Pieton pe Calea Dudeşti

Aşa cum aţi observat toţi, am acumulat o mulţime de absenţe în hiperspaţiu dar motivat: am muncit ca să plătesc un pogon de facturi la furnizori, impozite nesimţite la stat şi taxe locale, ca să-mi pot trage sufletul şi să am sărbătorile liniştite. Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, liniştea mi-a rămas agăţată în minunatul Bucureşti.

Lumea zice că este periculos să zbori şi, în tinereţe, când pilotam avioane, se găseau destui care să-mi ţină predici despre viaţa periculoasă pe care o duc. Şi acum şofez o maşină sport cu pedala de acceleraţie cam lată şi-mi mai aud vorbe. Dar, nimic nu se compară cu o plimbare lejeră pe Calea Dudeşti.

Miercuri de pildă, în plină zi, mergând pe trotuar pe Calea Dudeşti, mă trezesc lovită năpraznic în dreapta spate, în fizicul meu robust de pieton. O Skoda argintie, B-98-VJN, un model gen combi, cred că Roomster îi zice, plecând vijelios cu spatele fără să se asigure, m-a izbit voiniceşte din plin. Fiind un model drept în spate şi format destul de înalt, stâlpul spate al maşinii m-a izbit pe toată suprafaţa corpului de la gambă până la umăr. Tânărul de la volan a râs amuzat de boroboaţă şi muşcând din sandwich mi-a spus că nu m-a văzut, apoi şi-a făcut loc în trafic mâncând liniştit.

Am gândit că tipul parchează în zonă şi se întoarce să mă ducă la spital dar după o vreme, lămurită că tipul a şters-o definitiv de la locul accidentului, m-am aşezat la mine în maşină până m-am mai liniştit, apoi, sperând că nu-i nimic rupt în mine, mi-am văzut de drum. Noaptea m-am zvârcolit de durere, aşa că a doua zi, în stadiul de şniţel, m-am dus la Urgenţă la Floreasca. Concluzia este că dacă ai zile scapi, dacă nu, să nu-ţi pui vreo speranţă în sistemul sanitar de urgenţă bucureştean. Ar fi multe de povestit, pornind de la lipsa de compasiune până la plictiseala afişată şi dezinteresul făţiş al unor cadre medicale.

 Aşa că, dragilor, acum mă gândesc la un leasing ca să-mi iau avion, fiindcă pe trotuarele patriei mi se pare cam periculos să mai circul.

Fabulă de actualitate

Toamnă târzie… Ploua şi vântul rece aproape că o smulgea de pe creaga copacului. Sleită de puteri, vrăbiuţa se prăbuşi în drum. Îşi simţea sfârşitul aproape când, un cal care trecu pe drum se bălegă peste ea. O căldură plăcută îi dezmorţi oasele. Se simţea din ce în ce mai bine. Ar fi putut sta aşa până în primăvară. Îi venea să ciripească de bucurie şi. de ce nu, chiar încercă un tril. Un motan care trecea pe drum îi auzi ciripitul, zgârmă în balegă şi o înşfăcă bucuros. Doar câteva pene mai rămaseră din biata vrăbiuţă.

MORALA: Nu oricine te bagă în rahat îţi face rău! Nu oricine te scoate din rahat îţi vrea binele!

CU RUGBISTUL ÎN VACANŢĂ

Rupţi de muncă, ajunsesem demult la concluzia că avem nevoie urgent de un concediu dar treburile firmei ne ţineau încă legaţi. Era sâmbătă dimineaţa. Rugbistul pune piciorul în prag:

-Gata! Sunt şi eu om! Vreau la munte! Hai la Durău!

-Durău? La dracu’n praznic?! Exclus! Găseşte ceva mai aproape de casă!

Rugbistul foieşte harta nehotărât şi se decide să

LIBERTATEA DE-A FI HIDOS

Mia era subingineră la uzina PROGRESUL,  Octav student în anul întâi. Aşa i-a prins Revoluţia.

Fiorul capitalismului i-a pus faţă-n faţă într-un autocar în drum spre Turcia.

El impresionat de genţile de rulmenţi pe care le putea procura ea, n-a mai ţinut cont că era cu 12 ani mai mare, mai ales că era fâşneaţă şi dincolo de cerceii uriaşi şi de fusta ei mini  nici nu prea vedea.

Ea, sătulă să-l înfunde cu bani pe mototolul de-acasă, care iubea traiul bun dar detesta excursiile la turci, se orientă spre muşchii lui Octav, numai bun să…

VACANŢĂ CU VACI

În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic. Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui,  la Stăncuţa, un sat pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă și-mi interziceau să mă apropii de ea. Mi-ar fi plăcut să mă joc în pădurea de pe mal dar ziceau că e locuită de lupul care scăpase cu bine din Scufița Roșie.

Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul. Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !

Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor. Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu  curcanii şi gâscanii. Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…

Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copiii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.

Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr.  Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul. Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă de pe pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.

Seara se-ncheia dramatic. Cirezile se-ntorceau de la islaz şi, din capul uliţei, se auzea un vuiet combinat din ropot de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau, ba se şi încălecau unele pe altele. Mai târziu am aflat de ce. Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!

Într-o zi, la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă. Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele, decât spânzurată de gard.

Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.

În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:

-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!

Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe care le mânca singur de fiecare dată.

Şi începea nenorocirea! Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente. Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată. Relatările erau vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi. Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:

– Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!

Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.

Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, trîgând nădejde că, poate, o fi totuși a lui, chit că baba n-avea niciun dubiu.

Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…

După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi. Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.

Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copiii au ieşit în mijlocul uliţei să strige:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.

Ziua următoare a plouat.

Lenuţa, o fată de clasa a VII-a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi, drept premiu că am fost îndemânatică, mi-a făcut o păpuşă de cârpe.

