Romanul Fericire la pret redus

Aveam demult în minte romanul Fericire la preț redus dar tot nu-mi găseam timp să-l aștern pe hârtie. Pornind de la trei sau patru crochiuri din blog, scrise prin 2010, într-o zi de decembrie 2014 am mai schițat câte ceva.Pe 1, 7 si 9 ianuarie m-am mai învrednicit cu câteva pagini, la fel și pe 15 mai. Pe 23 mai, după o întâlnire explozivă cu cititorii, m-a apucat regretul că vine târgul Alba Transilvana și mă prinde cu cartea nescrisă, așa că am încins laptopul și… gata! M-am încadrat în timp să am cartea la târg. Însumate, toate zilele de truda au fost exact 12 pentru scris romanul+ o zi de corectură, adică 13, număr care-mi cam tulbură nopțile, dar ca să mă încurajez, am folosit și font de 13. Am îmbătrânit și pentru mine 12 este prea mic, 14 este indecent de mare.

Un calcul simplu îmi redă optimismul: 1+3+1+3=8

Așa da, opt este numarul meu norocos. Adunat la cele 20 de capitole, rezultă 28, un numar pe care-l iubesc.

Devenind flăcau de 14 ani, Nițică, eroul meu danubian din Copilul Dunării, mai face una nefacută si fuge spre Brăila, să-și scape bunătate de spinare de furia popii.

Mai jos, un fragment de roman în care am dezvoltat un crochiu din blog.

”Stăncuța, comună bogată de pe malul Dunării era tot un zumzet.

Se făceau pregătiri pentru nunta becherului Bebe Cocoș cu Nuți Pastramageoaica. Se tocmiseră lăutari tocmai de la Craiova, poloboacele de vin fură aduse de la Odobești, cașul de la Țăcău, telemeaua cu negrilică de la Gulianca, porcii din Balta Brăilei.

Nițică[1] își lustruia ghetele copleșit de senzațional.

Bulgăroaica[2] lucra o bluziţă de mână pentru ţăţica.

Scormoni prin cutia rotundă, în care cumpărase cândva de la Brăilă biscuiţi, cutie din tablă colorată, în care ţinea degetarele, acele, nasturii şi diversele mărunţişuri necesare lucrului de mână şi, negăsind ce căuta, îl strigă pe Niţică. Acesta isprăvind lustruitul botinelor se prinsese în joc, în mijlocul uliței. Lăsă cu părere de rău fripta cu ceilalţi puşti şi se prezentă la geam:

–Ghiaurule, să dai fuguţa la comperativă să-mi cumperi nişte copci! Uite, că n-am mărunţiş! Îţi dau un pol! Să nu te-mpingă păcatul să sminteşti vreo părăluţă pe acadele că-ţi rup fundu’! Într-o clipă să alergi şi să te întorci cu restul paralelor, că altfel nu mai ai zile bune cu mine! Te-nchid în beci în ziua nunții!

Temând grozava amenințare, copilul luă banii şi alergă spre cooperativă repetând în gând ca să nu uite: copci, copci, copci…

De când veniseră comuniştii la putere, prăvăliile se uniseră într-una singură, de-i zicea cooperativă. Aici găseai şi zahăr, și untdelemn, şi chibrituri, şi fier de coasă, gaz, gumari ori mărunţişuri de pasmanterie. Nevasta gestionarului, tanti Nela, se ţinuse cu mulţi bărbaţi din sat dar, de când veniseră comuniştii era persoană importantă în partid şi de aici i se trăgea mare fudulie şi, vai de acela ce se ducea cu gândul în trecut şi indrăznea vreo aluzie cât de neînsemnată!

Cum fusese în ajun zi de bani la CAP, lumea era în păr la prăvălie ca să-şi cumpere cele trebuincioase.

Niţică șezu cuminţel la rând, chit că era ştiut pentru firea zglobie și fără astâmpăr. În spatele lui era chiar  tovarăşul  învăţător ce se mânia din orice şi-i umfla palmele micuţe cu nuiaua, aşa că nu zicea nici breau. Când ajunse în faţă întinse polul dar nu reuşi să-şi aducă aminte ce anume trebuia să ceară. Repetase de-atâtea ori şi totuşi uitase cuvântul chiznovat.

Tanti Nela, mieroasă, îl întrebă:

–Ei, Niţă, nu mai eşti un mucos! Ia uite ce de bani ai la tine! Ce vrei tu, flăcău, de la tanti Nela?

–Fâstâc în gaură!- zise Niţică repezit.

Sătenii, cunoscând bine trecutul cu năbădăi al Nelei izbucniră în râs. Vânzătoarea sări ca muşcată de şarpe:

–Neobrăzatule! Aici eşti la prăvălie, nu la tractir!  Tovarăşu’ învăţător, ce educaţie îi daţi la şcoală?

La şedinţa de partid o să vă aduc în discuţie şi pe dumneata şi pe tac’su și pe bulgăroaică! Este inadmisibil!  Împieliţatu’ ăsta cu muci la nas trebuie pedepsit!

Cum hoţul strigă cel mai tare hoţii, cei care erau la rând şi se bucuraseră ani de zile de nurii Nelei, acum erau cei mai înverşunaţi de neobrăzarea copilului şi strigau şi ei că trebuie musai pedepsit.

Neliniştită c-a dat atâta bănet pe mâna lui Niţică, Bulgăroaica, porni val-vârtej la cooperativă, ca nu cumva să prăpădească ghiaurul polul pe halviță.

Intrată în prăvălie, găsi lume roată şi pe Niţică la mijloc, urechiat temeinic de învăţător.

–Ai venit la țanc, bulgăroaico, să vezi ce educaţie ai dat pramatiei de Niţă!-strigă Nela.

–Ruşine, bulgăroaico! Rușine! Huo!-strigau și alții.

–Dar ce-ai făcut, drace?- întrebă Dobriţa pe copilul care se zguduia de plâns cu urechile văpaie.

–În văzul tovarășilor, îmi face propuneri ruşinoase, dumnealui!- zise Nela viforoasă.

–Ba nu! Ba nu! Minte! Minte! Toți mint! Io am cerut numai fâstâc în gaură!-strigă copilul.

–Fă Nelî, dă fă nişte copci încoaci şi nu te mai prosti, că fac nişte bluzițe la ţăţici şi-am rămas fără copci! Ce-o hi în mintea ta? Ai stat capră la tot satul şi-acu ai vrea să strici şi ţâncii, fa? Cum ai auzit de gaurî, cum te-a mâncat între chiceri!

Femeile din rând, care-şi ştiau bărbaţii trecuţi printre picioarele Nelei, zvântând parale bune, prinseră ocazia să se răcorească:

–Fă, Nelî, cum ai văzut un pol în mâna copchilului, cum s-a trezit târfa din tine! Ce ciorili ţi s-a urcat  tovărăşia la cap, fă, că tot curva satului zghiarî-n tini!

