CAPITOLUL AL II- LEA CARTEA RĂILOR


Ştefan Dobritza socoti că alt folos însemnat e greu de tras de pe frontul românesc din Transilvania şi, ca un negustor care-şi cunoaşte precis rosturile, îşi zise că e timpul pentru alt soi de afacere.

Bătuse palma, de multă vreme, cu tânărul maior S.S. Kurt Meyer, să-i facă rost de acte false şi, la nevoie, să-l treacă în Elveţia. Dibuind mirosul profitului uriaş, mai găsi vreo 11 muşterii lămuriţi de unde bătea vântul victoriei sau ajutaţi de Dobritza să se hotărască. Cu un pulover de lână şi o pereche de bocanci nou-nouţi obţinu de la telegrafistul regimentului, lista transmisă de ruşi cu cei mai căutaţi doisprezece ofiţeri germani, cunoscuţi ca fiind periculoşi criminali de război. Fluturându-le respectivilor documentul, semnat de temutul Lavrenti P. Beria, mareşalul Rodion I. Malinovski şi generalul-locotenent V.P. Vinogradov, îi convinse fără prea multe mofturi să aleagă fuga. Singur, colonelul von Ritter se împuşcă pe loc, imediat ce studie documentul. Maiorul Karl Taubman, bine informat, a şters-o, probabil, pe cont propriu, din timp, căci, în ciuda strădaniilor, lui Dobritza i-a fost imposibil să-i dea de urmă.

Colonelul Norman Hotch marşă primul, plătind fără şovăire trei kilograme de aur în lingouri şi monezi.

Maiorul S.S. Helmuth Klein, beizadea de mare industriaş, croit fără intenţie, pe la vreo beţie, slut, cu mutra rău altoită, făcut cu prea multă dărnicie numai la urechi şi nas, bâlbâit şi complexat, era dispus să plătească fără târguială, numai să-şi salveze fundul. Sadicul colonel S.S. Stan Theodorus Müller, cunoscut ca Dori Măcelarul, făcea parte dintre peştii cei mari. Era detestat de camarazii germani, mai mari şi mai mici în grad, deopotrivă. Aristocrat schizofrenic, dincolo de trăsăturile frumoase ale feţei, Dori Müller era un degenerat, datorită împerecherilor vinovate generaţii la rând, între rude apropiate, cu sânge băltit şi stricat. Acesta era preţul plătit pentru a păstra în familie castele şi moşii, într-o strâmbă tradiţie! Majoritatea bărbaţilor din familie sufereau de porfirie, iar tatăl său omorâse mai multe slugi în bătaie. Pe Roth, grăjdarul-şef, îl împuşcase numai fiindcă îl rugase să nu mai sleiască armăsarul roib în bătaie. Deţinea un castel falnic în pădurea bavareză şi domenii întinse. Războiul nu-l mai amuza demult. Îi era dor de partidele de vânătoare de odinioară. Îl detestase întotdeauna pe Hitler, un parvenit fără clasă, dar cruzimea animalică şi bucuria de a schingiui făcuseră din el un S.S.-ist temut, decorat cu Eisernes Kreutz Crucea de Fier. Nu ucidea evrei din considerente religioase sau doctrinare, nici fiindcă l-ar fi convins lătrăturile lui Hitler sau ale gălbejitului Goebbels, ci fiindcă-i satisfăcea propria sete de sânge. De altfel, pe şchiopul de Goebbels îl bănuia c-ar fi ţigan şi pe Reinhardt Heydrich evreu iar Reichsführerul Himmler îi confirmase că are aceleaşi bănuieli. Parcă de Himmler nu umbla o vorbă …

Restul clienţilor din temuta listă a lui Dobritza – plevuşcă – intraseră în afacere pentru câte 10.000 de franci elveţieni fiecare, sumă importantă şi nu la îndemâna oricui. A trecut vremea când toate tranzacţiile le făcea bucuros în reichsmarks. Acum accepta doar franci elveţieni, dolari şi, evident, aur fin. Ştia exact ce are de făcut. Cu o echipă aşa de numeroasă, nu avea cum să izbutească.                             Făcu o şedinţă de organizare cu toţi fritzii, aflaţi în poziţia periculoasă de dezertori, într-un pod cu fân, la 8 kilometri de graniţă. Ardealul de Nord era controlat de nemţi din martie 1944, cu sprijinul  sângeros al horthyştilor. Le propuse să forţeze graniţa noaptea, între orele 3,30 şi 4,00,  în grupuri de câte patru şi cu el cinci, fiecare grup în câte o noapte. Aveau permise de trecere şi acte falsificate impecabil, le spuse el, dar un grup atât de numeros, garnisit cu atâtea vedete, ar fi atras atenţia şi nu puteau risca să cadă toţi în mâinile patrulelor horthyste sau ale Gestapo, ambele deopotrivă de periculoase. Ceilalţi aveau să rămână în podul cu fân, unde aveau provizii şi apă peste nevoi. Nemţii acceptară aranjamentul imediat, considerând că alt plan mai bun nu aveau la îndemână.

În prima noapte trecu împreună cu preţioşii: maiorii Kurt Meyer, Helmuth Klein şi coloneii Dori Müller şi Norman Hotch. Merseră întins, fiind opriţi din când în când de patrule germane, căci Ungaria era încă ocupată în urma Planului Margareten I. Maşina nouă, impecabilă, Mercedes Benz 170 V, procurată de Dobritza pe bani grei, şi toţi patru îmbrăcaţi în uniforme de granzi S.S., cu permise şi ordine de serviciu imbatabile, trecură uşor de filtre şi patrule .

Vocea metalică şi autoritară a lui Stan Theodorus Müller, S.S. Standartenführer, îndelung exersată în lătratul ordinelor, avea darul de a le băga spaima în oase, nefericiţilor cu grade inferioare, care evitau să supere într-un fel, pe sinistrul personaj. Le dădeau cale liberă rapid, pocnind din călcâie şi răcnind conştiincios Heil Hitler! De altfel, cercetând după regulament toate chipurile din maşină, zorul patrulelor de a le deschide calea era de înţeles, căci nici ceilalţi trei nu arătau a îngeri.

Prima oprire fu la un han izolat, într-o pădurice, la graniţa dintre Ungaria şi Austria. Mâncară în grabă, mâncăruri ungureşti, gustoase dar ţeapăn condimentate, urmate de somn iepuresc vreo patru ore. Mâncarea îl indispuse pe Dobritza, ştiind că o să-l usture de două ori dar, la ieşire, cu pagubă mai mare, căci scârbele de hemoroizi se făcuseră cât căţeii de usturoi şi chiar mai mari. Ziua următoare, mâncând din mers, spălaţi superficial şi cu gurile încleiate de teamă traversară Austria. La ieşirea dintr-un orăşel, un ofiţer care conducea o patrulă de poliţie militară îl recunoscu pe colonelul Hotch şi le ceru să coboare din maşină. Scoase din porthart o hârtie cu fotografia lui Hotch, dat în urmărire. Hopa! Intraseră în rahat!…

Dobritza îl împuşcă scurt în ureche pe ofiţerul de poliţie militară şi Hotch îi mitralie pe cei doi soldaţi din patrulă. Dobritza luă pistolul ofiţerului şi, până să se dezmeticească cineva, îl împuşcă pe Hotch în inimă, apoi puse pistolul în mâna ofiţerului ca să pară că acesta trăsese. Mai trase două gloanţe în direcţia lui Hotch: unul în picior şi celălalt în umăr. Dacă cineva ar fi cercetat, ar fi fost suspect ca ofiţerul să nu aibă praf de puşcă pe mână şi proba cu parafină ar fi evidenţiat imediat acest aspect. Era puţin probabil ca, în timp de război, să facă cineva cercetări amănunţite, criminalistice dar… te pui cu meticulozitatea germană? Ceilalţi clienţi ai lui Dobritza înţeleseră imediat că, eliminându-l pe Hotch, Dobritza îi pusese pe ei la adăpost. Când aveau să fie găsiţi cei patru – şi aceasta se putea întâmpla în orice moment – se putea lesne trage concluzia că Hotch şi membrii patrulei se împuşcaseră reciproc şi nimeni nu mai avea motiv să bănuiască şi alte părţi implicate ca să pornească în căutarea lor. Urcară rapid în maşină şi goniră îndârjit, fără oprire până în munţi, în apropiere de Innsbruck. Aici întâlniră călăuza tocmită de Dobritza, prin Borin Alois, bancherul elveţian, cu alt rând de acte, alte haine şi lăzi de provizii, peste nevoi. Şi, cel mai important, un camion cu plinul făcut şi două canistre de benzină de asemenea pline-ochi! Căci, dacă mai cumpărai mâncare de la localnici, benzina se procura doar pe cartele şi era rezervată cu precădere armatei. Se spălară temeinic la o pompă cu apă rece ca gheaţa şi îşi schimbară hainele, căci toţi patru erau obsedaţi de curăţenie şi, dintre toate neplăcerile călătoriei, lipsa igienei şi a intimităţii îi sâcâia cel mai tare  pe toţi în aceeaşi măsură.

Dobritza, ca toţi rozaliii, era rău de carne şi se opărea uşor, ca bebeluşii. În mod obişnuit, fiind pedant, spălat, pudrat şi cremuit ca o muiere, depăşea neajunsul. Dar condiţiile grele de călătorie, statul îndelung în maşină pe scaunele incomode, de muşama şi uşuratul prin crânguri, fără posibilitate de a se spăla imediat, cum era obişnuit, îi transformaseră în carne vie ouăle şi bucile rozalii. Din acest motiv, suferea de usturimi insuportabile şi era nervos permanent, aproape irascibil. La un moment dat, Dori Müller deveni neliniştit în privinţa camarazilor rămaşi în Transilvania.

– Herr Dobritza, le-ai promis camarazilor mei, care ţi-au plătit cinstit, că te întorci după ei! Nu îmi place să fac afaceri cu oameni fără cuvânt!…

– Faci afaceri cu cine poţi, Herr Müller! Au trecut vremurile când făceai afaceri cu cine îţi plăcea. Cât despre promisiuni, şi Hitler v-a promis al III-lea Reich de 1000 de ani şi supremaţia rasei ariene, şi a fost un… pârţ! Sunt vremuri nesigure, de război, şi vă aduc un serviciu nepreţuit, deci faceţi bine şi nu-mi mai cântăriţi metodele! Să-mi sărutaţi tălpile, că stau după curul vostru şi vă scap grumazul de spânzurătoare! Am avut grijă şi de ei prin oamenii mei. Dulăul moare sleit de drum şi prostul de mila lui, se spune în ţara mea. Bucuraţi-vă, deştepţilor, că vă tratez privilegiat şi nu v-am primejduit fundurile, lăsându-vă singuri! Discuţia pe această temă se încheie aici sau ne despărţim definitiv şi rămâneţi pe cont propriu. Tonul lui era insolent şi imperativ. Îi fixă cu o privire îngheţată şi nemţii îşi înghiţiră cuvintele. De fapt, pe cei nouă îi abandonase, pur şi simplu, socotind parşiv că, până într-o săptămână, frontul avea să ajungă în zona graniţei şi vor fi găsiţi oricum de o patrulă românească. Şi dacă între timp erau găsiţi de fritzi, acuma… pagubă-n ciuperci! Aveau să fie împuşcaţi ca dezertori. Pe ei nu avea cum să-i dea de gol, deoarece nu ştiau nici traseul, nici noile identităţi, nici că aveau să plece cu o maşină nemţească nouă-nouţă. De altfel, nici nu făcuse acte şi permise decât pentru el şi cei patru preţioşi. Doar nu era tâmpit să cheltuiască pe acte bunătate de devize! Banii îi trimisese grabnic la Zürich ca să fie în păstrare în bănci sigure.

*

Cu aceste gânduri, urcă la volanul camionului şi demară. Elveţia era atât de aproape, că deja simţea mirosul iute, de balegă. Călăuza, conform înţelegerii, rămase cu ei. Drumul scurt era prin tunel, dar preferară să înfrunte creasta, pe drumuri anevoioase, dar ferite. În trei ore erau deja în munţii Elveţiei şi, după alte două, se apropiară de locul de popas. Hanul Trei Şoimi îi aştepta cu camere încălzite şi mâncare aburindă: ciorbă de varză şi varză la cuptor cu cârnaţi. Nemţii, vărzari hotărâţi, mâncară bucuroşi varză peste varză, altoită cu ardei iuţi din belşug şi lăudară hangiţa ţâţoasă şi cu obrajii dogoriţi de şnaps. Aerul libertăţii le fâlfâia la urechi, întărindu-le buna dispoziţie şi cheful de glume deocheate. Dracul de hangiţă le umplea cu hărnicie paharele şi se foia pe lângă hormonii lor întărâtaţi ferindu-se, fără spor, de ciupiturile lor, condimentate de remarci şi aluzii obraznice.

Dobritza mâncă fără chef mâncarea peisancă şi, când trecu la felul doi, îl trecu o pântecăraie de nu mai nimeri privata! Strânse din buci cât putu, dar ghinion! Se cufuri lângă grajd, aproape în priveala tuturor şi se şterse la fund cu nişte frunze aspre de-şi sângeră hemoroizii! Umilinţa şi usturimea îi înfierbântară obrajii, mai cu seamă că un cârd de copii râdeau de el pe mai multe voci. Aruncă după scârbele astea mici cu nişte bolovani şi cu ce-i mai căzu în mână şi îi alergă până când împieliţaţii se împrăştiară în patru direcţii de nu mai ştiu după care s-o apuce! De când se ştia, ura copiii, dar pe ăştia i-ar fi jupuit de vii… Scoase pistolul şi trase după ei. De oboseală şi surescitare trase prost, fără ţintă, dar nu se opri din răpăială până nu goli încărcătorul! Întorcându-se istovit spre han, se gândea deja la căldura plăcută a focului de lemne şi la moliciunea aşternutului. Şi, mai ales, să se încălzească cu un cognac dublu, ca să doarmă uşor. În prag îl întâmpină hangiul, cu o puşcă cu ţeava retezată. Mortala Lupo…

– Am înghiţit glumele deocheate şi râsul deşănţat, n-am făcut caz nici de holbatul fritzilor în decolteul hangiţei, dar pe criminalii de copiii noi îi împuşcăm! Plătiţi imediat tot ce aţi consumat şi dispăreţi. Dacă mai sunteţi aici peste zece minute, vă împuşc pe toţi!

Între timp, călăuza se alăturase hangiului ţinând în mâini un Lupo identic. Hangiţa, agitând în mâini o puşcă geamănă cu a celor doi bărbaţi, îi scoase pe brânci pe cei trei nemţi din han. Trecând pe lângă Dobritza, îi luă Lugerul şi îi făcu o reverenţă în batjocură. Îi pipăi şi pe nemţi, dar nu erau înarmaţi. Cu obrăznicie îi căută şi în chiloţi insistând pe atârnate. Ridică din umeri râzând:

– Ăştia nu au nimic: nici arme, dar nici muniţie!- zise cu neruşinare hangiţa.

Bărbaţii râseră gros şi-i îmbrânciră pe fritzi în camion. Nemţii, cu obrajii şi urechile stacojii, primiră ocara grea din plin şi de furie tremurau.

– Dacă mai călcaţi pe aici, vă împuşcăm! Fără somaţie, fără milă,  fără economie de cartuşe!