Rămase singure i-am explicat de nebunia copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, i-am povestit despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.

Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin. Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie. Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes. Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.

Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.

Şi ziua următoare, minune!

Au trecut avioane, copii au început să strige şi, eu mai tare decât toţi:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane. Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi pe copilul de 4 anişori.

Apoi, de la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat. L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş. Mi-a zis că n-are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.

Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila. Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea! Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.

Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor  la mamaia Mihaica, cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.

Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, sub ocrotirea caldă a mamaii Mihaica aveam alt curaj!

O LIMBĂ DE… ÎNGHEŢATĂ

Într-o dimineaţă, să fi avut vreo patru ani, întorcându-mă cu mama cu sacoșile pline de sticle de lapte, pe strada şcolii, chiar la colţ, (Simion Bărnuţiu colţ cu Leningrad), pe acoperişul unui wc dansau trei copilaşi: Lenuţa Roman, Nicuşor Roman şi Doru Preda. Se ţineau de mână şi dansau o horă stângace, cântând în gura mare:  A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Sinistrul refren m-a urmărit toată viaţa: o casă pe colţ, un wc zărit într-o curte în Chitila, o femeie grasă sau simplul nume de Lenuţa a fost destul să genereze un declic de coşmar: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Doamna Roman murise de icter iar în scurt timp, domnul Roman s-a însurat cu o femeie grasă din cale-afară.

Grasei, copiii îi spuneau mămiţica. Erau slabi, piele şi os, plini de vânătăi şi zgârieturi.

Lenuţa a devenit colega mea de clasă. În afara orelor de şcoală, purta chiloţi şi maieu tetra, fiindcă mămiţica era econoamă: iarna, zdrenţe căpătate din vecini şi ghete stâlcite în ultimul hal, pe ploaie- cizme de gumă şi un fâş caraghios.

Învăţătoarea o întreba de ce este plină de vânătăi:

-Am fost rea şi mămiţica m-a bătut, ca să mă facă mai bună!- răspundea Lenuţa mecanic.

Mămiţica era prea doamnă ca să muncească, aşa că Lenuţa şi Nicuşor duceau tot greul în casă.

Profesorii îl chemau pe domnul Roman la şcoală cerându-i să intervină în protejarea copiilor dar, acesta spunea invariabil că-şi iubeşte nevasta şi nu vrea s-o supere pentru fleacuri.

Dar, Lenuţa, veşnic flămândă, ne fura pachetele tuturor, inclusiv directorului şcolii, domnul Stănculescu, care avea cabinetul de aeromodelism pe un hol de trecere spre laboratoare.

La un moment dat, directorul îi lăsa intenţionat un pachet la îndemână.

Toţi eram copii necăjiţi şi cu diverse probleme acasă dar, ce se întâmpla cu cei doi frați era terifiant. Uneori ne nimeream să trecem pe drum exact când mămiţica îşi aplica corecţiile şi atunci ţipetele copiilor schingiuiţi ne provocau leşin.

Situaţia ne alarma pe toţi şi prin clasa a şasea, mai mulţi colegi ne-am dus la poarta grasei s-o rugăm să se poarte omeneşte cu copiii.

Grasa a ieşit la poartă şi ne-a spus răspicat că o iubeşte pe Lenuţa şi se sacrifică să crească progeniturile răposatei.

Atunci, Lenuţa a izbucnit:

-Mămiţica ne iubeşte! Mămiţica este atât de bună, că mă trimite să-i iau îngheţată şi dacă o aduc neatinsă, îmi dă voie să dau o dată cu limba pe ea.

Grecii s-au pus pe sărbătorit. Subit, mi-am amintit de bucuria naivă a copiilor care jucau pe acoperișul wc-ului: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

UMORUL CARE TE OMOARĂ

Am fost cu mama să facă o radiografie pentru o durere crâncenă în şale. Frecventăm acest medic de mai mulţi ani şi-l ţineam de mare specialist. În deschidere îmi face şi mie o ecografie din care rezultă că sunt sănătoasă tun.

-Dom’ doctor, dar la toate ecografiile îmi ieşeau nişte chisturi.

-Când asta?

-De vreo 15 ani încoace am făcut ecografii cam de două ori pe an şi au fost evidenţiate la toate…

-Ei, dacă n-ai murit în ăştia 15 ani de la ele, nici nu mai mori. Gata, nu le mai ai… Uită-le! Cred că ai înţeles bine: nu mori de la astea dar, binenţeles, tot mori tu de ceva, ori acum ori mai târziu… Ha, ha, ha!- râse înveselit de propria-i glumă nătângă.

Uluită de umorul negru al medicului aştept şi radiografia mamei.

-Doamnă, n-o să muriţi din durerea asta de şale: o să muriţi cu ea!

Mama face ochii mari.

-Da, doamnă! O să vă doară spatele până treceţi dincolo, acolo unde nu este nici durere nici suspin! Aveţi 70 de ani. De la o vârstă, rezolvarea la toate problemele-i dincolo …

Mama zice moale:

-Da, am citit prin reviste că după moarte nu te mai doare nimic. Dar credeam că asta-i aşa, ca să te încurajeze…

-Doamnă, eu reumatism vindecat n-am văzut dar ştiu sigur că pe morţi nu-i doare nimic… Vă rog să mă credeţi… E cel mai convenabil aşa…

Cinismul şi miştocăreala medicului ne-a uşurat punga cu 100 de lei dar ne-a turnat plumb în suflet.

Pe vremea lui Ceaşcă medicii din maternitate erau instruiţi să ne prelucreze să facem copii! Acum s-o fi schimbat instructajul? Gata? Liber la eutanasie?

