Surprinzătoarea Minerva


Acasă îi spuneau Mioara. Mergând la șapte ani la școală, a aflat cu stupoare că în acte o cheamă Mița. Nășicu’ Niculescu, notar în sat, se iubea cu o profesoară, Mița Bostan. Se pare că atât cât a ținut idila, onorabilul notar Niculescu le-a botezat Mița pe toate nou-născutele din comună. Totul s-a dat în fapt când fetițele au ajuns la școală. Mamei nu i-a plăcut cum sună Mița și a optat pentru Minerva. Așa îi spun și eu. Pănă la 54 de ani, mama mea nu a fost niciodată în concediu. A crescut trei fete și două nepoate, a muncit, a muncit, a muncit! Din 1993, împreună cu soțul meu, am luat-o în majoritatea concediilor. A făcut o pasiune pentru montagne russe-ul din Satul de Vacanță din Mamaia. Din mare era greu de scos. Cel mai des o aduceau salvamarii din larg, în barca lor, pretinzând că Minerva încearca să treacă la turci înot. La munte s-a cocoțat voinicește până la cuibarele vulturilor. Greu am ținut pasul cu ea. Măcar de vreo zece ori s-a îndrăgostit de natura montană și și-a căutat casă în zonă: la Azuga, în Maramureș, pe valea Oltului, în jurul Bicazului… Neavând suficienți bani, s-a resemnat pe mai departe cu traiul la câmpie. Muncă în gospodărie, plăcinte, nepoți… A frânt și inimi, a fost cerută de nevastă de vreo patru ori în ultimii douăzeci de ani: un colonel de aviație cu casă în Doctor Lister, nea Vasile din Slatina de Suceava, un pensionar militar în Cișmigiu, un voinic în Maramureș. A declinat cu grație… Monogamă hotărâtă! A avut bărbat… nu merită deranjul încă o dată!
În mai a împlinit 76 de ani.Văzând că n-o putem decupla de la treburile casnice, rugbistul a hotărât să ne trimită pentru câteva zile în capitală.
Într-o săptămână am făcut-o pe mama dependentă de ciocolată, capuccino ar bea cu butoiul, din aparatele fitness din Cișmigiu am dat-o jos doar după ce s-a antrenat serios în toate.
Sunt mândră de vacanța cu mama! După această experiență, mă simt în stare să-i destructurez programul și lui Dalai Lama!

Anunțuri

Dulce e cuiul patriei!


Când își bagă urâtul ăla de drac pârlita de coadă, lucrurile o iau razna, apoi pune Dumnezeu palma și după oareșce zdruncinături și turbulențe, lucrurile se așează pe făgașul normal. Cei ce au pășit pragul blogului în ultima vreme, au băgat de seamă că n-am mai trecut pe-aci, dar am lipsit oarecum motivat. De voie-de nevoie, drumurile m-au purtat prin Oiropa. Am rezolvat probleme de business, rugbistul s-a căutat nițel de sănătate, am străbătut câteva hectare de muzee, am vizitat biserici celebre în care credința a fost înlocuită de zornăitul banilor ce vin din turism și din comerțul de suveniruri, m-am învârtit și zdruncinat în niște chestii nebunești prin Prater și prin Europa Park și sper că nu s-a rupt nimic prin mine. Am mâncat prin bistrouri mărunte, hanuri de țară sau cârciumi celebre, am băut bere locală, șnapsuri și lichioruri, m-am adaptat rapid obiceiurilor locale și-am asortat șampania la micul dejun, am tras sute de fotografii, am făcut gafe, am râs de mi s-au zdruncinat fălcile și m-am distrat epocal. Am facut un circuit de aproape 7000 de kilometri prin șase țări -Ungaria, Slovacia, Austria, Germania, Franța și Elveția în formație de patru- cu rugbistul, Ingrid și Sabrina, cu piciorul rupt. Cum Alfa Romeo are doar două uși și are un consum mai obraznic am preferat Megane-ul. După terminarea vacanței, am adus copiii în siguranță acasă, și după o săptămână petrecută în țară într-un vârtej nebun, stelele s-au așezat încă o dată în poziție norocoasă, așa că m-am urnit la încă un drum de 3200 de kilometri la invitația firmei Colop, călătorie combinată cu tren, avion, autocar și croazieră pe Dunăre, și în care am fost singură, tânără, liberă și zglobie.

