PUTEREA BLESTEMULUI

fragment din romanul Pisica cu papion

autor Doina Popescu-Brăila

PUTEREA BLESTEMULUI

      Matei trecea prin momente dramatice.

Bella era plecată de şase luni la o perfecţionare  în Olanda  şi viaţa lui intrase în vrie. De câteva săptămâni lucra în gol la un proiect pe cât de genial pe atât de fantomatic: se suspendase bugetul pentru un termen necunoscut. Bella îl exaspera răspunzându-i rar la telefon. Viaţa, fără alintări şi fară sex, trecea monoton şi mizerabil. Măcar dacă ar fi băut ar fi suportat  mai uşor tirania timpului. O problemă congenitală la fiere nu-i lăsa nici măcar această bucurie.

În lipsa hârjoanei în scutece avea o singură pasiune: nuci, alune, fistic, seminţe; orice  în coajă! Bella îi  spunea că, în altă viaţă, precis a fost neam de… veveriţă! Dotat, ca un mare pasionat, avea un ciocănel de argint,  o bijuterie rară. Plătise o avere la consignaţia de pe strada Covaci, achiziţie preţioasă, din vremea când era student. Depozita cojile într-o vază fixată pe un soclu de marmură gravat cu vulturul imperial, un cobalt reuşit cu două anse meşteşugite din bronz aurit ce delimitau două medalioane. Primul, pictat în prim plan cu un Napoleon deja obez, cu un penis exagerat de mare, bombând pantalonii albi, mulaţi, celălalt medalion reprezentând finalul victorios al unei lupte: împăratul înconjurat de generali lângă un car de luptă austriac răsturnat. Piesă frumoasă din timpul  Primului  Imperiu, vaza avea o cotă ridicată la casele internaţionale de licitatie, undeva spre 2. 000-2. 500 de dolari. Drept nicovală avea o scrumieră masivă, un bronz semnat, din aceeaşi epocă cu vaza. Intrat în zodia dezastrelor sorbi amarul până la ultima picătură: într-o seară trase de firul de la laptop şi scrumiera masivă căzu de pe noptieră exact peste vaza care-şi avea locul ori în pat ori lângă pat.

―Două mii de dolari! Două mii de dolari… ţăndări într-o secundă! La dracu’! Mai bine o vindeam! De azi mă cheamă Ştift! Şomer, tolomac, idiot, falit, turtit! Gata! Gata cu porţelanurile scumpe!… Sunt neîndemânatic ca un hipopotam! –urla Matei furios.

Resemnat, dar neconsolat, plecă prin consignaţii şi anticariate după altă vază. Ori chinezisme  de doi bani, ori piese  indecent de scumpe: nu se atinse de nimic… Rătăcind pe străzi, nimeri  un magazin S.H. cu mobilă din Olanda. Fără un scop anume, intră curios, fiindcă de la plecarea Bellei avea,  parcă, un fel de obsesie cu Olanda. La preţuri modice, în jur de 50 de dolari bucata, găsi un platou enorm, o cană de bere model Tavern şi-o vază, toate  din cupru cu o superbă patină, hammered handmade, marfă frumoasă, lucrată  în alt veac de meşteri ciocănari.

Bucuros de achiziţie, ajunse  acasă, puse platoul  pe o noptieră şi-l umplu cu fructe, vazei îi găsi locul lângă pat, dar se răzgândi şi-o cocoţă în pat, plină cu alune şi fistic, iar cana Tavern o păstră pentru pus coji. Mulţumit, mângâie ultimii  trandafiri aduşi Bellei, uscaţi încântător şi adormi cu amintirea ultimei nopţi de dragoste. Visele erotice îl chinuiau ca în adolescenţă şi dimineaţa găsea cearşaful făcut cort. Îşi propusese să nu se mai atingă, dar nu mai era sigur de nimic şi se răţoia singur în oglidă:

– Amice, dacă nu te astâmperi o să-ţi zic Lăbuş!

Când părea că viaţa s-a întors, în tipare cunoscute, un telefon aiuritor îi strică iar liniştea.

