O CAFEA OTRĂVITĂ LA BUDAPESTA (I)

Multă vreme ne-a cam stat în gât scandalul ”Budapesta”. Pentru cine nu ştie, în anii ’80 Bucureştiul a fost zguduit de un scandal sinistru. S-a zvonit că la cârciuma cu ştaif, aflată la o zvârlitură de buzdugan de hala Unirii, reperul zero al capitalei, carnea şi organele excelent preparate erau furnizate de… morga centrală. Miliția a demarat o anchetă… Nedigerabilă informaţia, nu?

În acest context, șopârla a lucrat în mintea oamenilor, asociind mai degrabă Budapesta cu vestita cârciumă, decât cu capitala ”pohticioşilor” noştri vecini.

Anii au trecut, a venit zice-se Revoluţia şi, ca tot românul plin de curiozităţi, mi-am făcut vânt peste graniţă ori de câte ori am avut ocazia.

Rugbistul, cu două marcaje de pământ pe zodie, s-a fofilat cam de fiecare dată, rămânând la vatră. Având un fel de superstiţie legată de hotarele patriei, i-au expirat două paşapoarte neutilizate. Mie, nu!

Ajungând în Maramureş prin 2002, de Paşti, rugbistul m-a tachinat în faţa prietenilor, că numai eu sar pârleazul, având multiple aventuri europene.

Pe şapte mai, adică fix cu o zi înainte de aniversare lui Ingrid, nu chiar în spartul zorilor, l-am zgâlţâit pe domnu’ soţu’ zicând:

-Hai să-ţi dau un cappuccino la Budapesta!

-Hai!

Pupat copilul, plecat Cavnic, Baia Mare, trecem de Apa Sărată, ajungem la Satu Mare.

-Nevastă, noi străbatem toată planeta pentru cafeaua aia?

-Numai până la Budapesta, mon cher!

Rugbistul, bucureştean, gândind că Budapesta asta-i tot o cârciumă, șofă calm mai departe până hăt, în vamă la Petea.

-Nevastă, se cam termină ţara, nu mai dai cafeaua aia?

-Bărbate, după ştiinţa mea, pe vremea lui Burebista, ţara noastră ţinea până la lacul Constanz, deci şi aşezările Budapestei erau ale noastre. Știu, a luat-o Atilla şi ne-a lăsat în fruntarii mai înguste, dar am mai nimerit şi mai nimerim…

Când am oprit la un chioşc să iau cartea verde şi asigurările de sănătate, a simţit rumânu’ că-i groasă. Am plătit pogonul de parale şi el a condus blând, că vitejiile la volan sunt mai costisitoare în afara granițelor. Aşa eram noi la tinerețe: mergem unul după altul până la capătul lumii!

Socoteala mea era defectă. Din rutină, ştiam drumul Arad-Budapesta, cam 250 de kilometri. Ruta Baia-Mare-Budapesta a fost dublu şi un pic. Am vorbit tot drumul cu prietenii noştri din Cavnic. Era prima dată când abandonam copilul şi ne cam ciupeau remuşcările dar, Budapesta trebuia cucerită!

Soţul meu se lămurise, în sfârşit, că Budapesta la care mergem e tot un fel de cârciumă, da’ ceva mai mare şi reacţionase rezonabil, că dacă n-am fi rezonat şi la trăznăi, ce ne-ar putea ţine atâta vreme împreună?

O să spuneți, dragostea! Sigur dar, întotdeauna mai trebuie ceva… Eu am ales să-i ofer soţului meu multă, multă acţiune, că așa mi-a fost la îndemână! Cu mine, n-a prea avut timp rumânul să se plictisească!

Pe autostradă, în apropiere de Budapesta, am luat pulsul motelurilor: ieftin ca braga, cam 7 dolari de căciulă la standard de cazare austriac.

