ZGURĂ ŞI CATRAN
Turtalacea lu’ Stela
Eram clasa a XI a şi împlineam 18 ani. Chiar dacă eram conştientă că nu avem bani de o petrecere, îmi doream cu ardoare măcar un tort. Pentru că un tort pe comandă la cofetărie era devastator de scump, mi-am făcut calculul că un tort meşterit de noi, în bucătărie, n-o fi la fel de aspectuos dar, va fi gustos şi rezonabil la costuri. Mama nu s-a opus, calculând că este imposibil să găsesc ouă.
Sigur că dacă vrei ouă, cauţi nişte găini dar, locuiam în buricul târgului şi nu aveam zburătoare. De fapt cumpărasem o raţă însă, eu şi sora mea ne-am împrietenit cu Matilda şi n-am fost capabile să o punem pe varză. Poţi să-ţi mănânci prietena friptă?
Asta până la Sfântu’ Ion, când vecinul nostru, Ionel, care, evident, nu se-mprietenise cu ea, a mâncat-o fără greţuri.
Sigur că n-a recunoscut dar, am văzut penele în bucutăria lor.
Casă naţionalizată, ce vrei! Ştiam şi de câte ori a râgâit jupânul după raţa cu varză…
Fuse, fuse şi se duse! Ajunsesem deja în toamnă.
Mă simpatiza o tipă la o cofetărie şi am rugat-o de opt ouă pentru tort. Fiindcă matricola mea de la liceul Bălcescu o intimida, a aşteptat să se mai subţie populaţia şi, în locul celor opt ouă la preţ de bişniţă, mi-a dat un carton se ouă la preţ de mercurial, împachetat astfel să pară un tort de comandă.
Cofetăria era pe strada Republicii spre piaţă şi îi ziceam La Groapa, fiindcă se cobora într-un fel de cramă.
Urc emoţionată scările şi, când să ies, izbeşte un năvleg uşa şi dă peste mine.
Strig cu disperare:
-Domnule, domnule, vă rog, ouăle mele! Se poate, sunteţi vandal?
-Da’ ce, şi dumneata ai ouă?- întreabă tipul năucit. Îmi pare rău! Te-ai înroşit la faţă! Te doare rău? Eşti ca o fetişcană… Şi eu m-am lovit cu portiera maşinii şi nu mi s-au desumflat încă! Ai grijă măcar să nu strici tortul!
Am râs vreo săptămână de faza asta dar, cine râde la urmă râde mai bine.
Ouăle le-am mâncat omletă, pritocite pe gazieră, fiindcă n-am avut butelie la aragaz ca să coc blatul.
Mi-am făcut însă TURTALACEA LU’ STELA. N-aţi auzit? Posibil! E o reţetă cu circulaţie intensă în familie.
În vremuri demult apuse, înainte să se-apuce papaşa de gagicăreli şi scandaluri crunte, pe la diverse zile onomastice se reunea toată familia. Înainte să i să năzară vreuneia dintre cele patru surori câte ceva şi să pună de-un pui de ceartă, o soră mai mare a tatălui se lăuda cu tortul făcut de ea. Taică-miu se băga-n ciorbă curios:
-Mă, Stela, numai te lauzi cu torturile astea faimoase dar, nu ne serveşti niciodată! Numa’ gura de tine! Se vede că eşti neam cu Papuc!( Papuc era o rudă a bunicului, cizmarul satului, lăudăros fără pereche-n.)
La care intervenea ţăţica, sora cea mai mare:
-Tu pe ce lume trăieşti, frate? Stela nu face tort! Ea face o turtalace şi-o mănâncă singură, că-i e târşă s-o arate la cineva! Tu n-ai auzit de celebra TURTALACE A LU’ STELA?
De atunci, când tortul de mere sau se biscuiţi iese mai chinuit zicem că-i reţeta familiei.
Colegii mei mi-au cumpărat o pălărie roşie şi o păpuşă: prima păpuşă pe care am primit-o în viaţa mea!