Singura lui rudă rămasă după moartea tatălui, o mătuşă elegantă, damă bine, cu potenţial  în multe privinţe, ajunsă la vârsta de 69 de ani suferise o cădere psihică. Motivul probabil… apariţia unor  discrete riduri pe gât, condimentate cu o decepţie în amor…

De la dezastruoasa descoperire în oglindă până la fapta amarnică nu poate nimeni preciza dacă s-au petrecut clipe, minute sau ore. Cert este că funia a fost de soi şi procedura a fost un succes: moarte prin spânzurare!

Singur, zguduit, derutat, trist şi lipsit de experienţă, a lăsat-o în frigider, la morgă, până în ziua înmormântării.

Un bun amic, preot, i-a plasat un pont mişto, astfel c-a înmormântat-o  aproape gratis la ţară, într-o  margine  de cimitir fiindcă…―de!―sinucigaşii nu sunt morţi-model şi nu au loc pe aleile centrale!

O hâtră de verişoară de-a treia, ştiind-o pe tanti plină de aur, a forţat capacul copârşeului în speranţa unui chilipir…

O figură hâdă,  de vrăjitoare, vânătă, cu nasul descărnat, cu zăpadă în gură le-a îngheţat sângele în vine. Groparii au bătut capacul  în cuie  de cinci, şi toţi au răsuflat uşuraţi. Când s-a aruncat pământ, după datină, un nepot, sătul de aerele de şefă a familiei cu care tartoriţa terorizase tot clanul, a luat un bolovan de pământ negru, la vreo cinci kile şi, în pas de vals, s-a apropiat de groapă aruncându-l cu eleganţă studiată peste sicriu. Spontan, cei prezenţi au fost tentaţi să aplaude, dar prezenţa popii i-a domolit.

Matei nu se-aştepta să-i pese. Era ştiut că tanti Dana îşi urmărise scopurile cu cerbicie. Faţă de nepoţi avusese doar o răutate pe limbă sau o palmă peste ceafă.

Nopţile nu putea să pună geană pe geană,  fiindcă chipul fioros, cu zăpadă la gură, îi exploda pe retină.

După multe nopţi nedormite înţelese adevărul hidos: la morgă se extrăseseră dinţii din aur de 24 de carate ai mătuşii  şi i se umpluse gura cu zăpadă tocmai ca să taie cuiva cheful  să se uite mai atent şi să constate sinistrul jaf. Fuse şi se duse! Se simţea hăituit: concluziile jafului nu-i aduseră nopţi mai liniştite şi, la câte răutăţi făcuse tanti, mare brânză să-l şi  bântuie puţin! În fond, negăsind niciun motiv serios şi plauzibil ca tanti să fi reacţionat ca o liceană nevricoasă la o banală decepţie în amor, se întreba, pe bună dreptate, dacă nu se spânzurase tocmai ca să-l poată teroriza mai bine şi în viitor…

Amintiri răvăşitoare din copilărie şi  adolescenţă îi năvăleau pe retină: tanti intra vijelios peste el în baie şi-l freca cu piatra ponce pe tot corpul până-i dădea sângele, interdicţia  de a folosi  lumina la toaletă―că doar nu te pişi pe bani―sau gamela de un kil cu ceai de pelin amestecat cu anghinare pe care i-o turna zilnic pe gât erau doar câteva din răutăţile pe care i le servise tanti în mod regulat! Într-o noapte îşi aduse aminte: avea  în  şifonier un pulover tricotat de tanti Dana! Dumnezeule! Şi în bibliotecă: Biblia hazlie! Deschise geamul dormitorului, aruncă puloverul la întâmplare şi, cartea, bine ţintit, să nu facă pocinog la vreun parbriz. În sfârşit, adormi liniştit pentru prima dată după câteva săptămâni. Dar zilele următoare, în ipostaze cenuşii sau violet, tanti îi populă gândurile fără încetare. În fond, reuşise în viaţă prin forţe proprii, banii nu fuseseră o problemă, avusese amanţi celebri, cântăreţi de operă şi muzică uşoară şi cam toţi directorii şi activiştii importanţi din oraş. Ştia ce vrea de la viaţă şi dacă avea un interes dărâma munţii: prototipul de învingător care trece peste un hectar de cadavre ca să-şi atingă scopul! Dar, frumoasă, pedantă şi de o eleganţă înnăscută, şi-a greşit și epoca și oraşul! La Paris ar fi ajuns cineva! De ce nu a ajuns la Paris? E o poveste-ntreagă!

