Romanul Fericire la pret redus

Aveam demult în minte romanul Fericire la preț redus dar tot nu-mi găseam timp să-l aștern pe hârtie. Pornind de la trei sau patru crochiuri din blog, scrise prin 2010, într-o zi de decembrie 2014 am mai schițat câte ceva.Pe 1, 7 si 9 ianuarie m-am mai învrednicit cu câteva pagini, la fel și pe 15 mai. Pe 23 mai, după o întâlnire explozivă cu cititorii, m-a apucat regretul că vine târgul Alba Transilvana și mă prinde cu cartea nescrisă, așa că am încins laptopul și… gata! M-am încadrat în timp să am cartea la târg. Însumate, toate zilele de truda au fost exact 12 pentru scris romanul+ o zi de corectură, adică 13, număr care-mi cam tulbură nopțile, dar ca să mă încurajez, am folosit și font de 13. Am îmbătrânit și pentru mine 12 este prea mic, 14 este indecent de mare.

Un calcul simplu îmi redă optimismul: 1+3+1+3=8

Așa da, opt este numarul meu norocos. Adunat la cele 20 de capitole, rezultă 28, un numar pe care-l iubesc.

Devenind flăcau de 14 ani, Nițică, eroul meu danubian din Copilul Dunării, mai face una nefacută si fuge spre Brăila, să-și scape bunătate de spinare de furia popii.

Mai jos, un fragment de roman în care am dezvoltat un crochiu din blog.

”Stăncuța, comună bogată de pe malul Dunării era tot un zumzet.

Se făceau pregătiri pentru nunta becherului Bebe Cocoș cu Nuți Pastramageoaica. Se tocmiseră lăutari tocmai de la Craiova, poloboacele de vin fură aduse de la Odobești, cașul de la Țăcău, telemeaua cu negrilică de la Gulianca, porcii din Balta Brăilei.

Nițică[1] își lustruia ghetele copleșit de senzațional.

Bulgăroaica[2] lucra o bluziţă de mână pentru ţăţica.

Scormoni prin cutia rotundă, în care cumpărase cândva de la Brăilă biscuiţi, cutie din tablă colorată, în care ţinea degetarele, acele, nasturii şi diversele mărunţişuri necesare lucrului de mână şi, negăsind ce căuta, îl strigă pe Niţică. Acesta isprăvind lustruitul botinelor se prinsese în joc, în mijlocul uliței. Lăsă cu părere de rău fripta cu ceilalţi puşti şi se prezentă la geam:

–Ghiaurule, să dai fuguţa la comperativă să-mi cumperi nişte copci! Uite, că n-am mărunţiş! Îţi dau un pol! Să nu te-mpingă păcatul să sminteşti vreo părăluţă pe acadele că-ţi rup fundu’! Într-o clipă să alergi şi să te întorci cu restul paralelor, că altfel nu mai ai zile bune cu mine! Te-nchid în beci în ziua nunții!

Temând grozava amenințare, copilul luă banii şi alergă spre cooperativă repetând în gând ca să nu uite: copci, copci, copci…

De când veniseră comuniştii la putere, prăvăliile se uniseră într-una singură, de-i zicea cooperativă. Aici găseai şi zahăr, și untdelemn, şi chibrituri, şi fier de coasă, gaz, gumari ori mărunţişuri de pasmanterie. Nevasta gestionarului, tanti Nela, se ţinuse cu mulţi bărbaţi din sat dar, de când veniseră comuniştii era persoană importantă în partid şi de aici i se trăgea mare fudulie şi, vai de acela ce se ducea cu gândul în trecut şi indrăznea vreo aluzie cât de neînsemnată!

Cum fusese în ajun zi de bani la CAP, lumea era în păr la prăvălie ca să-şi cumpere cele trebuincioase.

Niţică șezu cuminţel la rând, chit că era ştiut pentru firea zglobie și fără astâmpăr. În spatele lui era chiar  tovarăşul  învăţător ce se mânia din orice şi-i umfla palmele micuţe cu nuiaua, aşa că nu zicea nici breau. Când ajunse în faţă întinse polul dar nu reuşi să-şi aducă aminte ce anume trebuia să ceară. Repetase de-atâtea ori şi totuşi uitase cuvântul chiznovat.

Tanti Nela, mieroasă, îl întrebă:

–Ei, Niţă, nu mai eşti un mucos! Ia uite ce de bani ai la tine! Ce vrei tu, flăcău, de la tanti Nela?

–Fâstâc în gaură!- zise Niţică repezit.

Sătenii, cunoscând bine trecutul cu năbădăi al Nelei izbucniră în râs. Vânzătoarea sări ca muşcată de şarpe:

–Neobrăzatule! Aici eşti la prăvălie, nu la tractir!  Tovarăşu’ învăţător, ce educaţie îi daţi la şcoală?

La şedinţa de partid o să vă aduc în discuţie şi pe dumneata şi pe tac’su și pe bulgăroaică! Este inadmisibil!  Împieliţatu’ ăsta cu muci la nas trebuie pedepsit!

Cum hoţul strigă cel mai tare hoţii, cei care erau la rând şi se bucuraseră ani de zile de nurii Nelei, acum erau cei mai înverşunaţi de neobrăzarea copilului şi strigau şi ei că trebuie musai pedepsit.

Neliniştită c-a dat atâta bănet pe mâna lui Niţică, Bulgăroaica, porni val-vârtej la cooperativă, ca nu cumva să prăpădească ghiaurul polul pe halviță.

Intrată în prăvălie, găsi lume roată şi pe Niţică la mijloc, urechiat temeinic de învăţător.

–Ai venit la țanc, bulgăroaico, să vezi ce educaţie ai dat pramatiei de Niţă!-strigă Nela.

–Ruşine, bulgăroaico! Rușine! Huo!-strigau și alții.

–Dar ce-ai făcut, drace?- întrebă Dobriţa pe copilul care se zguduia de plâns cu urechile văpaie.

–În văzul tovarășilor, îmi face propuneri ruşinoase, dumnealui!- zise Nela viforoasă.

–Ba nu! Ba nu! Minte! Minte! Toți mint! Io am cerut numai fâstâc în gaură!-strigă copilul.

–Fă Nelî, dă fă nişte copci încoaci şi nu te mai prosti, că fac nişte bluzițe la ţăţici şi-am rămas fără copci! Ce-o hi în mintea ta? Ai stat capră la tot satul şi-acu ai vrea să strici şi ţâncii, fa? Cum ai auzit de gaurî, cum te-a mâncat între chiceri!

Femeile din rând, care-şi ştiau bărbaţii trecuţi printre picioarele Nelei, zvântând parale bune, prinseră ocazia să se răcorească:

–Fă, Nelî, cum ai văzut un pol în mâna copchilului, cum s-a trezit târfa din tine! Ce ciorili ţi s-a urcat  tovărăşia la cap, fă, că tot curva satului zghiarî-n tini!

Preoteasa, care prinsese drag de năzdrăvanul bălai și pirpiriu îl încurajă:

–Lasă Nițică! Șterge-ți lacrimile și, hai la mine acasă, să-ți dau niște gogoși tăvălite prin zahăr vanilat, cum îți plac ție!

Copilul își frecă urechile înroșite și se veseli brusc, că cine mai făcea gogoși în sat mai bune decât coana preoteasa?!

Intrând în curte, băiatul observă vreo zece coți de frânghii cu rufe, dar nicio izmană și nicio haină bărbătească.

–Coană preoteasă, dar părințelu’ Lisandru nu-și scoate niciodată sutana?

–Ei, cum s-o scoață? Să-i vază oamenii coada și copitele?- zise femeia râzând.

Copilul, care știa că popa nu-l suferă[3] și că n-ar privi cu ochi buni prezența lui, înfulecă degrabă ca să scurteze vizita dar farfuria de gogoși parcă nu se mai golea.

Preoteasa bănui motivul ce-l apăsa pe puști și-i puse gogoșile în traistă, fiind ora când părintele trebuia să apară.

Nițică, gândind că nimeni în neamul lui nu-l trata așa bine precum coana preoteasa, sărută mâna femeii și se lăsă mângâiat pe cap ca un motan.

Neavând copii, adesea preoteasa gândea că așa un copil vesel și isteț și-ar fi dorit, chiar dacă părintele nu-l suferea pe năzdrăvan. E drept că nici copilul nu încerca să-i intre popii la inimă, ba s-ar zice că lucra înadins să-i otrăvească acestuia zilele.

Că era nuntă ori înmormântare, mare minune să nu-i facă Nițică un pocinog.