Dobritza porni motorul înciudat că a rămas fără călăuza plătită în avans şi socoti că hangiţa îl jecmănise, ca pentru 20 de persoane hămesite. Satana ! Şi curvă şi hoaţă ! Curând avea să înţeleagă faptul că Elveţia e o ţară scumpă şi des va avea ocazia să-şi plângă buzunarele. După vreo 40 de kilometri, parcurşi împiedicat, pe drumul numai curbe strânse, realiză că idioţii de fritzi îşi duseseră bagajele în camere.

Drace! Botinele fine şi costumele scumpe îl costaseră o avere. Başca câte trei cămăşi de fiecare şi două rânduri de albituri de bumbac, prima calitate, să nu-i frece pe vărzari la buci. Îi venea să-i strângă de gât. Otrepe! Vite încălţate! Altă cheltuială! De ciudă îi tremura bărbia. Hotărât, prima zi în Elveţia era de tot rahatul! Visase la ziua aceasta toţi anii de război şi încă mai demult, pe când era uvrier la bancă. Elveţia era pentru el un vis, un tărâm fermecat , un templu al banilor. Un împătimit de bani ca el trebuia să respire aerul Elveţiei pentru a se simţi fericit. Îi plăceau atât de mult banii încât, în ziua de leafă, fără să cheltuie măcar o para, să-şi facă vreo poftă- şi pofte avea destule!- se ascundea în podul grajdului ca să nu-l găsească cineva. Îşi punea banii de hârtie, ca pe un aşternut şi se întindea peste ei ca peste o muiere. Apoi se întorcea cu faţa în sus şi se acoperea cu banii de hârtie pe tot corpul, iar banii de metal şi-i punea pe faţă. Dacă avea numai unul sau doi, îi plimba peste toată faţa, împingându-i cu buricele degetelor: să-i simtă, să-i adulmece, să se bucure de atingerea lor. Într-un târziu, adormea cuprins de o mare fericire: se visa singur, pe o insulă pustie, într-o peşteră ştiută doar de el, plină de comori revărsate din cufere mari, trecându-şi mâinile prin grămezile de cocoşei, vânturându-i şi ascultând fermecat zornăitul lor. Alte cufere, vârfuite în diamante, rubine şi smaralde – cât oul de porumbel fiecare – îi jucau în ochi. Alteori, se visa în seiful  unei bănci, înconjurat de metri cubi de cărămizi de bani din hârtie. Un bancher elegant, în costum impecabil, gris-fer, îi înmâna ceremonios cheile seifului. Apoi se trezea lac de sudoare, mereu avea visul acela oribil, că cineva i-a furat toţi banii. Atunci se mustra pentru nesăbuinţă, gândind ca leafa următoare, s-o pună direct în ascunzătoare. Asculta zgomotele casei şi când se încredinţa că dorm toţi, ascundea banii sub grinda scobită înadins şi cobora precaut. Doar de ziua lui îşi îngăduia răsfăţul de a scoate toţi banii strânşi în ascunzătoare; tot strânsul de peste an. Să-i răsfire, să-i numere şi să se minuneze cum s-au mai înmulţit, apoi să-i aşeze în fişicuri perfect aliniate şi să-i privească fericit până târziu în noapte. Nu cunoştea bucurie mai deplină!

*

Gândurile îl aduseră în prezent. Tâmpiţii ăştia de nemţi îl priveau cu ostilitate şi – cine ştie?- poate plănuiau să-i ia capul. Dacă ar împuşca pe unul din ei, ceilalţi şi-ar aminti rapid, cine-i şeful haitei… Dar, pentru moment, trebuia să se abţină. Îl pierduse deja pe Hotch. Acestea erau investiţiile lui în aur. De la preţioşi primise câte 50.000 de franci elveţieni de persoană, sumă de-a dreptul fabuloasă, pentru scoaterea în siguranţă din România şi rolul de călăuză prestat până în Elveţia. Aceasta în afară de cheltuieli care se plăteau separat, iar în Elveţia urma să mai primească încă pe atât, plus alte parale grele pentru a le mijloci obţinerea unei identităţi noi, fără pată. Era rupt de somn şi sfârşit de drum, dar nu se mai îndură să cheltuie la un han. Spre nemulţumirea fritzilor, dormiră în camion, într-o zonă nelocuită, de pădure sălbatică, lângă  peretele abrupt al unui munte. Chirciţi de frig şi stâlciţi de poziţii incomode, se treziră devreme, înţepeniţi şi cam năzuroşi. Dori Müller îl apostrofă cu pârţag:

– Herr Dobritza, comportamentul dumitale prostesc ne complică situaţia! Te-ai manifestat inacceptabil. Ca un imbecil!

Dobritza duse rapid mâna la buzunar, să scoată pistolul, dar îşi aminti brusc modul umilitor în care fusese dezarmat. Replică aţos:

– Herr Müller, dacă serviciile mele nu mai sunt necesare, eu mă retrag imediat…

– Te-am plătit cu sume colosale ca să te ocupi să ne găseşti o clinică serioasă şi discretă pentru operaţii estetice, identităţi noi şi locuinţe sigure şi confortabile.

– Aranjamentul nu implică relaţii de subordonare din partea mea. Vă ajut atâta vreme, cât îmi plătiţi generos serviciile. Servicii speciale, preţuri speciale! Efortul şi riscurile mi le asum eu. Şi eu sunt şeful! Fără mine sunteţi terminaţi! Dacă rămâneţi cu mine, mă ascultaţi necondiţionat. Toate sumele negociate iniţial se dublează. Dacă nu sunteţi de acord, pagubă-n ciuperci, ne despărţim imediat! Vă las să deliberaţi maxim zece minute!…

Se depărtă la cincizeci de paşi. Primul vorbi Dori Măcelarul.

– Propun să-l eliminăm pe Iuda. Cu bani noştri, în Elveţia ne vom descurca acceptabil o vreme, până luăm legătura cu familiile.                                                   Helmuth se albi. Încercă să articuleze ceva, dar îl apucă un acces de bâlbâială. Schimonosit la faţă spuse precipitat:

– E…e un..un diafol, e adefărat, că e un diafol, e im-impulsif şi ffiolent, dar e pu-puternic şi e efident, că-că o să ducă treaba la un liman. Noi a-affem bani, dar nu afem cum ieşi pe străzi, c-c-când f-frem, ca să ne punem afacerile la punct. Frem, ori nu frem, trebuie să stăm în fizuină, până ne gă-găseşte doctori pentru operaţii şi efident, i-identităţi figuroase, imposibil de desconspirat. Operaţiile estetice trebuie făcute în sa-sanatorii secrete şi ex-ex-clusi-sifiste. Până găseşti adresele lor, frei nu frei, trebuie să stai ascuns. Afem bani mulţi, dar nu ne putem pune banii la treabă. Fiitorul nostru depinde de el. A-a-ade-fă -fărat, că ticălosul ne jec-jec-măneşte, ca un ffameş ordinar, dar freau să plătesc cât cere şi să tră-trăiesc. Fiaţa noastră fa-falorează mai mult, decât o-orgoliul.

Dori Müller îl privi cu dezgust  făţiş. Numai puternica influenţă a familiei şi slugărnicia faţă de Führer îi salvase capul limbricului de Klein. Retardatul ăsta ar fi trebuit demult să ajungă la săpun. Rasa ariană nu trebuia compromisă cu avortonul ăsta schimonosit. Când i-au adunat pe toţi în lagăre, ăsta trebuia să fie cap de listă la Soluţia Finală. Cu ce-i mai bun viermele ăsta diform decât ţiganii, slavii, evreii sau orice schilod? Niciodată nu trebuia să i se permită moluştei, măcar să atingă eleganta uniformă S.S., desenată de talentatul Hugo Boss, cu atât mai puţin să o spurce, îmbrăcând-o! – gândi Dori Măcelarul, scuipând vârtos.

Gestapovistul Kurt Meyer era calm şi impasibil.

– Iuda, diavol…. Prieteni, sunteţi de-a dreptul nebuni …Parcă vreunul din noi am fi duhul cel bun. Am omorât copii în lagăre, am împuşcat mame în cap în faţa pruncilor lor! Am ucis, am ucis, am ucis!… Am trecut prin foc jumătate de planetă, domnilor! Am pârjolit totul în cale, ca nişte descreieraţi, dispreţuind toate valorile umane. Şi acum, ce aţi vrea, mă rog? Să ne trateze parvenitul ăsta, ca pe nişte lorzi? Îi plătim cât ne cere, îl folosim atât cât ne este util şi Auf wiedersen, Herr Dobritza! Dracul să te ia, de chelios mârşav! Şi, dacă chiar îţi lipseşte măcelul, Herr Dori, nu te opreşte nimeni! La sfârşit poţi să-l împuşti, să te răcoreşti şi – de ce nu?- să aduci un serviciu nepreţuit Omenirii, stârpind un ticălos. Cred că, oricum, îţi va veni greu în timp de pace, să nu mai omori, chiar pe nimeni. Sau ţi se zice  Măcelarul Dori, doar aşa, din invidie sau  pură răutate? Erau doi la unu. Instinctul de conservare învinse. Vor plăti oricât, numai să rămână în viaţă. Dori se întoarse spre Dobritza.

– Suntem de acord cu o condiţie: fără provocări tembele ale localnicilor şi fără cruzime gratuită!

– Sigur, sigur… Luptăm pentru pace! Uite lupul: şi-a pus cojoc de oaie şi se crede mioriţă bălaie! Mylord, cu mine nu ţin baladele astea. Pe mine să nu încercaţi să mă luaţi drept balegă, că aţi greşit omul! Voi sunteţi în puterea mea! Rămâne stabilit. Orice aroganţă vă multiplică suma iniţială.

Dori Müller îl privi tăios.

– Eşti cel mai odios cămătar, Dobritza!

– Mă flatezi, Dori! Din partea ta, acesta este un compliment  valoros! Mă faci să mă simt un bancher adevărat.

Urcară în camion. Dobritza încercă să-l pornească, dar fără succes. Să îl lovească damblaua… Niciunul nu avea cunoştinţe de mecanică şi afacerea se complica. După două ore de încercări speranţa pierise… Drumul era absolut pustiu. De seara nu trecuse nicio maşină, nici măcar o teleguţă trasă de măgari. Dobritza simţea că se sufocă. Se puteau scurge zile întregi, fără să treacă nimeni. Dacă abandonau camionul, puteau rătăci zile bune prin munţi. Poate chiar săptămâni. Lângă camion, măcar hrană aveau pentru o vreme, efecte sanitare, un primus şi pături suficiente, să se încălzească, căci noaptea frigul le intra în oase.

Nemţii acceptară că singura soluţie rezonabilă era să rămână lângă camion, dar îi simţea periculos de iritaţi. Se întreba dacă nu plănuiau să-l omoare în somn. Era permanent la pândă, atent să nu fie prins cu garda jos. În fond, ăştia îşi văzuseră fundurile scăpate şi prea mare nevoie de el  nu prea mai aveau!. Pentru bani, orice avocat lacom, le putea procura acte false şi adresa unei clinici discrete care să le ajusteze mutrele. Şi, cu siguranţă, mai ieftin decât o făcea el. Călăuza le-ar fi fost de mare folos. Cunoştea scurtăturile prin munţi şi i-ar fi scos la o zonă populată…

*

Calculase greşit. Se scurseră trei săptămâni fără să treacă nimeni. După douăzeci de zile nesfârşite de şicane şi mârâituri reciproce, a apărut furgonul de poştă. La fix, fiindcă mâncarea lor era pe terminate. Şoferul, albei, cu figură de ţap şi ochelari rotunzi de sârmă, îi cercetă cu neîncredere şi, după minute întregi de negociere, acceptă să îi ducă în primul sat, la 90 kilometri depărtare pentru 500 franci elveţieni.

– Ai un tarif obraznic, şoferule! Vrem doar să ne duci în primul sat, nu să-ţi cumpărăm furgonul!- zise Dobritza plin de năduf.

– Dacă eşti colţos, nu aveţi decât să mergeţi pe jos! Sau să mai aşteptaţi o lună, la cursa următoare, poate sunt mai bine dispus şi vă duc mai ieftin, dar nu prea cred. Sau poate se strică rabla şi nu mai trec p-aci vreo două-trei luni.  S-a mai întâmplat şi nu o dată.

Kurt Meyer tranşă situaţia:

– Herr Dobritza, poţi să mergi cu noi sau poţi să rămâi aici! Noi plătim şi plecăm acum. Ne pui în situaţia de a renunţa la serviciile tale. Este ultimul nostru cuvânt şi nu o să plângă nimeni după tine, te asigur!

Simţea că îi explodează urechile. Aşa cum a calculat, fritzi vroiau să îl scoată din cărţi.

Nu, vărzari băşinoşi, nu voi faceţi regulile! O să intru eu, iar la zar, şi mai vedem, cine are ultimul cuvânt!– îşi zise în gând. Nemţii erau deja în camion. Kurt Meyer în cabină şi ceilalţi în spate. Furgonul demară. Furios şi umilit, sări în ultimul moment sub prelată. În cădere îşi zdreli umărul într-un fier al oblonului. Înjură gros, turbat de durere şi necaz, şi plesni un scuipat greu pe bocancul lui Klein, oripilându-l pe bâlbâit.

*

Mintea îi lucra febril. Situaţia devenea incontrolabilă. Când degeneraseră relaţiile cu fritzii în halul ăsta? În timpul războiului, Dobritza avusese relaţii impecabile cu ei, furnizându-le toate trufandalele, marfă de contrabandă de prima calitate,  pentru care, ce-i drept, fritzii plătiseră sume exagerate fără să se tocmească. De atunci negociaseră că, dacă se borşeşte musacaua pentru nemţi, Dobritza să fie roata de rezervă, să-i recupereze şi să-i scoată din zona frontului. După 23 august, relaţiile lor clandestine şi profitabile continuaseră.

Cu ani în urmă, pe când era uvrier la bancă în Craiova, patronul băncii fusese vizitat de un mahăr de la Zürich, bancherul Borin Alois. Dobritza, care ştia germana impecabil, fusese însărcinat să-l ia de la gară şi să-i stea permanent la dispoziţie. Venise pentru două săptămâni bancherul, dar înnădindu-se la femei frumoase şi cârciumi cu lăutari, se îndulcise şi rămăsese trei luni în România. Băile Herculane, Sinaia, Lacu Sărat de la Brăila şi farmecul boem al grădinilor de vară din Bucureşti, îl cuceriseră pe bancherul Borin. Dacă războiul n-ar fi bătut la uşă, cu siguranţă n-ar fi rezistat tentaţiei să deschidă o bancă la Bucureşti! Tânărul Dobritza, ambiţios şi săritor, îi făcu o bună impresie.