Voilà, m-am întors, și în zilele următoare vă voi povesti câteva din peripețiile europene, nu musai cronologic.

Pentru norocoșii care nu au avut niciodată o pană în Paris, astăzi voi povesti cum a fost cu… pana mea!

Eram de peste zece zile pe ulițele celebre ale Europei, și toate ni se așezau după pofta inimii. Tot bifând muzee și obiective turistice bine marketate,  în sfârșit îi vine rândul și basilicii Sacre Coeur. O ratasem cu alte ocazii, oprindu-ne de fiecare pe traseu, fiindcă cineva a sistematizat cam ciudat zona, blocând accesul spre sfântul locaș cu Place Pigalle și  al său vestit Moulin Rouge, și alte stabilimente asemenea, astfel că numai la vreme de zi, înarmat cu o hartă bună și nervi de oțel o nimerești. Acum, eram cam la 200 de metri în dreptul basilicii pe Rue de Clignancourt și părea imposibil s-o mai ratăm.  După trei zile petrecute în Paris, inventariind chinezi, vietnamezi, indieni, arabi ori negri ne întrebam unde naiba sunt parizienii. Un turc bătrân cu scurtă  de piele și căciulă de astrahan traversa agale bulevardul blocând circulația. Priveam cu uimire cum se scarpină la ouă fără nicio jenă. Ajuns pe trotuarul celălalt se alinie lângă alți trei turci ce-și mângâiau sârguincios ouăle în fața unui magazin de geci de piele. Ca la un semn, cei patru turci renunțară la ouăle lor ca să ne arate într-un semn internațional că avem pană. Speram că e o glumă dar, coborând am constatat că eram pe jantă. În fața noastră erau două alveole pe care scria livreson. În cea din față era o mașină de poliție, cea din spate era liberă, în așteptarea mașinilor pentru livrări. Am arătat polițistului că avem pană și a spus că putem staționa.  Cum ne luam în camera de hotel doar rucsacul cu pijamele și cosmetice, toate bagajele erau în portbagaj. Polițistul a urmărit cu gura căscată cum am scos trei valize tip troliu, trei genți și un rucsac, apoi când am scos cricul a reacționat de parcă am scos mitraliera. Întreba vexat ce e ăla și rugbistul, plin de draci îi spunea aparent calm, ca unui copil tâmpit: elevator, lift, cric…

Este greșit, spunea polițaiul, nu este posibil, trebuie să chemați platforma s-o ducă la service!

Să dai tu 300 de euro la platformă, deșteptule!- zicea rugbistul printre dinți. În final l-a ignorat și a schimbat roata cu rezerva în ritmul lui. Un camion de curierat blocase traficul așteptând să se elibereze o alveolă de livreson dar polițistul se uita ca la urs și nici gând să plece. Roata fiind schimbată, rugbistul s-a apucat meticulos să bage trolerele în portbagaj. Ne-am luat rămas bun de la turcii care în tot acest timp se scărpinau voioși la ouă, ne-am salutat cu polițistul care-l privea deja cu respect pe rugbist și am plecat spre Sacre Coeur. Ne-am plimbat o oră prin zonă dar a fost imposibil să găsim un loc de parcare, așa că am făcut poze la Moulin Rouge și am plecat spre Turnul Eifel. Se pare că basilica rămâne pe data viitoare, când vom avea chef să mergem cu Ratp-ul lor.

Începând de mâine vă voi povesti ce coșmar e să rezolvi o pană la vulcanizările din Paris, și cât de dulce mi se pare acum cuiul patriei, cum e să vizitezi  Turnul Eifel când este alarmă de terorism, cod roșu, cum se verifică dacă chelnerițele au tâțe naturale, cum ne-am distrat și ce-am mai pătimit prin Europa, frumoasă dar scumpă ca o curviștină de lux.