Se zguduise satul în hohote de râs, atunci la înmormântarea lui Cristache, când din vina pocitaniei, fu prins părintele cu izmenele-n vine pe lângă văduva mortului[4]. Ca semn că așa ceva chiar de se iartă, nu se uită, sătenii îl botezaseră Părințelul Făcăleț.

Veni și mult-așteptata zi a nunții.

Toată suflarea era strânsă la Căminul Cultural, nunta Pastramageoaicei fiind evenimentul anului.

Pe pereți, cam la doi coți distanță una de alta, lămpi cu petrol lampant luminau încăperea. Flăcările, aruncând sclipiri complice păhărelelor de vișinată rubinie și țoiurilor de prunișoară cu licăriri de citrin, sporeau veselia în ochii nuntașilor.

Grijind să nu mai facă bestia bălaie altă drăcovenie, părintele Lisandru îi porunci să stea la masă la dreapta dumnealui, să-l potolească c-un dos de palmă la nevoie.

Nițică, având și pe coana preoteasa alături, nu suferi prea tare, ba se-ncurajă gândind că pe lângă popă va primi cele mai dulci bucate.

Niciun scaun nu era de-ajuns pentru bucile dolofane ale popii, așa că Sfinția Sa porunci să i se aducă jilț încăpător din biserică. Și unde să pui așa un jilț împărătesc decât în capul mesei?! Șezând alături, copilul se simțea privit de toată lumea, motiv să-și umfle pieptul cu importanță și să-și înfoaie chica, să pară mai înalt.

De altfel, după destăinuirea preotesei era leșinat să vadă copitele dumnealui și să-i pipăie coada, așa că începu să clocească planuri, cum să-i scoată popii sutana.

Cum în sat se punea mare preț pe băutură, mâncarea fiind lăsată mai la urmă, deși masa se întinsese de vreo două ceasuri, bucatele întârziau să apară. O cercetare adâncă ar putea scoate la iveală că la Stăncuța s-a inventat vorba de duh ce zice că mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie! Mesenii, golind paharele nu se sinchiseau, dar pe popă îl răzbi foamea, așa că-l trimise pe Nițică să zorească pe bucătărese s-aducă bucate măcar în dreptul sfântului burdihan.

La cuhnii, cumetrele se omeneau cu vișinată și plăcinte calde. Cu povesti de când era bunica fată mare, uitară de grija mesenilor. Nici cu pregătirea bucatelor nu prea se grăbeau, rostind domol: Ei, ce-i a face, ce-i a coace! Ia, mai dă o litră-n coace!

Băiatul li se alătură, îndopându-se cu plăcintă cu brânză și ștrudel de mere, ba rupse și dintr-un cozonac, atrăgând ocara unei babe mustăcioase.

Cum sătulul nu crede flămândului, Nițică nu se sinchisi de foamea părințelului și ieși mulțumit din bucătării, fără să sufle o vorbă.

Se întoarse spre locul lui la masa popii.

Preoteasa era ieșită cu treburi muierești, așa că Nițică găsi la fix momentul să cerceteze copitele dumnealui. Chipurile, se împiedică de piciorul unui mesean și, până a prinde nefericita victimă de veste, năzdrăvanul agăță lampa de gaz din perete și-o repezi în poala popii. Vâlvătaia prinse sutana, ca o gură de Iad. Sătenii, aproape beți și neavând strop de apă la îndemână, că doar era nuntă, nu botez, aruncau cu țoiurile de țuică, întețind focul și disperarea popii.

Părințelul, fugind în mijlocul ogrăzii, își lepădă cu greu sutana, pârlindu-și părul de pe mâini și din sprîncene. Rămas în sfintele izmene din flanel, în culoarea bobului de fasole sau alb-murdar, cum ar zice răutăcioșii, dansa țonțoroiul pe sutana în flăcări.

Nițică se holba cu mirare că popa n-avea nici copitele la dânsul și nici coada! Dar nu era vreme de mirări! Malacul în izmene smulse o stinghie din gard și se porni spre el cu grabă mare.

Flăcăul se puse pe fugă voinicește, gândind cu groază că, la alergat, botinele nu prea-i erau prietene.

Nici părințelul nu se lăsa, dar nici Nițică nu-și putea lăsa bunătate de spinare în furia popii.

Era care pe care și tot satul lăsase nunta să vadă de partea cui o fi câștigul.

Furia popii ar fi rostogolit un munte dar tinerețea îl scoase biruitor pe Nițică. La marginea satului, cu toată suflarea pe urme, părințelul se lăsă păgubaș.

Se întoarse la nuntă, să nu piardă ospățul, nu înainte de a tocmi o ceată de bătăuși să-l aștepte pe nelegiuit la hotar.

Socotind că făcuse toate nefăcutele și trai bun nu va mai găsi printre ai săi, Nițică lăsă satul în spate și porni spre meleag mai prietenos.

*

 Gloria de odinioară a orașului port atrăsese venetici din peste 20 de nații.

Unii veneau pentru comerț cu grâne, alții interesați de piei, berbecuți, petrol, sârmă ori cherestea.

Aventurieri, curioși, proscriși, entuziaști, armatori, antreprenori și salahori își legaseră destinul de Brăila, trăind, iubind și îngrășând inevitabil țărâna primitorului  meleag.

Îmbogățindu-se aici, sporiseră și avuția orașului, ridicând adevărate palate pe bulevardele urbei ce încep și se sfârșesc la fluviu.

Ridicat pe cel mai înalt promontoriu al Dunării, cu urme de așezări omenești de peste 7000 de ani, locul cunoaște măriri și decăderi, dar ziduri și pietre nu înseamnă nimic fără oamenii și poveștile lor  pitorești.

Brăila a fost arsă în nenumărate rânduri, asediată, demolată piatră cu piatră, asemeni legendarei Troie, dar s-a reclădit mereu eroic și s-a reinventat, sporindu-și farmecul și misterul.

Măsura importanței strategice a Brăilei este dată de faptul că în decursul istoriei a fost râvnită de trei mari imperii.

Nu este o exagerare, armatele imperiului otoman, habsburgic și țarist s-au bătut pentru supremația asupra Brăilei.

Străvechiul fluviu hrănește orașul, îl ocrotește, îi spală malurile și-i poartă secretele, păcatele și legendele.  Orient și Occident s-au întâlnit pe străzile orașului să rescrie normele, să dea un nou sens normalității.

   Aici totul este exagerat, si averile și sărăcia, și frumusețea femeilor și curajul tâlharilor, trăirile oamenilor și firile lor.

Totul se petrece sub semnul senzaționalului, exoticului, incredibilului.

Meleagul dunărean seduce, fascinează, ridică sau doboară. Unii și-au clădit aici mari averi, tot aici alții și-si risipit toată avuția. Brăila a înfruntat istoria sub zodia excepționalului.

                                     

                                                                                  *

Guraliv, pirpiriu, bălai şi analfabet la cei 14 ani se pripăşi pe lângă anticariat.

–Care ți-e numele, băiete?-îl întrebă cu blândețe anticarul.

Chibzuise tot drumul să-și lepede numele ca să-și schimbe norocul și, cum numele de Niță îi era urât de când se știa, zise într-un suflet:

–Leopard!

Mușterii din prăvălie izbucniră în hohote de râs.

–De unde ești de loc, bre Leoparde?-întrebă moș Tălpic.

–Megieș cu Insula Mică, moșule!- ocoli flăcăul răspunsul.

–Oho!  De bună seamă ai venit pe Dunăre…

Băiatul dădu din cap:

–Îhî!

–Acu’ pricep!- se dumiri moșul. A venit leopardul pe Dunăre și-a intrat la apă! Cată-te bre, în oglindă, să vezi că din leopard ai rămas un biet chisic!

Hohotele de răs nu mai conteneau. Se urcau în plafoanele înalte, se prăvăleau în pereții încăperii, se izbeau de alămuri și, amplificate, se întorceau în urechile băiatului, învăpăindu-i obrajii.”

[1] Personajul principal din cartea COPILUL DUNĂRII

[2] Mama lui Nițică, cunoscută cititorilor din cartea COPILUL DUNĂRII

[3] O ispravă a lui Nițică din volumul Copilul Dunării șterse din mintea sătenilor numele preotului ortodox Lisandru, devenit părințelul Făcăleț  (COPILUL DUNĂRII)

[4]  Isprava din Copilul Dunării

Cartea este scrisă, binele sau răul a fost deja facut! Dacă 13 imi va aduce noroc ori ghinion, de acum numai voi, dragii mei cititori o să decideți.

Fericire la pret redus este a șasea apariție editorială după Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanță, Copilul Dunării, Ardei iuți și Pisica cu papion.

