Brânci în Iad


fragment din romanul Dumnezeu era-n vacanţă     

autor Doina Popescu-Brăila, ed Torent Press 2010

ISBN 978-606-92308-3-1

Eli şi Walter mâncau în tăcere. Costiţele la cuptor erau la fel de gustoase cum le ştia Walter dar mâncarea le cam stătea în gât. Spre surprinderea lor, pe cabană fâlfâia steagul cu zvastică. În sala de mese, care ocupa tot parterul, Icoana Sfintei Feciare fusese înlocuită cu portretul Führer-ului şi – culmea!- Albert, un tip plin de haz cândva, cu care se cunoştea de peste douăzeci de ani, îi întâmpinase cu Heil Hitler. Erau singurii muşterii şi cabanierul stătea aplecat peste un registru, mimând că face un lung şir de socoteli. Nici ei nu aveau chef de vorbă! Urcară în camere, la culcare, imediat ce-şi puseră burta la cale. Mein Kampf îi aştepta pe noptieră. Eli părea indiferent, dar Walter era năucit de schimbările pe care le găsise la cabana lui dragă, iar preferinţele politice ale cabanierului îl făceau să verse. Se răsturnase lumea cu fundu-n sus! Rupţi de oboseală, au adormit imediat. În crucea nopţii, Walter se trezi uscat de sete şi realiză că a uitat să umple carafa cu apă. Îşi luă lanterna şi coborî fără zgomot în sala de mese. Găleata de apă o găsi relativ uşor. Bău lacom o cană plină de apă şi apoi umplu carafa. Lanterna mătură la întâmplare pereţii şi Walter rămase trăznit. Tabloul lui Hitler dispăruse şi icoana cu Sfânta Fecioară era la locul ei, cum o ştia din copilărie. Plecă fără zgomot în cameră, gândind că Albert s-a ruşinat pentru fapta lui şi a pus icoana la loc. Adormi mai liniştit. Dacă individul mai avea un strop de ruşine poate nu era definitiv pierdut! Dimineaţă, soarele orbitor, prea puternic în puterea toamnei îi trezi pe puturoşi. O omletă deasă, cu brânză şi kaiser şi un castron mare de lapte acru îi aştepta pe masă. Walter se pregătea să-i povestească lui Eli de icoană, când rămase martz: Hitler era la locul lui. Walter era sigur că nu visase, dar tabloul era acolo ca să-l contrazică… Cabanierul îi trată corect, dar la fel de rezervat. Walter încercă să intre în vorbă cu Albert, dar vechiul lui amic avea gura cusută. Băieţii au plecat să vadă împrejurimile şi, răpuşi de foame, s-au întors spre seară, adică mult mai târziu decât şi-au propus. Fără să fie înţeleşi, se aşezară amândoi la masă cu spatele la Führer. Varza cu ciolan era condimentată-n draci dar straşnic de gustoasă! Ţepeni de varză şi sătui de hălăduială şi de frumuseţile naturii, urcară în cameră la somn.

          -Auzi, mă, Eli, mă! Dacă Hitler a reuşit să otrăvească până şi aerul respirat de vulturi, ne-am dat dracului cu toţii, mă! Eu te-am căţărat după mine la dracu-n praznic, până în vârful muntelui, să-ţi arăt locurile fermecate din copilăria mea dar şi ca să scăpăm pentru câteva zile de scârbele de nazişti cu zvasticile lor şi, uite c-am dat greş, bunul meu prieten. Şi, fotografia Satanei mă obsedează, mă scoate din minţi!

          -Să nu crezi, prietene, că-i o fotografie oarecare! Este o fotografie cu autograf. Uite celebra semnătură: A HITLER! Adică asta poate să însemne că fundu’ meu de evreu puturos, probabil stă în patul unde, într-o zi minunată a tras băşini ilustre, chiar bravul nostru conducător, providenţialul… Führer…            

          -Vezi să nu iei ceva, amice, că în Mein Kampf, are 13 pagini dedicate sifilisului, ceea ce demonstrează o cunoaştere intimă şi profundă a problemei, cunoaştere pe care nu ţi-o poate da decât experienţa…

          -După părerea mea, ăsta a umblat cu nişte nespălate!

          -Măi, Eli! Tu nu înţelegi ce-i în sufletul meu! Dacă voiam să-mi alung grijile şi amărăciunile, să mă gândesc la ceva minunat, mă gândeam la acest loc splendid, la sălbăticia munţilor şi la cabana asta minunată şi la bunul meu prieten, Albert şi viaţa era iar frumoasă. Perfecţiunea naturii şi soliditatea prieteniei lui Albert au fost reperele mele în viaţă. Acum sunt ca un naufragiat! Te mai am doar pe tine, uriaşule!

          -Hai, Waltere, nu fii amărât! Când eram mai mic, prin liceu, eram îndrăgostit de profesoara de chimie. Ea era cea mai minunată apariţie din viaţa mea! Era suficient să o văd într-o zi ca să ştiu că-mi va merge totul din plin. O brunetă superbă cu bucle studiate, cu cei mai frumoşi ochi, machiată impecabil. Gesturile, expresia, tocurile înalte şi hainele elegante o arătau perfectă din orice unghi o priveai. Mi-aş fi dat bucuros viaţa pentru ea, dacă i-ar fi folosit la ceva. Într-o zi, directorul şcolii mă cheamă şi mă întreabă dacă ştiu unde stă Frau Elsa Weiss. Sigur că ştiam! De câte ori nu rezemasem stâlpul de iluminat din colţul străzii ei, sperând să-i surprind minunata făptură în spatele perdelelor. M-a trimis să-i duc o scrisoare. Am ţopăit fericit până la casa profesoarei, gândind emoţionat că poate mă va invita în casă cât va scrie răspunsul. Am sunat la uşa Elsei aproape hotărât să-i cad în genunchi şi să-i spun că o iubesc nebuneşte, că nu mai pot trăi fără să mă gândesc clipă de clipă la ea, că este sufletul meu, idolul meu… Am sunat prelung şi mi-a sărit inima că nu-i acasă. Eram hotărât să o aştept o oră, o zi sau toată viaţa! Spre norocul meu, au zdrăngănit zăvoarele şi uşa s-a deschis. O femeie scundă, nepieptănată, cu ţigara între degete, îmbrăcată cu nişte pantaloni caraghioşi şi o bluză lălâie, pământie la culoare deschise uşa larg.

          -Bună ziua! O caut pe doamna profesoară!

          -Haide în casă! Elias Braunstein!- zise scurt luându-mi scrisoarea din mână.

         Vocea îmi era cunoscută. În secunda următoare am înţeles îngrozit: arătarea aia cu ochi urduroşi, care mergea târşindu-şi şoşonii rupţi pe holul întunecos era… Elsa. Ce coşmar! M-a invitat într-o bucătărie curată, încăpătoare, cu o albie de tablă aşezată în mijloc pe două taburete şi un morman de rufe aruncate pe jos. Mi-a oferit un ceai dar cui îi mai ardea? Am aşteptat să scrie răspunsul către director privind chipul neîngrijit înconjurat neglijent de laţe, turul pantalonilor căzut ca la moşii de la aprozar, unghiile scorojite: o vacă grasă şi şleampătă care-mi zgâria retina! Am luat scrisoarea de răspuns şi am plecat năuc pe străzi. Uite femeia din spatele femeii!- mi-am zis sufocat de amărăciune.

          -Nu-i rău, amice!- zise Walter râzând. Dacă te însori cu o astfel de femeie se poate spune că ai deja două femei! Era mai rău dacă era doamnă acasă şi urduroasă când ieşea pe stradă! De-aia se zice că femeia perfectă este bucătăreasă la bucătărie, curvă-n pat şi doamnă-n societate!

          -Nu-i de râs, prietene! Idolul meu se sfărâmase şi eram rătăcit! Elsa fusese singurul meu ciob de lumină, minunea cu care mă culcam în nopţile geroase de iarnă în camera înţepenită în care nu se făcuse focul niciodată! Viaţa mea nu mai avea niciun haz! Fără Elsa nu mai aveam nimic!… Doar frigul care mă înconjura şi foamea care dădea, ticăloasă, de-a dreptul!

          -Eli, idolii sunt de sticlă şi se sparg… Cu cât este mai înalt soclul, cu atât mai rău se sfărâmă în cădere.  

          -Ei, Waltere, probabil amărăciunea vecină cu disperarea pe care mi-a produs-o mie cealaltă faţă a Elsei te cuprinde şi pe tine acum cu Albert! Hai să tragem un pui de somn, prietene!- zise Eli şi adormi imediat.

         Walter se foi muncit de gânduri. Albert, băiatul vesel şi curajos cu care se cocoţase de atâtea ori pe munte, prietenul de ispravă din copilăria lui, se tăvălise în lăturile naziste şi se comporta ca un străin rece şi intangibil. S-au dat de-a rostogolul toate valorile, e drept, dar sunt oameni în care a crezut şi care ar fi trebuit să-şi conserve fibra cinstită. Că a venit valul şi a scos gunoaiele la suprafaţă-i una. Dar oamenii adevăraţi pe unde s-au pitit? Walter nu putea înţelege, ca toţi oamenii cu mintea întreagă, să uite de toate valorile umane şi să se lase hipnotizaţi de psihopat. O ţară întreagă, să bată pas de defilare şi să răcnească Heil Hitler!- ca nişte jucării mecanice întoarse cu cheiţa. Şi, când va veni ziua, când istoria avea să-l şteargă pe nebun cu toată mascarada lui şi viaţa normală avea să-şi intre în drepturi, cum vor mai scăpa de ruşine oamenii aceştia? Câte generaţii de germani vor umbla cu capul în pământ până vor căpăta iertarea semenilor şi până vor mai putea privi oglinda?

         Walter avea un rău fizic, căci nu ştia în cine să aibă încredere şi cu cine să se asocieze ca să poată lupta eficient cu fiara nazistă care-i încălecase ţara!… Venise la cabană mânat de speranţa naivă că Albert, minunatul Albert al copilăriei lui, curajosul, eroul, îl va pune în legătură cu o grupare de rezistenţă. Cu siguranţă, în ţara asta era o mişcare secretă care se opunea nebuniei oficiale! Dar nu ştia cum să o găsească şi cum să se pună în slujba ei.

         I se făcuse sete. Aprinse lanterna şi constată consternat că Eli băuse toată apa. Nu-i pică bine dar, coborî în sala de mese, căci nu putea răbda până dimineaţă. Fascicolul de lumină căzu pe icoana Feciorei. Halt! Se apropie şi văzu poza urâtului cu autograf – A Hitler – aruncată neglijent pe un scăunel. Fecioara era în ramă la locul ei. Walter luă apă şi se duse la culcare. Urcând scările, un junghi îi alunecă de sub buric spre stinghia piciorului drept. Durerea îl sâcâia şi nu reuşi să adoarmă. Mintea îi tropăia de gânduri şi adormi abia spre ziuă. Visă pe Hitler  cocoţat pe o piramidă ridicată din volume de Mein Kampf într-un discurs demenţial. Un student se apropie şi dădu foc la cărţi. Totul se transformă într-un rug imens, dar flăcările nu mistuiau nici cărţile, nici pe descreieratul orator. Gesticulările haotice şi răcnetele erau insuportabile. Dimineaţă se trezi târziu, obosit şi neliniştit. Coborî grăbit, căutând icoana. Dezamăgire! Urâtul, cu ţepii zbârliţi caraghios sub nas, era cocoţat pe perete în locul Sfintei. Ce mă-sa, Albert ăsta e nazist de zi şi creştin de noapte? Ce rahat o mai fi şi asta? Vru să-l întrebe dar taciturnul cabanier nu dădea semne că are chef de vorbă şi renunţă indispus… Mâncă singur, în tăcere, căci Eli fusese mai harnic şi mâncase deja.            

         Îi promisese lui Eli că azi îi arată un loc în care se ducea cu Albert şi cu tatăl său pe vremuri şi la care-i spuneau Pintenul Dracului dar durerea ascuţită îi săgeta abdomenul şi aproape nu mai putea călca în piciorul drept. Cu mare greutate urcă scara şi se întinse în pat. Eli era bucuros că nu trebuia să-şi mai omoare picioarele pe coclauri şi rămase şi el în cameră cu o carte în mână. Durerea lui Walter creştea în intensitate şi un sentiment urât, de alarmă, îi prăbuşi curajul. Unde să găsească un doctor în vârf de munte? Se chirci de durere şi se simţi prins în cursă. Zăcu vreo oră şi durerea îl învinse.

          -Eli, durerea este tot mai rea, cheamă-l pe Albert!

          Eli clipi surprins şi, când înţelese sensul cuvintelor, năvăli pe scări. Albert veni frământându-şi mâinile.

          -Ce-ai păţit, Waltere?

          -Un junghi urât la stinghia piciorului mă seacă şi mi-e tare greaţă!

          -Arzi, prietene! Ai fierbinţeală, nu e bine! Te legăm pe o targă şi, ca să câştigăm timp, te coborâm din horn în horn, pe funii ca pe un balot. Ştiu toate scurtăturile şi o să fie bine. De la canton luăm măgari şi, cu puţin noroc, până la miezul nopţii eşti acasă. Am mai făcut o dată treaba asta, cu tata şi, dacă mă ajută amicul tău, o să reuşesc. Şi pe tata l-am dus cu bine…

      Între timp, operativ, Eli strânsese bagajele iar Albert plecă să facă pregătirile de plecare. În câteva minute îl legară de targă temeinic, ca pe o mumie şi se puseră în mişcare. Se mişcau rapid, fără vorbă, toţi trei la fel de speriaţi. Drumul greu şi incomod, datorită tărgii, îi obliga la popasuri dese. Walter nu se plângea dar chipul cenuşiu spunea că-i de rău. La o nouă oprire, pe când Albert îi uda buzele, Walter întrebă: 

          -Nu l-am văzut deloc pe tatăl tău! Ce mai face?

          -L-a omorât Gestapo-ul, după ce a ieşit din spital. Curva lui von Hosch a stat câteva zile la noi. Venea mereu şi ne feream să ne întindem la discuţii cu ea, căci o ştiam ce-i poate pielea. Von Hosch este un alpinist experimentat şi venea des la escaladări dar ea venea în silă, fără drag de munte, numai ca să fie lângă el, să-i ţină lesa scurtă, să nu lase omu’ să respire. Vreme de doi ani n-am avut probleme cu ea, chit că era veşnic nemulţumită şi pusă pe harţă dar, ultima dată i s-a năzărit că trebuie să dăm jos icoana, că acolo trebuie să stea Führer-ul ei. Tata a zis că nu, că icoana e acolo de când s-a născut el. Pistruiata s-a repezit la icoană şi tata s-a pus în calea ei. Von Hosch, care tocmai intra pe uşă l-a împuşcat pe loc. M-au arestat şi pe mine dar, la percheziţia camerei mele au găsit poza asta a Führer-ului cu autograf. De fapt, mă jucasem şi mâzgălisem eu semnătura lui Hitler, copiată după o revistă în care era prezentată o pictură a lui cu un castel, semnată A Hitler. Speriaţi, galbeni la faţă şi şovăielnici, crezând că Führer-ul mi-a dat-o personal, m-au eliberat imediat. Eu altă protecţie n-am! Port mereu trei căţei de usturoi în buzunar şi poza Urâtului cu autograf: am văzut că are leac! Fug spurcaţii ca dracu’ de tămâie! Blestemata de Martha! Sute de oameni zac în puşcării pe năzărelile ei. Cucuveaua asta merită spânzurată…

          –Cucuveaua are două vârtejuri în sprâncene?

          -Da, ai avut ghinionul s-o cunoşti?

          -Am călătorit cu ea în tren.

          -Ai trecut pe lângă un mare rahat, amice! Mare noroc că nu te-a luat la ochi de trădător!

          -Dar, prietene, pe noptiera din camera mea era un Mein Kampf

          -V-am dat cea mai bună cameră şi acolo stă şi Cucuveaua când se cazează la noi. Cartea  spurcată a uitat-o când a fost luna trecută şi ar fi fost numa’ bună de aprins focul dar nu m-a ţinut curajul să mă pun cu dracu’! Tot ea a cerut să ridic şi semnul diavolului pe cabană: steagul cu zvastica . Îl sfâşie vântul şi bate din picior de fiecare dată că-l găseşte ferfeniţă, apoi scoate altă cârpă din rucsac şi mă pune să o schimb. Io am grijă din prima să o slăbesc cu briceagul şi cum bate vântul la noi, repede se face tăiţei.     

          -Albert, te-am judecat strâmb, prietene!- zise Walter gemând. Abia acum înţeleg de ce ziua puneai tabloul urâtului în perete şi noaptea icoana Preacuratei.

          -Lume rea, Waltere! Hai să ne urnim!

         Durerea îl ucidea şi avea impresia că, dacă ar sta chircit, i-ar fi mai bine dar, cum era legat în targă, nu se putea mişca. Dar peste durerea sumbră, încălecă o bucurie nouă care-l însenină. Dragul de Albert nu se schimbase! Minunatul lui prieten din copilărie era tăvălit de Răutatea Lumii, dar nu îngenuncheat. Ziua mima că se aliniază la alienarea oficială dar noaptea, cu uşa închisă şi lumina stinsă, putea să fie el însuşi. Şi, totuşi, pentru a învinge nemernicia, trebuia luptat deschis, pe faţă, cu arma în mână. Răul a năpădit ţara, tocmai pentru că oamenii cinstiţi şi de bună credinţă au stat acasă.  Ah, durerea…Walter leşină.

         Mai aveau de mers cinci minute până la canton.

          -Eli, noi o să rămânem cu Walter. Cantonierul este fratele tatei. Se va duce el acasă la bătrânul Just. Nu ne rămâne decât să ne rugăm la bunul Dumnezeu ca Walter să reziste până vine un medic.  

         La cabana cantonierului, Walter, aproape leşinat, fu dezlegat din targă şi aşezat pe un pat. Cantonierul, impresionat de suferinţa tânărului, încălecă imediat şi porni în galop spre casa lui Just. Forţă calul şi nu se opri decât în curtea casei. Bătrânul primi vestea în tăcere. Era trecut de miezul nopţii. Sună pe doctorul Karel Brandt, fratele lui Leopold, care promise că vine imediat, apoi sună şi pe Leopold. Situaţia era gravă şi avea nevoie de sfatul lui.

          -Bună seara, Leo! Regret că te deranjez la ora asta nepotrivită. Am fost nevoit să-l chem urgent pe dr. Karel şi m-am gândit că este corect să te anunţ. Sper că asta nu va fi o complicaţie în plus la acea problemă.

          -Prietene, acea problemă este rezolvată. Uit-o! Băieţii sunt salvaţi! Vin şi eu imediat cu Karel!

          După aproape o oră, cei doi fraţi însoţiţi de Erna ajungeau la poarta familiei Just. Domnul şi doamna Just, împreună cu cantonierul aşteptau în maşină cu motorul pornit. Un scurt salut cu farurile şi cele două maşini se urniră spre poalele munţilor. Ajunşi la cabană, doctorul intră singur la bolnav. Îl ştia pe Walter de mic. Un copil robust, excelent sportiv, inteligent şi bine educat se transformase într-un bărbat frumos şi putea să parieze, cu succes maxim la femei. Fu mişcat de chipul palid, marcat de o intensă suferinţă. Ochii mari, albaştri ardeau, încercănaţi şi înfundaţi în orbite. Cum stătea chircit pe pat, părea că se mai micşorase. În chip de salut, clipi neajutorat. Medicul îl palpă pe abdomen.

          Obrazul muncit de suferinţă îi arătă că durerea se accentuează la palpare. Abdomen de lemn. Apendicită acută perforată cu peritonită generalizată. Urma şocul septic. Atât.

          -O să mor doctore…-suflă Walter.

          -Eşti atât de tânăr…-suspină doctorul care nu mai găsea puterea nici să-l mintă.

          -Îmi doream atât de mult să merg în Ţara Uriaşilor…

          -Ai febră, băiatule…

          -Nu, nu delirez!… Tante Erna ştie… de mic mi-au plăcut poveştile cu uriaşi şi voiam să merg în Ţara Uriaşilor… acolo unde a luptat şi a învins Hercule hidra… Herkulesbad… era visul meu… Să-i spuneţi tatălui meu…

          -Este afară. Îl chem imediat, să-i spui tu.

      Medicul ieşi. Întâlni privirea bătrânilor şi clătină neputincios din cap.

          -Are să vă spună ceva. Grăbiţi-vă…

      Doamna Just se întinse lângă el în pat şi îl îmbrăţişă.

          -Băiatul meu frumos, ce-ai păţit, dragule?

          -La cabana lui Albert am găsit poza cu scârba de Hitler în loc de icoana Fecioarei. Cred că mi s-a pus pe suflet. Nu înţeleg ce mi se întâmplă dar simt că nu mai am mult. Vă las ca ultimă dorinţă să-l salvaţi pe Uriaş… Salvaţi-l pe Eli! Mamă, tată…iubiţii mei… Vă las un fiu, să-l păziţi şi să vă păzească! Eu l-am iubit ca pe un frate! Am să vă veghez pe toţi din cer! Nu o să am linişte până nu scoateţi răul din ţară! Bunul simţ şi omenia trebuie să dea iar măsura acestui popor! Vă iubesc…Să mă-ngropaţi aici, la izvor, departe de Răutatea Lumii. 

         Domnul Just se duse pe cealaltă parte a patului şi se aşeză smerit lângă fiul său. Lacrimi tăcute şi harnice îi umpleau urechile… Dacă Dumnezeu ar fi fost milostiv, i-ar fi luat pe toţi trei în aceeaşi clipă. Dar Moartea, desfrânată bătrână, avea chef doar de sânge tânăr.

         Geamul fiind deschis, ceilalţi auziseră înmărmuriţi fiecare şoaptă.

         După un timp, medicul calculă că e timpul să intre. Leopold îl urmă.

         Ce tablou crud! Ce soartă parşivă! Doi bătrâni plângând tăcut, aliniaţi cuminţi, ca nişte străjeri ce parcă se oferiseră morţii în schimbul fiului lor!

         Leopold, secerat de milă, ieşi imediat afară să nu strice liniştea cu hohotul de plâns. Era împotriva firii! Bătrânii să supravieţuiască unicului fiu!

         Ieşi şi medicul, căci văzuse multe dar atâta durere îi făcea rău. Eli şi Albert tăceau împietriţi.

         Leopold, simţindu-se inutil şi neputincios, intră în vorbă cu Albert.

          -Nu l-am mai văzut de vara trecută pe bătrânul tău. E bine sănătos?

          -Iarba grasă a crescut deja pe mormântul lui.

          Şi îi spuse povestea pe-ndelete, fără să piardă nimic…

          -Îmi pare rău, băiatule! La drama din noaptea asta, durerea ta îmi mai pune un bolovan pe suflet.

          –Herr Leopold- continuă Albert- într-o zi tot trebuie să-şi facă cineva curaj să scape ţinutul de Cucuvea, căci nu mai e chip de trăit! Câţi oameni îşi vor mai sfărâma vieţile, cu singura vină, că şi-au încrucişat drumul cu ticăloasa?

         Copleşit de tristeţe, blândul profesor de istorie ştia că flăcăul are dreptate.

          -Se strânge funia la par, flăcăule! Nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta! Şi, ascultă-mă pe mine, toate se plătesc aici, pe Pământ!

         Răcoarea aspră a nopţii de toamnă le făcea bine şi stăteau afară, în faţa cabanei, pe nişte buturugi ce ţineau loc de scaune, înconjurând un trunchi spintecat pe jumătate ce închipuia o masă.

         Erna şi cantonierul aşterneau tăcuţi bucate simple pe trunchiul de copac ce ţinea loc de masă. Brânză, ceapă, slănină învâstrată cu carne şi cârnaţi uscaţi, pâine neagră, şnaps şi mai multe ulcele de vin. Nimeni nu se-nghesui să mănânce dar şnapsul le pică bine.  Într-un târziu, când aburii dimineţii lingeau vârfurile copacilor, cei doi nefericiţi părinţi, sprijinindu-se unul pe celălalt, ieşiră în curte. Înaintau tăcuţi, ca cei mai osândiţi oameni de pe Pământ. Eli se ridică alergând, trecu nălucă pe lângă ei şi intră în cameră la Walter. Durerea, care rămăsese de o părere suspendată, se năpusti pârjol în sufletul tuturor.

          -Frate Leopold, cu ultimele puteri, fiul meu mi-a dat poruncă să-l salvăm pe Eli. Jalea-mi ia minţile şi eu nu ştiu ce să fac şi cum să-i împlinesc porunca. Ajutaţi-mă voi, căci dacă nu voi fi în stare să-i împlinesc ultima dorinţă, mă voi simţi pierdut…

         Leopold privea în depărtare ca să-şi înfrâneze lacrimile şi după o lungă chibzuinţă, rosti:

          -Ar fi o cale…

          Erna îl apucă de mână, să-l încurajeze, parcă temându-se să nu se răzgândească.

          În problema pe care o cunoaştem amândoi, Herr Just, eu am găsit o soluţie şi pentru moment tinerii erau în siguranţă. Dar, dragii mei, documentele ultrasecrete pe care le-am găsit în seif şi pe care le-am studiat stupefiat toată săptămâna arată că Noaptea Cuţitelor Lungi a fost doar un exerciţiu pentru eliminarea indezirabililor şi un fel de repetiţie generală. În viitorul apropiat – chestiune de săptămâni – niciun evreu nu va mai fi în siguranţă în teritoriile locuite de germani şi, când spun asta, nu mă refer doar la cei din interiorul graniţelor actuale. Urmează vremuri complicate pentru toţi. Europa va da în clocot! Planul meu este următorul: vom spune tuturor că a murit Elias Braunstein. Blond cu ochi albaştri şi cu statură masivă, Eli aduce destul de bine cu Walter. Va lua  identitatea lui Walter şi-l voi înrola în trupele S.S.  Am să scot mielul din târla de mioare şi am să-l ascund între lupi, unde nu se va gândi nimeni să-l caute. Iar voi, Frau Just şi Herr Just veţi avea fiul pe care vi l-a dăruit Walter.

          Bătrânii se ţineau se mână în tăcere. După un timp, Frau Just murmură stins:

          -O fi bine, o fi rău?

         Herr Just îi cuprinse pe toţi cu privirea.

          -Dacă toţi cei de faţă veţi păstra secretul, Dumnezeu să vă aibă în pază! Să chemăm pe Eli şi să-i spunem…

         Eli apăruse lângă ei ca din pământ… Se pare că auzise toată discuţia. Erna îl privi părinteşte şi vorbi domol:

          -Eli, la mine în sat era o vorbă: să te faci frate cu dracul până treci puntea! Ca evreu, îţi va fi îngrozitor de greu să porţi uniforma neagră cu cap de mort şi să trăieşti printre cei care urăsc tot ce reprezinţi tu! Vei fi martorul multor orori, fără îndoială! Poate vei fi părtaş la unele… Noi îţi acordăm o şansă să-ţi scapi fundul dar, probabil, îţi vom ucide sufletul. Ceea ce facem acum, ca să-ţi acordăm o şansă la viaţă s-ar putea să-ţi pară peste ani doar un brânci în iad. Socoteşte-te de două ori şi taie o dată! Eu ştiu bine ce spun, căci Leo este cam în aceeaşi situaţie. Verführer-ul l-a ridicat în fruntea Gestapo-ului, şef peste Biroul regional dar eu zic că l-a aruncat în cazanul cu catran.  

          -Vă mulţumesc la toţi!- zise Eli. Astăzi mă nasc a doua oară! Şi dacă Dumnezeu a vrut să mă mai nasc o dată ca cetăţean german, atunci veţi fi mândri de mine, căci mă voi strădui de trei ori mai mult decât oricare altul, să devin un excelent ofiţer S.S.

         Herr Just privi buimac în jur, apoi spuse răguşit:

          -Bucură-te, Frau Just, căci chiar dacă ai pierdut un fiu, ai primit în schimb un excelent ofiţer S.S.

         Eli înţelese că a dat-o de gard şi îşi înghiţi cuvintele. Apoi se gândi bine şi îşi zise senin că aşa ar fi răspuns un bun german. I se făcuse o foame grozavă şi mâncarea din faţa sa îi făcea cu ochiul. Dar nimeni nu mânca şi se jenă să mănânce singur. După un timp, se gândi că, pe când era evreu, nu avea nicio apăsare când era vorba de mâncare. Uite, dom’le, ce repede învăţase să fie neamţ adevărat!- îşi zise Eli cu mândrie.

 

Editura Torent Press

Editura Torent Press

Anunțuri

Doar o babă fesenistă


Pe vremea comunismului trăiam la periferia istorie, în locul în care nu se întâmpla niciodată nimic. „Unitatea de monolit în jurul partidului”, expresie la modă în limbajul de rumeguş, era susţinută de eficienta Securitate care prin şantaj şi brutalitate te făcea să-ţi ţii pliscul ori, după interesele lor, să-ţi scuipi măselele prin birourile sordide.

Apoi a venit Revoluţia şi toţi am răsuflat uşuraţi. Oportuniştii s-au îmbulzit în partide fiindcă era ştiut că numai membrii de partid îşi împart ciolanele. Din punctul acesta de vedere nu s-a schimbat nimic nici în prezent.

În funcţie de puterea de înţelegere a fiecăruia, ori după nevoi, chiar dacă nu s-au înscris în partide, oamenii au început să simtă fiorii pluralismului politic. Astfel, soacrele partizane ale FSN-ului şi-au urât şi mai straşnic nurorile liberale, s-au certat naşi cu fini şi soţi cu soţii. Papionul elegantului domn Raţiu, expresie a democraţiei pentru unii, a fost asociat cu infantilismul de la Titu până la Calafat şi de la Jimbolia la Cacica.

Pentru toate gospodinele zeloase, se profilau noi idoli: Iliescu zâmbăreţul, Petrică virilul şi FSN, un fel de biserică apărată de arhanghelii cu lămpaşe. 

Acum, când istoria României se scrie în mod ilar şi tragic în stenograme şi mai nou în telegrame, asist cu stupoare la turnătoria politicienilor, indivizi care se întâlnesc de bună-voie cu ofiţerii ambasadei SUA la un whisky şi o gargară. Fără să fie ameninţaţi, şantajaţi ori brutalizaţi, aceşti indivizi care au votat legea lustraţiei pentru socrii şi bunicii lor au acum o pasiune nouă: turnătoria asortată la costumul Armani. Pe vremuri divăniţii turnau la Înalta poartă, apoi nomenklaturiştii ciripeau la ambasada URSS. Acum e cool să deversezi la americani. Uimitor este că nu m-a dat nimic pe spate, toate-s vechi şi nouă toate iar americanii iau notiţe cu o naivitate „remarcabilă”.

Dar trebuie să recunosc că dintre toate insemnările de doi lei, marca Can-can, una m-a lovit în plex: în ’90 americanii au fost şi ei fani FSN şi nu prea şi-au deranjat metabolismul democratic când au fost devastate sediile partidelor istorice şi când monseniorul şi ceilalţi „pensionari” au fost oleacă închesuiţi, oleacă altoiţi ori zdravăn caftiţi. 

Când un diplomat cu vechime din ’56 şi experienţă în spaţiul sovietic ca Jack Matlock e doar o babă fesenistă mă întreb dacă nu cumva WikiLeaks face un admirabil joc de glezne, fiind una din agenturile sub acoperire ale departamentului de stat ori chiar o unitate specială CIA. În fond, dezinformarea şi războiul psihologic reprezintă strategii şi arme de elită după vremea lui Sun Tzu.

Paradoxul Raiului


Un cititor de-al meu, domnul Gheorghiu, m-a vizitat astăzi pe la birou să vadă dacă am mai publicat ceva. Are 77 de ani, ochi de şoim şi o minte brici, aşa că orice discuţie cu domnia sa este o plăcere.

Îi ofer un covrig însă mă refuză.

-E de post! -insist eu.

-A, nu, că nu ţin post! Eu mi-am făcut deja rezervare în Iad!

-A fost superofertă?

-A, nu, dar nu-mi plac spaţiile aglomerate…-zice domnul Gheorghiu.

-De! E cererea mult mai mare decât oferta! De fapt e loc pentru toată lumea dar e pe bază de examen de admitere!- zic eu!

 În realitate putem vorbi de un paradox: toată lumea vrea un loc în Rai dar nimeni nu vrea să moară!- zice dumnealui râzând cu o dantură impecabilă.

Chilipir rusesc


mig 39 la  5 dolari bucata

mig 39 la 5 dolari bucata

Adesea pic pe câte un subiect trăznet. Mă reped să-l postez pe blog apoi îmi trag frâna de mână. Zic: draga mea, asta-i atât de gogonată, că te compromiţi dac-o scrii. Uneori risc, fiindcă sunt situaţii când e musai să te compromiţi,  alteori consider că-i mai igienic s-o  las baltă. Rămâneţi în zonă!

Nemţii şi americanii preferă  păpuşile gonflabile. Da. Fetiţele se joacă cu păpuşile iar ruşii, bărbaţi adevăraţi, manevrează… tancuri: tancuri gonflabile!

Este o glumă? Nu este o strategie pentru derutarea inamicului. Fiind alimentate cu aer cald au aceeaşi amprentă termică, deci pot fi lesne confundate de radarele inamicilor. Pe de o parte sunt ieftine şi pot fi amplasate în număr mare cu scop de intimidare, pe de altă parte inamicul îşi va irosi forţele ca să distrugă tancuri gonflabile sau rachete gonflabile, timp în care adevăratele care de luptă sunt protejate.

Dar, astfel de jucării, eficiente sub raport costurilor sunt totuşi mult mai scumpe decât un avion Mig 39 Foxhound la care a fost superofertă! M-am înverzit de ciudă! Am ratat ocazia să-mi cumpăr un avion mişto. La momentele acestea de criză mă gândesc de două ori dacă iau o shaorma dar, un avion sau două mi-aş fi luat. Preţul? Fix pe buzunarul meu: 5 dolari bucata! Parol! Nu bat câmpii absolut deloc. Suntem iar protagoniştii episodului 8888888888 din serialul „Viaţa bate filmul în mod grosolan”.

În sfârşit, am ratat ocazia fiindcă oficialităţile ruse au iniţiat o anchetă şi s-a tăiat macaroana. Doar patru Mig 39 Foxhound (atenţie, nu erau gonflabile ci fortăreţe zburătoare,!!!) s-au vândut la acest preţ minunat, pe care mi-l permiteam şi eu. Acum preţul a redevenit 3,7 milioane de dolari. Ce mai este de făcut?

Zâmbesc şi-mi iau o shaorma!

http://www.descopera.ro/dnews/5822089-avioane-mig-31-foxhound-vandute-cu-5-bucata

Votcă şi KGB


mig 29

mig 29

fragment din romanul Pisica cu papion 

ISBN 978-606-92308-7-9

Colonelul de aviaţie Dumitru Călin era în Georgia, la Tbilisi, reprezentantul R.S.R. la o paradă militară organizată de sovietici pentru a le reaminti statelor din lagărul comunist cine este balşoi brat.

Festivităţile au început într-o miercuri şi aveau să ţină zece zile, duminica fiind program liber ales. Din prima zi, un colonel din aviaţia rusă, Anatoli Serghei, s-a lipit de român ca râia. Familiarizat cu protocolul diplomatic dar şi cu insistenţa KGB-iştilor, colonelul Călin şi-a păstrat calmul, ba chiar şi simţul umorului. Invariabil, după terminarea programului oficial, Anatoli îl însoţea într-un restaurant luxos, la ultimul etaj al unui hotel şi îl îndopa cu bunătăţi stropite cu vodcă. După o beţie straşnică, spre dimineaţă,  rusul veni după el la toaletă. Îi făcu cu ochiul şi vorbi şoptit:

-Daragoi Dimitri, pot să-ţi zic Mira? Ştii, Dimitri îmi aduce aminte de amantul nevestei mele şi mă indispune…

-Sigur, tovarăşe colonel!

-Ei, daragoi Mira, aş prefera să-mi văd de meseria mea de pilot şi să discutăm numai despre MIG-uri dar, urâţii ăia de la KGB bănuiesc că eşti ofiţer SIE şi mi-au dat misiunea să devin umbra ta. Atâta vreme cât cei de la KGB achită votca nu mă deranjează prea mult situaţia, dar ai grijă ce vorbeşti la beţie, fiindcă precis ăştia au înţesat totul în jurul tău cu microfoane.

-Şi de ce-mi spui toate astea?- întrebă maiorul Călin nedumerit.

-Fiindcă eşti pilot ca şi mine şi eu îi detest şi pe politruci şi pe KGB-işti. Eşti un tip valabil şi nu vreau să-ţi însceneze ticăloşii ceva.

Maiorul Călin i-a mulţumit dar a rămas rezervat. Au băut până în zori şi zilele următoare au curs cam la fel: ziua parade militare, desfăşurare de tancuri, demonstraţii aeriene, noaptea beţii ruseşti.

Duminică era program de voie şi colonelul Călin avea de gând să doarmă toată ziua. În zori Anatoli îi bătu în uşă:

-Daragoi Mira, ţi-am adus o gamelă cu zeamă de murături să te dregi din beţie! Hai la o plimbare!

-Daragoi Anatoli, eu o să fac plimbarea în vis fiindcă-s rupt de somn!

-Mira, am nevoie de ajutorul tău! KGB-ul mă obligă să nu mă dezlipesc de tine dar astăzi este ziua tatălui meu, un bătrân veteran de război şi se adună toată familia. Nu pot lipsi sub niciun motiv, mai ales că mai are puţin de trăit şi poate îl văd pentru ultima dată. Nu este departe, un sat de armeni la graniţa dintre Georgia şi Armenia.

Călin nu ştia ce provocare se ascunde în spatele acestei invitaţii dar curiozitatea şi cheful de aventură invinseră.

-Trebuia să aduci zeama asta de murături acum două ore. Am dat la boboci de vreo cinci ori, daragoi Anatoli.

-Nici nu mă mir, daragoi Mira! Ai amestecat şampanie cu votcă şi rom şi ai încheiat cu bere. Ori nu ştii să bei ori eşti nebun!

Au plecat c-un Gaz militar pe un drum asfaltat. După 60 de kilometri au intrat pe un drum de pământ şi şi-au zdruncinat creierii. URSS-ul era împânzit de aceste drumuri militare ce nu puteau fi străbătute decât de puternicele maşini militare ruseşti sau de tancuri.

Ajunşi în satul de graniţă, locuit deopotrivă de armeni şi gruzini, intrară iarăşi pe asfalt şi calvarul luă sfârşit.

Familia lui Anatoli era plecată în satul vecin la înmormântarea unui văr.

Şoferul rămase cu Gaz-ul sub un copac şi cei doi porniră pe jos: sat curat, cu case mari, îngrijite ce trădau bunăstarea. La porți erau mese cu cântare şi diverse alimente de vânzare: cireşe, miere de albine, brânză, covrigi, plăcinte, limonadă sau pâine de casă. Nu se vedea niciun vânzător prin zonă dar pe fiecare masă, lângă alimentele aflate sub un clopot de sticlă se afla un cântar, un carton cu preţul şi o cutie frumos ornată cu o fantă prin care să strecori banii. La un moment dat, Mira tăie o bucată nu prea mare de brânză şi porni mai departe. Anatoli se întoarse din drum şi plasă nişte mărunţiş în cutie.

-Nu ştiu ce vrei să demonstrezi, dar nu era nevoie să faci asta! Drumul e pustiu şi nu m-a văzut nimeni!

-Nu vreu să-ţi demonstrez nimic, Mira, dar sunt prietenul tău!

Au mers mai departe şi colonelul Călin a oprit la altă poartă unde şi-a pus un pahar de limonadă. A privit în toate părţile şi cum nu l-a văzut nimeni s-a făcut că uită să pună bani în cutiuţă. Anatoli s-a întors din drum şi a lăsat să alunece câţiva firfirei în cutia pirogravată cu migală.

-Nu ştiu de ce vrei să-mi dai peste nas, dar n-are niciun sens! Strada e pustie şi nu m-a văzut nimeni. Oricum, e clar că toţi localnicii sunt plecaţi în satul vecin la înmormântare.

-Mira, nu vreau să-ţi dau peste nas, dar am făcut asta fiindcă sunt prietenul tău!

Călin a ridicat din umeri şi a mers mai departe. A luat o mână de cireşe de pe altă masă şi şi-a văzut de drum, fără să schiţeze vreun gest de a plăti. Anatoli s-a repezit la puşculiţă şi a zornăit nişte bani.

-Anatoli, mă enervezi! Nu ştiu ce vrei să demonstrezi, dar sistemul oricum nu e funcţional!

-Mira, nu vreau să-ţi demonstrez nimic, dar, crede-mă, eu sunt prietenul tău!

-Anatoli, ai reuşit să mă scoţi din sărite! În fond, eu pot să cântăresc două kile de cireşe şi dacă proprietarul mă pândeşte după perdea, îi scot ochii cu ceva mărunţiş, să zicem un sfert de preţ. Negustorii tăi vor fi întotdeauna în pierdere!

-Nu, prietene, nu-i aşa!

Ajunşi în centrul satului, îl găsiră pe frizer în faţa prăvăliei. Anatoli intră să se tundă şi Mira rămase să caşte gura la vitrinele prăvăliilor închise. Mai merse puţin şi dădu de un părculeţ. În mijloc, printre de flori şi arbuşti se afla o buturugă în care era înfiptă o secure. Buturuga era mânjită de sânge uscat. Călin îi dădu roată gândind cu mirare că ţăranii aceştia îşi tăiau găinile şi claponii în public într-un ritual păgân. Destul de ciudat, având în vedere că Armenia fusese primul stat care trecuse la creştinism.  Trecu un băieţel cu cercul şi colonelul îl opri:

-Copile, la ce foloseşte acest butuc însângerat?

-Aici le taie mâinile celor care fură!- strigă puştiul şi plecă împingând îndemânatec cercul.

Călin păli. Se sprijini de un pom, apoi îşi mai reveni şi plecă spre frizerie. Anatoli se scutura de păr.

-Hai, nu vrei să te tunzi, daragoi Mira?

-A, nu! Aş vrea să-mi povesteşti ce este cu buturuga din parc, cea cu securea…

Anatoli deveni serios:

Pe vremuri, cu sute de ani în urmă pe aici treceau turci, perşi, bizantini, cazaci şi multe alte neamuri. Nu se mai putea trăi în sat din cauza jafurilor şi niciun negustor nu era în siguranţă. S-a făcut sfatul bătrânilor şi s-a adus din pădure această buturugă. Cine fura i se tăia mâna. Obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre; pe aici nu există tribunale sau post de poliţie. Legea Pământului e păstrată cu sfinţenie. Eu am plecat la 14 ani din sat şi am prins cinci execuţii. De atunci hoţiile au fost tot mai rare, dar am aflat de la ai mei că şi luna trecută au prins un hoţ şi l-au pus pe butuc.

-Adică vrei să zici că psihopaţii ăştia mi-ar fi tăiat mâna pentru o bucată de brânză sau un pumn de cireşe?

-Mira, eu sunt prietenul tău! De KGB te pot păzi, dar Legea Pământului e de sute de ani şi e mai presus de mine!

Despre solidaritate


Cutremurul din 4 martie ’77 m-a prins în faţa televizorului. Aveam 9 ani. Priveam cu sufletul la gură cum un tip intra pe furiş pe o fereastră. Papaşa a strigat cutremur şi ne-a împins afară din casă. El a rămas să-şi caute fesul, să nu cumva să-i vadă vecinii chelia. Pentru el chelia era un fel de organ intim. Chiar înainte de divorţul părinţilor mei umbla o vorbă, că îşi scotea rapid pantalonii în faţa damelor, dar pălăria niciodată.

Deci, casa fiind foarte solidă, cutremurul nu m-a impresionat prea tare, adevăratul şoc venind de la Telejurnal. Atunci, pentru prima dată, am înţeles ce înseamnă solidaritatea. Cuvântul lipsit de conţinut, prezent în sloganele comuniste, asociat cu marile panouri de pe stadioane, căpăta un sens concret: avioane din toate colţurile lumii veneau la Bucureşti cu pături, medicamente, alimente şi specialişti. Echipe de salvare căutau supravieţuitori sub dărâmături şi Ceauşescu mergea prin spitale şi se interesa de soarta răniţilor, asigurându-i pe sinistraţi că vor primi apartamente noi, complet mobilate.

Sindicatul SOLIDARITATEA a dat un nou sens acestui cuvânt şi ani de zile am privit cu sufletul la gură miracolul polonez. În timpul orelor de fizică, colegul meu Sebi, striga din fundul clasei: „La Europa Liberă s-a anunţat că s-a scumpit salamul în Polonia!”, iar nou băteam din picioare cu gândul la libertate. Deşi eram cu ochii zgâiţi de foame, cuvântul salam asociat cu Polonia ne inspira libertate.  

La Revoluţia din decembrie ’89 solidaritatea şi determinarea oamenilor m-a făcut să fiu mândră că sunt româncă. Poate că prima dată după aurul Nadiei la Montreal, m-am simţit iar mândră că sunt româncă, şi în acele zile, mulţi au putut privi din spatele perdelelor solidaritatea din stradă.   

Apoi, cutremurul din Chile şi uraganul Katrina, dincolo de imensa tragedie, m-au şocat prin faptul că oamenii s-au dedat la jafuri şi crime, în ambele cazuri fiind necesară intervenţia armatei pentru a restabili ordinea. M-au întristat acei oameni fără Dumnezeu, oameni lipsiţi de compasiune şi solidaritate cu semenii lor loviţi de soartă.

După primele ştiri legate de primul cutremur din Japonia, erau doar 26 de morţi, dovadă că japonezii gestionau bine criza. Apoi a venit tsunami-ul care a răsturnat situaţia dar, cultura, educaţia şi solidaritatea au făcut să nu existe jafuri, ba, mai mult, patronii de supermarket-uri au redus preţurile iar automatele de băuturi oferă produsele gratis. Nu pot să nu uit că profitând de criză, băncile care activează în România ne-au spoliat, mărindu-şi marjele de profit la cote mai mari decât în perioada de boom economic. Şi să nu uităm că acum, deşi avem petrol românesc ieftin, OMV Petrom ne pauperizează, făcând în România două treimi din profitul total al companiei, sub privirile indiferente ale clasei politice, stipendiată generos în campaniile electorate.

Dar, revenind la solidaritate, nu trebuie uitată bătrâna de 70 de ani din Osaka, cea care a donat 123000 de dolari, economiile de-o viaţă, pentru sprijinirea sinistraţilor, câinele care-şi păzeşte tovarăşul rănit de tsunami sau vinificatorii moldoveni, cei care au trimis în Japonia,pe cheltuială proprie, 28000 de sticle de vin roşu, pentru protecţia la radiaţii, vinul roşu având proprietăţi deosebite în acest sens. 

Întâlnită în egală măsură şi la animale, solidaritatea cu semenii noştri aflaţi în suferinţă ar putea fi cheia supravieţuirii speciei umane.

I-am dat papucii…


Pe lângă cursuri de pilotaj, mecanică, meteorologie şi prim-ajutor, pentru a fi un bun pilot al patriei trebuia să faci şi pregătire politico-ideologică. La auzul acestei enormităţi ni s-au şters zâmbetele de pe faţă. Eu am încercat totuşi nervii comandantului:

-Pregătire politico-ideologică? Poate nişte bancuri politice! Toată lumea a aplaudat şi vestea „obrăzniciei” noastre s-a propagat .

Nu ştiu dacă mânat de rele intenţii ori ba, un activist i-a raportat lui Nicu Ceauşescu că viitorii piloţi sportivi n-au chef de gargară politică. În consecinţă, un securist versat a primit misiunea să ne spună bancuri politice „pozitive”. Adică, bancuri cu Ceaşcă, băiatul deştept şi spiritual, cu replici pentru toţi greii planetei, de la Pompidou la Gerald Ford. Ca să pară credibil, tipul, dotat cu uniformă de colonel de aviaţie şi ochi albaştri de securist, susţinea că l-a însoţit pe şeful statului în peste 70 de tări, împreună cu alte sute de specialişti şi, toate poantele le-a auzit personal. Pitic, chelios, cu ochii mici, avea o voce comparabilă cu a lui Pittiş şi un mare talent de povestitor. Ne-a câştigat rapid, fiindcă n-a încercat să ne explice minunile socialismului sau superioritatea sistemului comunist. Ba, încă, ne-a povestit despre toate construcţiile uimitoare din lumea largă, cu autostrăzi suspendate, parcări supra-etajate, inclusiv despre supermarket-urile pline de mâncare ori magazine full de electronicele atât de râvnite de români. După plecarea lui, un tip mai speriat de bombe, un fel de băgător de seamă, ofiţer de la elicoptere, ne-a spus răstit: „sper că nu credeţi toate prostiile individului cu pieţe pline de citrice şi brânză în peste 100 de sortimente! Astea-s show-uri aranjate pentru vizite oficiale, aşa cum ne pregătim şi noi la Ziua Recoltei. Moşu’ bate câmpii!”

Dar, cum poveştile cu Ceaşcă, tipul care are întotdeauna ultimul cuvânt în dialog cu liderii lumii, mi s-au părut confecţionate în laboratoarele Securităţii, le-am dat mai puţină atenţie, urmărind cu mai mare interes poveştile legate de locuri şi obiceiuri inedite.

Astfel, poveştile legate de Georgia m-au cucerit. Mândri, cinstiţi şi ospitalieri, georgienii par soţii perfecţi .

Se pare că experienţa seculară a demonstrat că toate necazurile într-o căsnicie se trag de la incompatibilitatea noră-soacră. Astfel, naşii au un rol covârşitor în viaţa tinerei familii, iar socrii nu au voie să intre niciodată în casa tinerilor, dar nici tinerii în casa socrilor. Singurele întâlniri permise sunt pe teren neutru, în casa naşilor sau, la restaurant dar tot în prezenţa acestora, maxim de două ori pe an în formaţie completă. Dar, cum legăturile de familie sunt luate în serios, se întâlnesc pe la nunţi, botezuri şi parastase, destul de dese în familiile lor numeroase. Astfel, nici nora, nici soacra nu au loc de întors şi, dacă au chef de păruială îşi pun pofta în cui.

Şi, totuşi, într-o căsnicie, pericolul soacrei fiind eliminat, mai rămân o mulţime de motive de sfadă. Astfel, uneori se ajunge şi la divorţ. Ceremonia se desfăşoară la Casa Divorţurilor, unde un oficial împreună cu naşii le reaminteşte celor doi principiile care au stat la baza căsniciei şi motivele pentru care ar merita să se împace, iar  dacă aceştia sunt hotărâţi să continuie divorţul, ies din casa respectivă pe altă uşă, primesc câte o pereche de papuci fiecare, şi un termen de şase luni în care fiecare trăieşte în deplină libertate, cum şi cu cine vrea. După cele şase luni au obligaţia să se întoarcă la Casa Divorţurilor şi să stabilească dacă se împacă ori divorţează definitiv. Rata divorţurilor finalizate era infimă.

Dar, cel mai interesant mi s-a părut că în majoritatea situaţiilor, cele care dau papucii sunt nevestele, iar domnii soţi, nu le găsesc nicio vină acestora, chiar dacă au ochi alunecoşi şi inimă zburdalnică: cică, celălalt a fost mai bun, mai deştept, mai frumos. Iar în cele şase luni, soţul munceşte să repare casă, să-i mai pună un etaj, să facă o piscină ori ceva cu care să-şi uimească nevasta şi s-o întoarcă la gânduri mai bune! 

Fetelor, zâmbiţi!

Nu ştiu dacă sunteţi de acord că modelul georgian ar trebui exportat în toată lumea, dar mi-a plăcut această poveste despre originile expresiei i-am dat papucii!