PERICOL IMINENT: SAT FĂRĂ CÂINI

Trei ţărani stăteau de vorbă:

-Mă Ghio, atâta de ger că mi-o murit câinele-n cotineată, mă!

-Cum aşe, mă Ioane, mă?

-Ete-aşa mă! De la atâta ger a-ngheţat zăvoru’ la cotineaţă şi dacă n-am mai putut să-i dau de mâncare, a murit coteiu’. Ger, tată, ger…

-Şi mie mi-o murit câinele de ger!- zice şi Mărin abătut.

-Ei, nu zău? Cum?- întreabă Ghio şi Ion într-un glas.

-Apăi mie mi-a îngheţat apa-n fântână şi d-aia mi-o murit câinele, na! D-apoi, după ce a-ngheţat fântâna io apă n-am mai avut ş-am beut numai rachiu. Apăi care om beat mai gândeşte să hrănească câinele. A rămas în cotineaţa lui închis fără apă şi mâncare şi uite că gerul greu din iarna asta l-a pierdut. Ger, tată, ger…

-De la gerul ăsta a murit şi câinele mieu!-zice Ghio. Uite eram în spatele grajdului şi voiam să mă uşurez. Numa’ ce-o scot pe dânsa, îmi îngheţă pe loc şi-mi pică!

-Ei şi?

-Dau s-o ridic dar, altă dandana! Mâna…  lipită pă fermoar… Vine nevasta cu apă caldă, îmi slobozeşte mâna, când s-o iau pe dânsa de jos, câinele o înhaţă şi fuge cu ea. Alerg după câine!…  O mâncase! La aşa pagubă grozavă, am luat puşca şi l-am puşcat !

Ei, dragilor, dacă mai ţine gerul ăsta mult, rămâne satul fără câini!  Ger, tată, ger…

*****************************************************************

Acest banc este un experiment. Constatând din experienţa proprie că viaţa îţi oferă experienţe nebuneşti şi fiind bombardată din emisiunile de ştiri de tot felul de întâmplări hilare, mi-am propus să inventez ceva trăznit, apoi să caut pe Google dacă chiar s-a întâmplat ceva asemănător.

****************************************************************

Iată ce relatează Rompres, material preluat de acasă.ro:

O femeie din China a scăpat de închisoare, după ce şi-a lăsat bărbatul fără penis, pe care l-a tăiat cu un cuţit şi l-a aruncat pe fereastră. Bărbatul a reuşit să rămană conştient şi să conducă pană la spital, însă penisul nu i-a putut fi reataşat, întrucat i-a fost mancat de un caine de pe stradă. Potrivit Ananova, femeia, pe nume Yao Fengfang, a fost eliberată condiţionat, urmand să se afle sub supravegherea poliţiei pe o perioadă de trei ani. Ea nu a primit o pedeapsă mai aspră mulţumită soţului, Li Gengbao, care l-a rugat pe judecător să fie îngăduitor.  Bărbatul, de profesie şofer de taxi, a declarat că doreşte ca soţia sa să rămană în libertate pentru a avea grijă de el tot restul vieţii. Femeia şi-a ieşit din fire, cand a aflat că soţul îl înşeală cu fosta soţie. Cand acesta a venit acasă, ea l-a ameninţat că-l va transforma într-un eunuc, însă bărbatul n-a luat-o în seamă. Prin urmare, s-a dus să se culce, dar după cateva ore, în miezul nopţii, s-a trezit cu dureri groaznice în zona intimă. ‘Soţia ţinea în mană o mare parte din penisul meu. Am rugat-o să mă ducă la spital, dar a refuzat. Cand i-am cerut să-mi dea înapoi bucata de penis tăiată, a aruncat-o pe fereastră’, a povestit chinezul. La spital, a fost supus unei operaţii de urgenţă. Medicii au trimis angajaţi ai spitalului să-i găsească pacientului partea lipsă a penisului, însă s-a aflat că aceasta fusese mancată de cainele vecinului.

http://stiri.acasa.ro/articole/it-stiinta/a-r-mas-f-r-penis-t-iat-de-so-ie-i-mancat-de-un-caine

Dacă articolul vi s-a părut gogonat, uite cum a rămas un rus fără bijuterie

A fost lovit de chef de sex, dar s-a adresat cui nu trebuie… Rusul Alexander K., in varsta de 44 de ani, a baut atat de mult la o petrecere in aer liber, incat, la un moment dat, a vrut sa faca sex cu un raton. Micutul rozator nu a cazut prada avansurilor barbatului, ci l-a muscat atat de tare de penis incat i-a retezat jumatate din organ, noteaza life.ru. „Nu ne-a venit sa credem cand am primit un telefon de la spital si un specialist ne-a rugat sa facem autopsia unui raton care murise inecat cu o bucata dintr-un penis. Barbatul avea niste dureri groaznice, dar cand ma gandesc la ce a patit mor de ras”, a declarat un doctor veterinar. Rusul, originar din Volgograd, nu si-a gandit niciodata ca un weekend in natura cu prietenii se va sfarsi in chinuri. In timpul petrecerii la care s-au baut cantitati mari de vodca, barbatul a observat animalul langa un copac. „Era un animal mic si dragut cu o blana negru cu alb extrem de pufoasa si cu o coada extraordinara. Asa ca ne-am hotarat sa ne distram putin pe seama lui si l-am prins. Unul dintre prieteni mi-a spus ca ratonii sunt foarte prietenosi. Iar, din moment ce nu erau femei cu noi m-am gandit ca ratonul poate sa ma satisfaca”, a povestit acesta jurnalistilor rusi.Cand se astepta mai putin, ratonul l-a atacat si i-a retezat aproape jumatate din organ. Plin de sange barbatul s-a intors la prietenii sai, care au chemat ambulanta. „Am fost socati de imagine. Cum se poate gandi cineva sa faca sex cu un animal. Are noroc ca ratonul era sanatos. Va necesita totusi o operatie estetica pentru reconstruirea barbatiei. Insa, dupa parerea mea, ar trebui sa-si faca un consult psihologic cat mai repede”, a mentionat unul dintre chirurgi.