Speed, umor, personaje puternice sau pitorești, acțiune gasiți in toate romanele mele dar Fericire la preț redus este cartea pe care am scris-o cu o mare bucurie în suflet.

Vino bunicuto sa urci in pod

La anumite culturi, in trecut, exista obiceiul de a elimina batranii considerati o povara pentru comunitate: inapti pentru vreo contributie economica sau sociala. Spre exemplu, eschimosii

CAMPIONUL DE SEX

Mihai se însurase virgin şi după şase ani de căsnicie parcă-l apucă cheful de-o aventură dar se pare că nu avea cu cine.

Sorin, prietenul lui era un campion în salturi din pat în pat. Îi vânduse mai demult un pont cu

Aventuri la graniţă

Beam o cafea la Mosonmagyaróvár, într-o benzinărie la patru kilometri de graniţa Ungariei cu Austria, aşteptând un prieten de la Viena.

Aşteptam de câteva ore bune şi probabil că mai aveam de aşteptat încă pe atât, deoarece era 1993 şi telefoanele mobile erau încă SF-uri.

Eram grozav de amuzată fiindcă un italian zbanghiu, după ce a făcut plinul la un TIR cu remorcă a constatat că nu-i mai porneşte camionul nou-nouţ.

Sunase la firmă şi aflase consternat că noul camion nu era tot pe benzină ca cel vechi ci pe…motorină! Ori viceversa!

Cert este că

ITALIANCA ŞI PISICILE

Doamna Letiţia era italiancă, refugiată de copil în timpul războiului la Brăila, alungată de prigoana lui Mussolini. Cei doi fraţi fuseseră luaţi în lagăr şi aflase după război că fuseseră torturaţi şi lăsaţi să moară de foame.

Prin 46′ au avut ocazia să se repatrieze dar întâlniseră oameni îngăduitori şi de ajutor la Brăila şi având o viaţă mai bună decât în Italia rămaseră pe loc.

Am cunoscut-o când aveam opt ani, era colegă de serviciu cu mama şi îi pusesem o etichetă pe loc: gură mare şi inimă de aur!

Cum avea urechea fină, italianca m-a auzit şi

UN PITIC ŞI UN CHINEZ

În primele zile ale lui ianuarie 1990, fiind studentă în Grozăveşti şi studiind afişele de bişniţă devenită oficială, lipite cu pastă de dinţi pe geamul de la parterul căminului, inima a început să-mi bată năvalnic. Printre anunţurile de Vikend, BT, bere, blugi, şampon şi truse turceşti de farduri era o maşină de spălat automată Philips.

Preţul era dezarmant: 150 de dolari dar, ştiam că uneori este suficient să visez şi visele se transformă în realitate.

Rugbistul meu, pe care Grozăveşti-ul îl alinta PITICU, un taur pragmatic mă luă scurt la zor:

-Maşină de spălat automată cu 150 de dolari? De ce nu şi o rachetă spaţială? Pune frână nevastă că nu ne ţine cureaua!

Socoteala lui era corectă, nu aveam niciun bănuţ găurit. Am mers totuşi în cămin şi

Nopţile mele

În ziua în care am anunţat blogul „LA TANTI ELVIRA”, unul dintre cititorii blogului m-a dezamăgit profund, trimiţându-mi pe e-mail poze animate cu musculoşi goi. Demersul lui jalnic şi penibil l-am sancţionat imediat cu un e-mail pe măsura gestului său şi o postare în blogul lui pe care a şters-o imediat. Postarea din blogul meu, Eminescu are toate răspunsurile era o contră elegantă la aceeaşi problemă. Să fie clar pentru toată lumea, nu vederea unor bărbaţi dezbrăcaţi m-a făcut să cad pe spate, că nici pe mine nu m-a adus barza, ci neobrăzarea de-a trimite un astfel de e-mail. Pentru că temele legate de sex au adesea un potenţial umoristic spumos spre demenţial,  proza mea afurisită tangentează  aspecte legate de sex, mai mult sau mai puţin explicite şi dintre cei ce pendulează prin blogosferă, unii o mai iau prin scaieţi, motiv pentru care, cu regret a trebuit să le şterg comentariile şi să postez un regulament . Sper că acest titlu nu va genera în minţile unora gânduri perverse, chiar dacă vă deschid uşa dormitorului meu şi vă las să aruncaţi un ochi.

PICTURI PRUNDEA din colecţia DOINEI POPESCU

Pentru că

Războiul femeilor

Pe malul Siretului, la Cotu-Lung,  frumoasa satului era Ioana. Duminica la horă flăcăi de la Vameşu, Mihalea, Voineşti, Corbu ori de la Vădeni, veneau s-o horească pe Ioana, iar cei mai puţin îndrăzneţi, măcar să o privească şi să spere că vor fi băgaţi în seamă.

Dar zilele fericite ale Ioanei se cam isprăviseră. Pe aranjament îndelung chibzuit de familii, frate-su, Ilie, brunet chipeş cu trup svelt dar vânjos, ochi negri, arzători, mustaţă meşteşugit tăiată pe chipul alb, spălat adesea cu spumă de lapte cald, proaspăt muls, aduse de la Latinu pe Mihaica.

Veselă fără pereche, cu mersul drept, cu ţâţele la lună, Mihaica deveni clar Regina Horelor, uzurpând spontan titlul purtat de Ioana şi aducând acesteia mare amărăciune.

Acum, între fete şi neveste nu prea se putea face comparaţie, căci nevestele odată legate cu basmaua, deja le trecea făina prin traistă şi nu mai erau în competiţie.

Dar tocmai asta-i stătea Ioanei pe suflet, şi…

LIBERTATEA DE-A FI HIDOS

Mia era subingineră la uzina PROGRESUL,  Octav student în anul întâi. Aşa i-a prins Revoluţia.

Fiorul capitalismului i-a pus faţă-n faţă într-un autocar în drum spre Turcia.

El impresionat de genţile de rulmenţi pe care le putea procura ea, n-a mai ţinut cont că era cu 12 ani mai mare, mai ales că era fâşneaţă şi dincolo de cerceii uriaşi şi de fusta ei mini  nici nu prea vedea.

Ea, sătulă să-l înfunde cu bani pe mototolul de-acasă, care iubea traiul bun dar detesta excursiile la turci, se orientă spre muşchii lui Octav, numai bun să…

De ce iubesc platanii

În copilărie, vederea unui platan mă umplea de bucurie. Micile globuleţe suspendate pe ramuri mă lăsau fără suflare.

Îmi imaginam că în vremuri de demult un platan a privit pe fereastra unui copil şi văzând un brad împodobit cu globuleţe şi-a dorit şi el această strălucire.  L-a rugat pe Dumnezeu să-i împodobească şi lui ramurile, iar Dumnezeu l-a ascultat şi l-a dăruit cu minunate podoabe.

Platanul mi-a dat curajul să visez şi răbdarea să-mi văd visele împlinite. De câte ori întâlnesc un platan ştiu că mai e puţin şi visele vor deveni realitate.

Viaţă de şofer

 Fragment din romanul Pisica cu papion

Viaţa lui Dinu avea două coordonate: poliţişti şi şoferi. Pe scurt, taică-său, un miliţian feroce, cu şapte clase făcute pe islaz, păscând vacile învăţătorului, era doar un văcar cretin şi needucat şi-i mâncase zilele. Dinu ar fi fugit de acasă, dar gândindu-se s-o lase pe firava lui mamă la bunul plac al satrapului, învăţă cum să-l fenteze pe bătrân şi scăpă adesea cu fuga din lopeţile lui, cât inima lui Stalin! Maică-sa era o făptură elegantă şi gingaşă; se potrivea lângă tablagiu ca o zambilă lângă un rahat de câine. Acrit de viaţa de-acasă, la 15 ani o luă pe maică-sa cu el şi fugiră la Galaţi, la un văr al mamei. Pentru că bătrânul îi ura pe şoferi, acesta fiind singurul mod în care-şi înţelegea meseria, Dinu se simţi în drept să se facă musai şofer. Ce-i drept… zece clase i se păreau destule şi nevoia urgentă de bani cântărea mai mult decât sfaturile profesorilor care-l considerau capabil chiar s-ajungă la facultate. Faptul că era roşcovan îi adusese destule glume proaste şi suferinţe-n şcoală; se lepădă bucuros de ea la schimb cu şoferia care-i era dragă. Şi-ar fi dorit un copil pe care să-l ocrotească şi astfel să repare toate nedreptăţile pe care le trăise-n copilărie, dar era chiar el un copil şi gândul acesta era ca un bondar ce-i dădea târcoale, apoi se pierdea grăbit în zare.