În buna tradiţie a familiei, Turtalacea lu’ Stela arăta dezastruos şi am mâncat-o singură.
DE CE SE ZGÂLŢÂIE PATUL LA STUDENŢI
După revoluţie, cutremur!
În mai ’90, nemulţumite de victoria lui Iliescu în Duminica Orbului, cam la o săptâmână, sthiile s-au dezlănţuit!
Am să vă zic în două vorbe cum am petrecut cutremurul în Grozăveşti:
Fiind sfârşitul lui mai, evident eram prinşi în năuceala sesiunii!
Căminul B(căsătoriţi şi studenţi străini, în genere arăbeţi):
Brânduşa, mireasa pe care o ştiţi din „Cine şi-a înşelat nevasta…”, avea la acel moment un soţ student la geologie şi-l asculta la plăcile tectonice. Cutremurul i-a prins pe subiect.
Eu învăţasem până la şapte dimineaţa şi prisesem un somn pe ultrascurte până pe la unu’ şi ceva. Am intrat la duş, am agăţat halatul într-un cui ruginit dar, mai aveam de aşteptat şi am intrat la budă.
Când a început oala de la wc să se mişte cu amplitudine de zece centimetri, am zis că exagerez cu învăţatul şi mănânc cam pe sponci!
Ei dar, când am ridicat privirea şi am văzut vasul de apă că dă în clocot, am rupt-o la fugă. Duşurile şi wc-urile, faţă-n faţă cu biroul administratorei.
Eu sub toc la budă, în faţa mea ieşind din biroui administratorei, un tip mişto.
-Doamne, ce cutremur!-zice el. De spaimă, iute, mă uit la şosetele tale şi pot să jur că-s bikini!
Privesc la glezne: dezastru. Tricoul era destul de lung să acopere ălea-ălea dar, bikini la papuci. Strig:
Vezi c-a leşinat cineva pe scară!
Băiatul, săritor o rupe la fugă pe scări iar eu îmi recuperez lenjeria.
Căminul A(teoretic, fete):
Dragoş student la geologie, clandestin în căminul A, în cameră la Magy:
Eroic, la cutremur sare pe geam de la etajul II. Din prea multă dragoste evident, pe Magy o uită. Norocul ei, în fond, că nu şi-a rupt vreun picior degeaba.
Noaptea pe la trei, replică masivă la cutremur.
Din B, zonatecu’ de Lucică, tot geolog, urlă acoperind haosul cutremurului: Dragoooooooooooooş săăăăăăăăăăăăăări: acum e momentul.
Cum s-a petrecut cutremurul în căminele C şi D de băieţi nu are relevanţă: evident, toţi băieţii erau în căminul A, la fete, exersând replici mai mari sau mai mici la cutremur, fiecare după puteri.
PUTEREA BLESTEMULUI
fragment din romanul Pisica cu papion
autor Doina Popescu-Brăila
PUTEREA BLESTEMULUI
Matei trecea prin momente dramatice.
Bella era plecată de şase luni la o perfecţionare în Olanda şi viaţa lui intrase în vrie. De câteva săptămâni lucra în gol la un proiect pe cât de genial pe atât de fantomatic: se suspendase bugetul pentru un termen necunoscut. Bella îl exaspera răspunzându-i rar la telefon. Viaţa, fără alintări şi fară sex, trecea monoton şi mizerabil. Măcar dacă ar fi băut ar fi suportat mai uşor tirania timpului. O problemă congenitală la fiere nu-i lăsa nici măcar această bucurie.