http://www.ziua.ro/news.php?id=22071&data=2009-02-27

Aviz amatorilor de bauturi tari! Cand intreci masura, ramai fara penis! Asta i s-a intamplat unui rus din Tver. A baut cot la cot cu fiul sau pana nu a mai stiut pe ce lume traieste. Rezultatul betiei a fost cat se poate de tragic: penisul i-a fost taiat chiar de fiul sau, mort de beat. Potrivit ProTv, cei doi barbati au baut fara masura, iar la un moment dat au inceput sa puna tot felul de pariuri stupide. Intr-un moment de maxima „inspiratie”, barbatul si-a tachinat fiul ca nu ar avea curaj sa-i taie penisul. Iar fiul, dorind probabil sa-i demonstreze tatalui cat de brav este, a luat un cutit, i-a dat pantalonii jos si i-a taiat organul sexual. Imediat dupa incident, barbatul a fost transportat de urgenta la spital. Medicii au reusit sa-i coasa penisul la loc, dar e foarte probabil ca acesta sa nu mai fie functional.

http://www.ziua.ro/news.php?data=2009-05-07&id=27427

Intamplare pe cat de dureroasa, pe atat de amuzanta! Politia din Hong Kong a primit un apel de urgenta din partea unui barbat aflat in mare suferinta intr-un parc!

Barbatul ramasese blocat si nu oricum, ci cu penisul prins intr-un orificiu al unei banci. Cand gemetele de placere s-au transformat in urlete de durere, nefericitul a reusit sa cheme o ambulanta. Medicii au incercat sa scada presiunea luandu-i sange, dar asta nu l-a ajutat prea mult pe barbat.

Se pare ca tanarul si-a dorit o noapte pasionala cu banca pe post de iubita, dar a patit-o rau de tot! In momentul de maxima placere, acesta a realizat ca nu-si mai putea scoate penisul dintre scanduri.

Pana la urma, a fost decupata o bucata din banca, iar omul a fost dus la spital cu tot cu “iubita”. Abia dupa patru ore medicii au reusit sa-l elibereze.

Astfel, patania barbatului a demontat un mit vechi de cand lumea: nu toti barbatii asiatici sunt mici! Si nu ne referim tocmai la statura…

http://www.u7.ro/penis-captivus-de-tot-rasul-ramas-infipt-intre-scandurile-bancii.html

Chiar dacă pare greu de crezut, gălăţeanul Constantin Mocanu a reuşit să îşi confunde propriul penis cu o găină. Enervat de zgomotul pe care aceasta îl făcea în fiecare seară exact când omul punea capul pe pernă, în 3 octombrie 2004, s-a decis să pună piciorul în prag şi să scape de pasăre. Mai mult adormit decât treaz şi cu un topor în mână acesta a luat găina de gât şi i-a tăiat capul. Mă rog, el şi-a închipuit că a tăiat capul găinii… De fapt, în mână a rămas cu prorpiul penis… L-a pus repede într-o pungă cu gheaţă, a ajuns la spital şi, aproape incredibil, a scăpat cu viaţă! Cu puicuţele nu ştim însă cum se mai înţelege.

Nu am pretenţia că am prezentat cazurile cele mai relevante dar, reţineţi morala: câinele este cel mai bun prieten al omului.

http://clujeanul.gandul.info/cluj/si-a-taiat-penisul-in-loc-de-gaina-a-scapat-in-cusca-tigrilor-s-a-injunghiat-pentru-a-testa-geaca-limitele-extreme-ale-prostiei-2841993

 

O CAFEA OTRĂVITĂ LA BUDAPESTA (I)

Multă vreme ne-a cam stat în gât scandalul ”Budapesta”. Pentru cine nu ştie, în anii ’80 Bucureştiul a fost zguduit de un scandal sinistru. S-a zvonit că la cârciuma cu ştaif, aflată la o zvârlitură de buzdugan de hala Unirii, reperul zero al capitalei, carnea şi organele excelent preparate erau furnizate de… morga centrală. Miliția a demarat o anchetă… Nedigerabilă informaţia, nu?

În acest context, șopârla a lucrat în mintea oamenilor, asociind mai degrabă Budapesta cu vestita cârciumă, decât cu capitala ”pohticioşilor” noştri vecini.

Anii au trecut, a venit zice-se Revoluţia şi, ca tot românul plin de curiozităţi, mi-am făcut vânt peste graniţă ori de câte ori am avut ocazia.

Rugbistul, cu două marcaje de pământ pe zodie, s-a fofilat cam de fiecare dată, rămânând la vatră. Având un fel de superstiţie legată de hotarele patriei, i-au expirat două paşapoarte neutilizate. Mie, nu!

Ajungând în Maramureş prin 2002, de Paşti, rugbistul m-a tachinat în faţa prietenilor, că numai eu sar pârleazul, având multiple aventuri europene.

Pe şapte mai, adică fix cu o zi înainte de aniversare lui Ingrid, nu chiar în spartul zorilor, l-am zgâlţâit pe domnu’ soţu’ zicând:

-Hai să-ţi dau un cappuccino la Budapesta!

-Hai!

Pupat copilul, plecat Cavnic, Baia Mare, trecem de Apa Sărată, ajungem la Satu Mare.

-Nevastă, noi străbatem toată planeta pentru cafeaua aia?