După primele lefuri, mâncând temeinic în toate zilele, fără să-i numere scârba de tac-su dumicaţii, i se aşeză carnea pe oase şi- din… radiografie de bărbat- se trezi un flăcău chipeş şi căutat de dame. Cu bani la teşcherea, bine îmbrăcat şi mutră fercheşă, lesne îşi găsi să se încurce când cu una, când cu alta, fără să facă prea mulţi purici în niciun aşternut, căci era jurat să nu se însoare înainte de 40 de ani!…

Dar, după un stol de târfe pasagere, când ba rămânea fără ceas, ba îi furau bani din buzunar, după ce rămase fără puloverul gri din lână moale, englezească, se hotărî: avea să vâneze doar neveste de miliţieni. Erau cinstite, neglijate de soţi- în genere agresivi -şi se mai şi răzbuna pentru amenzile de circulaţie.

Steluţa, soţia unui văr, dactilografă la miliţie, a râs de el dar după două zile i-a prezentat o amică, Crina, nevastă de poliţist. Se antrenă ani buni în sportul acesta şi, ca un făcut, cu cât îşi trecea mai multe neveste de poliţist în răboj, parcă cu atât se înteţeau amenzile… Era un tablagiu, Oprică Săndel, un brunet cu ochi albaştri şi fălci de buldog, care-l amenda de-l zvânta.

O casieriţă de la Alimentara se îndrăgosti nebuneşte de Dinu şi se hotărî chiar să divorţeze, dar acesta nu era pregătit să se-nsoare. De altfel, îşi făcu o socoteală că la învârtelile ei de casieră şi la leafa babană a căpitanului, covoarele de iută şi sobele de rumeguş, cu burlane scorojite, arătau ori că-i risipitoare, ori că-i toantă şi nu ştie să-şi folosească banii ca să-şi înfrumuseţeze viaţa. Casieriţa nechibzuită se destăinui soţului de amorul ce-o pârjolea, dar începuse  deja marea criză de zahăr şi ulei şi căpitanul o iertă repejor; o nevastă casieriţă la Alimentara nu se găsea chiar pe toate drumurile!…

Dinu trecu şofer pe autobuz şi nu şi-ar fi schimbat volanul nici cu sceptrul lui Ceauşescu!

Găsise în pod la un vecin romane ieftine din colecţia 15 Lei şi o mai… subţiase şi cu amantlâcurile! Cărţile le simţea uşurele, dar purtau în ele parfumul altor epoci şi chiar dacă erau previzibile şi lipsite de consistenţă, lectura lor îl ducea în altă lume, fără cozi la alimente şi fără cartele.

Într-o zi se trezi scos din traseu şi trimis la o şcoală, să îmbarce copii pentru munci agricole. Încercă o audienţă la director, fiindcă autobuzul lui era cel mai nou şi, uneori, făcea transporturi speciale şi pentru judeţeana de partid, dar directorul nu-şi pierdu vremea cu el.

Era cam nervos fiindcă ţinea la autobuz şi se temea că… dracii de copii vor face prăpăd, dar n-avea încotro!…

Îi supraveghea în oglinda retrovizoare şi, din fericire, dincolo de larmă nu făcură nicio prostie. Remarcă zâmbind că cel mai cuminte era un… roşcovan. L-ar fi remarcat oricum fiindcă era ca un far. A doua zi copilul îi zâmbi prietenos. Îl invită să stea pe lădiţa de scule, la el în cabină, spre invidia colegilor. Îl chema Toni şi avea 12 ani. Timp de cinci săptămâni, puştiul îi intră la inimă şi, bondarul care-i dădea târcoale în tinereţe, reveni insistent. Acum, neavând decât legături pasagere cu femei măritate, regretă că a refuzat-o pe casieriţă: îşi dorea un copil! O dorinţă vie, răscolitoare. Apoi înţelese că peste o săptămână muncile agricole aveau să se termine şi pe Toni nu-l va mai avea lângă el. Cărţile din colecţia 15 Lei nu mai aveau nicio importanţă. Se îmbrăcă atent şi, pentru prima dată-n viaţă, ieşi la agăţat pe bulevard. Se simţea stupid şi zâmbetul lui forţat nu convinse pe nimeni. Bătu cofetăriile, terasele de vară amenajate ca mustării şi se întoarse acasă umilit. Pentru prima dată singurătatea îl înspăimântă. Se simţi singur pe lume, un bărbat folosit de femeile plictisite-n căsnicie şi nimic mai mult!… A doua zi făcu avansuri unei profesoare de sport, care glumise insistent cu el zilele trecute, dar tipa nu marşă; se simţi ca ultimul idiot!

Treaba lui era doar şoferia şi, cât culegeau copii mere el citea, dar cum nu avea stare, se duse la Toni şi-l ajută să-şi facă norma. Copilul avea o fire veselă, deschisă şi Dinu era cucerit, dar îl bântuiau tot felul de gânduri.

Puştiul se plânsese adesea de severitatea tatălui şi Dinu se gândi să fugă amândoi, să trecă Dunărea la sârbi şi să se piardă-n lumea largă.

Se linişti imediat: Toni nu ştia să înoate! Doamne, ce tată cretin! Cum să nu înveţi un flăcău de 12 ani să-noate?

Seara luă cartea de bucate să gătească ceva dulce pentru Toni. Făcu un salam de biscuiţi cu multă cacao şi rahat; aproape nu dormi deloc de surescitare. A doua zi îi dădu puştiului pacheţelul frumos ambalat. Aşteptă cu emoţie ca acesta să-l deschidă. Nu-şi dădea seama dacă şi Toni este emoţionat, fiindcă băieţelul adunase tot soarele-n obraji şi era tot timpul rumen. Toni zâmbi stânjenit: era alergic la cacao!

Doamne! Cât de complicaţi sunt copiii! Alergic la cacao! Cine s-ar fi gândit? Muncise toată noaptea de nebun!

Timpul zbură şi se trezi vineri, adică exact cu o zi înainte de încheierea muncilor agricole. Luă leafa şi se hotărî: îi va lua un ceas lui Toni!

Sigur, visa să îl ducă la un bijutier şi să-i graveze ceva în interior, dar părinţii copilului puteau interpreta greşit şi putea fi considerat un nenorocit de pedofil. Cu siguranţă, nu putea face o astfel de imprudenţă!

Cumpără un ceas Doxa cu brăţară de piele şi plăti aproape tot salariul. Cumpără şi două cutii de ness, la bişniţă, pentru dirigintele băiatului. Era singura pistă de a se mai apropia de Toni în viitor, fiindcă orice apropiere de băiat ar fi putut fi greşit interpretată.

Îl iubea pe Toni din toate fibrele sufletului lui dar curat, părinteşte! Nu voia să facă nicio greşeală care să întineze sentimentele lui. Uneori se uita la Toni şi-şi zicea că, de fapt, nu pe Toni îl iubeşte, ci pe micul Dinu. Undeva lucrurile se amestecau în mintea lui şi el ştia că-şi doreşte un fiu în mod dramatic şi imediat. Cinstit, îl dorea pe Toni ca fiu, dar ştia că nu se poate. Era dispus să facă un copil imediat dar nu prea avea cu cine!

A doua zi, ceasul din buzunarul de la haină îl ardea la piept, dar se hotărî să-l dea băiatului în prezenţa dirigintelui, seara, la despărțire.

Pe drum la întoarcere făcu pană şi se murdări pe mâini schimbând cauciucul, başca faptul că pierdu şi vreo jumătate de oră. Prinse două bariere şi ajunse în oraş pe înnoptat. Părinţii copiilor erau isterizaţi. Singura care-şi păstrase calmul era o brunetă elegantă: mama lui Toni. Roșcovanul ţopăi ca un ied:

−Mami, mami! El este prietenul meu de care ţi-am povestit! Vreau să-l invit la ziua mea!

−Cred că ne cunoaştem!− zise mama lui Toni fără zâmbet.

−Toni, cred că prietenul tău nu se va simţi bine deloc printre puşti de 12 ani! Rămâi sănătos, Dinu! Şi plecă cu paşi repezi cu Toni de mână.

Dinu îl strigă pe Toni, alergă după el şi-i dădu cutia cu preţiosul ceas. Băiatul nu mai apucă să spună nimic fiindcă maică-sa îl smuci.

Dinu rămase uluit: Crina fusese iubita lui cu  vreo 12-13 ani în urmă şi, după două luni, dispăruse subit din viaţa lui. După toate socotelile…

Merse acasă şi făcu un duş, se îmbrăcă cu dichis şi se duse acasă la diriginte. Acesta luase un şpriţ în nas şi cele două cutii de ness îi sporiră veselia şi cheful de vorbă.