Dobritza, ţi se oferă o şansă unică în viaţă! România e pe picior de război. Va trebui să profiţi de această oportunitate extraordinară. Eşti prea inteligent şi prea ambiţios, ca să rămâi toată viaţa uvrier la bancă. Nu ai nevoie să fii erou. Eroii muşcă ţărâna şi sunt iluştri anonimi sau repede daţi uitării. Să plăteşti orice preţ, să ajungi la intendenţă. De acolo nu vei avea nici camarazi, nici prieteni, nici duşmani! Doar clienţi! Ţine minte această axiomă: să cumperi întotdeauna ieftin şi să vinzi foarte scump! În război, orice marfă, cât de neînsemnată, devine un lux. La baza marilor averi ale lumii au stat contrabanda, furtul, jaful, spolierea. Când eşti tânăr şi ambiţios, nu trebuie să existe nicio frână. Cinste, onoare, patriotism, credinţă sunt vorbe! Simple vorbe! Gogoşi pentru fraieri! Eu te învăţ un singur cuvânt cu care să te culci în gând şi cu care să te trezeşti, mereu mai puternic! Alfa şi omega! Un cuvânt magic, care valorează aur: PROFIT! Şi nu uita! Profitul uriaş, peste noapte, nu-l poţi face decât pe timp de război sau în timpul marilor crize. Când domneşte panica generală, când toţi îşi plâng morţii, când se răstoarnă toate valorile, tu să fii cu mintea trează şi să urmăreşti profitul cu orice preţ! Nicio metodă nu trebuie neglijată, dacă serveşte scopului tău. Morală, omenie, onoare sunt simple cuvinte, care formează doar un balast ce se pune împotriva scopurilor tale. De câte ori duc mâna la portofel, ţi se accelerează pulsul, nările ţi se umflă, transpiri, îţi scapără ochii după bani. Te simt, Dobritza! Ai o relaţie specială cu banii. Ai stofă de bancher şi nu trebuie să te împiedici de fleacuri. Iar crima, de regulă, e necesară şi inevitabilă ca să-ţi netezeşti drumul! Oricât de precaut ai fi, se găseşte unul să prindă un fir sau să-ţi intuiască jocul şi să-ţi ţină umbra ca să te demaşte. Nu te lăsa oprit din drumul tău de învingător! Nu ezita să elimini rapid şi curat, pe oricine îţi stă în cale. Dacă vei urma sfaturile mele, la sfârşitul războiului vei fi un om bogat! Vei veni în Elveţia şi vei cunoaşte adevăraţii Cavaleri ai Profitului.  Dacă vei asculta sfaturile mele, te voi iniţia într-un club select, unde toţi membrii fac bani şi profit din nimic! Sistemul e atât de perfecţionat, încât banii se multiplică de la sine. Furnicile robotesc, zeloase, conştiincioase iar noi încasăm profiturile. Şi, ca să ne amuzăm, uneori le strivim, pur şi simplu! Doar o talpă de gheată elegantă şi am strivit un muşuroi întreg! Alte furnici, mai harnice, mai naive şi cu mai mult elan le iau locul şi jocul continuă. O să-ţi placă la nebunie!

Stabiliră modalităţi de comunicare telefonică şi telegrafică şi Dobritza îi încredinţă lui Borin toate economiile, dar bancherul refuză.

– Păstrează-ţi banii, pentru că va trebui să ungi pe mulţi, ca să capeţi un post strategic. Şi vei avea nevoie de un capital consistent de început. Ţigările, cafeaua şi alcoolul aduc profiturile cele mai mari, dar ai nevoie de o investiţie iniţială. Am să-ţi deschid un cont în care să trimiţi prada de război. Nu mă plictisi cu mărunţiş, avântă-te în stil mare!  Mult noroc, Dobritza, şi nu uita: lăcomia este motorul marilor averi! Fii lacom, ucenicule şi- cu siguranţă- ne vom mai întâlni!

Spre sfârşitul războiului, când jaful sistematic la intendenţă rotunjise suficient contul de la Zürich, Dobritza, ca un om de afaceri serios, telegrafiase mentorului şi bancherului său, Borin Alois, cu instrucţiuni precise, pentru cumpărarea unei proprietăţi: o clădire cu un număr cât mai mare de apartamente şi cât mai multe intrări, de preferat, pe cea mai circulată şi importantă stradă din Zürich. Calculă precis că, într-o zonă circulată, într-o clădire în care intră şi ies multe persoane, îţi asiguri mai uşor anonimatul şi, eventual, retragerea.

Primi o ofertă convenabilă pentru un bloc din zona centrală, cu zece etaje, galerii comerciale la parter, 42 apartamente de lux, o grămadă de garsoniere şi patru căi de acces. Cumpără imediat ce vânzătorul îi lăsă cu 30% mai ieftin. Un etaj îl rezervă pentru confortul  lui şi al fritzilor, dispunând renovări minuţioase, cu materiale de cea mai bună calitate. Borin angajă ebenişti şi tapiţeri cunoscuţi, cu clienţi grei printre casele cele mai mari. Restul imobilului îl dădu spre închiriere unei agenţii imobiliare. Indicaţia era de a închiria către firme cu fluctuaţie mare de clienţi, inclusiv medici şi avocaţi. Solicită contracte ferme, cu tarife maximale, clauze asiguratorii şi penalităţi drăceşti, toate în favoarea sa, cu plata în avans, direct în bancă. Era obsedat să cumpere ieftin şi să vândă scump şi pentru că poziţia ultracentrală, nu departe de Banhofplatz era dintre cele mai râvnite, moara i se învârtea. Avocatul bancherului Borin, contra unui comision, supervizase contractele încheiate de agenţia imobiliară. Din chirii exorbitante încasate în avans, în primul an îşi acoperi, în mare, investiţia. Îşi spunea mulţumit: evreul nu e prost că cere, prostu-i  ăla care deschide, de bou, baierele pungii.

A doua instrucţiune viza cumpărarea unei ferme de cel puţin 5 hectare în munţi, în zona Genevei, impecabil întreţinută, cu pădure şi curs de apă propriu. Găsise o fermă de 10 hectare, cu trei corpuri principale de clădire, pavilion de vânătoare iar, pe latura de vest, un gater în funcţiune şi clădirile administrative aferente, impunătoare şi îngrijite. Ferma mai avea şi 200 de stupi, îngrijiţi de o familie de munteni care aveau clientelă stabilă o fabrică de ciocolată şi două fabrici de medicamente. Aveau un atelier propriu de lumânări şi un cazan de săpun. La nevoie, ferma putea fi dezmembrată în patru-cinci proprietăţi distincte, cu comodităţi şi drumuri independente, dispunând de un grad de izolare desăvârşit dar, în acelaşi timp, cu ieşire la mai multe drumuri comunale în sate diferite. Bancherul îl preveni că e un adevărat chilipir cu care, probabil, nu se va mai întâlni niciodată, preţul de vânzare fiind sub jumătate din preţul real. Forţă nota cu tupeu, oferind jumătate din preţul solicitat de vânzător, adică un sfert din preţul real al proprietăţii  şi îşi frecă mâinile de mulţumire, când acesta acceptă. După calculul lui era de aşteptat să accepte preţul meschin, dat fiind că proprietăţile aşa de mari, se vindeau cel mai greu. Banii, pe timp de război, sunt puţini şi scumpi, şi ochii tuturor: îndreptaţi spre America, ţara care nu ducea război pe teritoriu propriu, deci oferea investiţiile cele mai sigure.

Cine investea prefera proprietăţile mici, ieftine pe care să le poată vinde urgent în profit, dacă situaţia ar fi impus-o. De fapt, ferma se vindea urgent şi ieftin, fiindcă proprietarul murise recent  într-un controversat accident de maşină, într-o cursă nebună în curbele de la Monte Carlo. Nevasta, americancă, suferise cumplit când ziarele de scandal povestiseră accidentul cu exces de amănunte picante. Se pare că vitezomanul soţ nu era chiar singur în maşina cuore sportiva. Americanca umilită se hotărâse să vândă rapid şi să se întoarcă în California spre a uita tragica epopee europeană. Nici nu era de condamnat! Doar că dacă ar fi fost bine sfătuită, ar fi trebuit să dezmembreze proprietatea, fiindcă se preta la o dezmembrare şi să vândă fără furie, pe parcele. Dar bancherul Borin Alois, având alte socoteli, se abţinu să dea sfaturi.

Dobritza avea toate cărţile făcute şi, totuşi, situaţia ieşea de sub control. Ticăloşii de vărzari se pare că se pregăteau să-l… sară din schemă! Trebuia să iasă din starea aceasta de febrilitate, de surescitare, să gândească cu calm şi să găsească o soluţie rapidă şi rezonabilă ca să-i întoarcă pe nemţi în barca lui. Dar cum? Înainte de a pleca din România, ticăloşii îi mâncau din palmă şi acum ar fi fost în stare să-l înjunghie pe la spate. Întoarse problema pe toate părţile şi înţelese: peticirea relaţiilor cu ei putea fi doar conjuncturală şi superficială. Îl detestau făţiş. O relaţie amicală cu ei, cum avuseseră atâţia ani, părea în urmă cu secole. Buun! Mă rog, bun pe dracu’! Nu era posibilă o relaţie amicală, dar o relaţie forţată, necesară, bazată pe şantaj-beton, era o soluţie la fel de bună. Trebuia doar, să-i vină o idee fără cusur…

Şi-i trebuia, musai, nişte untură de peşte, să-şi ungă dracului coaiele opărite! De usturime şi urzicătură, nici nu mai gândea prea limpede, fiind cuprins de un soi de neastâmpăr vecin cu  turbarea!

După patru ore ajunseră în sat. Hanul Cocoşul Roşu era arătos, având cârciuma la parter şi două etaje cu mai multe camere. Te izbeau ferestrele mici, dar camerele erau toate frumos mobilate. Cârciuma era cochetă şi strălucea de curăţenie. Un şemineu frumos lucrat – în care flăcările lingeau lacome vreo trei buturugi – era inima încăperii. Deasupra şemineului – un tablou impunător:  Împăratul Franz Iosif în ramă groasă, lucrată cu meşteşug într-un  vechi atelier florentin. În dreapta împăratului, un tablou o idee mai mic, reprezentând o clădire dichisită, cu patru etaje pe care scria cu caligrafie frumoasă Melanie Haus. În stânga împăratului, chiar fotografia hanului, făcută în toiul verii, ca dimensiune, pe potriva celuilalt. Fotografiile mai mici aveau aceeaşi ramă de soi – groasă şi aurită – vădind darea de mână a proprietarului şi lipsa de economie, dar şi preţul ce-l punea acesta pe toate trei tablourile.                                                                                    Mâncară fără mofturi singurul fel de mâncare care se servea la han: cartofi copţi şi carne de purcel, păstrată de la tăierea porcului în ulcica de untură, trasă la tigaie cu ceapă călită, kaiser afumat şi cârnaţi bine condimentaţi, tăiaţi în feliuţe cât unghia. Bucatele meşteşugite, stropite cu vin din belşug, grăiau despre bucătărie iscusită. Preţurile erau parcă mai gogonate ca la Trei Şoimi, spre iritarea lui Dobritza, aşa că dormiră câte doi în cameră. Prima noapte într-un pat confortabil, cu aşternuturi moi, mirosind a flori de câmp, se petrecu într-un soi de armistiţiu între cei patru.

Dimineaţă, micul dejun copios, însoţit de madelene, chifle calde şi cafea proaspăt râşnită, le readuse optimismul. Nota de plată veni straşnic umflată şi Dobritza nu se abţinu să reflecteze că hangiii din ţara aceasta sunt toţi nişte tâlhari! Hans numără banii şi se miră de bacşişul subţire.

– Hans, vrem să închiriem o maşină să ne ducă la Zürich.

– Poate un măgar…

– Hans, nu avem timp de glume proaste; îţi spun răspicat, că ne trebuie urgent o maşină!

– Ba timp aveţi berechet! Acuma, răbdare nu ştiu dacă aveţi!- zise hangiul bine dispus.

– Hans, explică-te!- zise Dobritza cu glas sumbru, care nu lăsa loc la glume.

– Singura maşină – care trece pe aici o dată pe lună – este maşina poştei. Asta, dacă nu se strică şi ne mai sare câte o lună, două. În sat nu are nimeni maşină, că-i prea scumpă şi nu ne face trebuinţă. Dar măgari avem majoritatea! Îi punem la teleguţă, să cărăm lemnele de la pădure sau ce boscârţe mai avem de cărat sau când avem de măcinat la moară. În rest, îi închiriem cu ziua, la turiştii care vin să se caţere pe munţii prăpăstioşi din zonă. Altă meserie nu-i aici, decât de tăietor de lemne, vânător sau călăuză. Trăim binişor din meseria asta, de călăuză, că sunt destui împătimiţi de escaladări şi o droaie de căpiaţi care nu ştiu în ce se vâră, dar vin să se cocoaţe de nebuni pe munţi, ca să fie în modă! Mulţi îşi lasă şi ciolanele prin munţii ăştia, că alpinismul nu-i chiar treabă de prunci după cum gândesc unii!

Uluirea care-i cuprinse pe cei patru îl înveseli pe hangiu. După vreo oră de discuţii, hangiul izbuti să-i facă pe ciudaţi să priceapă, în sfârşit, că maşina poştei i-a îndepărtat de zonele locuite, aducându-i într-un cătun izolat, în vârf de munte, bază de plecare şi de revenire pentru temerarii munţilor. După oprirea la han şi la casa poştaşului, maşina de poştă urmase drumul în formă de potcoavă şi, roată după biserică, se întoarse pe drumul de venire, după răscruce, doi kilometri mai la vale de sat. Aşa se explica faptul că nu auziseră motorul maşinii trecând înapoi. Sigur, vina a fost a lor, că nici nu l-au întrebat pe albei încotro merge. Au cerut doar, să-i ducă în cel mai apropiat sat, ceea ce ţapul a şi făcut. În concluzie, aveau la îndemână două soluţii: să aştepte o lună, poate două, venirea maşinii de poştă, motiv de bucurie pentru hangiu, să aibă muşterii pe două camere, măcar o lună încheiată. A doua, să tocmească o călăuză şi măgăruşi ca să se ia la… trântă cu munţii şi, cam în zece zile – dacă i-o ajuta Dumnezeu şi vremea o fi de partea lor – să coboare în oraş. Nemţii se deciseră imediat pentru tocmitul măgăruşilor, dar pe nefericitul Dobritza îl cuprinse groaza: cum să-şi pună bucile, carne vie, pe spinarea măgarilor?! Îşi dresese puţin relaţiile cu nemţii şi nu mai voia să se mai pună rău cu ei, dar drumul acesta ar fi însemnat pieirea sa. Hangiul, gândind să-i mai păstreze de muşterii câteva zile, îi aruncă un colac de salvare.

– Ca să răzbiţi muntele, aveţi nevoie să vă odihniţi bine şi să vă hrăniţi straşnic vreo câteva zile, ca să vă mai întremaţi, că parcă mâncaţi numai în posturile mari! Drumul ăsta e anevoios şi chiar periculos, pentru bărbaţi puternici şi antrenaţi. La cât sunteţi de odârliţi, vă răpune muntele! Şi alta-i, că vă trebuie echipament serios pentru escaladări care se găseşte numai la prăvălia lui Karli Brandt, plecat de azi, din zori, la o înmormântare  peste munte. Lipseşte măcar cinci zile, mai sigur şase…

Ochii lui Dobritza oglindeau izbânda. Măcar pe cinci zile era scăpat. Rămaseră înţeleşi. Nemţii plecară în camere. Dobritza, urmărind un gând, rămase să negocieze.

– Uite, Hans, în loc de două camere, mă gândesc să tocmesc patru. Îţi plătesc în avans; ce reducere îmi faci?

– Dacă te gândeşti să tocmeşti patru camere, socot că de patru ai nevoie! Şi cine are o nevoie plăteşte, nu se tocmeşte! Te prosteşti şi te zgârceşti, ca turcul Selim. A fost alungat cu puşca din sat. Şi scoase de sub tejghea familiarul Lupo, dându-i un frison lui Dobritza. Şi, cum-necum, tot înainte îmi plătiţi, că altfel în drum dormiţi! Eu altă socoteală nu cunosc… Limpede? Idiotul vorbea în versuri şi i-ar fi zis vreo două dar, amintirea sinistră de la Trei Şoimi îi era prea proaspătă, ca să nu-şi… coasă gura. Plăti cu părere de rău întreaga sumă, pe cinci nopţi, fără nicio reducere, şi se duse să-i anunţe pe nemţi, că vor dormi fiecare în camera sa. Nemţii primiră vestea cu entuziasm zgomotos. Dar, cinstit, cel mai câştigat era Dobritza care putea, în sfârşit, să stea nestingherit în curul gol, să se mai zvânte la băşici. Începu să se gândească, că bine hrăniţi şi odihniţi în paturi comode, vărzarii deveniseră rezonabili.