Preoteasa, care prinsese drag de năzdrăvanul bălai și pirpiriu îl încurajă:

–Lasă Nițică! Șterge-ți lacrimile și, hai la mine acasă, să-ți dau niște gogoși tăvălite prin zahăr vanilat, cum îți plac ție!

Copilul își frecă urechile înroșite și se veseli brusc, că cine mai făcea gogoși în sat mai bune decât coana preoteasa?!

Intrând în curte, băiatul observă vreo zece coți de frânghii cu rufe, dar nicio izmană și nicio haină bărbătească.

–Coană preoteasă, dar părințelu’ Lisandru nu-și scoate niciodată sutana?

–Ei, cum s-o scoață? Să-i vază oamenii coada și copitele?- zise femeia râzând.

Copilul, care știa că popa nu-l suferă[3] și că n-ar privi cu ochi buni prezența lui, înfulecă degrabă ca să scurteze vizita dar farfuria de gogoși parcă nu se mai golea.

Preoteasa bănui motivul ce-l apăsa pe puști și-i puse gogoșile în traistă, fiind ora când părintele trebuia să apară.

Nițică, gândind că nimeni în neamul lui nu-l trata așa bine precum coana preoteasa, sărută mâna femeii și se lăsă mângâiat pe cap ca un motan.

Neavând copii, adesea preoteasa gândea că așa un copil vesel și isteț și-ar fi dorit, chiar dacă părintele nu-l suferea pe năzdrăvan. E drept că nici copilul nu încerca să-i intre popii la inimă, ba s-ar zice că lucra înadins să-i otrăvească acestuia zilele.

Că era nuntă ori înmormântare, mare minune să nu-i facă Nițică un pocinog.

Se zguduise satul în hohote de râs, atunci la înmormântarea lui Cristache, când din vina pocitaniei, fu prins părintele cu izmenele-n vine pe lângă văduva mortului[4]. Ca semn că așa ceva chiar de se iartă, nu se uită, sătenii îl botezaseră Părințelul Făcăleț.

Veni și mult-așteptata zi a nunții.

Toată suflarea era strânsă la Căminul Cultural, nunta Pastramageoaicei fiind evenimentul anului.

Pe pereți, cam la doi coți distanță una de alta, lămpi cu petrol lampant luminau încăperea. Flăcările, aruncând sclipiri complice păhărelelor de vișinată rubinie și țoiurilor de prunișoară cu licăriri de citrin, sporeau veselia în ochii nuntașilor.

Grijind să nu mai facă bestia bălaie altă drăcovenie, părintele Lisandru îi porunci să stea la masă la dreapta dumnealui, să-l potolească c-un dos de palmă la nevoie.

Nițică, având și pe coana preoteasa alături, nu suferi prea tare, ba se-ncurajă gândind că pe lângă popă va primi cele mai dulci bucate.

Niciun scaun nu era de-ajuns pentru bucile dolofane ale popii, așa că Sfinția Sa porunci să i se aducă jilț încăpător din biserică. Și unde să pui așa un jilț împărătesc decât în capul mesei?! Șezând alături, copilul se simțea privit de toată lumea, motiv să-și umfle pieptul cu importanță și să-și înfoaie chica, să pară mai înalt.

De altfel, după destăinuirea preotesei era leșinat să vadă copitele dumnealui și să-i pipăie coada, așa că începu să clocească planuri, cum să-i scoată popii sutana.

Cum în sat se punea mare preț pe băutură, mâncarea fiind lăsată mai la urmă, deși masa se întinsese de vreo două ceasuri, bucatele întârziau să apară. O cercetare adâncă ar putea scoate la iveală că la Stăncuța s-a inventat vorba de duh ce zice că mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie! Mesenii, golind paharele nu se sinchiseau, dar pe popă îl răzbi foamea, așa că-l trimise pe Nițică să zorească pe bucătărese s-aducă bucate măcar în dreptul sfântului burdihan.

La cuhnii, cumetrele se omeneau cu vișinată și plăcinte calde. Cu povesti de când era bunica fată mare, uitară de grija mesenilor. Nici cu pregătirea bucatelor nu prea se grăbeau, rostind domol: Ei, ce-i a face, ce-i a coace! Ia, mai dă o litră-n coace!

Băiatul li se alătură, îndopându-se cu plăcintă cu brânză și ștrudel de mere, ba rupse și dintr-un cozonac, atrăgând ocara unei babe mustăcioase.

Cum sătulul nu crede flămândului, Nițică nu se sinchisi de foamea părințelului și ieși mulțumit din bucătării, fără să sufle o vorbă.

Se întoarse spre locul lui la masa popii.

Preoteasa era ieșită cu treburi muierești, așa că Nițică găsi la fix momentul să cerceteze copitele dumnealui. Chipurile, se împiedică de piciorul unui mesean și, până a prinde nefericita victimă de veste, năzdrăvanul agăță lampa de gaz din perete și-o repezi în poala popii. Vâlvătaia prinse sutana, ca o gură de Iad. Sătenii, aproape beți și neavând strop de apă la îndemână, că doar era nuntă, nu botez, aruncau cu țoiurile de țuică, întețind focul și disperarea popii.

Părințelul, fugind în mijlocul ogrăzii, își lepădă cu greu sutana, pârlindu-și părul de pe mâini și din sprîncene. Rămas în sfintele izmene din flanel, în culoarea bobului de fasole sau alb-murdar, cum ar zice răutăcioșii, dansa țonțoroiul pe sutana în flăcări.

Nițică se holba cu mirare că popa n-avea nici copitele la dânsul și nici coada! Dar nu era vreme de mirări! Malacul în izmene smulse o stinghie din gard și se porni spre el cu grabă mare.

Flăcăul se puse pe fugă voinicește, gândind cu groază că, la alergat, botinele nu prea-i erau prietene.

Nici părințelul nu se lăsa, dar nici Nițică nu-și putea lăsa bunătate de spinare în furia popii.

Era care pe care și tot satul lăsase nunta să vadă de partea cui o fi câștigul.

Furia popii ar fi rostogolit un munte dar tinerețea îl scoase biruitor pe Nițică. La marginea satului, cu toată suflarea pe urme, părințelul se lăsă păgubaș.

Se întoarse la nuntă, să nu piardă ospățul, nu înainte de a tocmi o ceată de bătăuși să-l aștepte pe nelegiuit la hotar.

Socotind că făcuse toate nefăcutele și trai bun nu va mai găsi printre ai săi, Nițică lăsă satul în spate și porni spre meleag mai prietenos.

*

 Gloria de odinioară a orașului port atrăsese venetici din peste 20 de nații.

Unii veneau pentru comerț cu grâne, alții interesați de piei, berbecuți, petrol, sârmă ori cherestea.