Toni era băiat bun dar avea un tată dur, un miliţian colţuros. Foarte ataşat de mamă, o tipă salon. Un băiat cuminte, isteţ la învăţătură, cam al şaselea din clasă. Peste o săptămână avea să fie ziua lui şi invitase toată clasa, semn că miliţienii se mai învârteau de păpică şi-şi mai permiteau… 36 de guri! Dacă le dai numai câte-un suc şi-un pişcot, tot nu-ţi ajunge chenzina de profesor!

Dinu aflase destul. Plecă spre casă. Îşi dădu seama că nu-l întrebase pe diriginte ce fel arăta miliţianul colţuros. Că dacă era tot roşcat îşi făcea speranţe deşarte… Ajuns în dreptul porţii, o umbră se desprinse de nucul vecinului şi înaintă spre el: miliţianul cu ochi albaştri şi fălci de buldog!

−Moşule, să păstrezi distanţă, că băiatul este al meu!− mârâi Săndel Oprică, căci el era.

−Ba faptul că eşti acum, aici, arată clar că-i al meu!

−Asta-i moşule! În viaţă nu poţi să le ai pe toate! În liceu și în armată am fost cel mai mişto tip. În şcoala de subofiţeri făceam pârtie. Crina-i doctoriţă dar, de frumos ce eram, nu s-a mai uitat că n-am facultate: a vrut să facă copii superbi cu mine! Ştiindu-mă frumos am fost un arogant. Mi-am luat un şut în cur de la Dumnezeu de nu m-am văzut! După trei ani de căsnicie minunată, m-am trezit că nu pot face copii. I-am dat voie Crinei să se descurce dar – neavând stofă de curviştină – n-a fost în stare s-agaţe nimic! Başca că voiam un copil deosebit, nu făcut cu orice golan… Am aflat de la Steluţa, colega mea de serviciu că are un văr chipeş şi băiat de caracter, dar oleacă ţăcănit, care vrea să se culce cu neveste de miliţian. La început m-am distrat, apoi mi-am zis: de ce nu! Aşa că am rugat-o pe Steluţa să vă facă cunoştinţă!…

−Ascultă! Nu te-a deranjat să ai copil roşcat?

−Într-un fel îmi era insuportabil gândul c-o trimit pe nevastă-mea să se culce cu altul, aşa că am preferat să nu ştiu cine eşti, ca să nu te strâng de gât! Habar n-am avut că eşti roşcovan! Nevastă-mea, ştiind că este aranjamentul meu, a crezut că eu te-am ales, aşa şi n-a comentat. Cum eram cam mutroşi şi situaţia era penibilă, eu mi-am luat o detaşare de trei luni la Râmnicu Vâlcea. Mă temeam că-mi voi pierde minţile şi voi veni peste voi să fac moarte de om! Aşa că n-am discutat nimic şi, când s-a născut băiatul, am amuţit. De 12 ani sunt batjocura tuturor neamurilor, care nu ştiu de aranjament! Ne persiflează că intrăm în Cartea Recordurilor: din doi bruneţi cu ochi albaştri, a ieşit un roşcat cu ochii negri!

−Totuşi ceva-ceva ştiai! Nimeni nu m-a mai zvântat cu amenzile cum ai făcut-o tu!

−După ce s-a născut băiatul, te-am văzut o dată cu Steluţa în centru, la cofetărie. Ce-s tâmpit? Am priceput imediat!

−Totuşi, m-aţi folosit şi mi-aţi furat copilul! De ce mă duşmăneşti?

−Moşule! Să-şi fie clar! Copilul ăsta-i al meu! Tu eşti doar nenorocitul care mi-a regulat nevasta!

LA NOI LA BRĂILA, LA TANTI ELVIRA

Prundea-FLORI

Astăzi am fost invitată să vorbesc la vernisajul unui talentat pictor brăilean, Marian Prundea.

Am primit această onoare, deoarece soţia maestrului a fost încântată de lectura romanul meu, Comisia ZÜRICH.

Am vorbit liber la eveniment dar, voi încerca să reconstitui speach-ul, măcar în linii mari, ca să vă redau întrucâtva atmosfera momentului:

Am să încerc să nu vorbesc despre cultura românească la acest moment, un fel de fată fără zestre, care nu interesează decât pe o mână de artişti aflaţi pe cont propriu şi, care se finanţează în condiţii dramatice, fonduri existând doar pentru pomenirea artiştilor morţi, la fel de săraci şi ignoraţi în timpul vieţii, ca noi, cei de acum.

Am să vă povestesc despre primele mele întâlniri cu pictorii. Eram prin clasa a VI-a când am descoperit expoziţiile de la parterul Muzeului cu intrare prin Calea Galaţi.

Vernisajul era urmat de o expoziţie permanentă cu intrare liberă ce ţinea între trei săptămâni şi trei luni, în funcţie de importanţă, pile sau alte considerente pe care nu le cunosc.

La vernisaj vorbeau critici, alţi pictori şi reprezentanţi ai autorităţilor locale responsabile cu activitatea culturală. Eu aveam mereu ceva de spus şi ridicam mâna ca la şcoală dar, rar mă băga cineva în seamă. Cum eram nelipsită, deja mă învăţaseră şi, la o lansare, pictorul Nicos Rofatis mi-a dat cuvântul. Probabil că i-a picat bine ce-am spus, căci după vernisaj m-a oprit la o gustare: brânză, ceapă, icre, măsline şi o damigeană de vin.

Am mâncat cu spor şi mi-au pus un pahar de vin, nu prea mare, cam cât un păhărel de candelă.

Consternată, am explicat că sunt doar clasa a VI-a şi nu beau vin, făcând o teorie de 20 de minute despre nocivitatea alcoolului la vârste fragede.

Bineînţeles, toţi aveau de vorbit chestii mai importante sau bancuri savuroase şi, nu s-a deranjat nimeni să-mi facă rost de apă. Dă-i cu măsline, dă-i cu brânză sărată, n-am mai rezistat şi-am trecut la vin.

Maestrul Rofatis se scarpină-n barba neagră, creaţă şi deasă şi zice pişicher:

-Da’ ce-ţi sclipesc ochii de inteligenţă, fata tatii!

Eu, vinovată, cu al patrulea pahar în mână zic cu voce mică:

-De la vin maiestre, de la vin!

Până la plecarea la facultate n-am lipsit de la nicio expoziţie dar, la chefuri cu pictorii n-am mai rămas niciodată că era belea: aveau vinul bun!

1988 este anul când s-a lansat domnul Prundea, punînd mâna pe locul doi pe ţară la un concurs de profil.

L-am întâlnit pe dl Prundea în urmă cu un an la o expoziţie în aer liber în Grădina Mare din Brăila. Am cumpărat două peisaje de toamnă care mi-au atras atenţia prin cromatica plauzibilă.

Cromatica plauzibilă… Să vorbeşti ca un critic de artă sună ca Dracu’, nu-i aşa? Ei bine, le-am cumpărat pentru că mi-au plăcut pur şi simplu! Un amurg de toamnă violet, cu o tuşă romantică dată de o bancă şi un felinar de epocă şi al doilea, o uliţă ce îmi amintea de copilăria mea la ţară în vacanţele de vară, au detronat două catedrale reci, vineţii, cumpărate cu mare cheltuială prin călătoriile mele prin Europa.

Deci, cele două peisaje de toamnă ale domnului Prundea au intrat în intimitatea dormitorului meu ( aici s-a râs spontan şi s-a aplaudat) şi fără ştirea şi vrerea domniei sale mi-au inspirat un volum de Proză Afurisită care este în curs de apariţie. Mă gândeam să îl contactez, ca să-i arăt cam ce-a putut să inspire măiestria domniei sale, când, aflându-mă la Salonul de carte de la Bucureşti, am avut surpriza să fiu sunată de maestru Prundea ca să particip la acest vernisaj.

Sigur că am acceptat fără să stau pe gânduri şi în stilul meu de a face totul în afara regulilor şi a uzanţelor, am evitat să mă-ntâlnesc cu maestrul în acest interval ca nimic să nu fie regizat sau contrafăcut în intervenţia mea. Mi-a lăsat imaginile pe stick şi am fost surprinsă de tema abordată, într-o manieră total diferită de picturile pe care le cunoşteam deja.

Sigur, în luna martie femeia este vedeta şi orientarea pictorului este firească spre o astfel de temă,  frumuseţea femeilor de la Brăila reprezintă brand local.

Preocuparea pictorului merge spre femeia intelectuală, de-o eleganţă aristocratică. Vesele sau melancolice, femeile domnului Prundea au un aer misterios, ochii fiind mascaţi de pălăriile elegante.