În lipsa hârjoanei în scutece avea o singură pasiune: nuci, alune, fistic, seminţe; orice în coajă! Bella îi spunea că, în altă viaţă, precis a fost neam de… veveriţă! Dotat, ca un mare pasionat, avea un ciocănel de argint, o bijuterie rară. Plătise o avere la consignaţia de pe strada Covaci, achiziţie preţioasă, din vremea când era student. Depozita cojile într-o vază fixată pe un soclu de marmură gravat cu vulturul imperial, un cobalt reuşit cu două anse meşteşugite din bronz aurit ce delimitau două medalioane. Primul, pictat în prim plan cu un Napoleon deja obez, cu un penis exagerat de mare, bombând pantalonii albi, mulaţi, celălalt medalion reprezentând finalul victorios al unei lupte: împăratul înconjurat de generali lângă un car de luptă austriac răsturnat. Piesă frumoasă din timpul Primului Imperiu, vaza avea o cotă ridicată la casele internaţionale de licitatie, undeva spre 2. 000-2. 500 de dolari. Drept nicovală avea o scrumieră masivă, un bronz semnat, din aceeaşi epocă cu vaza. Intrat în zodia dezastrelor sorbi amarul până la ultima picătură: într-o seară trase de firul de la laptop şi scrumiera masivă căzu de pe noptieră exact peste vaza care-şi avea locul ori în pat ori lângă pat.
―Două mii de dolari! Două mii de dolari… ţăndări într-o secundă! La dracu’! Mai bine o vindeam! De azi mă cheamă Ştift! Şomer, tolomac, idiot, falit, turtit! Gata! Gata cu porţelanurile scumpe!… Sunt neîndemânatic ca un hipopotam! –urla Matei furios.
Resemnat, dar neconsolat, plecă prin consignaţii şi anticariate după altă vază. Ori chinezisme de doi bani, ori piese indecent de scumpe: nu se atinse de nimic… Rătăcind pe străzi, nimeri un magazin S.H. cu mobilă din Olanda. Fără un scop anume, intră curios, fiindcă de la plecarea Bellei avea, parcă, un fel de obsesie cu Olanda. La preţuri modice, în jur de 50 de dolari bucata, găsi un platou enorm, o cană de bere model Tavern şi-o vază, toate din cupru cu o superbă patină, hammered handmade, marfă frumoasă, lucrată în alt veac de meşteri ciocănari.
Bucuros de achiziţie, ajunse acasă, puse platoul pe o noptieră şi-l umplu cu fructe, vazei îi găsi locul lângă pat, dar se răzgândi şi-o cocoţă în pat, plină cu alune şi fistic, iar cana Tavern o păstră pentru pus coji. Mulţumit, mângâie ultimii trandafiri aduşi Bellei, uscaţi încântător şi adormi cu amintirea ultimei nopţi de dragoste. Visele erotice îl chinuiau ca în adolescenţă şi dimineaţa găsea cearşaful făcut cort. Îşi propusese să nu se mai atingă, dar nu mai era sigur de nimic şi se răţoia singur în oglidă:
– Amice, dacă nu te astâmperi o să-ţi zic Lăbuş!
Când părea că viaţa s-a întors, în tipare cunoscute, un telefon aiuritor îi strică iar liniştea.
Singura lui rudă rămasă după moartea tatălui, o mătuşă elegantă, damă bine, cu potenţial în multe privinţe, ajunsă la vârsta de 69 de ani suferise o cădere psihică. Motivul probabil… apariţia unor discrete riduri pe gât, condimentate cu o decepţie în amor…
De la dezastruoasa descoperire în oglindă până la fapta amarnică nu poate nimeni preciza dacă s-au petrecut clipe, minute sau ore. Cert este că funia a fost de soi şi procedura a fost un succes: moarte prin spânzurare!
Singur, zguduit, derutat, trist şi lipsit de experienţă, a lăsat-o în frigider, la morgă, până în ziua înmormântării.
Un bun amic, preot, i-a plasat un pont mişto, astfel c-a înmormântat-o aproape gratis la ţară, într-o margine de cimitir fiindcă…―de!―sinucigaşii nu sunt morţi-model şi nu au loc pe aleile centrale!