Aventurieri, curioși, proscriși, entuziaști, armatori, antreprenori și salahori își legaseră destinul de Brăila, trăind, iubind și îngrășând inevitabil țărâna primitorului  meleag.

Îmbogățindu-se aici, sporiseră și avuția orașului, ridicând adevărate palate pe bulevardele urbei ce încep și se sfârșesc la fluviu.

Ridicat pe cel mai înalt promontoriu al Dunării, cu urme de așezări omenești de peste 7000 de ani, locul cunoaște măriri și decăderi, dar ziduri și pietre nu înseamnă nimic fără oamenii și poveștile lor  pitorești.

Brăila a fost arsă în nenumărate rânduri, asediată, demolată piatră cu piatră, asemeni legendarei Troie, dar s-a reclădit mereu eroic și s-a reinventat, sporindu-și farmecul și misterul.

Măsura importanței strategice a Brăilei este dată de faptul că în decursul istoriei a fost râvnită de trei mari imperii.

Nu este o exagerare, armatele imperiului otoman, habsburgic și țarist s-au bătut pentru supremația asupra Brăilei.

Străvechiul fluviu hrănește orașul, îl ocrotește, îi spală malurile și-i poartă secretele, păcatele și legendele.  Orient și Occident s-au întâlnit pe străzile orașului să rescrie normele, să dea un nou sens normalității.

   Aici totul este exagerat, si averile și sărăcia, și frumusețea femeilor și curajul tâlharilor, trăirile oamenilor și firile lor.

Totul se petrece sub semnul senzaționalului, exoticului, incredibilului.

Meleagul dunărean seduce, fascinează, ridică sau doboară. Unii și-au clădit aici mari averi, tot aici alții și-si risipit toată avuția. Brăila a înfruntat istoria sub zodia excepționalului.

                                     

                                                                                  *

Guraliv, pirpiriu, bălai şi analfabet la cei 14 ani se pripăşi pe lângă anticariat.

–Care ți-e numele, băiete?-îl întrebă cu blândețe anticarul.

Chibzuise tot drumul să-și lepede numele ca să-și schimbe norocul și, cum numele de Niță îi era urât de când se știa, zise într-un suflet:

–Leopard!

Mușterii din prăvălie izbucniră în hohote de râs.

–De unde ești de loc, bre Leoparde?-întrebă moș Tălpic.

–Megieș cu Insula Mică, moșule!- ocoli flăcăul răspunsul.

–Oho!  De bună seamă ai venit pe Dunăre…

Băiatul dădu din cap:

–Îhî!

–Acu’ pricep!- se dumiri moșul. A venit leopardul pe Dunăre și-a intrat la apă! Cată-te bre, în oglindă, să vezi că din leopard ai rămas un biet chisic!

Hohotele de răs nu mai conteneau. Se urcau în plafoanele înalte, se prăvăleau în pereții încăperii, se izbeau de alămuri și, amplificate, se întorceau în urechile băiatului, învăpăindu-i obrajii.”

[1] Personajul principal din cartea COPILUL DUNĂRII

[2] Mama lui Nițică, cunoscută cititorilor din cartea COPILUL DUNĂRII

[3] O ispravă a lui Nițică din volumul Copilul Dunării șterse din mintea sătenilor numele preotului ortodox Lisandru, devenit părințelul Făcăleț  (COPILUL DUNĂRII)

[4]  Isprava din Copilul Dunării

Cartea este scrisă, binele sau răul a fost deja facut! Dacă 13 imi va aduce noroc ori ghinion, de acum numai voi, dragii mei cititori o să decideți.

Fericire la pret redus este a șasea apariție editorială după Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanță, Copilul Dunării, Ardei iuți și Pisica cu papion.

Speed, umor, personaje puternice sau pitorești, acțiune gasiți in toate romanele mele dar Fericire la preț redus este cartea pe care am scris-o cu o mare bucurie în suflet.

O castană fierbinte

Un prieten bun mă abordează cu „o întrebare de principiu”.

Dacă un bărbat plăteşte o femeie pentru o partidă de sex, este normal ca

Răzbunare

Pe şantierele din Siria, cei ce plecau la muncă aveau dreptul să-şi ia şi nevasta. Nevestele rămâneau în colonie şi bucătăreau în timp ce bărbaţii erau îmbarcaţi în autobuze şi transportaţi la un şantier la 100 de kilometri depărtare.

Cam toţi îşi aduseseră nevestele, mai puţin cei trei şoferi care duceau muncitorii şi se-ntorceau în colonie, să ţină de urât nevestelor.

Cei trei, Dan, Vali şi Adrian, lipsiţi de griji, veseli şi chipeşi unul şi unul o duceu într-o veselie, spre mulţumirea nevestelor care-şi mai treceau din plictiseală.

În timp ce

O PROBLEMĂ DE ALEGERE

Din zodia fecioarelor, Tina a avut norocul să aibă prietene de mare nădejde şi de o bună calitate.

Dar atunci, în  anii de şcoală, o fecioară a avut grijă zilnic s-o ducă la exasperare.

Geta cea Rea îi era

Două clătite

Pe vremuri, pe splaiul Independenţei, la Piaţa Natiunilor era Opereta. Pe o parte a Splaiului era cofetăria Operetei de unde luam marţea Pepsi, pe cealaltă parte o mică prăvălie în care se făceau clătite la mai multe tigăi. Era un spectacol deosebit să

Nopţile mele

În ziua în care am anunţat blogul „LA TANTI ELVIRA”, unul dintre cititorii blogului m-a dezamăgit profund, trimiţându-mi pe e-mail poze animate cu musculoşi goi. Demersul lui jalnic şi penibil l-am sancţionat imediat cu un e-mail pe măsura gestului său şi o postare în blogul lui pe care a şters-o imediat. Postarea din blogul meu, Eminescu are toate răspunsurile era o contră elegantă la aceeaşi problemă. Să fie clar pentru toată lumea, nu vederea unor bărbaţi dezbrăcaţi m-a făcut să cad pe spate, că nici pe mine nu m-a adus barza, ci neobrăzarea de-a trimite un astfel de e-mail. Pentru că temele legate de sex au adesea un potenţial umoristic spumos spre demenţial,  proza mea afurisită tangentează  aspecte legate de sex, mai mult sau mai puţin explicite şi dintre cei ce pendulează prin blogosferă, unii o mai iau prin scaieţi, motiv pentru care, cu regret a trebuit să le şterg comentariile şi să postez un regulament . Sper că acest titlu nu va genera în minţile unora gânduri perverse, chiar dacă vă deschid uşa dormitorului meu şi vă las să aruncaţi un ochi.

PICTURI PRUNDEA din colecţia DOINEI POPESCU

Pentru că

Dilema mea

La câte-s strâmbe-n ţara asta, acţiunea romanelor mele mele este plasată ceva mai la vest, ca să mă concentrez pe acţiune şi să n-ajung să-njur guvernul, multinaţionalele şi băncile.