-Numai până la Budapesta, mon cher!

Rugbistul, bucureştean, gândind că Budapesta asta-i tot o cârciumă, șofă calm mai departe până hăt, în vamă la Petea.

-Nevastă, se cam termină ţara, nu mai dai cafeaua aia?

-Bărbate, după ştiinţa mea, pe vremea lui Burebista, ţara noastră ţinea până la lacul Constanz, deci şi aşezările Budapestei erau ale noastre. Știu, a luat-o Atilla şi ne-a lăsat în fruntarii mai înguste, dar am mai nimerit şi mai nimerim…

Când am oprit la un chioşc să iau cartea verde şi asigurările de sănătate, a simţit rumânu’ că-i groasă. Am plătit pogonul de parale şi el a condus blând, că vitejiile la volan sunt mai costisitoare în afara granițelor. Aşa eram noi la tinerețe: mergem unul după altul până la capătul lumii!

Socoteala mea era defectă. Din rutină, ştiam drumul Arad-Budapesta, cam 250 de kilometri. Ruta Baia-Mare-Budapesta a fost dublu şi un pic. Am vorbit tot drumul cu prietenii noştri din Cavnic. Era prima dată când abandonam copilul şi ne cam ciupeau remuşcările dar, Budapesta trebuia cucerită!

Soţul meu se lămurise, în sfârşit, că Budapesta la care mergem e tot un fel de cârciumă, da’ ceva mai mare şi reacţionase rezonabil, că dacă n-am fi rezonat şi la trăznăi, ce ne-ar putea ţine atâta vreme împreună?

O să spuneți, dragostea! Sigur dar, întotdeauna mai trebuie ceva… Eu am ales să-i ofer soţului meu multă, multă acţiune, că așa mi-a fost la îndemână! Cu mine, n-a prea avut timp rumânul să se plictisească!

Pe autostradă, în apropiere de Budapesta, am luat pulsul motelurilor: ieftin ca braga, cam 7 dolari de căciulă la standard de cazare austriac.

Ajunși la Budapesta, ne-am băut câte un cappuccino ultracentral, băgând și câte-o îngheţată plus un cola, apoi am plecat hai-hui în oraş. Pe Podul cu Lanţuri, am rămas într-un ambuteiaj, între două autocare. Pe stânga şi pe dreapta veneau cetăţenii de la un miting electoral, toţi cu sticla de Palinka sau măcar câte o bere, cum eu n-am mai pomenit: sticle şi cocarde alb-roşii-verzi la toată populaţia!

Ecomon, soţul meu opreşte motorul, deschide geamurile şi dă muzica tare. În câteva minute începe balamucul:  valul de hungarioţi se blochează în jurul nostru! Încep să ne bâstâcâne maşina, încercând să ne răstoarne în Dunăre. Am închis geamurile, am blocat uşile. Am înţeles repejos supărarea: cd-ul cu formaţia Hora le polua văzduhul unguresc cu melodia CÂNTĂ ROMÂNE. Nu era premeditat dar, pe soţul meu îl năpădise dorul de ţară.

Întenționau să ne rostogolească în Dunăre, dar fiind beţi, nu se prea înţelegeau între ei. Împingând cu furie din toate părţile, nu reuşeau decât să ne creeze un balans înspăimântător. Nu ştiu exact ce strigau în ungureşte dar, româneşte suna foarte concis: MORI! MORI! MORI!

După vreo 15 minute în care micul Clio a rezistat, valurile de manifestanţi, care se întorceau de la mitig, i-a împins forţat pe atacatori. Noul val migrator, nemaiauzind melodia, au trecut indiferenţi pe lângă noi, smulgându-i şi pe agitaţi din dispozitiv.

Am scăpat doar cu sperietura, am făcut câteva dure prin oraș și am parcat mai la dos. În două restaurante, am fost refuzaţi. Ori se intra cu parolă, ori românii şi câinii nu aveau acces în restaurantele respective. Noi am explicat că-n România ungurii intră şi în parlament, dar tipul mi-a zis într-o română chinuită că-i ia gâtul trădătorului Marko Bello. Să mai zici că corb la corb nu-şi scoate ochii!…

Un tip a venit după mine,  inginer român stabilit în Budapesta de zece ani şi, mi-a indicat o şaormărie unde vânzătorul era din Negreşti Oaş. Am mâncat shaorma pe o bancă, lângă statuia lui Matei Corvin.

Fără să ceară voie, lângă noi se așează o namilă cu mustăți și pălărie de gabor. Mâncâdu-l ori în fund ori după ureche, plin de mândrie și de sos picant, soţul meu îi comunică zdrahonului că Matei Corvin este român de-al nostru.

Tipul îi răspunde jovial că nu e cazul să vorbească în engleză, fiindcă a fost după revoluţie cu ajutoare în România şi s-a stabilit la Timişoara timp de şapte ani. Nu-i place politica de învrăjbire a lui Tokeş şi el a văzut că între români şi unguri treburile-s paşnice.  Vorbeşte binişor dar, stâlceşte mult. Îi zic că-i un tip valabil şi că eu am prieteni unguri. Totuşi, mă pişcă limba şi-i spun că eu, studentă fiind, după Revoluție am primit conserve de ghiveci şi lapte praf ungureşti, toate expirate.

O zice p-aia cu calul de dar nu se caută la dinţi, dar și că nu trebuie să te încrezi în unguri nici când îţi fac daruri. Pleacă râzând prietenos apoi se răzgândește și se întoarce:  zice soţului meu.

-Ai nevastă deşteaptă, o vreaU şi eu una…- se adresează el soţului meu.