O hâtră de verişoară de-a treia, ştiind-o pe tanti plină de aur, a forţat capacul copârşeului în speranţa unui chilipir…
O figură hâdă, de vrăjitoare, vânătă, cu nasul descărnat, cu zăpadă în gură le-a îngheţat sângele în vine. Groparii au bătut capacul în cuie de cinci, şi toţi au răsuflat uşuraţi. Când s-a aruncat pământ, după datină, un nepot, sătul de aerele de şefă a familiei cu care tartoriţa terorizase tot clanul, a luat un bolovan de pământ negru, la vreo cinci kile şi, în pas de vals, s-a apropiat de groapă aruncându-l cu eleganţă studiată peste sicriu. Spontan, cei prezenţi au fost tentaţi să aplaude, dar prezenţa popii i-a domolit.
Matei nu se-aştepta să-i pese. Era ştiut că tanti Dana îşi urmărise scopurile cu cerbicie. Faţă de nepoţi avusese doar o răutate pe limbă sau o palmă peste ceafă.
Nopţile nu putea să pună geană pe geană, fiindcă chipul fioros, cu zăpadă la gură, îi exploda pe retină.
După multe nopţi nedormite înţelese adevărul hidos: la morgă se extrăseseră dinţii din aur de 24 de carate ai mătuşii şi i se umpluse gura cu zăpadă tocmai ca să taie cuiva cheful să se uite mai atent şi să constate sinistrul jaf. Fuse şi se duse! Se simţea hăituit: concluziile jafului nu-i aduseră nopţi mai liniştite şi, la câte răutăţi făcuse tanti, mare brânză să-l şi bântuie puţin! În fond, negăsind niciun motiv serios şi plauzibil ca tanti să fi reacţionat ca o liceană nevricoasă la o banală decepţie în amor, se întreba, pe bună dreptate, dacă nu se spânzurase tocmai ca să-l poată teroriza mai bine şi în viitor…
Amintiri răvăşitoare din copilărie şi adolescenţă îi năvăleau pe retină: tanti intra vijelios peste el în baie şi-l freca cu piatra ponce pe tot corpul până-i dădea sângele, interdicţia de a folosi lumina la toaletă―că doar nu te pişi pe bani―sau gamela de un kil cu ceai de pelin amestecat cu anghinare pe care i-o turna zilnic pe gât erau doar câteva din răutăţile pe care i le servise tanti în mod regulat! Într-o noapte îşi aduse aminte: avea în şifonier un pulover tricotat de tanti Dana! Dumnezeule! Şi în bibliotecă: Biblia hazlie! Deschise geamul dormitorului, aruncă puloverul la întâmplare şi, cartea, bine ţintit, să nu facă pocinog la vreun parbriz. În sfârşit, adormi liniştit pentru prima dată după câteva săptămâni. Dar zilele următoare, în ipostaze cenuşii sau violet, tanti îi populă gândurile fără încetare. În fond, reuşise în viaţă prin forţe proprii, banii nu fuseseră o problemă, avusese amanţi celebri, cântăreţi de operă şi muzică uşoară şi cam toţi directorii şi activiştii importanţi din oraş. Ştia ce vrea de la viaţă şi dacă avea un interes dărâma munţii: prototipul de învingător care trece peste un hectar de cadavre ca să-şi atingă scopul! Dar, frumoasă, pedantă şi de o eleganţă înnăscută, şi-a greşit și epoca și oraşul! La Paris ar fi ajuns cineva! De ce nu a ajuns la Paris? E o poveste-ntreagă!
Altă tartoriţă a familiei―alintată Satana―era o ghicitoare de succes. Ele―două pietre tari―îşi ziceau vorbe grele cam la fiecare întâlnire.
În genere se evitau, dar evenimente majore într-un clan, nunţi, botezuri, înmormântări, le aduceau inevitabil faţă în faţă şi atunci să te ţii!
La un parastas, voinică şi mai bine sprijinită de stâlpul porţii, tanti îi dădu Satanei un brânci meşterit. Dar atunci când se repoziţionă zgripţuroaica bătrână faţă de linia orizontului, să te ţii strigături!
S-au zis multe vorbe grele, dar una i s-a înfipt lui tanti în urechi şi i-a controlat toată viaţa:
– O să mori în aer, bestie!―a şuierat bătrâna.