De câţiva ani buni nu mai urmăresc nici jurnalele de ştiri, în ultimii doi-trei ani mulţumindu-mă cu Discovery şi National Geographic. Anul trecut, pe 4 aprilie, supărată că şi posturile preferate dau reluări, consumându-mi timpul inutil, profitând că pe mama o lăsaseră bateriile la tensiometru, am scos bateriile de la telecomandă şi am închis definitiv capitolul tv, evitând ştirile pe cât posibil chiar şi pe bloguri.

Sigur, tragedia de la Smolensk a străbătut zidurile casei mele cu pereţi de 80 iar în altă zi, pe când mă pregăteam de o plimbare în Grădina Mare, rugbistul zice ” înapoi nevastă, că vine noru’!”

Norul, gheţarul, vulcanul m-am prins până la urmă că nu-i banc, chiar dacă la început aşa părea.

Dar ieri, aflându-mă într-un birou, o ştire m-a lovit din plin: în Liban un violator şi omorâtor de copii egiptean a fost linşat de mulţime! 

Cum noi trăim într-o ţară în care victima n-are niciun drept şi orice proces este permutabil la Craiova unde se găseşte compasiune nemăsurată pentru bestii, ştirea m-a făcut să gândesc că justiţia românească are uneori doar rolul de a da certificate de bună purtare unor ticăloşi, ori măcar şansa s-o şteargă la umbră, pe alte coclauri. Am dat un zece libanezilor!

Şi după asta am mai prins o ştire stupefiantă: new-york-ezii, din lipsă acută de spaţiu îşi depozitează pantofii în cămările goale şi hainele în cuptoarele pe care nu le mai utilizează din cauza crizei. Ştirea a avut şi înregistrare video şi un mic interviu, totuşi mi s-a părut ruptă dintr-un film prost.

Astăzi, când soţul meu mă anunţă că s-a hotărât majorarea impozitului de la 16% la 20% şi a tva-ului de la 19 la 25% după ce reprezentantul FMI asigurase într-un interviu de dimineaţă că nu vor fi majorări de impozite, mă întreb dacă ştirea cu new-york-ezii nu e de fapt o manipulare de presă ca să ni se pară că oricât de rău ar fi, de fapt ne este încă bine!

Şi apropo! Cu ani în urmă mi-am adus un seif din Austria dar n-am agonisit nimic să bag în el şi-l ţin nefolosit. Să-mi bag eşarfele în el ori şosetele? 

   

Schimb de link

Mai am puţin şi fac patru luni de blogărit. Nu m-am implicat în schimbul de link dar am primit vreo trei cereri pe e-mail şi fiindcă respectivii chiar aveau bloguri interesante i-am trecut în blogroll. Am şi refuzat un tip cu blog hard porno şi două frumuseţi de lesbiene. N-am nimic cu lesbienele dar

LA NOI LA BRĂILA, LA TANTI ELVIRA

Prundea-FLORI

Astăzi am fost invitată să vorbesc la vernisajul unui talentat pictor brăilean, Marian Prundea.

Am primit această onoare, deoarece soţia maestrului a fost încântată de lectura romanul meu, Comisia ZÜRICH.

Am vorbit liber la eveniment dar, voi încerca să reconstitui speach-ul, măcar în linii mari, ca să vă redau întrucâtva atmosfera momentului:

Am să încerc să nu vorbesc despre cultura românească la acest moment, un fel de fată fără zestre, care nu interesează decât pe o mână de artişti aflaţi pe cont propriu şi, care se finanţează în condiţii dramatice, fonduri existând doar pentru pomenirea artiştilor morţi, la fel de săraci şi ignoraţi în timpul vieţii, ca noi, cei de acum.

Am să vă povestesc despre primele mele întâlniri cu pictorii. Eram prin clasa a VI-a când am descoperit expoziţiile de la parterul Muzeului cu intrare prin Calea Galaţi.

Vernisajul era urmat de o expoziţie permanentă cu intrare liberă ce ţinea între trei săptămâni şi trei luni, în funcţie de importanţă, pile sau alte considerente pe care nu le cunosc.

La vernisaj vorbeau critici, alţi pictori şi reprezentanţi ai autorităţilor locale responsabile cu activitatea culturală. Eu aveam mereu ceva de spus şi ridicam mâna ca la şcoală dar, rar mă băga cineva în seamă. Cum eram nelipsită, deja mă învăţaseră şi, la o lansare, pictorul Nicos Rofatis mi-a dat cuvântul. Probabil că i-a picat bine ce-am spus, căci după vernisaj m-a oprit la o gustare: brânză, ceapă, icre, măsline şi o damigeană de vin.

Am mâncat cu spor şi mi-au pus un pahar de vin, nu prea mare, cam cât un păhărel de candelă.

Consternată, am explicat că sunt doar clasa a VI-a şi nu beau vin, făcând o teorie de 20 de minute despre nocivitatea alcoolului la vârste fragede.

Bineînţeles, toţi aveau de vorbit chestii mai importante sau bancuri savuroase şi, nu s-a deranjat nimeni să-mi facă rost de apă. Dă-i cu măsline, dă-i cu brânză sărată, n-am mai rezistat şi-am trecut la vin.

Maestrul Rofatis se scarpină-n barba neagră, creaţă şi deasă şi zice pişicher:

-Da’ ce-ţi sclipesc ochii de inteligenţă, fata tatii!

Eu, vinovată, cu al patrulea pahar în mână zic cu voce mică:

-De la vin maiestre, de la vin!

Până la plecarea la facultate n-am lipsit de la nicio expoziţie dar, la chefuri cu pictorii n-am mai rămas niciodată că era belea: aveau vinul bun!

1988 este anul când s-a lansat domnul Prundea, punînd mâna pe locul doi pe ţară la un concurs de profil.

L-am întâlnit pe dl Prundea în urmă cu un an la o expoziţie în aer liber în Grădina Mare din Brăila. Am cumpărat două peisaje de toamnă care mi-au atras atenţia prin cromatica plauzibilă.

Cromatica plauzibilă… Să vorbeşti ca un critic de artă sună ca Dracu’, nu-i aşa? Ei bine, le-am cumpărat pentru că mi-au plăcut pur şi simplu! Un amurg de toamnă violet, cu o tuşă romantică dată de o bancă şi un felinar de epocă şi al doilea, o uliţă ce îmi amintea de copilăria mea la ţară în vacanţele de vară, au detronat două catedrale reci, vineţii, cumpărate cu mare cheltuială prin călătoriile mele prin Europa.