Cu siguranţă, trebuia să valorifice observaţia aceasta. Cu regret îşi trase în grabă pantalonii, cămaşa şi coborî la hangiu. Comandă pentru prânz sparebreiss, viţel la cuptor în sos de bere, pastramă friptă cu mujdei, cartofi fierţi cuprinşi în smântâna şi o tavă mare de ştrudele.

Hans, ca să fie sigur că a auzit bine, ceru degrabă calicului banii în avans. Se cruci de bacşişul generos şi o băgă pe hangiţă în zor, chemând şi două femei din sat ca să aibă spor. Ca să fie treabă isprăvită, Dobritza ceru hangiului şnapsul cel mai bun şi vinul cel mai vechi şi plăti imediat să ducă nemţilor în camere băutură pe nevoi şi peste nevoi, iar la masă – să nu facă nicio economie.

Hangiul începu să îl privească drept un muşteriu de soi şi Dobritza simţi că şi-a făcut un prieten de nădejde. Nu vedea încă, nicio cale să le-ntoarcă idioţilor de fritzi gândul de la măgari, dar deja câştigase răgaz nesperat şi era optimist.

Întrebă pe hangiu de un doctor sau spiţer, dar răspunsul îl aruncă în hăul disperării.

Doctorul fu lichidat de un soţ încornorat,

iar pe spiţer mi l-au luat, în lanţuri l-au ferecat,

pe loc mi l-au judecat şi la ocnă l-au băgat,

pe viaţă ei l-au legat, că pe şogor a-mpuşcat.

Hans, dres cu şnaps din belşug încă din zori, vorbea ca un smintit în versuri idioate şi râdea, crezându-se om cu duh, dar rămase încremenit de figura neguroasă a lui Dobritza. Gândi că o fi rudă cu vreunul din ei, ori cu doctorul ori cu spiţerul. De altfel, oameni tineri amândoi, de toată isprava, învrăjbiţi pe nimic, de muiere fără căpătâi care înşirase atâţia alţii, înaintea lor şi avea să înşire fără număr şi de-aci-nainte. Şi se întoarse fluierând la ale lui. I-ar fi spus hangiului ce-l apăsa, dar murea de ruşine. Hangiţei – nici atât. Ar fi râs de el şi poate, cum sunt muierile gură-spartă, ar fi zis de necazul lui, hlizindu-se cu toţi muşteriii. Cum l-ar mai fi urcat Dori Müller pe măgar imediat, dacă ar fi aflat! Şi bătu repede în lemn, speriat de propriul gând. Se codi o vreme, dar nevoia îi dădu brânci: ceru hangiului un ceai de muşeţel şi nişte untură de peşte. Hangiţa, pricepând imediat cam la ce-i făcea trebuinţă, îi aduse în cameră o carafă de ceai de muşeţel şi alta de pelin şi, alături,  dresură cu gălbenele şi pătlagină. Nici doftoroaie dacă era, nu-i găsea leacul mai bine! Scoase banii să-i plătească înzecit, dar hangiţa – altă croială decât Hans – ieşi fără să se atingă de bani. Privi în urma ei cu ochii umezi… Pe femeia aceasta ar fi vrut-o de nevastă! Rar se întâmpla să-i placă o femeie. Cinstit, nici nu se prea întâmplase, decât o singură dată în şcoală, Luiza.

Nici soacrele cele mai rele nu găseau atâtea cusururi într-o noră, cum găsea el dintr-o privire, la orice muiere. Toate-i păreau curve, lacome la bani şi îngrămădite de prostie; de jegoase şi puturoase – ce să mai vorbim!- lumea era plină. Sigur, i-ar fi plăcut mai degrabă băieţii şi-n război erau berechet, dar unde să-l găseşti pe ăla curăţelul, să-şi facă o clismă şi să nu-i pută picioarele?

Se ţinuse vreo două luni cu Otto, un tânăr ofiţer neamţ, parfumat, pedant şi frumuşel, dar fusese omorât în luptă, decapitat în zori de un obuz. Se zbătuse neamţul, minute bune, ca o găină descăpăţânată, zvâcnind în toate părţile în glod, de te umplea groaza. Din gât sângele îi ţâşnea în şuvoi gros, ca de la ţâşnitoarea din parc. Vărsase şi maţele din el, preţ de vreo două zile. Şi acum mai icnea, când îşi aducea aminte. Câteodată, vreo cămaşă a neamţului, uitată printre lucrurile lui, îi aducea în nări parfumul frumuşelului, dar imediat îi venea în minte căpăţâna plină de noroi şi sânge şi trupul zvâcnind în agonie. O gheară îi smucea inima şi alta îl lua de la stomac. Îi bântui nopţile timp de câteva săptămâni.                                                                             Pe urmă, nu trecu mult şi băgă de seamă că, sub diferite pretexte, îl vizita Herman, un căpitan zâmbăreţ, subţirel, cu păr cârlionţat şi ochii verzi, ca de muiere lipicioasă. Într-o seară, veni pe la zece –  sau chiar mai târziu – chipurile, să cumpere două sticle de Martell. Dobritza, gândind cam ce hram poartă vizita frumuşelului la ceas de seară, îi puse un păhărel dintr-o sticlă abia desfăcută şi apoi băură pahar după pahar, până pe la vreo trei dimineaţa. Neamţul se ţinu tot într-un zâmbet şi într-o glumă până când, beat-fular, adormi în patul lui, îmbrăcat şi încopitat cu cizmele. Dobritza, bucuros, se dezbrăcă iute şi se băgă în pat lângă neamţ. Iute se dezbrăcă, iute se îmbrăcă! Că neamţul, simţindu-l gol în pat, sări ca ars în picioare şi, nici una, nici două, să-l împuşte cu pistolul. Ai văzut drac mort? I se blocă neamţului pistolul, ţac-pac, nimic…

Când se bucură că a scăpat, primi un şut straşnic în boaşe, de dureroasă aducere aminte. Căzut în genunchi şi chircit, fu lăsat în plata Domnului! Neamţul îi feri cărările, dar Dobritza nu putu să-l uite. Şi cine ar putea uita, mă rog, cizma nemţească, bine lustruită, din piele fină, de primă calitate, năpustită cu năduf în ouăle domniei sale? Pune-te-n bocancii lui, dacă-ţi dă mâna!

*

Petrecură în tihnă îndestulată, toată săptămâna, privind la Edith, hangiţa, cum trebăluia ajutată de cele două femei din sat, mişcându-se pricepută printre acareturi, hrănind gâştele, găinile şi răţoii. Când fierbea săpunul, în curtea din spate, se întrecură toţi să-i spargă lemne şi să-i amestece cu o scândură în cazanul cât o cristelniţă. Mesele îmbelşugate, stropite cu şnaps şi vin bun, fără economie, îi făcu pe nemţi, dacă nu chiar prietenoşi, măcar ceva mai relaxaţi. În a şasea zi, cu precizie elveţiană, Karli Brandt, negustorul, se întoarse în sat.

Cumpărând efectele specifice escaladărilor, numai marfă de prima calitate, erau puşi pe fapte mari. Cordeline, amaraje, hamuri, scripeţi, pioleţi, ciocane şi tamponoare, carabiniere, bucle, blocatoare, colţari, bocanci şi hanorace impermeabile, rucsaci, lanterne, busole – nimic nu omiseseră nemţii – semn clar că erau familiarizaţi cu escaladările şi cunoşteau bine rostul la toate zdrăngănelele, care pe Ştefan îl sminteau. Dar şi Karli socotise bine. Căci cine a apucat să ajungă până aici fără echipament, doar n-o face cale-ntoarsă, de nebun, până la dracu-n praznic, la altă prăvălie. Aşa că-i stoarse de parale, ca un afurisit de vameş.

Mâncare şi şnaps pentru drum au cumpărat din gros şi fără economie de la tâlharul de Hans, care a dat în lăcomie şi de data aceasta  şi i-a zvântat de bani, de s-a crucit Dobritza!

– Hangiule, nu ai nicio ruşine? Mereu ne-ai jumulit de bani, dar acuma ai sărit calul, hoţ afurisit!

– Eu nu vă bag nimic pe gât! Dacă nu vă convine, descărcaţi măgarii şi… cale bătută! Mergeţi şi vânaţi în codri, ca să vă hrăniţi, precum strămoşii…

Meyer, nervos, tăbărî pe Dobritza:

– Ştefane, plăteşte şi nu ne pune răbdarea la încercare. Calicia ta idioată ne-a mai creat probleme grele! E ultima oară când îţi trecem neghiobia cu vederea. Nu te pune cu noi, că nu vrei să afli de ce suntem în stare! La greşeala următoare, o marcă va fi mai valoroasă decât  viaţa ta! Şi mie nu mi se va bloca pistolul ca lui Herman, ţine minte!

Tot jarul din vatră se adunase în obrajii lui Ştefan.

Violenţa ameninţării îi dădea sângele în clocot, dar faptul că Meyer îi ştia secretul cu Herman îi secase cuvintele. Nici dacă ar fi stat în curul gol în faţa lor, nu ar fi fost muşcat mai rău de umilinţă! Măcar de n-ar damblagi, dracului! Înfrânt, cu umerii aduşi, puse banii potriviţi pe tejghea, fără niciun bacşiş şi ieşi în curtea hanului, căutând aer. Mult aer!…

Cum era soarele sus şi era marţi 13, hangiul îi sfătui, să nu porneasă la drum greu, în zi cu ghinion, să mai amâne o zi, că doar n-o fi foc!

– Superstiţiile sunt semn de lipsă de instruire, altoită pe minte scurtă, combinată cu primitivism rural. Asta, aşa elegant, ca să nu zici că te-am făcut ţărănoi îngălat, cu minte de curcă – traduse Dori Müller. Nemţii hotărâră plecarea imediată, cu două călăuze, dacă una ar păţi ceva, să aibă cu cine-şi continua drumul. Semn clar că – vezi bine – călăuza pierdută la hanul Trei Şoimi le stătea pe suflet, măcar cât o gigică de sticlă sau  o pietricică în ciubote.                                                                                  Samarele măgarilor fură încărcate. Călătorii se schimbară de haine  şi, spre uimirea lui Hans, toţi încălţaţi cu bocanci având talpa groasă, adânc crestată şi echipamentul montan, mai puţin Dori Müller. Dori, cu o alură princiară, purta cizme noi, de călărie, impecabil lustruite, pantaloni din piele, croiţi strâmţi, pentru cizmă, sacou din piele, dublat cu mătase fină, pălărie asortată asemenea, tot din piele, cu pană roşie de cocoş şi legătură tot roşie la gât, după moda aviatorilor. Şi- culmea eleganţei!- în mâini mănuşi subţiri de piele fină şi o cravaşă.

– Te gătişi să te tragi în poză, suflete? Credeam că pleci la drum greu, precum dumnealor, să te iei la trântă cu muntele!- se băgă în seamă hangiul.

– Hans, ai depăşit măsura! Nu-ţi permit această obrăznicie! Eu sunt aristocrat din tată-n fiu, cu o descendenţă nobilă de 450 de ani şi, evident, nu mă trag de şireturi cu slugile! Vezi-ţi lungul nasului, otreapă de doi bani! Dacă mai scoţi un singur cuvânt, te spânzur, ca pe o slugă obraznică, de cel mai înalt copac! Vorbise răspicat şi ameninţător, cu privire stranie de ucigaş.

Meyer îl simţea dornic să ucidă, citindu-i cruzimea şi nebunia pe chipul imobil. Nu greşise cine-i zisese Măcelarul!  Adevărul e că arăta ridicol: ca un cocoş călare pe măgar. Căţelul şi pisica mai lipseau şi recreau caraghioasa statuie a Muzicanţilor din Bremen.

La o partidă de vânătoare, la el la conac, călare pe cal, ar fi fost în modă, coborât din coperţile revistelor franţuzeşti, dar printre măgari şi călăuze şi toţi ceilalţi echipaţi să-nfrunte muntele, eleganţa lui se brodea ca nuca-n perete…

Hans luă o poză profund jignită, strângând bine bătrânul Lupo în mâini, iar Edith, cu ochii roşii, probabil i-o fi intrat ceva în ochi, le făcu cu mâna.

Urcară repede pe măgari şi se urniră, mai puţin Dobritza, care încerca să amâne cât mai mult momentul. Cum nu se petrecu nicio minune, care să-i ţină pe loc, năduşi oleacă până încălecă pe afurisitul de măgar şi se urni deznădăjduit în urma micului convoi.

După o oră de coborâş poticnit – în care nu avansară prea mult – fură nevoiţi să coboare de pe măgari şi să-şi croiască drum şovăitor, pedeştri printre jnepeni. Pentru cine nu ştie, află acuma că, la munte, coborâşul e ceva mai greu decât cocoţatul…

Şi, dacă avea să le lipsească urcuşul, ei bine, nu avea să treacă mult şi urma la rând şi o creastă de urcat. Una din multele care urmau. Asta, aşa, ca să nu fie loc de plictiseală! În ultima zi din cele zece sau unsprezece cât dura sinistrul drum, urma coşmarul, când aveau să lepede bagajul inutil şi măgarii la un loc hotărât. Aveau să coboare în frânghii, legaţi în hamuri, ajutaţi de scripeţi, piolet şi tamponoare, perete aproape drept, treabă greu de dus la bun sfârşit şi care pe Dobritza îl năucea, părându-i fără sorţi de izbândă.

Chiar dacă era soarele sus, frigul le intra în oase. Se opriră să îşi tragă sufletul. Privirea le era încântată de o privelişte de poveste. La poalele muntelui pe care îl coborau, cât vedeai cu ochii, colină se îmbuca peste altă colină, cum se împleteşte cozonacul, şi printre jnepeni răzleţi – care mai pitici, care de un stat de om – risipită care-ncotro, o târlă de oi albe-albe. Doi câini uriaşi, flocoşi şi căpăţânoşi, leneveau la soarele cu dinţi – şi trei măgari puturoşi completau tabloul. Cerul siniliu, netulburat de niciun nor, se unea în vale cu pământul. Doar un vultur uriaş mişca aerul, planând în cercuri largi, parcă admirând şi el, idilica privelişte.

Kurt Meyer – mare amator de pictură şi destul de talentat, se pare- era necăjit că nu are un şevalet, să surprindă scena.

Lui Dobritza îi era silă: ticăloşii ăştia au trecut planeta prin foc, omorând milioane de oameni şi poftim!- acum cad în cur, fascinaţi de frumuseţile naturii. Scârbe de doi bani! Meritau să le zică vreo două de la obraz, să le mai taie greaţa…

Ca din senin, vulturul se năpusti în mijlocul turmei, luă o mioară în gheare, o ridică în văzduh până la verticala lor, de se vedea mioara cât un pui de pisică! Până să se dezmeticească privitorii, la fel de repede, vulturul o slobozi. Nimeni nu apucă să zică nici breau!

