde apăruse. Rănită în amorul ei de vânzătoare fatală, Mariana urlă isterizată:

–Auzi, bre! Te spun la nevasta matale, că te ții după fetițe! Să-ți iei copitele la spinare! Valea!  Degeaba insistă el să guste din cealaltă tavă; zguduită de lacrimi, mimoza dispăru în magazie. Nu mai era nimic de făcut! Recuperând tava buclucașă, babacu o porni înainte, ofticat.

Acasă, bănuitor, începu să mă interogheze:

–Măi, tătuțu! Cum au ajuns acolo afurisitele de copite?

–Habar n-am! Ziceai că le dai la cățel… cu vișinată, să-i taie greața! – plusez eu.

–Să dau vișinată la cățel? – se miră el. Dar, ce? Ori eram beat? – întrebă nesigur. Cât am băut?! Ia, scoate clondiru’, măi tătuțu!

În damigeana de trei litri, vișinele erau aproape pe uscat.

–Oho! M-am lămurit! Am zvântat-o! – zise înciudat și renunță la anchetă.

A doua zi, papașa trecu pe la cofetărie să vadă dacă și-a căpătat iertarea. Fetele mâncaseră din piftie fără incidente dar, ghinionistă, mimoza nimerise și a doua copită. Dezastru total! Urmărit de ghinion, plecă spre casă ca un câine bătut. Nea Costică îi ieși în cale cu chef:

–Ei? Gata, bucătărașule? Ți-a picat Mariana în scutece?

–Pe-aproape! – se eschivă papașa abătut.

–Cât de aproape? – se interesă vecinul curios.

La o copită distanță! – suspină el nefericit.

La două! La două! – îmi venea să urlu, dar cuvintele rămaseră nerostite, ca să nu mă dau de gol că sabotasem piftiile.

 

 

 

 

 

Terente se amuză


–Dacă cocoanele și-ar folosi în iadul conjugal măcar un sfert din inventivitatea utilizată pentru a face posibilă întâlnirea cu Tirenti, căsniciile lor ar fi cu mult mai bune.

–Sugerați că în societatea noastră căsniciile eșuează exclusiv din vina femeilor? – întrebă mirată scriitoarea.

–O, nicidecum, stimată doamnă! Numai la Brăila, dacă socotim banii aruncați de bărbați în cazinuri, cârciumi, în stabilimentele din Șanț, strada Neagră ori ulița Roșie, ori pe alte amante știute numai de ei, am mai ridica un oraș cât Bucureștiul cu toate casele, besericile și edificiile lui. Despre starea de neglijare a femeii de către propriul soț aș putea să vă furnizez materiale pentru romane cât să umpleți o policioară. Și asta ar fi puțin, dacă n-am lua în seamă agresivitatea, sentimentul de posesiune, bețiile, desconsiderarea. Dar, revenind la subiectul nostru, haiducul îi pradă pe negustorii ce încă folosesc ocaua mică, precum în vremea lui Cuza-Vodă, cârciumari necinstiți ce fac rachiu din pufoaică ori răzătură de talpă de bocanc, ce botează vinul și înșală la socotelile pe caiet, că ajung sărmanii să plătească amărâta de țuică la prețul celui mai fin cognac franțuzesc. Un alt exemplu bunăoară este jefuirea unui șlep, proprietatea unor armatori ce nu plătiseră hamalii care încărcaseră grânele. Parte din pradă o împarte cu sărmanii! Ăsta-i secretul lui de nu cade prins: are ajutor din partea năcăjâților pe care-i hrănește și umblă pe ostroave, grinduri și privaluri numai de el știute.

–Dar, deja pricep că acest Terente este un tip aproape fermecător, un adevărat haiduc. Iar dumneata, însărcinat să-l capturezi, se pare că-l simpatizezi pe față!- se miră amuzat reporterul.

–De aproape lucrurile se văd altfel decât de departe!- rosti grănicerul cu tâlc, dovedind că era la curent cu scrierile Hortensiei.

De departe mie-mi plac toți oamenii, dar foarte puțini îmi mai plac când îi cunosc de aproape!– confirmă distinsa doamnă Papadat, făcând aluzie la același citat, care-i aparținea.

–Aveți cunoștință și de alte isprăvi ale banditului, în afară de cele relatate de ziare?- întrebă ziaristul.

–Cât să scrieți un raft de cărți!

–Ascultăm cu atenție! – îl provocă scriitoarea.

–De pildă, într-o zi Tirenti înota pe sub apă cu trestia în gură, așteptând momentul să slăbească vigilența jăndarilor, ca să iasă la mal spre oraș când, un tânăr gătit cu haine din ștofă englezească ce se foia pe faleză, pleosc! – în apă.

Se aruncară mai mulți pescari după el, dar Tirenti, fiind mai aproape, îl scoase iute la mal. În emoțiile de moment, toată lumea a fost bucuroasă de salvarea tânărului și jăndarii n-au prins de veste că salvatorul era vânatul lor. După ce-și recăpătă suflul, băiatul povesti necazul ce l-a scârbit de veață. Însurat de trei luni, tânăra nevastă îl despera că nu-i de nicio ispravă la pat și că ea s-ar fi iubit înainte cu Tirenti și-a fost de o mie de ori mai bine. Salvatorul îl încurajă pe bărbat, zicându-i să meargă acasă fără să îi zică nimic femeii, promițându-i că-n mai puțin de-o săptămână va avea cea mai iubitoare soție. Îl conduse acasă și tot în aceeași zi îi trimise o depeșă drăcoasei neveste.

   Vreau să-ți arăt ce poati Tirenti. Vino la otelul Sankt-Petersburg seara la zece, la etaj, la camera 7. Sî pui parfum făr’ sî te sgârcești!

                                                            Tirenti

Dichisită, parfumată, plecă de acasă la ora târzie, spre oftica bărbatului său, alergând la râvnita întâlnire. Intrând în cameră, femeia i se aruncă uriașului în brațe. El îi ceru să se depărteze puțin și să facă o piruetă, apoi îi porunci să se dezbrace. Când femeia rămase complet goală, o privi fățiș, cu obrăznicie, studiind-o în toate locurile rușinoase, până femeia se simți stânjenită. Atunci, Tirenti îi luă toate hainele și i le aruncă pe geam, direct pe bulevardul circulat de lume:

    –Eu nu te pot iubi mai bine decât o face bărbatul tău. Ce-ți face el, face cu tot sufletul lui! Mie îmi ești indiferentă. Dacă insiști, fie! Te pot poseda pentru plăcerea mea, dar apoi te voi arunca pe geam ca pe acele cârpe. Alege!

Femeia smulse fața de masă, înfășurându-se la repezeală, și-o rupse la fugă fără alt cuvânt. Ajunse la timp, căci un geamgiu tocmai își lăsase harnașamentul cu lada de geamuri din spate, pregătindu-se de așa chilipir.

Privind-o de la geam, Tirenti o aplaudă în timp ce își recupera hainele de pe bulevard, strigând după dânsa:

    –Dacă mai faci bărbatului tău ce-ai făcut, data viitoare se va întâmpla în miezul zilei, de 10 Mai, să fie toată lumea pe uliți!