Vorbind stâlcit, soţul meu înţelege că ungurul ”o vrea şi el o dată” şi-l înjură năpraznic. Bun cunoscător al înjurăturilor româneşti, ungurul pricepe că n-a fost înţeles.

Reiau dialogul în engleză şi se înţeleg: îşi dau mâna. Relaţiile româno-ungare se sfârșesc paşnic.

Cafele, shaorma, sucuri, vreo 14 dolari, telefoanele cu copii 142, benzina 100, asigurările de sănătate și cartea verde, care atunci se plătea separat, vreo 150. Aventurile dramatice abia încep. Va urma…

PUTEREA BLESTEMULUI

fragment din romanul Pisica cu papion

autor Doina Popescu-Brăila

PUTEREA BLESTEMULUI

      Matei trecea prin momente dramatice.

Bella era plecată de şase luni la o perfecţionare  în Olanda  şi viaţa lui intrase în vrie. De câteva săptămâni lucra în gol la un proiect pe cât de genial pe atât de fantomatic: se suspendase bugetul pentru un termen necunoscut. Bella îl exaspera răspunzându-i rar la telefon. Viaţa, fără alintări şi fară sex, trecea monoton şi mizerabil. Măcar dacă ar fi băut ar fi suportat  mai uşor tirania timpului. O problemă congenitală la fiere nu-i lăsa nici măcar această bucurie.

În lipsa hârjoanei în scutece avea o singură pasiune: nuci, alune, fistic, seminţe; orice  în coajă! Bella îi  spunea că, în altă viaţă, precis a fost neam de… veveriţă! Dotat, ca un mare pasionat, avea un ciocănel de argint,  o bijuterie rară. Plătise o avere la consignaţia de pe strada Covaci, achiziţie preţioasă, din vremea când era student. Depozita cojile într-o vază fixată pe un soclu de marmură gravat cu vulturul imperial, un cobalt reuşit cu două anse meşteşugite din bronz aurit ce delimitau două medalioane. Primul, pictat în prim plan cu un Napoleon deja obez, cu un penis exagerat de mare, bombând pantalonii albi, mulaţi, celălalt medalion reprezentând finalul victorios al unei lupte: împăratul înconjurat de generali lângă un car de luptă austriac răsturnat. Piesă frumoasă din timpul  Primului  Imperiu, vaza avea o cotă ridicată la casele internaţionale de licitatie, undeva spre 2. 000-2. 500 de dolari. Drept nicovală avea o scrumieră masivă, un bronz semnat, din aceeaşi epocă cu vaza. Intrat în zodia dezastrelor sorbi amarul până la ultima picătură: într-o seară trase de firul de la laptop şi scrumiera masivă căzu de pe noptieră exact peste vaza care-şi avea locul ori în pat ori lângă pat.

―Două mii de dolari! Două mii de dolari… ţăndări într-o secundă! La dracu’! Mai bine o vindeam! De azi mă cheamă Ştift! Şomer, tolomac, idiot, falit, turtit! Gata! Gata cu porţelanurile scumpe!… Sunt neîndemânatic ca un hipopotam! –urla Matei furios.

Resemnat, dar neconsolat, plecă prin consignaţii şi anticariate după altă vază. Ori chinezisme  de doi bani, ori piese  indecent de scumpe: nu se atinse de nimic… Rătăcind pe străzi, nimeri  un magazin S.H. cu mobilă din Olanda. Fără un scop anume, intră curios, fiindcă de la plecarea Bellei avea,  parcă, un fel de obsesie cu Olanda. La preţuri modice, în jur de 50 de dolari bucata, găsi un platou enorm, o cană de bere model Tavern şi-o vază, toate  din cupru cu o superbă patină, hammered handmade, marfă frumoasă, lucrată  în alt veac de meşteri ciocănari.

Bucuros de achiziţie, ajunse  acasă, puse platoul  pe o noptieră şi-l umplu cu fructe, vazei îi găsi locul lângă pat, dar se răzgândi şi-o cocoţă în pat, plină cu alune şi fistic, iar cana Tavern o păstră pentru pus coji. Mulţumit, mângâie ultimii  trandafiri aduşi Bellei, uscaţi încântător şi adormi cu amintirea ultimei nopţi de dragoste. Visele erotice îl chinuiau ca în adolescenţă şi dimineaţa găsea cearşaful făcut cort. Îşi propusese să nu se mai atingă, dar nu mai era sigur de nimic şi se răţoia singur în oglidă:

– Amice, dacă nu te astâmperi o să-ţi zic Lăbuş!

Când părea că viaţa s-a întors, în tipare cunoscute, un telefon aiuritor îi strică iar liniştea.

Singura lui rudă rămasă după moartea tatălui, o mătuşă elegantă, damă bine, cu potenţial  în multe privinţe, ajunsă la vârsta de 69 de ani suferise o cădere psihică. Motivul probabil… apariţia unor  discrete riduri pe gât, condimentate cu o decepţie în amor…

De la dezastruoasa descoperire în oglindă până la fapta amarnică nu poate nimeni preciza dacă s-au petrecut clipe, minute sau ore. Cert este că funia a fost de soi şi procedura a fost un succes: moarte prin spânzurare!

Singur, zguduit, derutat, trist şi lipsit de experienţă, a lăsat-o în frigider, la morgă, până în ziua înmormântării.

Un bun amic, preot, i-a plasat un pont mişto, astfel c-a înmormântat-o  aproape gratis la ţară, într-o  margine  de cimitir fiindcă…―de!―sinucigaşii nu sunt morţi-model şi nu au loc pe aleile centrale!