Mioara, scăpată din încleştare, se zdrobi de spinarea măgarului lui Kurt  Meyer, împrăştiind sânge şi maţe roată în jur. Deşelat şi îngrozit, dobitocul  fugi cât îl mai ţineau copitele.

Îl izbi din plin pe Dori Măcelarul care se prăvăli secerat. Din izbitură, porni la vale, plin de sânge, seu şi maţe, alunecând prin jnepeniş cu viteza unui bob, lucru înlesnit de costumul lui lucios de piele. Măgarul, în alergătura lui bezmetică, îl acroşă şi îl trânti şi pe Klein apoi, după câţiva paşi, se prăbuşi răpus, horcăind sinistru. Călăuzele se dezmeticiră primele, sărind în ajutorul lui Klein. Mişca, dar avea dureri năpraznice de gât. Îl întoarseră cu faţa în sus. Arăta fioros, plin de sânge, maţe şi, probabil, fiere. Îl spălară pe faţă. În frunte avea un cucui, cât un ou de gâscă şi câteva tăieturi. Pe faţa urâtă, cu nasul enorm şi urechile elefantine, cucuiul uriaş şi tăieturile îi întăreau sluţenia. În acest timp, Dobritza o luă la vale după Dori, oprit într-o tufă de jepi la vreo 200 de metri mai jos. Nu părea să mai fie în viaţă. Îl întoarse cu faţa în sus şi îşi zise că ăsta îşi ieşise din grijă cu operaţia estetică. Ce începuse copita măgarului au desăvârşit pietrele ascuţite, smârcurile şi jepii.

Măcelarul nu mai avea faţă, ci o bucată dezgustătoare de carne terciuită. Dobritza mai văzuse o faţă atât de desfigurată când sora mai mică a mă-sii, rea de muscă, se încurcase cu un negustor însurat. Legitima îşi găsise dreptatea, aruncându-i  şogoriţei cu vitriol pe faţă fără pic de economie!…

Nu mai avusese aşa o greaţă din ziua când o mierlise Otto, descăpăţânat. Dori deschise brusc ochii. Dobritza tresări violent. Măcelarul era oribil cu faţa jupuită. Ceru rom. Goli toată plosca, o litră ca nimic. Încercă să se ridice, dar piciorul drept era rupt. Înjură scârbos. Mai ceru rom. Puternic sorb. Şi-l turnă şi pe ăsta în el, în grabă, până la ultimul strop. Probabil era spart pe undeva că, altfel, unde să încapă atâta? Căzu ca mort. Nu se ştie dacă era leşinat sau intrase în comă alcoolică. Cum erau împrăştiaţi care încotro, vulturul care se-nvârtise în cercuri strânse, recuperă stârvul mioarei zdrobite şi se ridică cu răpciuga de carne sfârtecată în înalturi. Între timp, călăuzele îl urcară pe Klein pe un măgar, ca pe un mort. Dobritza şi Meyer îl ridicară pe Dori şi îl puseră pe alt măgar, în acelaşi mod, cu burta în jos. Călăuzele, meştere, îi legară cu metodă pe fiecare rănit de măgarul său ca să nu alunece la drum, căci o cădere i-ar fi scăpat morţii. Răniţii păreau două leşuri şi nu s-ar fi mirat nimeni, să-şi dea sufletul în scurtă vreme.

Ei, toate bune – vorbă să fie!- dar Kurt Meyer era în mare încurcătură, căci rămăsese fără măgar. Dobritza, de dragul bucilor, îl dădu bucuros pe al său, provocându-i lui Meyer deopotrivă uimire şi recunoştinţă. Cât avea să ţină recunoştinţa nazistului, vom trăi şi vom vedea. Dobritza înregistră mulţumit că Meyer s-a întors în parohia sa ca în vremurile bune. De la sine înţeles, plecară în tăcere înapoi în sat. Gândul că o va vedea pe Edith îl însufleţea. Îl încerca gelozia, că-i va obloji şi pe fritzi, dar, de: ce să-i faci într-un sat fără vraci? Na, că s-a molipsit de tâmpitul de Hans, cu rostirile în versuri…

Drumul era anevoios şi se înnoptase. Făcură popas scurt, să-şi tragă sufletul. Călăuzele aprinseră nişte focuri, şi din modul ciudat cum erau aranjate, pricepu imediat că erau semnale. Când se urniră, se auzeau deja voci. În scurt timp, pălălaie de la cinci torţe subţiară întunericul nopţii. Alţi săteni le veniră în ajutor. Cu ajutorul torţelor, mersul le deveni mai sigur şi deplasarea mai cu folos. Într-o oră erau în curtea hanului. Hangiul răsucea un şervet, zâmbind subţire.

– Cum ziceam, marţea-i de belea, nu-i rost de pornit la drum! Mai ales dacă-i 13, ghinionu-i făcut! Bătrânii zic, că sunt trei ceasuri rele! Asta dacă ai noroc… Văd că, la voi, ceasurile rele au fost cu ghiotura. Iar mata, bre cucoşule, aristocrat din tată-n fiu, javră cu pedegree de 450 de ani, trebuia să mă asculţi şi să te tragi în poză, cât erai gigea, că nu cred să mai ai vreodată faţă de poză. Şi cine are urechi de auzit, să auză… Când te pui rău cu cârciumarul, cică să nu-i mai treci pragul, că-ţi scuipă în mâncare, ori mai rău! Unde mai pui, că Hans îi cârciumar cu puşcă! Şi cucoşul n-are puşcă… Hans se legăna greoi, de pe un picior pe altul, glasul îi era cântat şi ochii îi jucau vicleni în cap.

Dobritza îl trase deoparte.

– Hans, te înţeleg că te-ai răcorit; şi eu aş fi făcut la fel, fiindcă Dori Măcelarul e cel mai mare împuţit. Dar, gândeşte-te bine că, dacă mai stăm la tine, până vine maşina de poştă, poţi să câştigi într-o lună, cât scoţi în mod normal într-un an. Aşa chilipir- să ai patru camere închiriate pe trei săptămâni – nu-i de lepădat! Eşti negustor sau muiere ranchiunoasă?

Hans cântări îndelung. Închise un ochi, se scărpină la falcă, îşi cuprinse nasul în căuşul palmei, se mai scărpină la tâmplă, apoi îşi cântări grijuliu ouăle, aşezându-le cu meşteşug, de parcă n-ar fi fost nimeni de faţă. Se cuprinse în braţe şi se scărpină la amândouă coatele, îndelung, ca de râie căprească. Negustor hârşit, cântări cu bucurie că muşteriii erau prinşi în colivia lui dar se lăsa greu, exasperându-l pe Dobritza.

– Uite, Ştefan, să nu zici că-s ticălos, o fac pentru tine! Plătiţi socoteala întreagă, în avans pe masă şi casă pentru 25 de nopţi. Pentru Jupuit totul costă dublu. Dar socoteşte bine! Dacă între timp se curăţă jupuitul sau amicul cu gâtelniţa frântă, nu-ţi dau niciun franc înapoi! Să n-avem vorbe de ocară! Şi să nu uiţi că eu am puşcă în tot locul cu mine şi tot satul în spate. Tu nici pe camarazii tăi nu-i ai de partea ta! Îţi cam citeşti spatele în preajma lor…

Ia te uită– îşi zise Dobritza- ăsta o face pe idiotul, vorbeşte cât îi ziulica de mare în versuri şi, în fapt, ne spionează, de ne citeşte şi gândurile! Periculos personaj! N-aş fi zis!

Hangiul obraznic nu se sfii nici de data aceasta, să facă o socoteală gogonată-gogonată, ca şi când muşteriii ar fi mâncat cu mai multe guri, iar Dobritza, temându-l pe Meyer, înghiţi în sec şi plăti, chit că-l ustura şi la ficaţi…

Doi săteni tăcuţi tăiară cu gesturi precise cizma lui Dori, înlocuind-o cu un dispozitiv de atele, petrecut de legătură meşteră din piele brună, şpălţuită, timp în care Dori turna rom în el cu sete mare. Rana la picior era urâtă rău de tot, piciorul fiind zdrobit, nu doar rupt. Apoi, cu grijă, îi spălară rana ce-o avea drept faţă. Alcoolul trecut pe carnea vie îl săgetă de durere şi Măcelarul slobozi înjurături murdare  şi ocări drăceşti. Tâlharul de Dori încă mai avea tunet în voce! În câteva minute leşină spre uşurarea tuturor.

Alţi doi săteni, cu gesturi domoale dar sigure, îi puseră lui Klein un guler înalt şi ţeapăn, din aceeaşi piele brună, şpălţuită, ca la legătura pentru picior. Se vede că nu-i prima dată când sătenii ăştia vedeau un picior frânt sau un gât zdruncinat.

Aveau un dram de noroc, că oamenii ăştia păreau să ştie ce fac. Şi, cam într-o săptămână, trebuia să se întoarcă de la escaladări doctorul Van Bruck, chirurg căutat la Geneva, cu dever la clienţi groşi la pungă şi răniţii aveau să intre pe mâini pricepute.

Doctorul Van Bruck avea doi gemeni pe care nu voia să-i crească în seră şi, în fiecare an, îi ducea pentru o lună aspră în munţi, în condiţiile cele mai sălbatice, însoţiţi doar de Kreutz-copilul călăuză, nepotul lui Hans şi de nelipsiţii măgari care le cărau merindele şi echipamentul.

Edith întinse masa  pentru ei şi pentru călăuze. Îi ospătă cu supă de pui îndesită cu găluşti de orez şi cu tocană de viţel straşnic condimentată: să meargă băutura. Gogoşile vanilate le aduse în două panere împletite şi cuprinzătoare  şi puse pe masă mai multe borcane de dulceaţă de fragi, să aibă mesenii în ce tăvăli gogoşile. Sprintenă, mulţumi pe toată lumea. În curând, toţi erau morţi de beţi. Localnicii plecară la casele lor şi toată lumea în camere, în afară de Dori, pe care Hans îl culcă pe o şubă mocănească lângă şemineu. Acuma, cine era să se tăbârcească cu 115 kile ale lui la etaj? Lăsară pe a doua zi, să îşi unească forţele şi să îl ducă în camera lui.

Edith veni pe furiş în odaie la Ştefan să-i mai aducă nişte alifie şi Ştefan o opri peste noapte. Rămase fără nazuri. Până să arate Ştefan cam câte parale face ca armăsar, se termină muniţia, dar Edith torcea mulţumită, ca o motăniţă leneşă la ulceaua cu smântâna dulce. Lui îi plăcu lipsa ei de pretenţii, lucru de preţuit la o muiere, căci îi erau urâte nesătulele!…

– Ştefane, să fim cu mare băgare de seamă, că dacă ne simte prăpăstiosul de Hans, mi-e că pune puşca pe tine…

Noapte de noapte, când toţi dormeau vârtos, Edith se strecura, nălucă, şi rămânea până în zori, când pleca la fel de precaută. De la o vreme, văzând că băşicile şi opăreala trecuseră, lăsând doar o pată maronie, într-o zi îl chemă în grajd, să-l lecuiască de hemoroizi. Pricepută, topi nişte smoală într-o găleată de tablă proastă şi îl puse cu fundul gol deasupra găleţii, ca fumul gros şi aburii de smoală, să-i usuce hemoroizii.

Treaba fiind isprăvită, că tot era cu izmenele în vine, Ştefan se gândi să… sporească folosul. Se hârjoniră fără griji în porcoiul de fân mirosind a proaspăt, până când uşa grajdului fu izbită de perete.

În prag, hangiul care, lucru ştiut, îşi căra fioroasa puşcă pretutindeni după dânsul. Aţi văzut groază mai mare?

Dobritza înşfăcă hainele şi fugi pe uşa dinspre livezi. Alergă prin hăţişuri cu hainele în mâini şi nu se opri din alergat decât când îşi pierdu răsuflarea. Se îmbrăcă hăituit, cu ochii în patru. Cercetă dinspre sat şi i se păru că nu-l urmăreşte nimeni dar, probabil că hangiul aduna ajutoare, să pornească cu potere după el. Cel mai tare se temea de potere cu câini. Şi, în satul ăsta, lighioanele de câini se întreceau cu viţeii, doar că erau flocoşi şi toţi florieni. Se blestemă că îşi puse capu-n joc pentru cur de muiere apoi intră în coşarul unei babe care nu avea câine şi se bungeni în paiele din iesle. Coşarul, încăpător, bine construit din bârne, era lipit cu humă şi ar fi fost cât de cât călduros dacă zdreanţa de uşă, abia însăilată-n scânduri, s-ar fi putut închide mai bine. În perete, agăţată într-un cârlig ruginit, o roată de căruţă cu spiţe de lemn. Pe celălalt perete spre nord: un târn, agăţat de toartă într-un cui ruginit. Norocul lui, în târn, câţiva saci prăfuiţi să pună pe el, căci era ger tăios şi nu se mai oprea din dârdâit.

Ziua următoare fură de la babă un căşuleţ de capră şi două scovergi găsite la-ndemână şi se depărtă şi mai tare de sat. Se ascunse chircit de groază, într-un jnepeniş înalt, cât statul de om. Când se lăsă noaptea, se întoarse precaut la han, după un larg ocol, găsind  toate luminile aprinse ca la o mare sărbătoare. Câinele mătăhălos îl cunoştea şi dădu prietenos din coadă, fără să-l latre. În spatele grajdului, mai sus de izvor, găsi un coş de mâncare, un cojoc, izmene şi o pătură groasă. Muierea era de toată isprava!

Se gândi să intre, să-l omoare pe Hans şi, chiar dacă gândul îl umplea de bucurie, calculă că a doua zi l-ar fi căutat în zori tot satul să-l linşeze şi se lipsi cu oarece părere de rău. Ascultă o vreme pe sub ferestre. Hans şi idioţii de nemţi plănuiau de zor cum să-l captureze.

Pe Hans îl înţelegea dar scârbele de nemţi făceau exces de zel, uitând că le scăpase fundurile, scoţându-i din zona frontului. Jigodii de doi bani! Îi durea burta de ce făcea el în scutece şi cu cine, şi de coarnele hangiului. Vite încălţate! Vipere care nu-şi cunoşteau interesul! Luă hainele şi proviziile cu el şi plecă amărât, să înnopteze iar în coşarul babei…

*

În han era halima mare. Dori Măcelarul fusese găsit mort şi fuga lui Dobritza arăta clar cine este criminalul. Descoperiseră mortul de dimineaţă, dar nimeni nu avea cunoştinţe medicale atât de tari, încât să se pronunţe în privinţa momentului decesului sau a cauzei lui. Dar ceea ce-l incrimina mai tare – Dobritza, înainte de a fugi – ieşise din camera lui Dori, cerând să nu mai intre nimeni, până a doua zi dimineaţă.

– Ci-cine-i  finofatul? Freţi mai mult?- întrebă Klein bâlbâit. Deşi e fiolent, pe de altă parte, el este sin-gu-gurul care afea de pierdut, şi si-sinngurul care afea motife t-temeinice să-l frea în fiaţă. În fiitorul apropiat, Dori afea să-i fâre sub nnas freo 100.000 de franci elfeţieni. Efident, pentru el era mai confenabil, ca Dori să fie în fiaţă. Efident e o mare c-con-contradic-ţie aici!

– Uiţi, dragul meu Klein, că-i impulsiv şi îi şi place să ucidă. O face cu uşurinţă şi plăcere şi nu are niciun fel de remuşcări.

– Dragă Meyer, dacă frei să ppui problema aşa, în fârful l-listei fâră-ne şi pe noi. Amândoi afem acest profil. Ne potrifim în această ddescriere, fără să fim finofaţi.