Deci, cele două peisaje de toamnă ale domnului Prundea au intrat în intimitatea dormitorului meu ( aici s-a râs spontan şi s-a aplaudat) şi fără ştirea şi vrerea domniei sale mi-au inspirat un volum de Proză Afurisită care este în curs de apariţie. Mă gândeam să îl contactez, ca să-i arăt cam ce-a putut să inspire măiestria domniei sale, când, aflându-mă la Salonul de carte de la Bucureşti, am avut surpriza să fiu sunată de maestru Prundea ca să particip la acest vernisaj.

Sigur că am acceptat fără să stau pe gânduri şi în stilul meu de a face totul în afara regulilor şi a uzanţelor, am evitat să mă-ntâlnesc cu maestrul în acest interval ca nimic să nu fie regizat sau contrafăcut în intervenţia mea. Mi-a lăsat imaginile pe stick şi am fost surprinsă de tema abordată, într-o manieră total diferită de picturile pe care le cunoşteam deja.

Sigur, în luna martie femeia este vedeta şi orientarea pictorului este firească spre o astfel de temă,  frumuseţea femeilor de la Brăila reprezintă brand local.

Preocuparea pictorului merge spre femeia intelectuală, de-o eleganţă aristocratică. Vesele sau melancolice, femeile domnului Prundea au un aer misterios, ochii fiind mascaţi de pălăriile elegante.

Dintr-o precauţie lesne de-nţeles ori sedus de nostalgia altor vremuri, femeile domniei sale sunt contemporane cu bunica-fată mare! Graţie şi eleganţă imposibil de detectat în prezentările de modă contemporane cu   fătuci anorexice, stranii umeraşe umblătoare.

Dar, cum îi şade bine unui bărbat matur, se pare că în aceeaşi măsură este preocupat şi de femeia frivolă, provocatoare.

Sigur că nu poţi să priveşti în istoria modernă a Brăilei fără să fredonezi „La noi la Brăila, la Tanti Elvira…” Fetele frumoase ale Brăilei, frivolele înregimentate sau nu la Tanti Elvira, se dezvăluie în pas de dans. Dacă  nu au ochii închişi, dansatoarele maestrului au privire provocatoare dar fără nicio urmă de vulgaritate şi asta nu ştiu dacă ţine de atitudinea modelelor sau de abordarea elegantă a artistului. După vestimentaţie şi după atitudine, lesne le poţi suprapune peste personajele Hortensiei Papadat-Bengescu sau ale lui Camil Petrescu.

Într-unul din tablouri, o blondă tulburătoare ne trimite fără dubii, cu gândul la fatala Marlyn Monroe.

Probabil printr-o lege a compensaţiei, când ai o brunetă acasă, blonda din minte te dă de gol pe pânză.

Evenimentul a fost remarcat şi de reporterii ziarului local Obiectiv-vocea Brăilei. Pentru a nu altera punctul de vedere al presei, redau articolul integral şi fără intervenţii pe text. Această parte reprezintă un up-date la postarea iniţială.

Femeile lui Camil Petrescu la Biblioteca Judeţeană

Vineri, 12 Martie 2010 | Cristina DOSULEANU

Miercuri seara, Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” a găzduit vernisajul expoziţiei „Renaşterea naturii” şi „Femei” realizată de artistul plastic amator Marian Prundea, fost elev al regretatului Vespasian Lungu. În cele 40 de lucrări în ulei, sunt prezentate flori, mai puţine, şi mai multe femei în diferite ipostaze, mai ingenue sau mai senzuale. Ceea ce frapează însă în creaţia lui Marian Prundea este culoarea. Tablourile sale sunt vesele, colorate, aşa ca primăvara, indiferent de subiectul abordat. Predomină roşul, rozul şi albul, în diferite nuanţe, fapt care creează o atmosferă luminoasă. Primarul Aurel Simionescu a remarcat frumuseţea femeilor din tablourile artistului şi i-a adresat invitaţia de a expune în spaţii şi mai generoase, unde să poată chiar vinde lucrări. Scriitoarea Doina Popescu a remarcat că personajul principal al expoziţiei este femeia din anii ’40, aristrocrată, inteligentă, instruită, dar că între creaţiile de acest gen se regăsesc şi femeile frivole, dar care nu sunt vulgare, adevărate personaje din cărţile Hortensiei Papadat Bengescu sau ale lui Camil Petrescu. La evenimentul moderat de şeful serviciului de Relaţii Publice, Claudiu Brăileanu, a fost prezent şi directorul Bibliotecii, Dragoş Neagu. La final, autorul a precizat că a vrut să aducă o bună vestire a primăverii cu această expoziţie, primăvară care, chiar dacă întârzie să apară, să fie purtată în suflet.

Sursa: Ziarul OBIECTIV-vocea Brăilei, ediţia de vineri-12 martie 2010

Dom’ Profesor sare calul

Prin ’92 veneam de la Sinaia cu un Ww Transporter. La volan un mare artist în materie de şoferie, prietenul meu, dom’ Profesor.
Ajungând la borcanul din apropierea Ploieştiului, trei maşini de poliţie dintre care una chiar cu girofarul pornit şi o mare desfăşurare de forţe. Pe dubla continuă un poliţist.
Dom’ Profesor i-a dubla între caucioace spre stupefacţia poliţistului care, evident, ne opreşte:
-Domnule, ori nu eşti normal? Vrei să spui că nu m-ai văzut aici ?
-Sigur că te-am văzut! Am vrut să-ţi testez vigilenţa!- zice râzând dom’ Profesor.
Poliţistul îi cere permisul, talonul şi asigurarea, începe procesul-verbal şi îi cere şi buletinul.  Îi dă procesul verbal la semnat, îi taie chitanţă(pe vremea aia poliţistul avea chitanţier la purtător) şi îi înapoiază actele. Dom’ Profesor, culant, la amenda de 500 de lei îi mai dă 500.
-Ia să mănânci şi tu nişte mici!
Poliţistului îi sclipesc ochii şi bagă banii în buzunar, bucuros de chilipir.
Din buletin cade o carte de vizită şi, galant, poliţistul se apleacă să o ridice. La aşa şpagă, era firesc.
Poliţistul înţepeneşte: cartea de vizită era a şefului tehnicului pe ţară de la interne.
– Îl cunoaşteţi pe gealul Icsulescu?
-Da! E naşul meu!
-Ia-ţi dom’le actele şi banii înapoi de-aci, că mă laşi fără pâine!
Dom’ Profesor râde şi apasă acceleraţia.
Spre stupefacţia celor zece poliţişti împrăştiaţi pe şosea, noi accelerăm şi poliţistul alergă după noi cu banii întinşi.
Ce-a fost asta, Profesore?
-M-am distrat şi eu puţin…

În 2009, în plină criză, dom’Profesor a plecat să șofeze pe autostrăzile cerului.

VACANŢĂ CU VACI

În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic. Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui,  la Stăncuţa, un sat pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă și-mi interziceau să mă apropii de ea. Mi-ar fi plăcut să mă joc în pădurea de pe mal dar ziceau că e locuită de lupul care scăpase cu bine din Scufița Roșie.

Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul. Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !

Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor. Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu  curcanii şi gâscanii. Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…

Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copiii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.

Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr.  Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul. Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă de pe pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.

Seara se-ncheia dramatic. Cirezile se-ntorceau de la islaz şi, din capul uliţei, se auzea un vuiet combinat din ropot de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau, ba se şi încălecau unele pe altele. Mai târziu am aflat de ce. Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!

Într-o zi, la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă. Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele, decât spânzurată de gard.

Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.

În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:

-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!

Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe care le mânca singur de fiecare dată.

Şi începea nenorocirea! Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente. Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată. Relatările erau vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi. Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:

– Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!

Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.

Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, trîgând nădejde că, poate, o fi totuși a lui, chit că baba n-avea niciun dubiu.

Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…

După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi. Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.

Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copiii au ieşit în mijlocul uliţei să strige:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.

Ziua următoare a plouat.

Lenuţa, o fată de clasa a VII-a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi, drept premiu că am fost îndemânatică, mi-a făcut o păpuşă de cârpe.

Rămase singure i-am explicat de nebunia copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, i-am povestit despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.

Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin. Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie. Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes. Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.

Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.

Şi ziua următoare, minune!

Au trecut avioane, copii au început să strige şi, eu mai tare decât toţi:

Avion, cu motor

Ia-mă şi pe mine-n zbor,

Să mă fac aviator!

Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane. Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi pe copilul de 4 anişori.

Apoi, de la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat. L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş. Mi-a zis că n-are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.

Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila. Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea! Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.

Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor  la mamaia Mihaica, cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.

Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, sub ocrotirea caldă a mamaii Mihaica aveam alt curaj!

O LIMBĂ DE… ÎNGHEŢATĂ

Într-o dimineaţă, să fi avut vreo patru ani, întorcându-mă cu mama cu sacoșile pline de sticle de lapte, pe strada şcolii, chiar la colţ, (Simion Bărnuţiu colţ cu Leningrad), pe acoperişul unui wc dansau trei copilaşi: Lenuţa Roman, Nicuşor Roman şi Doru Preda. Se ţineau de mână şi dansau o horă stângace, cântând în gura mare:  A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Sinistrul refren m-a urmărit toată viaţa: o casă pe colţ, un wc zărit într-o curte în Chitila, o femeie grasă sau simplul nume de Lenuţa a fost destul să genereze un declic de coşmar: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Doamna Roman murise de icter iar în scurt timp, domnul Roman s-a însurat cu o femeie grasă din cale-afară.

Grasei, copiii îi spuneau mămiţica. Erau slabi, piele şi os, plini de vânătăi şi zgârieturi.

Lenuţa a devenit colega mea de clasă. În afara orelor de şcoală, purta chiloţi şi maieu tetra, fiindcă mămiţica era econoamă: iarna, zdrenţe căpătate din vecini şi ghete stâlcite în ultimul hal, pe ploaie- cizme de gumă şi un fâş caraghios.

Învăţătoarea o întreba de ce este plină de vânătăi:

-Am fost rea şi mămiţica m-a bătut, ca să mă facă mai bună!- răspundea Lenuţa mecanic.

Mămiţica era prea doamnă ca să muncească, aşa că Lenuţa şi Nicuşor duceau tot greul în casă.

Profesorii îl chemau pe domnul Roman la şcoală cerându-i să intervină în protejarea copiilor dar, acesta spunea invariabil că-şi iubeşte nevasta şi nu vrea s-o supere pentru fleacuri.

Dar, Lenuţa, veşnic flămândă, ne fura pachetele tuturor, inclusiv directorului şcolii, domnul Stănculescu, care avea cabinetul de aeromodelism pe un hol de trecere spre laboratoare.

La un moment dat, directorul îi lăsa intenţionat un pachet la îndemână.

Toţi eram copii necăjiţi şi cu diverse probleme acasă dar, ce se întâmpla cu cei doi frați era terifiant. Uneori ne nimeream să trecem pe drum exact când mămiţica îşi aplica corecţiile şi atunci ţipetele copiilor schingiuiţi ne provocau leşin.

Situaţia ne alarma pe toţi şi prin clasa a şasea, mai mulţi colegi ne-am dus la poarta grasei s-o rugăm să se poarte omeneşte cu copiii.

Grasa a ieşit la poartă şi ne-a spus răspicat că o iubeşte pe Lenuţa şi se sacrifică să crească progeniturile răposatei.

Atunci, Lenuţa a izbucnit:

-Mămiţica ne iubeşte! Mămiţica este atât de bună, că mă trimite să-i iau îngheţată şi dacă o aduc neatinsă, îmi dă voie să dau o dată cu limba pe ea.

Grecii s-au pus pe sărbătorit. Subit, mi-am amintit de bucuria naivă a copiilor care jucau pe acoperișul wc-ului: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

UN SIROP PENTRU UN CAL

Prin  ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi am fost nevoite să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.

Deşi s-a vândut semimobilată, tot am avut de încărcat un camion de mobilă şi destule bulendre. Hopul îl reprezentau lemnele, urcate într-o căruţă tocmită.

Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine. Am încărcat căruţa, dar când să mă urc pe capră, moşul m-a repezit:

-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam spărios…

-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!

-A, io-s rujinit şi mă dor şelele…

-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă, ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!

-Tot nu poţi să urci, că-i calu’ odârlit şi nu poa’ să tragă!

Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal, ori să mă cert cu moşul să nu-l mai bată.

Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, patrupedul a înţepenit de copite.

-Moşule, calul a mâncat astăzi?

-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?

-Bre, mata i-ai dat?

-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?

-Bre, mata eşti beat?

-Întotdeauna!

Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului. Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la sifonărie.

-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!

-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba…

-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop, dar îmi pui două de sirop şi un sifon.

-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!

-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!

Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou, dar s-a urnit, totuşi! Până la primul colţ…

Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat calului sirop din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.

Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el. Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatic, dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului, i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard, într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.

Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor, moşul şi-a luat din banii lui un cognac.

Am ajuns acasă, am descărcat singură. Am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică. Seara, când treaba era gata, a venit şi sor-mea de la întâlnire.

A doua zi am vizitat-o pe sora mea la serviciu. Mânca alune, marfă rară. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.

Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…

SEXUL, SPORT PERICULOS

Eram în cantonament într-o comună din jurul Bucureştiului, ca piloţi sportivi-elevi externi la Aerodromul Clinceni.

Eram 27 de puşti din toată ţara, din care 5 fete. Majoritatea dădusem admiterea la facultate şi eram pe jar.

Gabi, o tipă din Sibiu, era singura relaxată. Cică a dat la facultate cu pietre-n geam. Spunea cu mult umor că în neamul ei cu multe unguroaice, toate femeile erau curve, dar niciuna aşa bună ca ea.