Altă tartoriţă a familiei―alintată Satana―era o ghicitoare de succes. Ele―două pietre tari―îşi ziceau vorbe grele cam la fiecare întâlnire.

În genere se evitau, dar evenimente  majore într-un clan, nunţi, botezuri, înmormântări, le aduceau inevitabil faţă în faţă şi atunci să te ţii!

La un parastas, voinică şi mai bine sprijinită de stâlpul porţii, tanti îi dădu Satanei un brânci meşterit. Dar atunci când se repoziţionă zgripţuroaica bătrână faţă de linia orizontului, să te ţii  strigături!

S-au zis multe vorbe grele, dar una i s-a înfipt lui tanti în urechi şi i-a controlat toată viaţa:

  – O să mori în aer, bestie!―a şuierat bătrâna.

În urmă cu câteva decenii, la Călimăneşti , tanti a cunoscut un medic neamţ, fercheş şi culant. Era gata―gata să se mărite via… MÜNCHEN! Era prin ’80, când toţi aveam obsesii Vest, dar gândul de a pleca cu avionul a spulberat scurt planurile matrimoniale. Că… de!―ginerică fiind capitalist, nu avea voie să circule după chef, ca Vodă prin lobodă  şi, cum avea bilete dus―întors la avion, cei de la ambasadă  i-au atras atenţia  că-n România comunistă nu-i loc de tangouri  şi trebuie  să plece musai cu avionul, nu se face niciun rabat!

Rămasă solo și  la sol, dar prinzând gustul străinilor laibări la pungă, anul următor găsi un entrepreneur francez, dar―ghinion!―şi amorezul franţuz avea bilet dus-întors de avion şi… s-a lăsat păgubaşă! Ştia că scorpia de babă, ghicitoare cunoscută,  avea mari performanţe în domeniu, astfel că se temea cumplit că va muri în aer, motiv temeinic să nu urce nici măcar în telecabină vreodată!  Oricum, cheful de străinătăţuri îi trecuse brusc când,  în aşternuturi impecabil apretate, un ofiţer de securitate îi explicase că amanţii Vest o cam aburiseră, fiindcă dacă făceau într-adevăr demersuri ca să se căsătorească cu ea, ar fi aflat că un cetăţean român primeşte aprobarea de la autorităţi pentru căsătoria cu un cetăţean străin abia după trei ani. De regulă, dorinţa de a pleca era atât de mare încât, în speranţa că se va vedea cu mult râvnitul paşaport şi cu verighetă din aur capitalist pe deget, cetăţeanul român ceda şi semna angajamentul de iubire eternă a patriei socialiste, solicitat de ofiţerul de securitate. Uneori statul îi elibera, în sfârşit, acceptul, alteori… ba! Dar mai devreme de trei ani, nu prea se întâmplase…

Năucitor! Să cultivi din anii ’70 Aloe vera pe balcon, să îţi prepari singură geluri, când lumea ştia  doar despre ceai de sunătoare  şi  banalul muşeţel! Să iei trenul la clasa a II―a ca o biată provincială ca să recoltezi Ginko Biloba din Parcul Libertăţii―astăzi Carol―în ironii subţiri sau hohote leşinătoare―pe la spate, evident!―ale verişoarelor care azi îşi toacă pensia pe Tanakan? Să bei an de an saci de ceaiuri de anghinare, pelin, angelică, rostopască, brânca ursului, asortate temeinic cu două ore zilnice de exerciţii  fizice ―ca să ce?―să te declare nea Costică de la morgă cel mai sănătos mort care i-a trecut prin mână în 30 de ani de carieră?!