– Hans, nici tu, nici Edith nu puteţi fi excluşi. Voi aţi avut şi ocazia, că ce era să-i scuipaţi un praf în mâncare sau să-i puneţi perna pe faţă. Ai avut şi motivul, Hans! Având cu el mai multe altercaţii, ştim toţi, că te-a jignit crunt şi l-ai ameninţat în faţa tuturor. Iar în ziua plecării noastre pe măgari, am intrat în bucătărie, când Edith îl miruia pe Dori cu o tigaie de clătite în cap.

– Dacă mi-a zis măscări şi mi-a băgat mâna sub fustă, la ce să se aştepte? Să zică merçi, că nu mi-a căzut tuciul la îndemână.

– Poate că şi în ziua morţii lui să te fi pipăit.

– Faci păcat, domnule! Eu doar l-am avut în grijă şi i-am dat alifie blândă, să-i treacă durerile. Nu mă ştiu vinovată cu nimic! Umblaţi pe cărare greşită! Poate nu l-a mai răbdat pământul, de ticălos ce era!

Edith vorbise răspicat şi fără teamă, într-o poză semeaţă. Meyer o cercetă cu atenţie. Unde dispăruse ţăranca supusă şi robace pe care o ştiau ei? Nici lui Klein nu-i scăpă schimbarea femeii.

Hans se băgă în seamă.

– Domnilor, Ştefan a fugit! De ce o mai prigoniţi pe Edith, să-i faceţi sânge rău?

De fapt, în sinea lui, nu prea credea că Ştefan l-a cosit pe cucoş dar, decât să cadă capul lui sau al lui Edith, mai bine sacrifica pe venetic. Stabiliră cum să-l încolţească mai bine a doua zi şi plecară la culcare.

Pentru Edith numai somn nu fu. Nici ea nu pricepea, când şi-a pierdut capul după Ştefan. La început, i-a fost milă de bucile lui opărite şi a vrut doar să-i dea de leac. Apoi a surprins-o plăcut cu manierele impecabile şi vorba elevată: nu-i uşor să vorbeşti impecabil o limbă străină, fără accent şi fără să-ţi prinzi urechile în subtilităţile gramaticale! Totuşi, fără să şi-l închipuie deşteptul pământului, îl simţea inteligent şi hotărât să se perfecţioneze. Nici prea chipeş nu îl găsea, mai degrabă mătăhălos. Niciodată nu îi plăcuseră oamenii roşii şi pe gămani îi ferea. Cât despre meşteşug la aşternut, poate… de aci înainte. Gustul ei la bărbaţi se ducea în alt tipar, însă soarta îi juca renghi şi uite că i se aprinseră călcâiele pe negândite: – Cine ştie? Probabil că atunci când pe cracă e o singură poamă, bună şi aia, chit că-i mălăiaţă! Sau poate vrăjmăşia făţişă a nemţilor şi socoteala că erau trei împotriva  unuia, să-i fi deşteptat simpatia pentru cel oropsit. Pe cei trei nemţi nu-i punea în rândul oamenilor. Pentru ăştia – doar glonţul! Nu vedea niciun rău că Dumnezeu găsise o cale să-l strângă din lume pe cel mai ticălos, ca să mai primenească Pământul. În chip ciudat, moartea lui Dori, nu-i produse nicio emoţie. Şi dacă Ştefan îl mântuise, brava lui, era de lăudat!.

Dimineaţa devreme, Klein fiind mai beteag, rămase în pat, iar ceilalţi doi bărbaţi, Hans şi Meyer, porniră în căutarea fugarului. Meyer primi de la hangiu un pistol cu două gloanţe. Se vede că Hans nu voia să înarmeze prea tare pe neamţ. Meyer înţelese că cele două gloanţe dau măsura încrederii ce-o avea hangiul în el. Nici picior de Dobritza! Părea că-l înghiţise pământul! Luaseră livezile la rând, se afundaseră în hăţişuri în munte, cutreieraseră inutil satul, uliţă cu uliţă. Nu scăpaseră din cercetări nici biserica, ori privatele din curţile oamenilor. Obosiţi, îngheţaţi de frig şi nervoşi s-au întors la han. Mâncarea mirosea bine şi era gustoasă, dar cui îi mai ardea? Meyer, de pe locul lui din sala de mese, zâmbindu-i norocul, prinse un fir. Când hangiţa foi uşa, cărând  farfurii, zări în bucătărie lângă maşina de gătit, un coş cu bucate.

Prost să fii, să nu pricepi! Ceru ardei iuţi, lăudă bucătăreasa, ceru iar şnaps, îşi mai făcu de vorbă, apoi plecă la culcare. Cum casa scării avea uşă direct afară, ieşi neobservat în curte. Merse în spatele hanului şi se puse pe aşteptat după nişte butoaie în care se aduna apă de ploaie  pentru spălatul rufelor.

Preţ de vreo oră, nicio mişcare dar, după ce se stinseră toate luminile în casă, muierea ieşi tăbârcind la coşul încărcat. Merse cam 200 de paşi şi, din întuneric, se ivi şi Dobritza, câine hăituit.

Meyer se târî până aproape, se scutură de scârbă, căci ajunsese la mormanul de tizic şi, de nevoie, o luă de-a dreptul prin el. Când îl avu pe ticălos în bătaia pistolului trase.

Dobritza se prăvăli cu muget de durere. Glonţul îl nimeri pe interiorul pulpei piciorului, în acea zonă  preţioasă şi deopotrivă dureroasă şi nu ştia încă dacă instalaţia mai e la locul ei ori  zburase. Edith slobozi un strigăt de spaimă. Meyer se apropie hotărât să-l execute în cap. Potrivi pistolul şi, când să tragă, Edith i se prăvăli la picioare. Apăru şi Klein urmat de hangiu.

– Herr Meyer, fiperoiul e în pputerea noastră şi îl putem ucide când frem. Eu freau un-un i-interoga-ga-toriu ef-ficient, ca pe fremuri.

Mai mult târât decât adus în casă, fu pansat în mijlocul bucătăriei. Spre regretul lui Meyer, atârnatele erau la locul lor, iar glonţul ciupise pielea fără mari stricăciuni. O buruiană strivită şi o legătură cu alifie pe rana dezinfectată fură destul. Apoi, în camera lui, îl legară fedeleş de la glezne în sus, ca pe o mumie egipteană, nu că ar fi fost necesar, ci ca să-i creeze un cât mai mare disconfort. Nemţii îşi ştiau temeinic meseria.

Meyer rămase în cameră cu el. Erau două paturi, dar neamţul îl… rolui în covorul ţărănesc şi-l puse pe jos, blocând uşa cu balotul uman, să nu se poată intra de el. În chipul acesta, trupul matahalei, bătând mult peste suta de kile, bloca uşa şi era cea mai sigură cale de a împiedica o eventuală tentativă de evadare pusă la cale de Hans şi hangiţă din exterior. Dimineaţă, Meyer mâncă relaxat, îşi savură cafeaua şi la şapte punct îl scoase pe prizonier din covor, îl dezlegă, îl aşeză pe un scaun de lemn cu spătarul înalt, legat strâns în carne .

Interogatoriu metodic şi competent de şase ore, timp în care Ştefan, nemâncat şi slăbit de rana din pulpă, leşină de mai multe ori. Palma lui Meyer – cât cazmaua!- şi cana de apă de izvor, rece ca gheaţa, îl aduceau repede în simţiri apoi potopul de întrebări idioate îl frângea iar în două.

La orele 13.00 punct intră Klein cu forţe proaspete pentru încă şase ore. Metoda S.S., îndelung exersată, încerca să scoată de la el, în mod absurd, că l-ar fi omorât pe Măcelar.

– Cine îşi omoară găinuşele cu ouă de aur, Herr Klein? Sunteţi nebuni, amândoi! Eu am nevoie de voi toţi în viaţă, să-mi plătiţi, că v-am scăpat fundurile! Vă filează lampa, idioţilor! Vi s-a urcat băutura la cap!

Meyer intră şi, plictisit de încrâncenarea lui Ştefan care nu-şi recunoştea fapta cu încăpăţânare, propuse să-l împuşte a doua zi în zori şi să-l îngroape cu Dori. Asta ca să nu se opintească, să sape două gropi .

– Bba, eu zic să nu-l împuşcăm!

Ştefan, revenit din leşin, tresări bucuros, gândindu-se scăpat.                      Freau să-l punem frumos legat în fundul gropii cu cadafrul lui Dori deasupra şi apoi, pământul turnat fânturat cu măsură peste ei. Fa muri mai lent, sufocat şi pedeapsa fa fi pe potrifa crimei lui. Efident, un ofiţer german trebuie răzbunat pe măsura gradului său. Freau să nu uiţi că Herr Stan Theodorus Müller a fost un braf S.S. Standartenführer şi a fost decorat de Führer personal, cu Crucea de Fier(Eisernes Kreuz).

Dobritza era paralizat de groază. Nu încăpea îndoială că ticăloşii îl vor tortura şi omorî în chip bestial. Aveau o temeinică experienţă în materie de tortură şi cruzimea le juca în ochi. Ştefan ajunse să roage glonţul!

Meyer şi Klein coborâră la cină. Edith aşternu masa cu ochi reci şi duşmănoşi. Teutonii mâncau tacticoşi şi relaxaţi în tăcere. Hans lustruia paharele cu gândurile aiurea când, glasuri vesele făcură cioburi liniştea cernită.

Kreutz, nepotul lui Hans -călăuză de mic copil – se întorsese cu veselul grup din munţi. Doctorul Van Bruck cu gemenii săi, adolescenţi intrară zgomotoşi .

– Bună seara, bună seara la toată lumea! Bucuroşi de oaspeţi?

Nu-i răspunse nimeni. Atmosferă ostilă îl dezorientă. De ani buni în casa asta era oaspete aşteptat cu bucurie şi îndrăgit ca un prieten de soi.

– Ce linişte de priveghi! Vă plouă în blide, oameni buni? Parcă aveţi mortu-n casă…

– Ba, chiar aşa; cum urci mata scările pe dreapta!- zise hangiul ştergând un pahar şi hangiţa scăpă farfuria din mâini, risipind-o în cioburi mărunte. Doctorul îi privi grav:

– Vă arde de snoave?

Toţi îi priveau pe noii veniţi cu răceală.

– Oameni buni, păreţi nebuni!

Şi se porni domol spre scări. Lămurit dintr-o privire, coborî destul de repede cu paşi măsuraţi.

– Cine i-a belit până la os faţa amărâtului?

– Un măgar!- zise Hans fără chef.

– Mare meşter, măgarul! Dar mortul de când nu s-a pişat, bre?

Klein se oţărî.

– Nu fă p-pe-permit, să fă bateţi jjoc de falorosul nostru ccamarad, colonelul Theodorus Müller, care şi-a pierdut fiaţa .

– Ei, bravo! Dacă chiar te doare-n suflet de el, de ce nu i-ai pus ţucalul, amice?

Asistenţa rămase cu gura căscată.

– L-au lăsat rinichii… – completă doctorul.

– Eu i-am trimis ţucalul prin femeie! – zise hangiţa dârz. Dar a strigat ca un descreierat la femeie, să-l lase după uşă şi a dat-o afară, înjurând-o năpraznic. Femeia mi-a spus că l-a găsit mereu curat, dar ne-am gândit că a rugat pe domnii. Eu n-am intrat deloc la el în cameră, i-am trimis toate prin femeie, căci n-a fost om. Vorbea numai măscări şi înjura ca turbat.

– Se vede treaba că a fost prea mândru să folosească ţucalul şi, cum privata e în fundul curţii, nu a avut cum să urce şi să coboare cu piciorul zdrobit. Oricum, asta a fost başca! Piciorul trebuia amputat la mare  urgenţă, altfel murea oricum de cangrenă umedă. N-aţi văzut că piciorul zdrobit în zona tumefiată e negru-violaceu şi-a început să pută? Moartea ţesuturilor i-a afectat funcţionarea rinichilor. Ar fi făcut până la urmă pe el fără ţucal dar, de la stricăciunea piciorului, s-a instalat anuria şi, fără tratament s-a ales cu insuficienţa renală ireversibilă. De aici i s-a tras moartea în final.

Toţi auzeau, dar niciunul nu înţelegea.

Prima se dezmetici Edith. Îl luă într-un zor pe Kreutz şi pe hangiu. Îl dezlegară pe Ştefan şi îl băgară în pat. Vânătăile şi rosăturile de la funie erau pe tot corpul.

Nefericitul delira, înşirând vorbe fără şir într-o limbă exotică, necunoscută tuturor. Edith reţinu o expresie ciudată – blestemul cifrei 13 – repetată în neştire şi şi-o notă pe un carneţel. Ştefan nu-i recunoscu şi nu se trezi. Medicul îi administră un calmant injectabil, apoi se ocupă de gâtul lui Klein. Îl examină pipăindu-l cu gentileţe, îl apasă mai ferm în anumite locuri apoi îi puse mica proteză de piele şpălţuită la loc şi îi prevăzu o recuperare în şase-opt săptămâni, nu lipsită de dureri. Klein se smiorcăi la injecţie ca un mucos. Răstimp, Dobritza delira bolborosind fără noimă: Blestemul cifrei 13! Răpus de blestemul cifrei 13…

– Herr Doktor, eşti sigur că nu e o crimă la mijloc?- nu se lăsă Meyer.

– La fel de sigur cum sunt că mata, dacă nu te cauţi grabnic şi nu te doftoriceşti, în maxim doi ani, te cureţi de la…  pateu! Dacă nu poţi dormi liniştit de hatârul camaradului care s-a curăţat şi vrei să-ţi faci hara-kiri, fă-o după ce pleci de aici, să ne vedem liniştiţi de vacanţă. Sub acoperişul ăsta, a fost deja destulă acţiune!

*

Dimineaţă ploua apocaliptic. Tunetele şi trăznetele îl treziră pe Dobritza. Ploaia zornăia în geamuri, cu huiet continuu, ca de fierărie, de-ai fi zis că trece trenul pe sub streaşină. Se miră că e în pat, dar mâncarea de pe noptieră îi şterse gândurile. Muşcă lacom dintr-o aripă rece, de curcan, apoi se bucură la un copan. Oasele şi carnea îl dureau de-l scoteau din minţi! Se compătimea, gândind cu ură, că vărzarii l-au zdrobit ca pe un şniţel!

Uşa, unsă de Edith în nopţile de amor, se deschise fără scârţâit şi apăru Hans în prag. Dobritza o sfecli. Închise ochii rapid, prefăcându-se adormit. Musafirul nepoftit ieşi uşor, grijuliu să nu facă zgomot, dar nu părea fioros deloc. Din contră, avea o figură bonomă şi îngrijorată. Nu înţelegea cuminţenia hangiului, dar era de bine. Trebuia să se gândească.

1)Trebuia să stea la distanţă de Edith. Viaţa-i mai scumpă decât orice cur de femeie.

2)Cine l-a dezlegat şi de ce?

3)Hans a dat cu ochii de el şi era paşnic. O scăpa şi de fritzi?

4)Trebuia să coboare urgent şi să se uşureze ca să nu facă în… scutece, ca bebeluşii! L-or ţine balamalele?

Durerea îl ucidea dar coborî – cum-necum din pat – şi se gândi cu trufie că nici măcar glonţul nu-i vine de hac lui Herr Ştefan Dobritza.Coborî în crâşmă. Klein şi Meyer, cu masa plină de  mâncare şi băutură – beţi-morţi – râdeau de el.