Se cuplase cu  Vasile, un localnic şi avea program separat de noi.  Dar cum şi noi aveam frumoşii noştri, fata juca la două capete.

Cred că sună ca dracu’ dacă zic că mieluţa blândă suge la două miori…, dar ăsta era adevărul istoric.

Într-o după-amiază aveam program de voie şi spuneam bancuri pe nişte bănci în curtea internatului unde eram cazaţi.

Vine Vasile s-o caute pe Gabi dar…, fata era închisă cu… Gabi, un frumuşel, învăţat recent la femei şi considerat un mascul de mare potenţial.

Recunosc că i-am reconsiderat reputaţia abia acum.  La acel moment îl detestam, considerându-l doar un porc nesătul!

Deci, vine Vasile, întreabă de Gabi şi se alege doar cu zâmbete subţiri. Urcă în internat, uşa închisă.

Revine în curte, se-nvârte turbat şi se hotărăşte: se urcă pe burlan şi în dreptul dormitorului de la etajul unu’, Vasile rămâne interzis:

-Fraţilor, ce dracu’ fac ăştia, că nu şi-o trag!

-Zău, Vasile? Poate-şi pun ventuze, mă!

-Să mor io, ăştia fac ioga sau ce dracu’, că sunt îmbârligaţi şi cred că-şi miros penele unu’ la altu’, că nu văd bine!

Bate nervos în geam: ce faci fă, cu capu-ntre cracii lu’ ăla, hai?

Se-ntoarce spre noi care stăteam ca la circ, grupaţi pe două bănci, sufocaţi de râs: ce-i face dom’le? I-o miroase?

-Hăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă!Buf!

S-a rupt burlanul şi Vasile a căzut cu fundul într-un măceş bogat.

La hărmălaia creată, Gabi el şi Gabi ea au apărut la geam.

Peste un sfert de oră, pe băncuţă-n parc, Gabi-ea extrăgea ţepii din bucile lui Vasile cu penseta iar noi îi tachinam, că aveam de ce.

Seara, Vasile a apărut cu piciorul în gips şi două kile de ţuică pentru comandant, ca să-i aranjeze lui Gabi-ea o cameră la parter.

Comandantul a luat ţuica bucuros dar a pus o condiţie:

-Vasile, să nu-mi baţi fata că ne certăm!

– De ce s-o bat, tov comandant, că pentru mine a-nvăţat săraca!

Da’ să-ţi zic un secret, să cazi şi mata-n cap: n-am văzut io bine pe geam de prost ce-s! Gabi nu mirosea: rodea! Uoaaauuuuu!

Adrian Păunescu, Sfinxul poeziei româneşti

Februarie 1984.  Eram îngheţată şi mă-ncerca o vagă depresie. De ore întregi băteam oraşul căutându-mi ghete. Aceleaşi ore pe care le pierdeam zilnic de câteva luni. Vânzătoarele îmi priveau adidaşii sărăcuţi şi ridicau din umeri:

GOOGLE MĂ IA LA MIŞTO-UP DATE

În postarea GOOGLE CEL MAI BUN PRIETEN AL OMULUI mă minunam că Google identifică pagina mea ca fiind în franceză sau portugheză. Acum, conaşul Google recidivează:

Această pagină este în engleză. Doriţi ca bara de instrumente Google să o traducă?

Părerea mea că Google o face pe prostul. Cum îi zicea Vanghelie? Goagle? Goagăl? Zii, Vanghelie, că şi el ne zice nouă!

Ca în fiecare dimineaţa, Google mi-a pregătit o nouă farsă: Google slovacă. Plasez şi poza asta ca să vă minunaţi şi voi.

pagină Engleză

pagină în slovacă

pagină Engleză

PATRU FUNII DE USTUROI

Eram studentă, proaspăt căsătorită şi într-o duminică am plecat în piaţa Matache cu o listă lungă de cumpărături şi 110 lei. Sigur, foarte puţini bani, pentru o listă ţeapănă dar, cum era înainte de revoluţie şi nu se găsea mai nimic, măcar lapte, pâine, ceva bulion, spaghete, tot speram să cumpăr.
Cum intru în piaţă, un ţăran prost îmbrăcat, cu patru funii de usturoi şi cu o paporniţă din papură împletită plângea pe bordură:
-Hai tataie, că numa aste 4 funii le am. Fie-vă milă că n-am bani nici de rată şi mi-a născut fata la Polizu şi trebuie să-i duc nişte bănuţi. Hai, păcatele mele, că sunt bătrân şi n-am vândut nimic de dimineaţă. Lacrimi mari îi cădeau bătrânului spălându-i vârful gumarului plin de bălegar.
M-am aşezat la coadă la lapte şi tânguirea bătrânului m-a demolat. După o oră, am prins ultima sticlă de lapte de trei lei cincizeci.
Am luat şi pâine, isprăvind cei 10 lei. Mai aveam o sută. Bătrânul îşi striga disperarea şi toţi oamenii bine îmbrăcaţi treceau indiferenţi.
Până la bursă mai era o săptămână. Mă duc la bătrân şi îi întind suta.
-Dă-mi şi mie două funii,!-zic.
-Hai tataie că pierd rata şi până mâine dorm pe stradă, hai tataie că numa’ p-astea le am. Fă-ţi pomană şi ia-le toate tataie, să faci o faptă bună în sfânta zi de duminică. Usturoiu-i sănătate!
Mai socotesc o dată cele opt zile până la bursă, arunc lista în coşul de gunoi de lângă moş şi zic:
-Bine, tataie, dă-le toate!
Iau funiile şi bătrânul scoate un teanc de sute din buzunar şi-o pune şi pe a mea la rând. Se apleacă şi scoate din paporniţă alte patru funii:
-Hai, tataie, numai p-astea le am! Hai, tataie!… Lacrimi mari cad pe gumarii plini de bălegar!

ARDEI IUŢI LA MIRĂSLĂU

În drum spre Maramureş, ne prinde noaptea pe drum şi ne oprim la un motel la Mirăslău.

Mâncarea excelentă dar, ardeii, focul lui Dumnezeu. I-am tranşat cu meşteşug, le-am scos seminţele şi i-am mâncat mai departe, chiar dacă scoteam flăcări.  Lacrimile de usturime  le-am şters cu mâna. Mare greşeală! Exact mâna cu care extrăsesem seminţele. Îmi ard ochii, obrajii şi dau cu apă! Mai rău! Sufăr vreo două ore spre amuzamentul familiei.

Ne luăm cele două camere în primire, undeva la etaj, urcând pe o scară exterioară cu trepte înguste, sudată bocciu de un cârpaci. Mare lucru că nu ne-am rupt picioarele la urcat, dar pentru un coborât nu mai aveam curaj şi ne gândeam la nişte funii din cearceafuri. Camera în care se instalează Ingrid cu mama e ok, cea luată în primire de mine cu soţul meu şi micuţa Sabrina, o jale! În toaletă un prezervativ folosit în coşul gol, în cameră cearceafurile smotocite.