O hâtră de verişoară de-a treia, ştiind-o pe tanti plină de aur, a forţat capacul copârşeului în speranţa unui chilipir…

O figură hâdă,  de vrăjitoare, vânătă, cu nasul descărnat, cu zăpadă în gură le-a îngheţat sângele în vine. Groparii au bătut capacul  în cuie  de cinci, şi toţi au răsuflat uşuraţi. Când s-a aruncat pământ, după datină, un nepot, sătul de aerele de şefă a familiei cu care tartoriţa terorizase tot clanul, a luat un bolovan de pământ negru, la vreo cinci kile şi, în pas de vals, s-a apropiat de groapă aruncându-l cu eleganţă studiată peste sicriu. Spontan, cei prezenţi au fost tentaţi să aplaude, dar prezenţa popii i-a domolit.

Matei nu se-aştepta să-i pese. Era ştiut că tanti Dana îşi urmărise scopurile cu cerbicie. Faţă de nepoţi avusese doar o răutate pe limbă sau o palmă peste ceafă.

Nopţile nu putea să pună geană pe geană,  fiindcă chipul fioros, cu zăpadă la gură, îi exploda pe retină.

După multe nopţi nedormite înţelese adevărul hidos: la morgă se extrăseseră dinţii din aur de 24 de carate ai mătuşii  şi i se umpluse gura cu zăpadă tocmai ca să taie cuiva cheful  să se uite mai atent şi să constate sinistrul jaf. Fuse şi se duse! Se simţea hăituit: concluziile jafului nu-i aduseră nopţi mai liniştite şi, la câte răutăţi făcuse tanti, mare brânză să-l şi  bântuie puţin! În fond, negăsind niciun motiv serios şi plauzibil ca tanti să fi reacţionat ca o liceană nevricoasă la o banală decepţie în amor, se întreba, pe bună dreptate, dacă nu se spânzurase tocmai ca să-l poată teroriza mai bine şi în viitor…

Amintiri răvăşitoare din copilărie şi  adolescenţă îi năvăleau pe retină: tanti intra vijelios peste el în baie şi-l freca cu piatra ponce pe tot corpul până-i dădea sângele, interdicţia  de a folosi  lumina la toaletă―că doar nu te pişi pe bani―sau gamela de un kil cu ceai de pelin amestecat cu anghinare pe care i-o turna zilnic pe gât erau doar câteva din răutăţile pe care i le servise tanti în mod regulat! Într-o noapte îşi aduse aminte: avea  în  şifonier un pulover tricotat de tanti Dana! Dumnezeule! Şi în bibliotecă: Biblia hazlie! Deschise geamul dormitorului, aruncă puloverul la întâmplare şi, cartea, bine ţintit, să nu facă pocinog la vreun parbriz. În sfârşit, adormi liniştit pentru prima dată după câteva săptămâni. Dar zilele următoare, în ipostaze cenuşii sau violet, tanti îi populă gândurile fără încetare. În fond, reuşise în viaţă prin forţe proprii, banii nu fuseseră o problemă, avusese amanţi celebri, cântăreţi de operă şi muzică uşoară şi cam toţi directorii şi activiştii importanţi din oraş. Ştia ce vrea de la viaţă şi dacă avea un interes dărâma munţii: prototipul de învingător care trece peste un hectar de cadavre ca să-şi atingă scopul! Dar, frumoasă, pedantă şi de o eleganţă înnăscută, şi-a greşit și epoca și oraşul! La Paris ar fi ajuns cineva! De ce nu a ajuns la Paris? E o poveste-ntreagă!

Altă tartoriţă a familiei―alintată Satana―era o ghicitoare de succes. Ele―două pietre tari―îşi ziceau vorbe grele cam la fiecare întâlnire.

În genere se evitau, dar evenimente  majore într-un clan, nunţi, botezuri, înmormântări, le aduceau inevitabil faţă în faţă şi atunci să te ţii!

La un parastas, voinică şi mai bine sprijinită de stâlpul porţii, tanti îi dădu Satanei un brânci meşterit. Dar atunci când se repoziţionă zgripţuroaica bătrână faţă de linia orizontului, să te ţii  strigături!

S-au zis multe vorbe grele, dar una i s-a înfipt lui tanti în urechi şi i-a controlat toată viaţa:

  – O să mori în aer, bestie!―a şuierat bătrâna.

În urmă cu câteva decenii, la Călimăneşti , tanti a cunoscut un medic neamţ, fercheş şi culant. Era gata―gata să se mărite via… MÜNCHEN! Era prin ’80, când toţi aveam obsesii Vest, dar gândul de a pleca cu avionul a spulberat scurt planurile matrimoniale. Că… de!―ginerică fiind capitalist, nu avea voie să circule după chef, ca Vodă prin lobodă  şi, cum avea bilete dus―întors la avion, cei de la ambasadă  i-au atras atenţia  că-n România comunistă nu-i loc de tangouri  şi trebuie  să plece musai cu avionul, nu se face niciun rabat!

Rămasă solo și  la sol, dar prinzând gustul străinilor laibări la pungă, anul următor găsi un entrepreneur francez, dar―ghinion!―şi amorezul franţuz avea bilet dus-întors de avion şi… s-a lăsat păgubaşă! Ştia că scorpia de babă, ghicitoare cunoscută,  avea mari performanţe în domeniu, astfel că se temea cumplit că va muri în aer, motiv temeinic să nu urce nici măcar în telecabină vreodată!  Oricum, cheful de străinătăţuri îi trecuse brusc când,  în aşternuturi impecabil apretate, un ofiţer de securitate îi explicase că amanţii Vest o cam aburiseră, fiindcă dacă făceau într-adevăr demersuri ca să se căsătorească cu ea, ar fi aflat că un cetăţean român primeşte aprobarea de la autorităţi pentru căsătoria cu un cetăţean străin abia după trei ani. De regulă, dorinţa de a pleca era atât de mare încât, în speranţa că se va vedea cu mult râvnitul paşaport şi cu verighetă din aur capitalist pe deget, cetăţeanul român ceda şi semna angajamentul de iubire eternă a patriei socialiste, solicitat de ofiţerul de securitate. Uneori statul îi elibera, în sfârşit, acceptul, alteori… ba! Dar mai devreme de trei ani, nu prea se întâmplase…