La câteva luni după înmormântare, lipsit de spirit mercantil, Matei  a vândut apartamentul dichisit al mătuşii complet mobilat, lăsând de izbelişte cojoace, blănuri şi tot ce avea tanti prin şifonier. O fracţiune de secundă zăbovi cu regret în faţa bibliotecii, legătorie de lux―piele și aur! Se uită cu jind în vitrină, la porțelanuri franțuzești, cristaluri sclipitoare―precis  valorau o avere! Covoarele manuale de mare preţ, țesute în Persia și Bukhara, pe care defuncta le adora erau adunate într-o stivă. Nu! Decât să-l bântuie toată viaţă, mai bine, nu! Oricum, din copilărie nu se prea dădea în vânt după morţi, dar viaţa îi jucase o festă şi, la serviciu, cadavrele intrau în fişa postului.

Îşi petrecu timpul chinuit de dorul Bellei, năucit de nopţi nesfârşite, populate de coşmaruri cu morţi chirciţi în ştreangul mov, lucios, atârnând de ţeava de apă caldă.

Ce ironie: tanti Dana se spânzurase cu un şnur mov, strălucitor, stabilind un nou standard al eleganţei funerare!  Dar, mai ales, murise în aer!

Singura bucurie, alune, nuci, seminţe…

Mai erau doar două zile până la venirea Bellei. Matei îşi comandă un tricou cu un veveriţoi musculos spărgând o nucă cu… pickhammer-ul.

Spre marea lui bucurie, Bella se întoarse acasă cu o zi mai devreme. Câte nu aveau să-şi  povestească!

Femeia inventarie rapid camera, mulţumită că toate erau la locul lor, mângâie trandafirii uscaţi artistic apoi, ca muşcată de şarpe, se întoarse spre el?

– Iubi! Ce-i trăznaia aia-n patul nostru?

Matei se uită mirat, apoi spuse cu aplomb:

– A, vaza aceasta? Am spart Primul Imperiu şi am luat frumuseţea asta patinată de la un S.H. cu mobilă olandeză. Veveriţoiul tău prăjeşte alune, fistic, migdale, seminţe. Doar mă ştii―singurul  viciu major!  Le amestec şi le pun aici.  Am dormit cu ea în pat în fiecare noapte! Matei strânse vaza la piept şi veni spre Bella în paşi de dans:

– Eşti geloasă, iubi?

Lividă, Bella articulă stins:

–Avea şi gazda din Olanda una identică pe şemineu: urna funerară a familiei! După ce-i prăjeau pe cetăţeni, cenuşa o puneau acolo, la păstrare…

Femeia îţi luă bagajul şi, până să se dezmeticească Matei, ieşi ca o tornadă fără să mai închidă uşa.

DECÂT GHEBOS, MAI BINE NEBUN!

fragment din romanul COMISIA ZÜRICH

Se înnoptase vârtos. Cerul prădat de stele, arăta ca o coală de sugativă, pătată de cerneală sinilie. Luna plină, palidă şi încercănată, rânjea obscen, ca o codoaşă parşivă când îşi capătă arginţii. Îi era bine. Câştigase 720000 de franci, şi clinica mergea grozav. Kefra opera nemţi cu bani la foc automat, iar planul pus la cale cu Borin, anunţa milioane grele, cu efort subţire. Iar din bâzdâcul lui Edith cu săpunurile ieşeau lunar o roabă de bani. Se extinsese şi la pastă de dinţi,  şi producea şi apă de gură. Contractul cu armata crescuse de 10 de ori în valoare. Distribuţia se întinse şi la internate şi hoteluri. Pe muierea asta o ducea capul, nu glumă!

Doar că, în scutece nu se mai întâlniseră niciodată. De la împuşcătura ticălosului de Meyer, se pare că nu i se mai scula, neam. Se întreba dacă nu era Edith de vină, că nu îl mai atrăgea. Privirea tăioasă şi spiritul ei critic, îl tuflea de fiecare dată. Era o singură cale să afle. O prostituată ieşea din discuţie, fiindcă obsesia lui pentru curăţenie îl inhiba. Din liceu, când colegii lui se duceau înfriguraţi la un bordel ieftin de mahala, el zicea pas, văzând în prostituate doar latrine publice. Şi ciudatul ăsta de Borin Alois, ce imbecil!. În afară de armata de metrese, pe care o întreţinea cu mare cheltuială, bălea după toate curvele stridente prin şantanuri, şi-şi petrecea viaţa, mai mult cu dânsa-n băţ şi cu izmenele la glezne. De mult pusese ochii pe Lida. Fusese ziua ei liberă. Numai de nu s-o fi culcat, sau mai rău, să nu fie călare cu vreun golan. Locuia într-un apartament cochet, într-o anexă izolată în spatele clinicii. Frumoasă şi focoasă, asta îl va scula şi din morţi!