Dintr-o precauţie lesne de-nţeles ori sedus de nostalgia altor vremuri, femeile domniei sale sunt contemporane cu bunica-fată mare! Graţie şi eleganţă imposibil de detectat în prezentările de modă contemporane cu   fătuci anorexice, stranii umeraşe umblătoare.

Dar, cum îi şade bine unui bărbat matur, se pare că în aceeaşi măsură este preocupat şi de femeia frivolă, provocatoare.

Sigur că nu poţi să priveşti în istoria modernă a Brăilei fără să fredonezi „La noi la Brăila, la Tanti Elvira…” Fetele frumoase ale Brăilei, frivolele înregimentate sau nu la Tanti Elvira, se dezvăluie în pas de dans. Dacă  nu au ochii închişi, dansatoarele maestrului au privire provocatoare dar fără nicio urmă de vulgaritate şi asta nu ştiu dacă ţine de atitudinea modelelor sau de abordarea elegantă a artistului. După vestimentaţie şi după atitudine, lesne le poţi suprapune peste personajele Hortensiei Papadat-Bengescu sau ale lui Camil Petrescu.

Într-unul din tablouri, o blondă tulburătoare ne trimite fără dubii, cu gândul la fatala Marlyn Monroe.

Probabil printr-o lege a compensaţiei, când ai o brunetă acasă, blonda din minte te dă de gol pe pânză.

Evenimentul a fost remarcat şi de reporterii ziarului local Obiectiv-vocea Brăilei. Pentru a nu altera punctul de vedere al presei, redau articolul integral şi fără intervenţii pe text. Această parte reprezintă un up-date la postarea iniţială.

Femeile lui Camil Petrescu la Biblioteca Judeţeană

Vineri, 12 Martie 2010 | Cristina DOSULEANU

Miercuri seara, Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” a găzduit vernisajul expoziţiei „Renaşterea naturii” şi „Femei” realizată de artistul plastic amator Marian Prundea, fost elev al regretatului Vespasian Lungu. În cele 40 de lucrări în ulei, sunt prezentate flori, mai puţine, şi mai multe femei în diferite ipostaze, mai ingenue sau mai senzuale. Ceea ce frapează însă în creaţia lui Marian Prundea este culoarea. Tablourile sale sunt vesele, colorate, aşa ca primăvara, indiferent de subiectul abordat. Predomină roşul, rozul şi albul, în diferite nuanţe, fapt care creează o atmosferă luminoasă. Primarul Aurel Simionescu a remarcat frumuseţea femeilor din tablourile artistului şi i-a adresat invitaţia de a expune în spaţii şi mai generoase, unde să poată chiar vinde lucrări. Scriitoarea Doina Popescu a remarcat că personajul principal al expoziţiei este femeia din anii ’40, aristrocrată, inteligentă, instruită, dar că între creaţiile de acest gen se regăsesc şi femeile frivole, dar care nu sunt vulgare, adevărate personaje din cărţile Hortensiei Papadat Bengescu sau ale lui Camil Petrescu. La evenimentul moderat de şeful serviciului de Relaţii Publice, Claudiu Brăileanu, a fost prezent şi directorul Bibliotecii, Dragoş Neagu. La final, autorul a precizat că a vrut să aducă o bună vestire a primăverii cu această expoziţie, primăvară care, chiar dacă întârzie să apară, să fie purtată în suflet.

Sursa: Ziarul OBIECTIV-vocea Brăilei, ediţia de vineri-12 martie 2010

CASĂ DE VÂNZARE-SATANA BONUS!

Personaj sinistru al copilăriei mele, baba Dobriţa se detaşează net între persoanele ”negre-n cerul gurii” pe care am avut nenorocul să le cunosc în viaţa mea. După moartea moşului, baba a poftit să se mute la oraş pentru un trai domnesc. Vânzând casa, s-a mutat pe rând la cele patru fete ale sale, dar nu s-a înţeles cu niciuna. După dese păruieli şi strigături de genul mi-aţi mâncat banii pe casă, curcile, găinile şi raţele leşeşti, într-o dimineaţă, pe la şase și jumătate, ne-am trezit cu Talpa Iadului la poartă, plângând pe lada verde, de zestre, în care-şi ţinea albiturile de-nmormântare.

Mama şi-a făcut milă de drac şi-a primit-o în casă. Câte zile fripte poate face o satană de soacră în casa nurorii, când se vede pe cai mari, ar fi multe de povestit.

Dar mie, copil fiind, îmi mânca sufletul. Mă lăsa să mă joc pe săturate şi, când mă apucam de teme, hop!- pe capul meu:

-Fugi să cumperi pâine! În secunda asta să te duci!

-Mamaie, termin exerciţiul de scris şi, în douăzeci de minute, mă duc!

-A, aşa vine vorba? Nu mai am nevoie! Mă duc eu cu ciolanele astea roase de ”romatism”, da-i spun lu’ tac-tu că eşti o puturoasă! Şi pleca la pâine.

Cum intra papaşa pe poartă, baba ieşea la raport şi-i spunea că m-a învăţat mama să n-o ajut la cumpărături şi… dă-i minciuni.

La început, papaşa râdea şi-o trimetea la culcare :

-Babă urâtă şi rea, iar îţi pute-n casa noră-tii?

Mai târziu, când s-au înteţit amorurile cu fătuci iubitoare de portofel, fiindcă nu cred nici în ruptul capului că de la chelie i se trăgea şarmul lui papaşa-un pitic gen Băsescu-poveştile Satanei, cu înflorituri şi ghiocei, s-au potrivit pe cheful lui de scandal şi divorţul a fost gata.

Aveam doar zece ani, dar mă revoltau manipulările care îmi distrugeau familia. Singurul mod în care m-am putut răcori a fost să scriu cu creta pe pereţii celor două camere puse la dispoziţia babei… SCORPIE şi SATANĂ. Şi, cum sunt harnică la scris, precum mă vedeţi, n-am comis-o doar o dată! Am caligrafiat de vreo zece ori fiecare cuvinţel…

După istericale şi reclamaţia cu strigături înaintată lui papaşa mă aşteptam la o fugăreală, dar a dat norocul peste mine. Pe când mă pregăteam s-o iau la sănătoasa ca să-mi păstrez integritatea epidermei, papaşa, râzând în hohote, i-a zis cam aşa:

-Babă urâtă şi rea! Din gura ta și ale secăturilor de alde soră-mea, nu te speli cu toată Dunărea! Bine a făcut că a scris şi Satană şi Scorpie, că nici eu nu pot să mă hotărăsc care ţi se potriveşte mai bine! Dar, zise el privind arta murală, cred că merg amândouă!

Opărită şi fără susţinere, a luat baba Dobriţa o găleată de apă şi o perie de paie şi mi-a şters toată munculiţa!

Ce era de făcut?

Băboiul avea vreo 82-83 de ani şi ne ameninţa c-o să trăiască 114, ca bunica ei paternă sau măcar 104, ca cealaltă, din spița maternă. Spaimă mare! O mică speranţă aveam, că baba trăgea nădejde să se mărite şi era în vorbe ba cu nişte moşi pe la coadă la gaz, ba cu alţii pe la biserică. Şi, într-o zi, când eram pedepsită şi spălam îngreţoşată ciorapii lui papaşa, mi-a venit ideea ideilor!

Cu săpunul de casă am scris de zece ori şi Satană şi cam tot de atâtea ori… Scorpie. Pereţii casei erau doar tencuiţi şi aduşi din mală la drept, fără niciun finisaj: săpunul a intrat definitiv în porii tencuielii!

Nu pot să vă povestesc cât necaz a fost pe băboi după isprava mea şi cum a muncit un an şi-o vară, zi de zi cu peria de paie dar, atâta noroc am avut şi eu, că pereţii nu s-au lăsat curăţaţi.

Papaşa s-a milostivit de ea şi, ca s-o cruţe de corvoada frecării pereţilor, a dus-o la azil. De la o vreme, erau numai în scandaluri, că se pusese baba să-i ţină socoteala la gagici şi se cam punea în calea fericirii lui. Baba îl voia divorțat, să fie ea șefa în casă, cu cheia la brâu, nu să se aleagă cu altă pacoste de noră!

Baba Dobriţa, oleacă descântătoare în bobi şi apă ne începută, aflase de la altă ghicitoare mai meşteră decât ea că va muri pe acelaşi pat cu feciorul ei cel mic.

Din cei 12 copii, papaşa era copilul cel mai mic şi baba toată viaţa avusese grijă să nu doarmă în acelaşi pat cu el, ori să se așeze pe marginea patului în care dormea Prâslea.

De inimă rea, baba a murit în scurt timp la azil. Divorţul fiind terminat, casa a fost pusă în vânzare.