În urmă cu câteva decenii, la Călimăneşti , tanti a cunoscut un medic neamţ, fercheş şi culant. Era gata―gata să se mărite via… MÜNCHEN! Era prin ’80, când toţi aveam obsesii Vest, dar gândul de a pleca cu avionul a spulberat scurt planurile matrimoniale. Că… de!―ginerică fiind capitalist, nu avea voie să circule după chef, ca Vodă prin lobodă şi, cum avea bilete dus―întors la avion, cei de la ambasadă i-au atras atenţia că-n România comunistă nu-i loc de tangouri şi trebuie să plece musai cu avionul, nu se face niciun rabat!
Rămasă solo și la sol, dar prinzând gustul străinilor laibări la pungă, anul următor găsi un entrepreneur francez, dar―ghinion!―şi amorezul franţuz avea bilet dus-întors de avion şi… s-a lăsat păgubaşă! Ştia că scorpia de babă, ghicitoare cunoscută, avea mari performanţe în domeniu, astfel că se temea cumplit că va muri în aer, motiv temeinic să nu urce nici măcar în telecabină vreodată! Oricum, cheful de străinătăţuri îi trecuse brusc când, în aşternuturi impecabil apretate, un ofiţer de securitate îi explicase că amanţii Vest o cam aburiseră, fiindcă dacă făceau într-adevăr demersuri ca să se căsătorească cu ea, ar fi aflat că un cetăţean român primeşte aprobarea de la autorităţi pentru căsătoria cu un cetăţean străin abia după trei ani. De regulă, dorinţa de a pleca era atât de mare încât, în speranţa că se va vedea cu mult râvnitul paşaport şi cu verighetă din aur capitalist pe deget, cetăţeanul român ceda şi semna angajamentul de iubire eternă a patriei socialiste, solicitat de ofiţerul de securitate. Uneori statul îi elibera, în sfârşit, acceptul, alteori… ba! Dar mai devreme de trei ani, nu prea se întâmplase…
Năucitor! Să cultivi din anii ’70 Aloe vera pe balcon, să îţi prepari singură geluri, când lumea ştia doar despre ceai de sunătoare şi banalul muşeţel! Să iei trenul la clasa a II―a ca o biată provincială ca să recoltezi Ginko Biloba din Parcul Libertăţii―astăzi Carol―în ironii subţiri sau hohote leşinătoare―pe la spate, evident!―ale verişoarelor care azi îşi toacă pensia pe Tanakan? Să bei an de an saci de ceaiuri de anghinare, pelin, angelică, rostopască, brânca ursului, asortate temeinic cu două ore zilnice de exerciţii fizice ―ca să ce?―să te declare nea Costică de la morgă cel mai sănătos mort care i-a trecut prin mână în 30 de ani de carieră?!
La câteva luni după înmormântare, lipsit de spirit mercantil, Matei a vândut apartamentul dichisit al mătuşii complet mobilat, lăsând de izbelişte cojoace, blănuri şi tot ce avea tanti prin şifonier. O fracţiune de secundă zăbovi cu regret în faţa bibliotecii, legătorie de lux―piele și aur! Se uită cu jind în vitrină, la porțelanuri franțuzești, cristaluri sclipitoare―precis valorau o avere! Covoarele manuale de mare preţ, țesute în Persia și Bukhara, pe care defuncta le adora erau adunate într-o stivă. Nu! Decât să-l bântuie toată viaţă, mai bine, nu! Oricum, din copilărie nu se prea dădea în vânt după morţi, dar viaţa îi jucase o festă şi, la serviciu, cadavrele intrau în fişa postului.
Îşi petrecu timpul chinuit de dorul Bellei, năucit de nopţi nesfârşite, populate de coşmaruri cu morţi chirciţi în ştreangul mov, lucios, atârnând de ţeava de apă caldă.