O găsi singură, abia ieşită de sub duş, uscându-şi părul cu un prosop moale. Aburul îi rumenise obrajii, şi pielea mătăsoasă avea o coloraţie superbă. Îi zâmbi cu dinţii ei frumoşi, părând fericită că îl vede. Dobritza întoarse cheia în uşă, cu o mişcare febrilă, şi tăbărî pe ea, fără nicio introducere.

Lida, fierbinte şi pisicoasă, se lăsă în voia lui, de parcă-l aştepta.

– Ce dracu’! Intră mai mult în mine decât în toanta asta! Curvă de doi lei, nu eşti în stare de nimic! Credeam că eşti în stare! Cum să mi se scoale, când stai capră, la toţi derbedeii târgului! Barem, ţi-a scăpat vreunul? Sigur că nu, te-ai întins cu toţi, vită încălţată! Poate iau vreo boală de la tine, scârbă ordinară! Ştefan şuiera şi gâfâia în zadar, ca un ceainic rusesc, ce dădea în clocot. Neputinţa lui era totală. To-ta-lă! Şi, acum, uite că tâmpita asta îi ştia secretul. De umilinţă şi furie o strânse de gât, până o simţi cârpă moale. O privi îndelung cât era de frumoasă şi se miră, cât de repede murise. Se simţea puternic şi stăpân pe situaţie, dar puţin ostenit. O împinse pe covor, şi se lungi pe pat.

Gândul i se duse la Luiza, fata directorului şcolii. Era spre sfârşitul clasei a şaptea, şi primăvara le dădea hormonii în clocot. Toţi băieţii vorbeau numai de fete, şi de fantezii deocheate. Toţi îl tachinau, că nu are nici o iubită. Era cel mai bun din clasă la învăţătură, dar era terorizat de coşuri, prea slab, înalt şi adus de spate ca un cocostârc. Ca să iasă deasupra, se grozăvi că iubita lui secretă este Luiza, frumoasa blondă pistruiată, pe care o plăceau toţi. Începuseră să îl privească, unii cu admiraţie, alţii pieziş şi cu invidie ascunsă, ca pe un mascul periculos. Mai erau două săptămâni până la Balul Primăverii şi parcă dăduse strechea în toţi. Vorbeau măscări şi se lăudau cu aventuri închipuite şi furtunoase partide de amor şi probabil asta le mai estompa complexele. Era în curtea şcolii cu toţi băieţii şi Luiza trecu zveltă pe lângă ei. El îşi umflă pieptul băţos. Doar trecea iubita lui secretă!

Cornel, un derbedeu chipeş şi plin de tupeu, repetent a doua oară, îi ţinu calea Luizei:

– Luiza, este adevărat, că tu eşti iubita secretă a lui Dobritza?

Luiza îi cuprinse cu privirea poznaşă, flutură genele lungi, care îi dădeau atâta farmec şi rosti răspicat:

– Dacă Dobritza e tocilarul ghebos dintr-a şaptea, piei drace! Şi Luiza se îndepărtă râzând.

Hohotele ticăloşilor, unele grohăite, altele stridente, l-au urmărit până acasă. A alergat năuc, într-un suflet, direct în spatele coşarului, şi-a lipit călcâiele şi umerii de perete şi cu cartea de latină pe cap, a mers până târziu în noapte. Aşa şi-a petrecut fiecare moment liber din zi, luni în şir, cu voinţă încrâncenată, până şi-a corectat mersul. A început să se supravegheze şi nu a mai mers niciodată ghebos. Cum venea de la şcoală, punea cartea pe cap, pleca în poziţie corectă de la coşar şi trecea de grădina de legume, traversa via, straturile de lucernă, trecea de căpiţe, sărea pârleazul de la marginea gospodăriei lor şi trecea pe izlazul satului, fără oprire şi fără să scape cartea de latină din cap. Când îşi lua seama, cerceta speriat, să nu-l vadă careva, să nu ajungă în gura satului.