Familia care-a cumpărat casa la un preţ de chilipir, vrând-nevrând a primit bonus și Scorpia şi Satana!

Cumpărătorul a refacut tencuiala casei, trăgând nădejde să nu fie bântuit.

Dar anii au trecut şi după divorţ papaşa ne-a abandonat total, întâlnindu-ne uneori pe la tribunal, fiindcă se cam codea să plătească pensia alimentară pentru cei trei copii, adică eu şi surorile mele.

M-a căutat peste ani, disperat că s-a trezit escrocat de fata surorii lui, doctoriţa Constantin Ionelia, care a făcut un act de vânzare-cumpărare în fals cu complicitatea notăriţei Gaube, deposedându-l de casă.

Când papaşa a găsit actul fals a cerut sprijinul poliţiei şi procuraturii şi în urma anchetei, nepoata, alintată Neli, a promis, cu lacrimi de crocodil că-i returnează casa amiabil, după care, bătrânul a dispărut de la domiciliu.

După mai mulţi ani, în care bănuiam că nepoata iubitoare de case l-a luat să-l îngrijească şi să-l ţină departe de urechi curioase, întorcându-mă dintr-o delegație, pe trecerea de pietoni din fața firmei, mă intersectez c-o verişoară, nepoată a lui papaşa, îmbrăcată în doliu, cu două lumânări în mână.

O întreb cine i-a murit fiindcă nu ne vizitam, dar aveam o sumă de rude comune. După ce se codeşte puţin, zice că vine de la înmormântarea unui coleg de serviciu. Până să ajungă acasă, locuia la două minute de biroul meu, o cuprind remușcările și se întoarce înlăcrimată. Recunoaște că vine de la înmormântarea lui papaşa, dar să nu mă supăr, nu le-a dat voie Neli să mă anunţe pe mine şi pe surori, ca să nu se facă discuţii legate de casa mătrăşită. Şi, pentru că era ziua surprizelor, îmi zice că Neli, în toţi aceşti ani, îl dusese pe papaşa la… azil! Azilul de la Baldovinești unde o dusese și el pe Satana în 1982.

Scrisul sorţii, care obsedase pe baba Dobritza toată viaţa, că va muri în acelaşi pat cu feciorul cel mic, s-a împlinit! Mamă şi Prâslea au murit în acelaşi pat: acelaşi pat de azil!

Pe birou era un plic sigilat, adus de un necunoscut în aceea zi, pe la orele 11. În plic se afla un bilet semnat de un văr; mă informa că la orele 12 se va oficia înmormântarea lui Papașa. Era trecut de orele 16.

 

SECRETUL SUCCESULUI-update

SECRETUL este că eşti arhitectul propriei tale vieţi! Reuşitele vor fi pe măsura îndrăznelii tale! Visează, bucură-te şi vei reuşi!

Am văzut filmul SECRET pe 4 aprilie 2oo9. În el am regăsit câteva fragmente din viaţa mea.

După vizionarea lui am înţeles că mi-am urmat toate visele copilăriei: am învăţat la cel mai bun liceu din oraş, am intrat la facultate fără meditaţii când erau 28 de candidaţi pe loc şi examenul era crâncen,  m-am măritat din dragoste, am făcut nuntă americană, am făcut o fetiţă cu numele Ingrid, apoi pe Sabrina, m-am vindecat de o boală teribilă apoi am sărit cu paraşuta şi am pilotat avioane, am închis CĂŢEAUA LEŞINATĂ, cârciuma la care beau profesorii mei din şcoala generală, mi-am cumpărat o casă pe bulevardul Panait Istrati, am fost fericită, fericită.

Dar îmi rămăsese o singură restanţă: publicarea unui roman.

Atunci, pe 4 aprilie, imediat după vizionarea filmului m-am apucat de scris.

Simultan am primit pe e-mail acest citat remarcabil din Einstein:

“Sa nu pretindem ca lucrurile sa se schimbe daca tot timpul facem acelasi lucru. Criza este cea mai binecuvantata situatie care poate apare pentru tari si persoane, pentru ca ea atrage dupa sine progrese.Creativitatea se naste din necesitate precum si ziua se naste din noapte.In perioada crizei se nasc inventiile, descoperirile si marile strategii. Cine depaseste criza se depaseste pe sine insusi, fara a ramane “depasit”. Cine atribuie crizei esecul, isi ameninta propriul talent si respecta mai mult problemele decat solutiile. Adevarata criza este criza incompetentei.”Problema persoanelor si tarilor este lenea si indiferenta pentru a gasi solutii si iesiri din astfel de situatii.Fara criza nu exista duel, fara duel viata este o rutina, o agonie lenta. Fara criza nu exista valoare. În perioada crizei înfloreste ce-i mai bun în fiecare, pentru ca fara criza orice vant este o mangaiere.Daca vorbim de criza o promovam iar tacerea este o exaltare a conformismului.In loc de toate acestea, mai bine sa muncim. Sa terminam odata cu singura criza amenintatoare: tragedia de a nu dori sa luptam pentru a o depasi.”

via Citat despre criza- Albert Einstein | Citate celebre, proverbe , famous quotes.

În noiembrie 2009 am publicat romanul Comisia Zurich, romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ a apărut în martie 2010. COPILUL DUNĂRII şi romanul ARDEI IUŢI au văzut lumina tiparului în octombrie 2010. Acum lucrez la Volumele FERICIRE LA PREŢ REDUS şi PROZĂ AFURISITĂ şi ALTE RĂUTĂŢI.

SECRETUL este că singurele limitări sunt în mintea noastră.

Vizionare plăcută!

Apasă aici pentru a viziona filmul: SECRET part1

Apasă aici pentru a viziona filmul:SECRET part2

 

Adrian Păunescu, Sfinxul poeziei româneşti

Februarie 1984.  Eram îngheţată şi mă-ncerca o vagă depresie. De ore întregi băteam oraşul căutându-mi ghete. Aceleaşi ore pe care le pierdeam zilnic de câteva luni. Vânzătoarele îmi priveau adidaşii sărăcuţi şi ridicau din umeri:

SĂ NU MĂNÂNCI PREA MULTĂ ÎNGHEŢATĂ!

Cum ziceam şi în alte articole, cum am intrat în facultate m-am grăbit ca… fata mare la măritat.

Când iubeşti de nu mai ai aer, când alergi cu iubitul de mână, cântând prin ploaie şi lapoviţă cu stratul de gheaţă în cap ca un acoperiş şi simţi că plesneşti de fericire, nici Dunărea, nici Marea, nici Munţii Carpaţi nu-ţi pot sta împotrivă, cu atât mai puţin socotelile meschine şi istericale turbate ale soacrei.

Ne-am căsătorit aducând o mare tulburare- eu unor piloţi de la Aeroclub, el-frumoaselor din Liceul Pedagogic Bucureşti.

Cum densitatea de băieţi la un liceu pedagogic este cam de 1 la 2000 de fete, că nici de veceuri separate de fete şi băieţi nu este nevoie, vă daţi seama ce rumoare a fost când s-a aflat că bărbatul lor frumos şi de toată nădejdea s-a… însurat. Toate erau disperate să afle cine este norocoasa.

Vedetismul soţului meu era oarecum obositor. Dacă mergeam la gară, în piaţă la Matache, în Cişmigiu sau oriunde era trafic mai intens, trebuia să apară un stol de fete să-l îmbrăţişeze, să-l pupe, uneori destul de insistent. Aproape mă obişnuisem dar, se-ntâmpla cam des…

Într-o zi călduroasă, în vara lui ’89, intrând în Cişmigiu dinspre Ştirbei-vodă, cumpărăm șapte îngheţate Parfe de mentă trase-n ciocolată la un leu şi şaptezeci şi cinci de bani bucata. La acele vremuri, când totul lipsea, dacă dădea norocul peste tine să găseşti ceva, din instinct cumpărai… pe stoc.

Soţul meu, având supărări cu măselele atacă una şi eu, rămasă fără ajutor, le mănânc pe celelalte şase. Între timp, pleacă la toaletă şi mă lasă pe bancă lângă Izvorul lui Eminescu.

Vine râzând, deschide mapa şi… încă douăsprezece Parfe-uri!!!

Bineînţeles că îl dureau măsele şi m-am sacrificat tot eu! Dulce sacrificiu…

Acum, nu ştiu cât au atârnat cele 18 Parfe-uri la cele patruzeci şi ceva de kilograme ale mele dar limba mi se umflase şi începusem să vorbesc sâsâit. Ne distram zicând cuvinte cu”ţ” care sunau cam aşa: înghesată, sursure, sap…

Din glumă în glumă, plecăm să ne plimbăm de mână pe aleile parcului şi, la o răspântie, evident, un stol de gagici, foste colege  de-ale lui de la Liceul Pedagogic ne-mpresoară dar, după pupături şi chiote, soţul meu se impune:

-Uşurel-uşurel, că nu mai sunt un bărbat liber: v-o prezint pe soţia mea!