– Se ţine bine şoriciul de tine, Herr Dobritza! Nici primul glonţ nu ţi-a venit de hac, de-al doilea te-a ferit hangiţa şi de-al treilea te-a scutit Herr Doktor, aici de faţă. Să zicem c-ai avut noroc…

Fără să priceapă în ce mod l-a scutit Herr Doktor de glonţ, Dobritza se înclină în faţa doctorului şi o întinse şontâcăind ca un răţoi, la privată, că aproape se lăsa cu udătură. Se întoarse în crâşmă ursuz şi se puse pe ospătat. Dacă i-o mai veni cuiva chef să-l cureţe, măcar să crape sătul şi anesteziat de şnaps. Doktorul Van Bruck se oferi să-i examineze rana.

– Nu, Herr Doktor, niciodată! Zona aia o arăt numai femeilor. Dar dă-mi ceva de durere, că m-au rupt turbaţii de vărzari!                          Turbaţii se hlizeau de cealaltă parte a mesei, muci de beţi, dar Dobritza îndurase prea mult, ca să mai fie amabil, şi îl încerca o părere: că nemţilor le cam trecuse cheful de răfuială. Oricum, abandonaseră aerul marţial şi Dobritza îşi zise că par nişte cheflii inofensivi. Inofensivi pe dracu’, până te bagă în covor!

– Mai târziu, Herr, cu calmantele fii mai răbduriu! Port teamă să nu crăpi că ţi-am injectat un calmant în doză de cal şi acum văd că te cam clatini. Sau e-n firea mata să te bâţâi aşa că, uite, m-ai ameţit.

În realitate, Dobritza voia să mimeze o mai mare suferinţă, ca să nu fie nevoit, să mai încalece iar măgarul şi se temea că medicul ar fi putut să-l dea de gol, că-i păgubit numai cu o zgaibă. O mică zgârietură pe care, cu siguranţă, nu şi-o dorea nimeni. Şi, desigur, avusese noroc cu carul. Un centimetru mai colea şi rămânea fără… moştenitori!

Edith îl mânca din ochi, dar el era indiferent şi chiar brutal în vorbe. Împuşcătura şi interogatoriul îl schimbaseră cu altul!

*

Pe Dori l-au îngropat a doua zi, în grabă, fără fason şi fără popi, în groapă puţin adâncă, deoarece fiind solul pietros, cine ar fi fost prostu’ să facă băşici în palme, opintind la târnăcop.De bază a fost un strat gros de var stins, cu care a fost acoperit mortul, căci piciorul îi puţea a hoit. Pietre grele puseră peste straturile de var şi pământ, să nu dea iama sălbăticiunile, să întindă de stârv. Iar de asigurare, mai mulţi buşteni  groşi de-a curmezişul.

Starea lui Klein se menţinu proastă şi în zilele următoare, încât nu mai ieşea din cameră decât atunci când îl chema privata; şi nici poftă de mâncare nu prea mai avea. Doctorul îi deschidea tot mai des uşa. Ameninţarea măgarilor se depărtase, dar Dobritza îşi frângea mâinile să nu cumva să i se prăpădească investiţia. Dacă crăpa şi Klein, cu ce se mai alegea? Hotch, cel mai laibăr la pungă a trebuit sacrificat. I-a pus cruce şi basta!

În Dori îl pierduse pe cel mai bogat. Îi urma Klein la grosul averii, Meyer fiind cel mai puţin avut, dar nici pe departe sărac. Planul lui era să-şi înfigă mâinile hrăpăreţe până la cot în vistieria ticăloşilor, mult peste ce gândeau să-i dea de bună voie. Îl abordă pe Van Bruck şi îi propuse să îi plătească serviciile medicale, pentru a-l îngriji pe Klein cu cea mai mare atenţie.

Doctorul îi făcu scurt o notă de plată pe tarifele lui obişnuite, care nu erau mici având în vedere poziţia lui de medic la case mari. Băgă banii în buzunar cu un gest firesc şi definitiv, apoi zise că şi fără aceşti bani el făcea treaba la fel de serios şi profesionist, fiind un vechi prieten al casei. Dobritza îşi muşcă mâinile că- de!  l-a… mâncat în cur s-o facă pe filotimu’, să arunce un pumn de parale pe fereastră, dar… înghiţi găluşca cu aparentă eleganţă. Măcar se bucură că erau Edith şi Meyer de faţă şi avea cine să-i aprecieze gestul. Dar, pe altă parte, tot Meyer era cel care  primise cu recunoştinţă sacrificiul lui, de a-i ceda măgarul în munţi. Şi văzuse până unde ţine recunoştinţa nazistului. La nicio săptămână, îl interoga cu metodă drăcească, băgat în covor. Şi cine trăsese, mă rog, glonţul afurisit ce era cât pe ce să-l schilodească pe veci?

*

Timpul trecea între mese straşnice şi somn pe săturate, zilnic condimentat cu câte o beţie, căci era frig afară şi o petrecere mai bună a timpului nu se aflase!… Nemţii încercaseră să-l îmbie la poker, dar Dobritza detesta jocurile de noroc. Nu că nu i-ar fi plăcut să câştige, dar se cunoştea prea bine pe el însuşi şi ştia clar că ar fi murit să piardă măcar o para! Şi, având tensiunea săltată şi fire nestăpânită, s-ar fi dat de gol cu uşurinţă. Jucase o dată, la începutul războiului şi pierduse doi poli. Junghiul din inimă era să-l răpună. Febra îl pusese la pat şi delirase vreo trei zile. Se jurase să nu mai joace şi, când era vorba de bani lui, Dobritza era neclintit. Hans, alt cărpănos, nu suferea nici el să piardă bani şi nemţii îşi luau banii unul altuia la zar, căci pentru poker nu aveau schema completă. Alteori, beţiile se ţineau înnodate şi, până să se trezească dintr-una, vărsau în ei vedrele de vin fără măsură, până sfârşeau la boboci. Mai erau două zile până la venirea maşinii de poştă şi toată lumea fremăta… Dobritza şi fritzii tropăiau de nerăbdare, să-şi pună planurile în mişcare căci erau conştienţi că, dacă îi prindea finalul războiului fără să îşi croiască identităţi onorabile, beton, totul devenea mai greu şi mai costisitor. Norocul lui Hitler nu mai stătea demult în balanţă. Eşecul descreieratului era clar pentru oricine şi era previzibilă declanşarea vânătorii grabnice de criminali de război.

Edith era mâhnită că-i pleacă iubitul, chit că se purta rece şi distant cu ea şi nici nu mai mergea în odaia lui. Hans nu putea rămâne indiferent că-şi pierde muşterii groşi la pungă, care-i sporiseră afacerea vârtos.

Ziua Z veni şi, cum veni aşa se duse; la fel şi următoarele, dar maşina de poştă nu se arătă. Toţi dădeau în clocot, doar hangiul relaxat, îi taxa în fiecare dimineaţă, atât pentru bucatele ce avea să le aştearnă pe masă peste zi, cât şi pentru cele trei camere, căci zilele pentru care plătise Dobritza în avans erau scurse.

Profitând că Meyer şi Klein erau la plimbare, în sat, Ştefan explodă:

– Ce soi rău de negustor eşti, domnule Hans, de ne taxezi în fiecare dimineaţă, în avans, ca la curve?

– Dacă nu vă convine, vă invit să vă mutaţi fundurile în altă parte. Cu forţa nu vă ţin. Ba ţin minte, că m-ai rugat să vă primesc şi am făcut-o spre hatârul tău, Ştefane, nu pe voia mea! Dinspre partea mea, liberi să plecaţi încotro v-or duce paşii…

– Sigur, eşti singur în parohie, de-aia îţi dă mâna s-o faci pe nebunul! Deschide-ţi prăvălie la Viena, unde mai sunt cincizeci ca tine. Să te văd, dacă te mai ţine sfoara la chiloţi, să-ţi batjocoreşti clienţii.

– Dacă vreau, îmi deschid, de ce nu? Pot şi mâine să deschid, dacă vreau. Şi mai cuprinsă, şi mai arătoasă decât daravela de-aci! Da’ ete nu vreau să mă complic, că mi-e silnică zarva oraşului şi uite, mi-ar lipsi bucuriile munţilor şi şopotul izvorului.

– Şi caprele negre, şi ursul, şi marmota, şi floarea de colţ! Sigur, sigur! Mă iei de guguştiuc! Când o zbura porcu’, bă, hangiule!…

Hangiul, râzând pişicher, trase încet sertarul tejghelei, să facă senzaţie şi scoase cu ifos o telegramă:

Oncle Rudolf mort. Moştenire hotel Hans şi Edith. Veniţi urgent, ca să administraţi sau să vindeţi, după voie. Tante Helma.

Hans îi arătă triumfător tabloul de deasupra şemineului, în dreapta lui Franz Iosif. Construcţie impunătoare, parter şi patru nivele, încadrată de două clădiri frumoase. Copacii frumos tunşi şi uliţa îngrijită cu dichis arătau că amplasamentul e într-o zonă centrală, chiar aristocrată.

Dobritza cântări telegrama cu siguranţă de geambaş şi deja vedea viaţa în roz. Ce ştia ţărănoiul ăsta despre tranzacţii  imobiliare? Pradă uşoară! Mai citi o dată telegrama. Ceva îi atrăsese atenţia dar, visând cu ochii deschişi, pierduse din vedere amănuntul deranjant. Privea salivând hotelul. Tabloul îi atrăsese atenţia din prima zi a venirii la han şi îl studiase adesea în ceasurile de plictiseală. Era exact ce îi trebuia! În secunda următoare înţelese: îi făcu semn hangiului, să-l urmeze în cămăruţa de sub scară. Închise uşa misterios şi, fără altă vorbă, îi puse hangiului un cuţit de bucătărie la gât.

– Ia, grăieşte, zmeule, de unde ai telegrama, că poartă data de acum zece zile, când aşteptam maşina de poştă care n-a mai venit. Dar se pare că pentru tine a venit! Ai servicii dedicate şi exclusive, hangiule?

Hangiul săltă din umeri, fără să pară prea încurcat.

– Am trimis pe Kreutz, să-i iasă în cale şi s-o cârmească spre potcoavă.

-Ca să ne storci de marafeţi, mişelule! Să ne mănânci substanţa!

– Şi asta, dar prima, ca să…  rezolvi cu Edith!…

Crezu că n-a auzit bine. De uimire strânse mai aprig plăselele cuţitului, aproape să-l… bărbierească pe hangiu.

– Ce vorbă-i asta, Hans, nebunule, să… rezolv cu Edith? Ai căpiat?

–  Adică să o iei cu tine…

– Omule, eşti beat sau îţi arde de bancuri? Adică vrei să fug cu ea?

Dobritza, dogorit bine în obraji, privea la hangiu ca la altă arătare.

– De ce să fugi? Ştii că-mi placi? Să fii cavaler, s-o iei de nevastă cu cununie, în văzul lumii, după obicei.

– Hangiule, lasă gluma proastă, că-mi ies din fire! Vrei să mă însor cu nevastă-ta, idiotule?

– Ei, aş! O dai într-una cu nevastă-mea! Ori eşti beat? Nu cu nevastă-mea, frate! Nevastă-mea e plecată jos, în vale. E dusă la soră-sa, că s-a puit la bătrâneţe cu doi dintr-o izbitură, taman ca pisica, şi nu mai pridideşte cu orăcăiacii. Cu Edith, soră-mea, zic să te iei! E harnică, frumoasă, simţitoare şi te mănâncă din ochi. Ştefan era ca picat din stele…

– Şi atunci, de ce zicea afurisita să ne ferim, să ne ferim că, dacă ne prinzi, mă-mpuşti?

– Păi, de! Muiere ruşinoasă şi slabă la minte! S-a ţinut cu un coate-goale de pe-aici din sat, care-o minţea în stihuri şi am pus puşca pe el s-o scap pe toantă de sărăcie! Vezi, n-a mai îndrăznit, prostuţa, să-mi spună că se ţine cu tine. Zău, că n-aş fi ţinut-o de rău! S-o fi gândit, ca muierea, că-s de soiul meu cătran în cerul gurii şi pun puşca pe orice crac de izmană care-o cată la chiloţi. Io, numa’ de calici am ţinut-o departe, să nu-i aducă sărăcia la uşă. Tu, Ştefane, altă poveste, ai altă ştofă: eşti om cu pungă… Cam strânsă la gură şi cu baiere prea înnodate, pentru gustul meu de negustor dar, dacă ea te place cu deştele lipite, ce-mi mai pasă mie? Nevastă-mea! Ştii că ai haz, Ştefane? Omule, mă faci să râd! Păi, dacă era nevasta mea, nu te împuşcam pe loc, atunci în grajd, când v-am prins de-a rostogolu’? Că doar aveam puşca cu mine! Vezi că o port în tot locul. Te mai lăsam eu la pistolul lui Meyer? Te-am avut în bătaia puştii şi dimineaţa, când te căutam cu Meyer în livezi, da’ m-am făcut că mă uit în altă parte şi te-am făcut scăpat. Crezi că eu nu ştiam, că dormi la bătrâna Grete în coşar? Tot satul ştia! Afară de afurisiţii ăştia de nemţi. Proastă tovărăşie ţi-ai găsit, Ştefane, cu descreieraţii ăştia! Edith s-a furişat la bătrâna Grete şi a plătit întreit caşul şi scovergile de a cusut gura afurisitei de babă! Aşa te-a lăsat să dormi nestingherit şi noaptea următoare. Şi de coşurile cu merinde cu care s-a tăbârcit Edith am ştiut. Aha, abia acu mă dumiresc, de ce ai fugit mâncând pământul de-a crezut Meyer că l-ai omorât pe Jupuit. Gândeai că frămânţi aşternutul neveste-mi, dăruindu-mă bucuros cu odoare de coarne! Halal să-ţi fie, Ştefane!

– Dar, Hans, nu înţeleg! Între tine şi Edith nu este chiar nicio asemănare!- zise Ştefan, încă uluit.

–  Ba da, ba da! Şi încă  cum!

–  Eu nu văd niciuna, Hans!- insistă Ştefan încă buimac.

– Asemănarea e că, pe amândoi, ne-a făcut tata la beţie!- zise Hans înveselit.

– Hans, nu eşti serios deloc! Iar eşti cherchelit de dimineaţă şi vorbeşti ca un smintit. Eu văd că voi sunteţi foarte diferiţi. Chiar nu-mi vine a crede că sunteţi frate şi soră!

– Sigur, Ştefane că suntem foarte diferiţi. Când m-a făcut papa pe mine, era afumat ţeapăn cu bere, iar când a făcut-o pe Edith, era răpus de la şnaps. De-asta suntem atât de diferiţi şi, dacă o să te însori cu ea, o să pricepi cum e cu diferenţa asta şi o să-mi dai dreptate într-o zi!

Trecând peste surpriză, Ştefan se simţi stăpân pe cai mari, şi luă hăţurile în mâini.

– Vezi tu, Hans, dacă află fritzii că a trecut maşina poştei şi i-ai amăgit, e clar că te pun fără întârziere… la frigare… Ai văzut ce le poate pielea, când m-au… arcănit pe mine. Tot corpul mi-e încă rană lângă rană. De azi, ca să te speli de păcate, nu mai plătim masă şi casă, că doar suntem invitaţii tăi! Aşa-i cinstit, la cât ai opintit să ne păstrezi!