TERASA MEA


Mi-am petrecut ziua pe terasă corectând încă o dată romanul Ardei iuţi şi scriind la noul meu roman, Fericire la preţ redus. Probabil că este ultima duminică din an în care îmi mai permit luxul să scriu toată ziua în aer liber. Deşi pe seară s-a răcorit, am rezistat eroic până s-a întunecat. Continuă lectura

FERICIRE LA PREŢ REDUS


Femeia stătea prudentă pe bordură, la zebră,  aşteptând să treacă toate maşinile.

Microbuzul încetini şi şoferul îi făcu semn să treacă. Zâmbi amabilului şofer dar pe banda a doua, un şofer de Matiz ce vorbea la mobil o proiectă în aer şi Sofia căzu pe asfalt împrăştiată ca Continuă lectura

CU RUGBISTUL ÎN VACANŢĂ


Rupţi de muncă, ajunsesem demult la concluzia că avem nevoie urgent de un concediu dar treburile firmei ne ţineau încă legaţi. Era sâmbătă dimineaţa. Rugbistul pune piciorul în prag:

-Gata! Sunt şi eu om! Vreau la munte! Hai la Durău!

-Durău? La dracu’n praznic?! Exclus! Găseşte ceva mai aproape de casă!

Rugbistul foieşte harta nehotărât şi se decide să Continuă lectura

DE RÂSUL CALULUI


Mă simţeam tare bine la ţară, la Cotu-Lung, într-un mic cătun pe malul Siretului dar, copii din sat, deşi erau prietenoşi aveau un zâmbet superior: pentru ei rămâneam doar o orăşeancă!

Am studiat serios problema şi am depistat două motive: unu’ era că ei se jucau numai desculţi şi eu umblam  mereu „potcovită” şi alta că ei călăriseră adesea iar eu niciodată. De ce umblam „potcovită”?

De mică am o problemă cu tălpile: nu pot merge desculţă şi pace, nici măcar tenişii nu-i suport fiindcă simt pietrele cum mă înghiontesc.

De călărit, îmi doream enorm dar nu avusesem niciodată ocazia şi ei, care duceau caii la adăpat sau la iarbă călăreau adesea.

Unul din locurile unde ne jucam des era curtea CAP-ul cu grajdurile de vaci. O mătuşă a mea lucra la vaci şi îmi făceam adesea vânt pe acolo. Puţin în laterala grajdurilor, era o piramidă de lucernă  şi alta, enormă din baloţi de paie. Urcam des pe ea şi ne jucam, chit că era înaltă cât un bloc cu 2-3 etaje, dar se escalada uşor fiind organizată în trepte. Într-o zi, jucându-ne pe lângă piramidă, ochesc un noaten roib, o frumuseţe, stând chiar la baza piramidei.

Îmi încolţeşte un plan: acum era momentul să-mi demonstrez vitejia! Urc furiş pe cealaltă parte a piramidei, ajung, în vârf şi încerc să cobor pe partea noatenului. Mă apropii puţin, aştept şi văd bucuroasă că a venit şi maşina ICIL-ului să colecteze laptele, aşa că toată lumea era ieşită în faţa grajdurilor, având un număr impresionant de spectatori. Când mi se pare poziţia propice, sar direct pe căluţ. Acesta îşi păstrează capul şi copitele din faţă în aceeaşi poziţie dar îşi mută crupa harcana, vreo juma de metru’. Iau o buşitură dureroasă şi umilitoare în faţa tuturor dar, spre amuzamentul asistenţei,  micul trădător întoarce capul spre mine şi râde!  Aţi citit bine! Calul a râs de parcă era gâdilat şi vreo două zile tot satul a povestit cum a râs roibul de micuţa orăşeancă. Că m-am julit în coate şi genunchi de mai mare mila având usturimi insuportabile a fost una, dar perversitatea noatenului şi glumele care m-au urmărit toată vara au fost şi mai greu de dus!

RÂSUL CALULUI