Fetele  tac şi se întorc spre mine, curioase din cale-afară să vadă cine l-a suflat pe Frumuşelul.

Cu toată limba avariată, puteam să scap cu demnitate, fiindcă lumea-mi zicea Doina sau Dodo, deci niciun „ţ” compromiţător.  Dar, pusă pe şotii cum sunt, nu m-am putut abţine. Cum era să scap o asemenea ocazie?

Eram sigură că oricum mă vor face arşice şi-mi vor găsi o mie de cusururi. Oricât m-aş fi străduit să dau bine şi oricâte demonstraţii de deşteptăciune le-aş fi făcut, eu eram inamicul declarat. Ştiam asta de la mine din liceu, de la Brăila.

Când s-a însurat o mare vedetă, Adrian Robitu, imediat după terminarea liceului, toată lumea zicea c-a luat o mătură troglodită, chit că omul se-nsurase pe la Bucureşti şi zeloasele comentatoare n-o văzuseră niciodată pe respectiva!

Deci, premeditat, parşiv, cu un zâmbet radios şi limbă lată zic:

-Salut! Eu sunt Doinisa! Îmi pare bine de cunostinsă! Mă scuzasi de sâsâială, da’ m-am lăcomit la 18 înghesate si mi s-a umflat limba!

Fetele m-au privit şocate şi au plecat dezamăgite pe o alee iar noi doi, sufocaţi de râs, pe alta.

SALVAREA LEULUI

Un şoricel cu lăbuţa rănită, răpus de foame se uita cu jind la un coş cu fructe dar, mica infirmitate nu-i permitea să ajungă în coş. Cu ultimele puteri, rugă un leu să îl pună în coş.

-Leule, salvează-mă! Ajută-mă să ajung în coş ca să mă pot hrăni, că te voi ajuta şi eu într-o zi.

Leul îl privi ironic pe neînsemnatul şoricel, totuşi, pentru că nu era deranjul prea mare, urcă pe şoricel în coş şi plecă la treburile lui.

Într-o zi, leul se prinse într-o capcană de liane şi după câteva ore de zbatere în care se încurcă şi mai rău, începu să ragă deznădăjduit.

Şoricelul trecu prin zonă şi văzu necazul leului. Îi roase lianele şi îl slobozi.

Deci, dragii mei, nu există pe lume prieten neînsemnat!  Că îţi salvează viaţa sau îţi spune doar o vorbă de încurajare, un prieten, este întotdeauna un dar!

SĂ NU DEZAMĂGEŞTI FEMEILE!

Un comentariu al prietenului meu, Mesagerul, mi-a adus aminte de un banc de acum 30 de ani.

O tipă trage la hotel dar, din lipsă de locuri este cazată cu un domn în cameră. Recepţionerul o linişteşte că patul, deşi matrimonial, este despărţit pe lung de o scândură de 30 de centimetri care asigură intimitate.

Cei doi se întind în pat, sting lumina şi se perpelesc până dimineaţă, fără să treacă de „baricadă”.

Dimineaţă, tipul o invită cu eleganţă la micul dejun, apoi la un cinematograf la matineu.

Ieşind de la film, tipa îi smulge pălăria din cap şi o aruncă peste un gard înalt de doi metri. Din două mişcări, tipul se repede la gard să-şi recupereze pălăria. La care doamna apucându-l de poalele lodenului:

-Stai domnule, binişor! Adică azi-noapte n-ai fost în stare să sări o pârlită de scândură de 30 de centimetri şi acum vrei să sări un gard de doi metri?

CÂT DE SURPRINZĂTORI SUNT BOGAŢII LUMII

JEG

Că acest copil schizofrenic numit  Criză mondială este o făcătură de laborator, nu mai este un secret pentru nimeni. Dar că păpuşarii ororilor, după ce au aruncat lumea în haos au indecenţa să regrete că economiile revin în matcă este de neiertat.

Dat fiind faptul că recesiunea economică din Statele Unite s-a terminat, ultimul raport arătând o creştere de 5,7% a PIB-ului, televeziunea CNBC l-a rugat pe Bill Gates să facă un comentariu privind evoluţia economiei în 2010.

Răspunsul omului de afaceri a fost cel puţin surprinzător: „Din nefericire lucrurile au început să se redreseze”.

La momentul respectiv am fost consternată dar, întâlnind o postare cu o nouă declaraţie a lui Bill Gates, înclin să cred că ori a fost o bâlbă, ori o făcătură de presă.

Acestea fiind zise, am şters aprecierile nervoase de la acel moment şi redau un fragment relevant din articolul consemnat de Capital:

Bill Gates şi soţia lui Melinda au împreună trei copii, Jennifer (14 ani), Rory (11 ani) şi Phoebe ( 8 ani). Aceştia nu vor moşteni însă averea tatălui lor, Gates preferând ca banii să fie folosiţi pentru a eradica săracia globală.

“Copii vor primii nişte bani, însă un procent insignifiant”, a spus Gates.

Bill Gates şi soţia lui au înfiinţat fundaţia Bill & Melinda Gates care a donat până în prezent 28 de milioane de dolari. Banii au mers către o serie de programe de vaccinare pentru eradicarea bolilor precum poliomielita şi tuberculoza.  De asemenea, acesta a susţinut cercetările pentru găsirea unor remedii ale sindromul imunodeficienţei dobândite şi malariei .

Gates lucrează  în prezent cu cei de la ONU, care şi-au propus să eradicheze sărăcia globală până în anul 2015.
 http://capital.ro/articol/bill-gates-nu-voi-lasa-53-de-miliarde-de-dolari-pe-mana-copiilor-mei-139538.html

OMLETĂ ŞI PATRU CÂRNAŢI

Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol. Şi de departe şi de aproape, Victor Iordache era cel mai nesuferit vecin. Arina râdea de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ asemenea dimensiuni şi, nevastă-sa, madam Mery, îi făcea, din cele mai ieftine materiale cadrilate, nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Sorin, vărul Arinei, se miră: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

–Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Metrul avea cu zece centimetri mai puțin decât chiloții buclucași. Grasu stătea doar pe băncuța din curte, ori în casă în pat, fiindcă la un metru și zece, nu-i încăpeau bucile pe niciun scaun. Madam Mery ne povestea că noaptea dormea în fund, fiindcă dacă se întindea, îi presa slănina pe inimă și se sufoca.  Sforăitul lui era la concurență cu zgomotul ce răzbătea până la noi din port, de la marfare, macarale și elevatoare. Ani de zile, Sorin a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la masă, în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea. Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii; scandal zile întregi!

Arina îl fenta, primind toată corespondența la post-restant. Astfel, iubirile ei adolescentine rămâneau necunoscute cartierului.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi portţigaret cu tot. Din spate păpușă, din față mătușă, era cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare se distra Arina când mergea Grasu la Aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i facă în ciudă, îl pândea când se-mbrăca şi ieşea pe poartă imediat în urma lui. Trecea agilă pe lângă el, stătea la coadă,  făcea drumul de întoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar. Ajungea cu zarzavaturile acasă şi-avea timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
   Femeia obișnuia să spună că trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Nedumerită, îi punea aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat, şi de ce nu l-a lăsat. Pentru ambele avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru Arina era absolut incredibil. Cine l-ar fi putut iubi pe acest animal pisălog, arțăgos și răzbunător? Într-o zi, madam Mery scoase o veche cutie de pantofi şi-o răsturnă pe pat. Câțiva nasturi porniră de-a rostogolul prin pliurile cuverturii. Un superb actor de cinema, în haine elegante, râdea fericit în acele poze sepia, ori alb negru. Nu putea să creadă! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, Arina văzu în cămară şirul de cârnaţi şi-și aminti de-o nedumerire mai veche:

–Doamna Mery, zise ea, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea aceasta?!

–Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

–Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întrebă fata uluită. Nici măcar Terente…

La lipsa ei de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, avea vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil(sic!).

Şi, dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, ea făcea cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Era deja confuză!

–A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75 pentru că Victor mănâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Făcând calculul, Arinei nu-i veni a crede:

–Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună: nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi?!

 

 

 

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi, nevastă-sa, îi făcea din cele mai ieftine materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul, ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.

Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă,  făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia ori alb negru. Nu puteam să cred! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:

-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!

-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.

La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.

Şi dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!

-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Fac calculul şi nu-mi vine a crede:

-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI