Comoara turcilor

COMOARA TURCILOR

La naşterea celui de-al 12-lea copil răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusese. Amărât că s-au înmulțit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zicea că nu-i mai  răsărit decât Neghiniţă, pisoiul  cel  mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, din lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: își boteză pruncul Niţă.

Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.

Născut sub zodia Scorpiei, Niţă era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.

Adesea, copilul zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Venera, ai? Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă înfăţişez  lumii cu numele ăsta neisprăvit?  Auzi,  dom’le,  Niţă! Tâmpiţilor! Treisprezece capete de idioți! Cred că vouă v-a  fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenghiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.

      Iscusită povestitoare, Dobrița, ca să-i treacă de supărare, îi zicea de moşi şi uncheşi,  popi, notari ai satului.

      Lămurit de straşnicele beţii ale lui moş Papuc, fratele  tatălui,  ce rezema gardurile, Niţă zicea râzând poznaş: 

     –Uncheşii cei grozavi, de care vorbeşti mata, şi-au lăsat  potcoavele şi păcatele în Iad şi, curăţaţi de pârjol, s-au tolănit, viteji şi neprihăniţi, în mintea lu’matale! Io, când îl văd pe moş Papuc sforăind în şanţ, nu prea-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost niscai pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre, mamică, bre, că te-o auzi careva şi ne-om pomeni de râsul curcilor!

Atunci, Dunăre de supărare, mamă-sa răbufnea:

–Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap, că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci.  Când  se-aduna  birul,  se  urcau  sacii  de  galbeni  în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi nestemate, Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la rame.

Turcii, moleşiţi de căldură, ca  să le  mai treacă de urât, râdeau de cei doi:

–Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de  aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă! Prostul proştilor!

De ani buni, cei doi frați înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi, aruncând din haine, să fie găsite, să pară că s-au înecat, înotară până la Insula Mică.

–Şi, aurul?– se holba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?– întreba plin de speranţă.

           –Nu, Niţică! N-au avut nesăbuința s-aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele Agiei au umblat  multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc oleacă mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău. Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în  insulă,  mâncând  peşte ori  prinzând  la  groapă  câte  un godăcel fără noroc. Iarna le-a fost mai greu dar, cu timpul, pescarii au început să treacă  Dunărea pe îngheţ, să lase un coș cu merinde. la loc ştiut, că – de!- le era mai la- ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile. Aşa, băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat voinicie, curaj şi  inimă  curată  în  faţa  Domnului!  Până  la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincea şi-au luat istovitoare povară pe baierele  sufletului, dar nefiind din neam de  ucigaşi, au lucrat să facă pe plac Domnului, căutând cale spre iertare.

           –Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la  toţi!-  zicea  copilul  şi  lacrimile  îi  curgeau  pe  obraji  de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre…

         Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi, de mic, a învăţat să se întreacă cu peştii. Înota cu ochii deschişi şi, după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună  cârcei. Era ştiut că, dacă te prindea  un cârcel, cum  păţiseră şi  copilaşi şi oameni în toată  firea, cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe…

            Surorile mai mari îşi dădeau aere şi-o făceau pe deşteptele lumii. Se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi, pentru mai multă convingere, mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.

Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară în faţa pretendenţilor. Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn. Sătul  de  aerele  lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:

–Na, ţaţă, învăţătură! Na! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn! Ţine, ţaţă, voroave de conțopist! Ţine, colea, de vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn!

Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de  mititel –  să fi avut patru-cinci  anişori –  fugea  ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării, îi pierdeau urma. Niţă avea locul lui sub mal, unde se dezbrăca iute, îşi dosea hainele într-o  scobitură şi, cu trestia  pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol. Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte ascunzișuri.

Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu  ochii deschişi,   convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.

            Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată!  Bucuros, gândind că-i un nestemat,  îl strânse în pumnul micuţ şi fugi repede la mamă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa posacă, fără să ridice ochii de la lucrul de mână.

Uimit, copilul repetă:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la igliţă.

–Ete-a  dracu’, mă vede şi prin asta! – zise el înciudat.

Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea, dar fără mare preţ.

*

Mică fiind, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind  chiar fiorosul papaşa, iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie. Trecuseră peste treizeci  de ani de când auzisem  această istorie şi, ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.

În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată  familia despacheta de cu spor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, lucram la un velier pe care aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.

Sabrina, puştoaica mea de patru ani, zise:

–Mamă, mă vezi?

Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei,

am răspuns mecanic:

–Te văd, mamă, te văd!

–Mă vezi, mamă, mă vezi?– a întreabat ea tot mai uimită.

–Te văd, mamă, te văd!– am răspuns tot cu ochii la gravură.

–Ia, uite, mă! Mă vede şi prin asta!

Brusc, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată, cuvintele Sabrinei m-au electrocutat. Am ridicat capul: fetiţa râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.

           Atunci, toate istorioarele care mă fascinaseră în copilărie au căpătat alt sens. Deformate de trecerea timpului, peste 30 de ani, îngroşate  de  baba  Dobriţa,   mare  povestitoare, dar şi lăudăroasă fără pereche, n-am mai cercetat cât este adevăr în ele, ori dacă este măcar în doze fine. În fond, nici n-avea importanță! Le-am deplasat în zona legendelor spre a le oferi copiilor aventură, bucurie, candoare şi-un hohot clocotitor de râs.

Vine lupul! Nu vine lupul!

Mama mai are două luni ca să bifeze 81 de ani. De câte ori revin în oraș o duc în satul ei, să vadă Siretul, să se plimbe pe izlaz. Apoi mergem la Dunăre sau în Grădina Mare; o provoc la povești. Se bucură să dea cu piciorul într-o minge, dacă îi iese în cale. Obosește repede. Parcă ieri avea 39 de ani. Dacă n-am cum s-o vizitez, o sun. De când am schimbat abonamentele, vechiul telefon n-a mai fost compatibil. Cu cel nou se descurcă doar să răspundă. Sunt prea multe operațiuni, meniul este complicat, nu reușește să mai apeleze. O sun eu de câteva ori pe zi. Uneori trebăluiește și nu-l aude. Insist până mă asigur că este bine. O mai întreb de rude, o mai întreb din copilărie, despre bunici. Gătește, spală, deretică… N-a mâncat niciodată mezeluri, conserve, nu s-a lăsat păcălită de Vegeta sau Delikat. Este tot mai slăbită, dar ține pasul. Îi iau Bilobil, vitamine, miere de albine, ciocolată neagră, mici răsfățuri pe care nu și le permite din pensia ei de 840 de lei. S-a inundat arhiva, ghinion, și nu i s-a putut reconstitui vechimea. Nici acte din vremea refugiului nu mai are, alt ghinion, alt drept de care n-a putut beneficia.

Pe 18 martie era tot mai slăbită. Aproape nu i-am recunoscut vocea. Am discutat cu ea, am făcut-o să zâmbească, apoi să râdă în hohote. I-am spus că am sunat-o și pe doamna profesoară Vânătoru, să mă asigur că este bine, și pe cumnatul ei, oltean, să mă asigur că are cine să-i facă piața. Brusc, a răsucit discuția:

 – Doar lămâile cu miere mi-au mai dat puțină putere. Dar azi am terminat ultima lămâie și m-am dus la Penny, să-mi mai iau câteva.

Am încremenit.

– Cum?  Ai ieșit din casă? Tu, care ești atât de deșteaptă? Tu, care mănânci sănătos și citești toate prospectele la medicamente?

Am certat-o în câteva reprize, apoi am încercat să înțeleg… Trei zile de discuții lungi la capătul cărora frânturi de vorbe, gânduri șoptite, m-au luminat. Este ca atunci când strigi de prea multe ori că vine lupul, iar când fiara este în târlă nu mai crede nimeni. Atunci  când un scriitor este transformat de presă în asasin odios printr-o manipulare diabolică, apoi dezmințirile se fac subțirel și pe alocuri, când copilul tău este terfelit de o haită și intelectualii tac și politicienii tac, ei bine, totul pare o altă manipulare, perdea de fum pentru folosul cuiva. Da, oameni buni: de la plecarea elicopterului de pe CC, agenda politicienilor a fost diferită de a poporului, presa a strigat de prea multe ori: vine lupul! Acesta este motivul pentru care bătrânii ies pe străzi!

Nu dați cu pietre în bătrâni

Bunicii noștri ies pe străzi. Tot internetul s-a întors împotriva lor. Avem încă un război români contra români! Dar dacă n-au mașină ca să-și umple cămara cu baxuri de conserve și făină? Dar dacă au o pensie de 840 de lei din care trebuie să întindă o lună întreagă și-și cumpără câte o pâine, câte două ouă? Dar dacă n-au internet și s-au săturat de manipulările de la tv, preferând să citească? Dar dacă fac economie la curent, pur și simplu și habar n-au cu ce coșmar se confruntă planeta? Sau dacă ies pe stradă doar ca să se informeze și să înțeleagă grozăvia aproape livrescă pe care o trăim?  Dar dacă ei înțeleg doar războaiele pe care le-au apucat, cu lupta la baionetă și glonțul care mușca dureros și concret? Dar dacă le explici mereu și ei uită mereu? Dacă n-au bani pentru lista lungă de medicamente, prescrisă lunar?Ne-au făcut, ne-au crescut și ne-au mângâiat când am fost mici, când eram înspăimântați de pojar sau de o banală injecție… Să le fim aproape, să le spunem o vorbă bună și să nu uităm că viața este un drum cu sens unic! Tinerețea nu este veșnică și secretul nemuririi nu se află la un like distanță! Ce oferim acum, vom primi și noi! Ajutați cât puteți și fiți mai îngăduitori! Sunați-vă prietenii și rudele în vârstă! Explicați-le că este vital, și pentru ei, și pentru noi, să stea în casă! Vă doresc ceasuri bune!

CRIZA DE HÂRTIE IGIENICĂ

 

Fragmentul este dintr-un roman în curs de apariție. Criza coronavirusului suprapune realități noi în matrițele vechilor coșmaruri. Cortina de fier a fost înlocuită de Războiul hibrid. Unde ne sunt prietenii, care ne sunt dușmanii? Nu avem prieteni, fiindcă statele nu au prieteni ci doar interese.  Iar dușmanii sunt adesea sub steag fals, lupi pragmatici purtând blăniță de mioare. Textul este prea scurt pentru luminări geopolitice, dar suficient pentru un zâmbet.

Magazinele erau goale, doar creveții vietnamezi, conservele de pește și borcanele cu tocăniță de legume cârpeau decorul precar al noii orânduiri în plin faliment. Primele dispăruseră produsele de export, dar nici bunurile de strictă necesitate nu erau de găsit. Ambalajele erau tipărite neglijent, din carton reciclat. Nici hârtia igienică nu mai era o prioritate. Cea fină, pentru cururi înalte, se distribuia doar prin magazinele partidului. Pentru gloată se producea un fel de glaspapir din hârtie reciclată.

    Tanti Dana nu se putea acomoda cu muncitorescul curpapir abraziv, brevetând o soluție alternativă: un burețel grosuț de la un bigudiu tip sarma, pe care-l spăla temeinic și-și păstra în soluție de apă cu bicarbonat. După o săptămână de utilizare îl arunca, băgând în circuit altul nou. Mândră de invenția ei, se mai lăuda cu discreție pe la cucoanele pe care le frecventa ori pe la iubuțeii ei care cădeau pe spate de admirație. Unii îi cereau să le confecționeze și lor un ștergător de popou.   

     Dar bucuriile nu țin mult și la un moment dat, un doctor ungur, pe care-l cunoscuse la băi, se arătă consternat de multiplicatorul de microbi inventat de tanti. După o predică umilitoare, o evită fățiș până la sfârșitul sejurului.

     Pagubă-n ciuperci! Erau destui bărbați veniți la stațiune pentru agrement. Până seara, tanti își făcu un nou agațament, un inginer moldovean, hâtru și fericit c-a evadat singur de acasă.

     În dimineața următoare, ungurul îl abordă la barul hotelului pe noul drăguț, atenționându-l pe respectivul că madam face la peruche dubios piurețel.

     Barmanița, care era singură cu cei doi și-i ciupise substanțial la notă, se simți ofensată și-l plesni pe doctor c-o tavă în cap. Noroc că tava era din plastic și se crăpă fără să-i provoace victimei daune substanțiale.

    –Deșteptul cedează! – decretă fata, aruncând cioburile la coș.

    Tanti Dana apăru pe scena de final, fără să știe ce-a pierdut.

    –Cioburile aduc noroc! – profeți și inginerul, care o luă pe tanti la braț. În drum spre izvoarele de unde-și luau rația de romantism și sănătate, îi povesti amuzat incidentul dintre ungur și barmaniță.

    Întoarsă de la stațiune, tanti renunță cu părere de rău la piurețel, dar o salvă un alt iubit, nea Vladimir, linotipist la tipografie. Acesta-i aducea câte un teanc de ziare, tăindu-le meticulos la format optim. Mulțumită de noua soluție o puse în practică cu entuziasm, până de trezi cu niște mâncărimi în zona sensibilă. Cum era vedetă în oraș, se deplasă la București pentru compromițătorul consult.

      Belea! Făcuse o alergie la tușul tipografic care conținea mercur!

     Doctorul din București îi sugeră o soluție infailibilă: un burețel spălat conștiincios după fiecare utilizare și păstrat într-un borcan de bicarbonat!

    –Să mori, tu, doctore?– îl bruscă ea, convinsă că povestea ei s-a propagat de la ungurul gură spartă și că medicul își bătea joc de ea.

 

Radio Erevan răspunde

Uimit de recentele evenimente de pe bulevardul Dinicu Golescu, în care un grup consistent de romi au atacat o scriitoare, un ascultător a sunat la Radio Erevan să întrebe de ce cetățeni de etnie romă, majoritatea posesori de bemveu mânca-ți-aș, n-au știut că până la înmatricularea definitivă, o mașină primește numere provizorii de culoare roșie!

Cică ăștia le fură gata înmatriculate, cu numere negre!