Năucitor! Să cultivi din anii ’70 Aloe vera pe balcon, să îţi prepari singură geluri, când lumea ştia  doar despre ceai de sunătoare  şi  banalul muşeţel! Să iei trenul la clasa a II―a ca o biată provincială ca să recoltezi Ginko Biloba din Parcul Libertăţii―astăzi Carol―în ironii subţiri sau hohote leşinătoare―pe la spate, evident!―ale verişoarelor care azi îşi toacă pensia pe Tanakan? Să bei an de an saci de ceaiuri de anghinare, pelin, angelică, rostopască, brânca ursului, asortate temeinic cu două ore zilnice de exerciţii  fizice ―ca să ce?―să te declare nea Costică de la morgă cel mai sănătos mort care i-a trecut prin mână în 30 de ani de carieră?!

La câteva luni după înmormântare, lipsit de spirit mercantil, Matei  a vândut apartamentul dichisit al mătuşii complet mobilat, lăsând de izbelişte cojoace, blănuri şi tot ce avea tanti prin şifonier. O fracţiune de secundă zăbovi cu regret în faţa bibliotecii, legătorie de lux―piele și aur! Se uită cu jind în vitrină, la porțelanuri franțuzești, cristaluri sclipitoare―precis  valorau o avere! Covoarele manuale de mare preţ, țesute în Persia și Bukhara, pe care defuncta le adora erau adunate într-o stivă. Nu! Decât să-l bântuie toată viaţă, mai bine, nu! Oricum, din copilărie nu se prea dădea în vânt după morţi, dar viaţa îi jucase o festă şi, la serviciu, cadavrele intrau în fişa postului.

Îşi petrecu timpul chinuit de dorul Bellei, năucit de nopţi nesfârşite, populate de coşmaruri cu morţi chirciţi în ştreangul mov, lucios, atârnând de ţeava de apă caldă.

Ce ironie: tanti Dana se spânzurase cu un şnur mov, strălucitor, stabilind un nou standard al eleganţei funerare!  Dar, mai ales, murise în aer!

Singura bucurie, alune, nuci, seminţe…

Mai erau doar două zile până la venirea Bellei. Matei îşi comandă un tricou cu un veveriţoi musculos spărgând o nucă cu… pickhammer-ul.

Spre marea lui bucurie, Bella se întoarse acasă cu o zi mai devreme. Câte nu aveau să-şi  povestească!

Femeia inventarie rapid camera, mulţumită că toate erau la locul lor, mângâie trandafirii uscaţi artistic apoi, ca muşcată de şarpe, se întoarse spre el?

– Iubi! Ce-i trăznaia aia-n patul nostru?

Matei se uită mirat, apoi spuse cu aplomb:

– A, vaza aceasta? Am spart Primul Imperiu şi am luat frumuseţea asta patinată de la un S.H. cu mobilă olandeză. Veveriţoiul tău prăjeşte alune, fistic, migdale, seminţe. Doar mă ştii―singurul  viciu major!  Le amestec şi le pun aici.  Am dormit cu ea în pat în fiecare noapte! Matei strânse vaza la piept şi veni spre Bella în paşi de dans:

– Eşti geloasă, iubi?

Lividă, Bella articulă stins:

–Avea şi gazda din Olanda una identică pe şemineu: urna funerară a familiei! După ce-i prăjeau pe cetăţeni, cenuşa o puneau acolo, la păstrare…

Femeia îţi luă bagajul şi, până să se dezmeticească Matei, ieşi ca o tornadă fără să mai închidă uşa.

NĂVLEGU’ DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE!(I)

fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ. Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi, în sfârşit, se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat.

Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Irinei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi, pe un bilet de tramvai mototolit, îşi scrise numărul de telefon. – Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

– Bună, Cici! Ce faci pe aici?

– Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

– Adică, tot divorţ?

– Tot!

– Te bate?

– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

– Adică, e o toană?

– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi, în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă! Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.

Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei. Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

– O căutam pe doamna avocat… – Eu sunt, drăguţă. – Aa… – Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.

– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

– O duc greu! Nu-mi arde de aventuri!

– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi păstrez colaborările! Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

– Ce meserie ai drăguţă?

– Sunt fotograf la o revistă!

– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia. Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată. În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu. Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

– Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

– Fotoreporter la o revistă…

– Aha…Cât câştigi?

– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi, peste umăr vorbi gros, tabacic:

– Atunci, caută-mă în Săptămâna Mare, că în timpul anului nu fac pomeni!

Irinei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă.

Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani.

Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere.

Secretara făcu prezentările:

– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina, că-i nepoata mea! O rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor cărora le iese bunătatea prin toţi porii dar, Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

– Desigur!

– Cu mine eşti în siguranţă! Eu n-o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te izmeneşti. Ne-am înţeles?

Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

– Încă un rând, Marcel!

Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea!

– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

– Să vă povestesc…

– Nu-i nevoie! Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că, de fapt, progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danello dar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi, care, după ce le mânca banii, pleca la vânâtoare de alţi fraieri.

Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă, la limita apoplexiei, strigă:

– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu şi, Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să-şi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Irinei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie. Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea.

De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?!

La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat. Se făcu apelul părţilor.

– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

– 29 noiembrie! Şi, nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale! Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ dar, asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina.

– Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier! – Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşte şi continuarea: SIFILIS CU PATRU CRUCI(II)