Hangiului îi tremura bărbia, de ai fi zis că începe să plângă.

– Şi cu Edith, cum rămâne?

– Asta e între mine şi ea.

În minte avea socoteală clară: Edith valora jumătate din hotelul Melanie. Şi pentru cealaltă jumătate, sigur pentru drăguţul de cumnat, laşi mai ieftin. Dar asta, mai târziu…

– Şi, Hans, nicio vorbă la Edith şi nemţi despre mica noastră discuţie. Cu nemţii nu ai niciun  interes, că e capul tău în joc, iar la Edith vreau să cântăresc dacă mă iubeşte cu adevărat, că eu nu vreau ţiitoare, ci nevastă cu cununie şi pentru toată viaţa. Şi, dacă nu mă iubeşte, la ce bun să ne încurcăm vieţile.

Lui Hans îi plăcu prafu’n ochi pe care îl aruncă Ştefan şi-l asigură că-şi ţine gura.

–  Hans, când socoteşti să mergi la oraş pentru vânzare ?

–  Ştefane, cu maşina poştei trimit telegramă la avocatul meu de la oraş, să vândă printr-o agenţie imobiliară şi apoi să bage banii în contul unde-mi ţin paralele pentru zilele afurisite ale bătrâneţii. Mie plimbările prin oraşe nu mi-s la-ndemână şi mă lipsesc bucuros de aşa corvoadă…

*

Până la venirea maşinii ce avea să-i slobozească mai erau mai puţin de trei săptămâni şi Ştefan avea o mulţime de lucruri de pus la punct cu maximum de diplomaţie. Întâi, să-i vrăjească pe nemţi cu care, din beţie în beţie, înfiripase iar relaţii domestice, că se apropia timpul să se înfrupte din banii lor cei mulţi. Apoi să-l convingă pe Hans să-i vândă jumătatea lui de hotel pe mai nimic. Dar, cu cât se socotea, îşi zicea că la cum îţi vinde hangiul cârnaţii ori fleicile – aproape la preţul porcului – s-ar putea să nu fie chiar trebuşoară la îndemână… Şi, mai presus, s-o înbuneze pe Edith, pe care o ignorase complet, din ziua sinistră a interogatoriului, ca să-l accepte de bărbat.

De fapt, pe lângă că-i aducea o zestre nu de lepădat, Edith  era cu adevărat frumoasă. Blondă cu cozi groase, cu ochii limpezi, albaştri şi gene frumos întoarse, obraz curat, dreaptă la stat, zidită nici prea firavă, nici prea zdrahoancă, cu ţâţe tari, straşnic înşurubate, îmbrăcată în haine de oraş, puteai să ţi-o închipui uşor pe coperta unei reviste mondene. Harnică, era cu rost la treabă şi pricepută în bucătărie, dar zilele la cratiţă erau isprăvite, căci la boieria lui Ştefan, era clar că va angaja bucătăreasă şi menajeră. Dar meşteşugul ei de a-l drege era de cel mai mare folos, că era de mic cam beteag de maţe. Şi de opăreală şi de hemoroizi; ce să mai vorbim, minune cum îi găsise alinarea! Leacurile ei ar fi făcut de ruşine o armată de doctori. Şi de cuminte, şi de sfioasă era taman pe placul lui! Că îl lua de cap muiere prea gureşă şi nu suporta  băgăcioasele cu privirea semeaţă, crezându-se umăr la umăr cu bărbatul. Să mai curgă apă pe Dunăre şi vom mai vedea, de s-o zidi muiere la un stat cu bărbatul. Ce nu ştia Dobritza era până la ce punct putea bărbatul să stea umăr la umăr cu femeia.

*

Edith trecea prin dreptul lui, cu un coş de rufe albe, ţinând privirea în pământ. Lămurită de comportarea lui rece şi ostilă, se resemnase să-i mai caute privirile, şi mergea cu pas măsurat, într-o semeţie tăcută .

Ştefan îi luă cu blândeţe coşul greu din mâini:

– Edith, de ce cari un coş atât de greu. Tu eşti prea delicată pentru muncile grele. Când vei fi soţia mea, vreau să duci viaţă de regină…

– De ce-ţi baţi joc de mine, Ştefane? Sunt săptămâni de când nu mă învredniceşti măcar cu o privire. Între noi vorbele s-au isprăvit de mult.

– De ce mă judeci strâmb? Puşca lui Hans m-a ţinut deoparte… Mă făceam că nu mă mai interesezi ca să-i îndepărtez bănuielile şi ca să te pot  fura când avea să vină maşina de poştă!- minţi cu aplomb.

– Adevărat?- întrebă naivă cu însufleţire.

Apoi Edith îşi luă seama şi îl privi sfredelitor până în albul ochilor:

– Atunci de ce ai luat coşul şi vorbeşti cu mine în văzul tuturor?

– Fiindcă Hans m-a scos din… bătaia puştii! Am stat de vorbă cu el şi nu se mai opune însoţirii noastre. Dar vrea cununie serioasă şi, ca să nu-l mâniem, mă gândesc să ne vedem numai în văzul lumii. Să nu ne mai atragem mânia lui, că în vreo două săptămâni plecăm de aici şi vei fi a mea pe veci. Primeşti?

Întinzând rufele pe frânghie, Edith cugetă îndelung. Chibzuinţa asta prelungă îl panică pe Ştefan. Se răzgândise oare şi nu îl mai voia? Trebuia să fie a lui cu orice preţ! Melanie Haus nu trebuia scăpată printre degete. Edith tăcu până isprăvi de întins toate rufele din coş.

– Dacă eşti mai puţin econom cu vorbele, o să pricep mai bine.

Nu prea-i venea la îndemână s-o facă pe… boul romantic printre albituri întinse la uscat dar, privind atent în jur şi văzând că n-are martor decât dulăul, se aşeză ceremonios în genunchi:

– Frumoasă Edith ştiu cât ai pătimit din cauza mea şi cât de greu a fost pentru amândoi. Promit să mă răscumpăr. Vrei să fii soţia mea cu cununie?

– Primesc cu o condiţie: să-mi păstrez numele de acum, Edith Adelstein!- răspunse categoric.

Ştefan ar fi vrut să se dea rănit în amorul propriu dar calculă negustoreşte, că era un preţ bun pentru jumătate din Melanie Haus şi poate, dacă afacerile lui periculoase vor mânji cu căcat numele de Dobritza, Adelstein devenea o alternativă la îndemână, fără bătaie de cap.

– Îţi voi oferi trai de regină şi tot ce-i mai bun pe lume voi aduce pentru tine!

Dobritza, chiar gândea să se ţină de cuvânt, fiindcă el calcula că eleganţa şi bijuteriile unei femei, dau măsura reuşitei soţului ei în viaţă şi afaceri. Edith nu la un trai de regină visa, ci la trai tihnit, cu bărbat dintr-o bucată. N-avea să-l găsească, dar ea încă nu ştia.

– Şi o mică rugăminte, Frau Edith Adelstein: te rog, nu spune nimic la nimeni. E mai potrivit să te cer după orânduială lui Hans, când  prind momentul potrivit, ca să nu spună că am trecut peste capul lui. Nu vreau să-i stârnim nicio supărare, care l-ar putea întoarce împotriva noastră. Îl vreau cumnat dulce, nu vrăjmaş cu puşca în mână.

*

Cu o zi înainte de mult aşteptata venire a maşinii de poştă, Hans, pierzându-şi răbdarea, se răţoi la Ştefan, care tocmai intrase voios în bucătărie.

– Deci, pleci precum cel din urmă mişel şi laşi fata înăbuşită în suspine.

– Plec cu afaceri grele şi cu pericol şi mă tem pentru ea…

– Ia mai lasă-mă, frate, crezi că aici i-a fost uşor, robotind de când se crapă de ziuă, şi până hăt – în crucea nopţii – să vă vază mulţumiţi? O vrei sau nu o vrei, mie atât trebuie să-mi spui!

– Hans, sunt un om aruncat de război din ţara mea, fără niciun rost în ţară străină, în care localnicii sunt vrăjmaşi cu veneticii. Eşti sigur că însoţire cu om străin, la drum neştiut şi pândit de pericole, doreşti pentru ea?

– Ştefane, tu miroşi a parale grele de la şapte poşte! Edith are, pe lângă altele, jumătate din Melanie Haus. Pentru un cuib fericit mi se pare un început bun.

– Hans, jumătate zici! Eu mă apuc să bag bani grei în reparaţii, schimb podele, mobile şi ce-o mai fi putred iar tu vinzi jumătatea ta, te miri cui! Mă trezesc în cine ştie ce tovărăşie proastă! Mai bine mă lipsesc…

– De ce nu cumperi tu? Să fii stăpân peste tot?!

– La cât mă costă o fasole cu cârnaţi la tine, dragă Hans, n-am curaj să încerc negoţ mai îndrăzneţ. Cât de mic a fost un târg cu tine, tu tot ai dat în lăcomie şi m-ai uscat de parale. Oul la tine e mai scump decât găina la o cârciumă cinstită iar cotletul – ce să mai vorbim?- se întrece de departe cu godacul.

– Ştefane, astea-s vorbe zise la supărare! Vino cu un preţ cinstit şi poate ne-nţelegem…

– Preţul e pe orbete. Nu ştiu cât e bun şi cât e putred, ce rămâne şi ce trebuie aruncat sau dărâmat şi zidit de nou. Şi alta-i, că la Viena- ştie toată lumea- s-a construit prost şi fără fundaţie şi casele deopotrivă cu palatele, au igrasie şi ciuperci în tapet şi în mobilier, de trebuie să treci totul prin foc .

Hans ştia că vorbele lui Ştefan erau cu socoteală şi se minună de priceperea şi de ştiinţa lui, fără să ştie ce profesor avusese în Rudy Blum.

– Ştefane, 50.000 de franci elveţieni e o socoteală bună şi pentru mine şi pentru tine.

Ştefan chibzui o vreme  şi se duse la uşă să tragă zăvorul apoi, pe balanţa ruginită ce atârna în grindă, puse două lingouri din aur fin şi completă cu monezi de aur până la trei kilograme. Uimirea lui Hans nu avea măsură. După o vreme îi reveni graiul.

– Pe socoteala mea te apropii, dar nu e de ajuns!- zise Hans după ce cântări îndelung .

– Dacă plăteşti onorariul la avocat şi comisionul la agenţia imobiliară, başca comisioanele băncii, poţi să rămâi cu mai puţin de atât. Austria încă e-n clocot de război şi poate să treacă ani, până găseşti un cumpărător. Şi până atunci, clădirea neîntreţinută se hârbuieşte, preţurile pot să cadă şi paguba-i ca şi făcută! Românul deştept are o vorbă: Să nu dai vrabia din mână, pe croncănitoarea de pe gard. Şi, gândeşte-te că, se cuvine după obicei, să dai un dar de nuntă surorii tale. De-i pica bine sau nu, Hans fu nevoit să recunoască, vezi bine, că Ştefan are dreptate dar, mai ales, aurul din faţa sa îi luase minţile. Că târgul era sau nu strâmb pentru el, de grămada de aur din faţa sa nu se putea lipsi! Puterea aurului îl înrobise din senin…

– Ştefane, să batem palma şi să bem un şnaps! Să încheiem socoteala!

– Ba, ca să încheiem socoteala, să chemăm pe Herr Doktor şi pe Edith să semneze de martori!- spuse scoţând din buzunar contractul, numai bun de semnat.

Se miră Hans că Ştefan avea contractul gata croit şi altoit cu sumedenie de clauze. Şi, mare minune, cum îl ghicise că o să accepte preţul lui. Şi taman acu avea şi aurul la-ndemână, în traistă. Al naibii, Ştefan! Hans, negustor hârşit, ceru o singură clauză. În caz de divorţ sau despărţire de orice fel, indiferent din a cui vină sau moarte a lui Ştefan, Melanie Haus să-i revină lui Edith în întregime, de drept şi fără altă judecată. Iar, în caz de moarte suspectă sau violentă a lui Edith, Melanie Haus să-i revină în lui Kreutz, copilul-călăuză şi, urmaşilor acestuia. Şi, spre întărire, mai ceru şi un contract prenupţial care să întărească aceste drepturi ale lui Edith şi, în plus, ca toată averea dinainte de căsătorie, să rămână permanent în proprietatea şi administrarea lui Edith, inclusiv în caz de divorţ. Apoi semnă cu inima uşoară.

Ştefan nu se împotrivi la mărunţişuri, calculând că toate plictiselile astea sunt un preţ prea mic pentru Melanie Haus şi semnă fără obişnuita lui vigilenţă.

Hârtiile fiind semnate, fu chemat în grabă preotul din sat de cunună pe cei doi apoi, masa pe care o pregătise Edith de rămas bun, se prefăcu în praznic de nuntă. Probabil că aşa avusese poruncă de la Ştefan, că pregătise doi purceluşi de lapte crocanţi, umpluţi cu fiertură de ovăz, după o reţetă austriacă, slăbiciunea lui Hans, coastă de ied umplută cu măruntaie şi cu multă ceapă, dreasă cu mirodenii pe placul lui Ştefan şi ciolane de porc, pregătite la cuptor în sos de bere, numai bune să-i dea de-a străvălacul  pe vărzari. La băutură toţi pierdură măsura, dar nu era pentru prima dată şi nu se lăsă cu supărare. Fritzii, mai ales, ai fi zis că-s prietenii cei vechi şi buni ai lui Dobritza, dinaintea plecării din România. Tensiunile din ultimele luni şi greul drumului cu fereală şi cu primejdie fură şterse cu buretele de ambele părţi. Dobritza, mort de beat, nu mai nimeri camera miresei, adormind pe scări, îmbrăţişat cu slutul de Klein. Meyer, care îl ştia de pârţar, îi purtă o grijă lui Klein, dar îşi zise râzând, că pe urechiat îl scapă băutura…

9 răspunsuri la CAPITOLUL AL II- LEA CARTEA RĂILOR

  1. Pingback: CARTEA RĂILOR- COMISIA ZURICH | Micul Scriitor

  2. Pingback: Doina are Comisia ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ « Sinsdesign's Blog

  3. Absolut superb! Frumos scris!

  4. Am mers pe urmele tale. Îţi mulţumesc pentru reclama pe care mi-o faci în blogul Simonei. Eu de fapt sunt brăileancă dar lupt să-mpac Brăila cu Galaţiul. Mi-am lansat astăzi, de fapt ieri, romanele şi la Galaţi, am făcut harta Brăilei dar şi a Galaţiului, îmi împart timpul şi slujba între cele două oraşe.
    Şi a propos: pe la Brăila, OMUL DE LA MUNTE indică virilitate maximă…

  5. Sunt gălăţean şi tatăl meu este foarte cunoscut în Galaţi. Meriţi reclama!

  6. CITAT MEMORABIL SI NU ESTE SINGURUL DAR ASTA MA INGHEATA:
    „Te simt, Dobritza! Ai o relaţie specială cu banii. Ai stofă de bancher şi nu trebuie să te împiedici de fleacuri. Iar crima, de regulă, e necesară şi inevitabilă ca să-ţi netezeşti drumul! Oricât de precaut ai fi, se găseşte unul să prindă un fir sau să-ţi intuiască jocul şi să-ţi ţină umbra ca să te demaşte.”

    • N-a fost greu să scriu această carte… l-am cunoscut personal pe Dobritza şi am avut cunoscut un bancher care s-a definit ca „asasin în costum”. Cum s-ar spune, în acest roman am lucrat cu materialul clienţilor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s