Fiind cel mai bun din clasă la învăţătură, directorul îi făcu onoarea, să îl ia în cancelarie, staroste, de ajutor la corectat tezele la română, celor din clasele mai mici. Toţi râvneau să ajungă staroste, dar norocosul era unul singur. Pentru Dobritza, era onoarea maximă ce putea să o capete în şcoală. Terminând corectatul, merse cu directorul în clasă, să împartă tezele şi să comunice elevilor notele. Călca apăsat în urma directorului, simţindu-se cu adevărat important. Intrând în clasă, stupoare. Toţi şcolarii, cu cărţile pe cap într-o linişte deplină, într-un du-te-vino prin clasă, de ziceai că-s apucaţi. Directorul, îşi scoase ochelarii tacticos, şi vorbi cu glas abia stăpânit.

– Poate cineva să-mi explice degrabă, ce ritual satanic se petrece aici ? Elev Dima, spune tu!

– Domnule director, ora următoare avem teză grea la matematică şi ne băgăm lecţiile în cap.

– Îmi zici mai pe scurt cum vine asta? Directorul era la limita răbdării.

– Cel mai bun la învăţătură, din clasa a şaptea este elevul Dobritza. Şi el aşa îşi bagă lecţiile în cap, în fiecare zi, prin grădină şi pe izlaz, ore în şir. Vrem şi noi să luăm note mari la matematică şi ne-am luat după el.

Directorul se întoarse siderat.

– Este adevărat, elev Dobritza?

Acuma decât ghebos, mai bine nebun. Cum era să se umilească într-atât, şi să aducă vorba de gheb? Recunoscu cu nod în gât şi glas alb-pierit.

– Adevărat, domnule director!- zise Dobriza încercând să-şi ţină curajul.

– Dobritza, m-ai dezamăgit definitiv! Nu mă mai pot baza niciodată pe tine! Nu meriţi să fii staroste, elev Dobritza! Nu credeam să fi un ţicnit de doi bani… Barbu îţi va lua locul. Şi îi întoarse spatele cu dispreţ făţiş.

Nenorocirea era deplină! Nu ştia să fi încercat umilinţă mai mare, niciodată în viaţă.  Şi toate, stârnite numai de scârba de Luiza. Se visă cum o strânge de gât. Ar fi vrut să o pună să-şi ceară iertare în genunchi dar, era atât de plăcut să-i zdrobească gâtul fragil în mâinile lui puternice, că nu se mai putea opri. Lacrimile fetei i se prelingeau pe mâini şi el strângea mai tare şi mai tare, strivind oscior după oscior, până fata dispăru cu totul între palmele sale.

Se trezi târziu, în faptul nopţii, odihnit şi înviorat. Ascultă cu atenţie mişcările nopţii. Linişte desăvârşită!

O cără pe Lida la automobil, uşoară fulg  şi o azvârli neglijent în portbagaj.

Pentru o clipă, jarul unei ţigări înţepă noaptea, dar nu-i luă seama.

Precaut, merse cu farurile stinse, până la anexele din spatele gaterului şi, cu manivela autoturismului sfărâmă lacătul. Căută între scule un hârleţ şi îl luă în portbagaj. Trase uşa cât să nu stea dată de perete şi să atragă atenţia. După aproape o oră de mers spre nord, opri într-o pădurice. O îngropă departe de drum, adânc şi fără grabă, apoi acoperi locul cu frunze şi crengi.

Lida şi Luiza, două stricate, le îngropase pe amândouă!

Mulţumit de treaba bine făcută, se întoarse în Geneva fără să privească în urmă. Se făcuse dimineaţă. Intră într-o cafenea şi servi micul dejun.  Avea o foame de căpcăun.

Hello world!

Welcome  to doinapopescu.wordpress.com! My story’s for you! Come here!