Ce ironie: tanti Dana se spânzurase cu un şnur mov, strălucitor, stabilind un nou standard al eleganţei funerare! Dar, mai ales, murise în aer!
Singura bucurie, alune, nuci, seminţe…
Mai erau doar două zile până la venirea Bellei. Matei îşi comandă un tricou cu un veveriţoi musculos spărgând o nucă cu… pickhammer-ul.
Spre marea lui bucurie, Bella se întoarse acasă cu o zi mai devreme. Câte nu aveau să-şi povestească!
Femeia inventarie rapid camera, mulţumită că toate erau la locul lor, mângâie trandafirii uscaţi artistic apoi, ca muşcată de şarpe, se întoarse spre el?
– Iubi! Ce-i trăznaia aia-n patul nostru?
Matei se uită mirat, apoi spuse cu aplomb:
– A, vaza aceasta? Am spart Primul Imperiu şi am luat frumuseţea asta patinată de la un S.H. cu mobilă olandeză. Veveriţoiul tău prăjeşte alune, fistic, migdale, seminţe. Doar mă ştii―singurul viciu major! Le amestec şi le pun aici. Am dormit cu ea în pat în fiecare noapte! Matei strânse vaza la piept şi veni spre Bella în paşi de dans:
– Eşti geloasă, iubi?
Lividă, Bella articulă stins:
–Avea şi gazda din Olanda una identică pe şemineu: urna funerară a familiei! După ce-i prăjeau pe cetăţeni, cenuşa o puneau acolo, la păstrare…
Femeia îţi luă bagajul şi, până să se dezmeticească Matei, ieşi ca o tornadă fără să mai închidă uşa.
NĂVLEGU’ DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE!(I)
fragment din romanul ARDEI IUŢI
ISBN 978-606-92308-2-4
După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ. Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi, în sfârşit, se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat.
Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Irinei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi, pe un bilet de tramvai mototolit, îşi scrise numărul de telefon. – Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.
Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.
– Bună, Cici! Ce faci pe aici?
– Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!
– Adică, tot divorţ?
– Tot!
– Te bate?
– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!
– Adică, e o toană?
– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?
– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi, în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?
– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă! Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!
Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.
Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei. Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.
– O căutam pe doamna avocat… – Eu sunt, drăguţă. – Aa… – Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.
– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!
– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.
– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!
– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!
– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.
– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?
– O duc greu! Nu-mi arde de aventuri!
– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!
– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi păstrez colaborările! Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!
– Ce meserie ai drăguţă?
– Sunt fotograf la o revistă!
– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!
Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia. Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată. În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.
– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu. Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.
– Cu ce te ocupi, duduie Irina?
Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:
– Fotoreporter la o revistă…
– Aha…Cât câştigi?
– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.
Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi, peste umăr vorbi gros, tabacic:
– Atunci, caută-mă în Săptămâna Mare, că în timpul anului nu fac pomeni!
Irinei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă.
Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani.
Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere.
Secretara făcu prezentările:
– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina, că-i nepoata mea! O rupe bărbat-su în bătaie!
Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.
– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!
Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor cărora le iese bunătatea prin toţi porii dar, Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.
– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.
– Desigur!
– Cu mine eşti în siguranţă! Eu n-o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te izmeneşti. Ne-am înţeles?
Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.
– Încă un rând, Marcel!
Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.
– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea!
– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!
– Să vă povestesc…
– Nu-i nevoie! Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!
După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că, de fapt, progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danello dar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi, care, după ce le mânca banii, pleca la vânâtoare de alţi fraieri.
Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.
– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!
Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă, la limita apoplexiei, strigă:
– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu şi, Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!
Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:
– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?
Fără să-şi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:
– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!
– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!
Georgescu îi făcu Irinei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie. Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea.
De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?!
La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat. Se făcu apelul părţilor.
– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!
– 29 noiembrie! Şi, nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale! Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.
– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?
– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ dar, asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina.
– Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!
– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!
– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!
– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier! – Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!
citeşte şi continuarea: SIFILIS CU PATRU CRUCI(II)
Doina Popescu Brăila 