Îmi fac curaj şi cobor în 4 labe pe nenorocita de scară şi cer la recepţie să-mi schimbe aşternuturile. Le schimbă bombănind:

-Ce, n-au dormit tot oameni?

Pe la miezul nopţii, stingem lumina. Un huruit de fierăraie ne ridică în picioare. Am zis că ne trece trenul prin cameră dar, nu! Trecea 20 de metri mai încolo. Ne-am cazat la acest motel amplasat pe şosea, fără să remarcăm linia de tren paralelă.

Ne liniştim şi stingem iar lumina. Sabrina, care avea trei anişori, vrea o poveste. Terminăm povestea, ne pupăm de noapte bună dar, Sabrina mai vrea o poveste. Tac-su îşi demonstrează autoritatea şi se face linişte. Peste zece minute, Sabrina vrea pipi. Se aşează pe oliţă şi 20 de minute se roagă de pipi să iasă.

-Nevastă, copilul ăsta-şi bate joc de noi! E trecut de unu’ jumate. Uite, eu o ţin şi tu o baţi!

-Ba nu, zic eu! Eu o ţin şi tu o baţi!

-Copilul se întoarce grav, ne priveşte atent pe amândoi şi zice serios:

–Mă, voi aţi înnebunit amândoi?

Evident, ne pufneşte râsul.

Aerul era irespirabil. Soţul meu se hotărăşte să deschidă geamul care era bătut în cuie. Trage cu voinicie, rămâne cu cremonul în mână dar şi foaia de geam cedează. În liniştea nopţii, geamul spart face un zgomot asurzitor.

Vine în goană recepţionerul şi constată catastrofa.

De jos patronul se interesează de sursa zgomotului.

–S-o futut cremonul!– urlă recepţionerul din rărunchi.

Pleacă după altă cheie.

Ne mutăm pe cealaltă parte a culoarului, adică cu geamurile direct spre linia ferată. Stingem lumina, trece trenul parcă direct prin cameră şi Sabrina îţi aminteşte că n-a apucat să facă pipi.

La 4 dimineaţa reuşim să stingem lumina dar, trenurile trec şi pe întuneric.

Precis am adormit până la urmă, fiindcă l-am visat pe Mihai Viteazul pe cal alb.

Dimineaţă coborâm amărăciunea de scară cu genunchii tremurând. Trece trenul în timp ce eram pe scară şi vibraţia se-nteţeşte. În mod miraculos, scăpăm fără picioare rupte.

Micul dejun este excelent! Se mănâncă tare bine la Mirăslău!

Anul trecut, Sabrina mă întreabă jucăuş: mami, când mai mergem la hotelul ăla unde am avut probleme cu… cremonul?

ROŞU SAU VERDE?

Prin ’93 aveam o Dacie roşie de 13 ani de mai mare jalea. Am dus-o în service, am schimbat podelele, pragurile, fusta şi feţele la uşi, am vopsit-o şi ne-au bărbierit mişeii de un milion.  O Dacie nouă era 2 milioane!

Am achitat la service factura nesimţită şi am plecat fără să-l bat pe maistru, care de altfel, cică-mi era prieten bun.

Opresc la un semafor, trec pietonii şi un Oltcit se-nfige exact în fusta mea proaspăt vopsită. Cobor din maşină şi, stupoare:  şoferiţa avea ochelari ca fundurile de sifoane şi urla la mine isterizată:

-De ce-ai frânat, fetiţo? Timpul dumitale nu costă bani?

-Ba şi timpul şi maşina mea proaspăt vopsită costă bani! Culoarea roşie de la semafor nu-ţi zice nimic,  madam?- zic eu fierbând de draci.

-Nu, că-s daltonistă,!-zice ea cu mâinile-n şolduri.

-Bravo, madam, bine că-mi fărâmi maşina, da’ stai impecabil cu umorul!- zic eu necăjită.

Lumea se adună ca la circ şi după un timp vine şi poliţistul.

-O, ce faci Angelica, iar ai lovit o maşină? Da’ ce fata tatii, ai normă? Nicio săptămână fără accident?

Se-apucă poliţistul şi scrie, îmi dă autorizaţie de reparaţie şi un proces verbal pe care scria c-am circulat, c-am oprit  dar, nimic de accident.

– Scrie domule că m-a lovit Angelica ca să-mi dea Asirom-ul banii, că trebuie s-o repar  pe RCA-ul ei.

Poliţistul de marmură roz: mut şi neînduplecat.

Nu apăruseră mobilele dar dădusem 499 de dolari în avans pe un pager care avea să-mi vină abia după vreo şase luni!

Mă caut de fise, trec strada şi-l sun pe comandantul Poliţiei cu care aveam o relaţie amicală.

Până trec strada înapoi, poliţistul scria deja procesul verbal.

-Se poate, doamnă, să-mi dea domnul comandant prin staţie? De ce n-aţi zis că lucraţi în presă?

Trebuie să mă-nţelegeţi şi pe mine! Doamna-i daltonistă şi o ajutăm şi noi cum putem!

Conu’ Agache, bărbat-su este administrator la Tabăra de copii, la căsuţe.

Toţi băieţii din poliţie se duc cu câte-o damă acolo, că iese mai ieftin ca la hotel şi la Lacu Sărat este şi mai  la dos, nu bagă geana toţi curioşii!

La Asirom, la constatări era unu’ Ilie care mi-a zis să-mi lipesc tripla cu superglue, că el a mai plătit câteva zeci de maşini după urma madamei.

Maşina am reparat-o mai mult pe buzunarul meu dar am scris două articole beton: unul cu Asirom-ul, unul cu Tabăra Şcolară.

Redactorul şef nu a publicat niciunul: de la Asirom a luat un contract de publicitate şi la Tabără cică s-a dus şi el c-o damă.

CE NU ŞTIU COPIII DIN ZIUA DE AZI

Fetiţa mea, Sabrina, elevă în clasa a II-a, citind zilele trecute manuscrisul romanului meu CÂND DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ, mă întreabă:

-Mami, ce înseamnă „subsidiară”?
Explic copilului care apoi citeşte mai departe iar eu mă gândesc puţin panicată că va descoperi şi cuvântul „bordel”. Trebuia să mă gândesc la o explicaţie ca să… n-o derutez!
Îmi postez un articol pe blog şi văzând că nu mă mai întreabă nimic, socotesc că este mai bine să-i explic eu decât colegii la şcoală şi o întreb:
-Mami dar, mai era un cuvânt acolo despre care aşteptam să mă întrebi ce înseamnă?
Mă priveşte serios cu ochii ei frumoşi şi spune:
– Care? Zâmbeşte… Bordel? Dar ştiu, mami!