Ajunși la Budapesta, ne-am băut câte un cappuccino ultracentral, băgând și câte-o îngheţată plus un cola, apoi am plecat hai-hui în oraş. Pe Podul cu Lanţuri, am rămas într-un ambuteiaj, între două autocare. Pe stânga şi pe dreapta veneau cetăţenii de la un miting electoral, toţi cu sticla de Palinka sau măcar câte o bere, cum eu n-am mai pomenit: sticle şi cocarde alb-roşii-verzi la toată populaţia!

Ecomon, soţul meu opreşte motorul, deschide geamurile şi dă muzica tare. În câteva minute începe balamucul:  valul de hungarioţi se blochează în jurul nostru! Încep să ne bâstâcâne maşina, încercând să ne răstoarne în Dunăre. Am închis geamurile, am blocat uşile. Am înţeles repejos supărarea: cd-ul cu formaţia Hora le polua văzduhul unguresc cu melodia CÂNTĂ ROMÂNE. Nu era premeditat dar, pe soţul meu îl năpădise dorul de ţară.

Întenționau să ne rostogolească în Dunăre, dar fiind beţi, nu se prea înţelegeau între ei. Împingând cu furie din toate părţile, nu reuşeau decât să ne creeze un balans înspăimântător. Nu ştiu exact ce strigau în ungureşte dar, româneşte suna foarte concis: MORI! MORI! MORI!

După vreo 15 minute în care micul Clio a rezistat, valurile de manifestanţi, care se întorceau de la mitig, i-a împins forţat pe atacatori. Noul val migrator, nemaiauzind melodia, au trecut indiferenţi pe lângă noi, smulgându-i şi pe agitaţi din dispozitiv.

Am scăpat doar cu sperietura, am făcut câteva dure prin oraș și am parcat mai la dos. În două restaurante, am fost refuzaţi. Ori se intra cu parolă, ori românii şi câinii nu aveau acces în restaurantele respective. Noi am explicat că-n România ungurii intră şi în parlament, dar tipul mi-a zis într-o română chinuită că-i ia gâtul trădătorului Marko Bello. Să mai zici că corb la corb nu-şi scoate ochii!…

Un tip a venit după mine,  inginer român stabilit în Budapesta de zece ani şi, mi-a indicat o şaormărie unde vânzătorul era din Negreşti Oaş. Am mâncat shaorma pe o bancă, lângă statuia lui Matei Corvin.

Fără să ceară voie, lângă noi se așează o namilă cu mustăți și pălărie de gabor. Mâncâdu-l ori în fund ori după ureche, plin de mândrie și de sos picant, soţul meu îi comunică zdrahonului că Matei Corvin este român de-al nostru.

Tipul îi răspunde jovial că nu e cazul să vorbească în engleză, fiindcă a fost după revoluţie cu ajutoare în România şi s-a stabilit la Timişoara timp de şapte ani. Nu-i place politica de învrăjbire a lui Tokeş şi el a văzut că între români şi unguri treburile-s paşnice.  Vorbeşte binişor dar, stâlceşte mult. Îi zic că-i un tip valabil şi că eu am prieteni unguri. Totuşi, mă pişcă limba şi-i spun că eu, studentă fiind, după Revoluție am primit conserve de ghiveci şi lapte praf ungureşti, toate expirate.

O zice p-aia cu calul de dar nu se caută la dinţi, dar și că nu trebuie să te încrezi în unguri nici când îţi fac daruri. Pleacă râzând prietenos apoi se răzgândește și se întoarce:  zice soţului meu.

-Ai nevastă deşteaptă, o vreaU şi eu una…- se adresează el soţului meu.

Vorbind stâlcit, soţul meu înţelege că ungurul ”o vrea şi el o dată” şi-l înjură năpraznic. Bun cunoscător al înjurăturilor româneşti, ungurul pricepe că n-a fost înţeles.

Reiau dialogul în engleză şi se înţeleg: îşi dau mâna. Relaţiile româno-ungare se sfârșesc paşnic.

Cafele, shaorma, sucuri, vreo 14 dolari, telefoanele cu copii 142, benzina 100, asigurările de sănătate și cartea verde, care atunci se plătea separat, vreo 150. Aventurile dramatice abia încep. Va urma…