O cronică la romanul Terente-Zodia zmeilor

„Terente – Zodia Zmeilor”, romanul semnat de Doina Popescu-Brăila, se află în aceste zile la Târgul de carte „Alba Transilvana”, eveniment care se desfăşoară la Casa de Cultură din Alba Iulia, după ce a încheiat seria lansărilor la Festivalul de CArte de la Sala Polivalentă din Brăila, în urmă cu o săptămână. Cea de a opta carte semnată de Doina Popescu şi lansată în încheierea celei de a doua ediţii a Festivalului de Carte de la Brăila este, în opinia criticului literar Viorel Coman, un roman care nu se poate ignora. Cazul Terente a ţinut prima pagină a ziarelor ani de zile, ziariştii au scris zeci de cronici, motiv pentru care preţul hârtiei a crescut în acea vreme, Justiţia l-a căutat îndelung pe Terente, medicii l-au studiat, lăutarii l-au cântat, dar scriitorii au consemnat mai puţin despre Terente. Tema haiduciei este pierdută în timp şi chiar Panait Istrati ocoleşte să vorbească despre Terente, apreciază criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „romanul are mai multe straturi de receptare, de lectură. În primul rând, este un roman social, de observare a Brăilei, cu foarte multe elemente curajoase, din cronica vremii, balzacian, fără pretenţii de alonjă psihologică, realist, obiectiv, fără alunecări, este aproape o reconstituire foarte rafinată a epocii. Este un roman al mediilor, care prezintă viaţa burgheză a Brăilei, reconstituie atmosfera uitată de noi a acelor ani. Este un roman cosmopolit, în care apar greci, armeni, evrei, turci, lipoveni, un neamţ şi puţini români. Sunt oameni cu mentalităţi, o armonie între etnii, o reconstituire a imaginii unui oraş cosmopolit. Autoarea scrie un roman atipic, descrie vestimentaţie, obiceiuri, activităţi memorabile, cu o performanţă extraordinară şi o structură rafinată la nivelul limbajului. A doua temă mare este structurată pe apariţia şi dispariţia lui Terente, care este sau nu este, pe cheltuielile făcute pe banii statului, de a-l prinde pe Terente. O altă structură a romanului este imaginea reflectării lui Terente în mentalul colectiv. Apare imaginea lui Terente văzută din perspectiva femeilor epocii, e un amestec de teamă şi visare, de curiozitate, revoltă şi voluptate, un imaginar terorizat, dar şi fascinat, cu scene memorabile ale psihologiei feminine în delir faţă de Terente în salonul burghez brăilean”.
Mitologia brăileană trimite către eros
Brăila are enigma ei, o enigmă pe care nu o mai are niciun alt oraş din zonă, opinează criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „deşi are o istorie care ar putea să-i dea Brăilei o mândrie de a fi brăilean, memoria colectivă din Brăila nu spune nimic, nu captează, nu mitologizează istoria. Văzând aceste lucruri, te întrebi de unde vine această neaderenţă, această neaderare a brăileanului la adevărul istoric. Refuzăm această celulă care ne dă un pic de identitate, dar, compensatoriu, apare ceva unic în zonă. Mitologia brăileană trimite către eros; Ştefan cel Mare a dat foc Brăilei pentru că nu i s-a permis să o ia de soţie pe prima femeie memorabilă din Brăila. Apoi, Balada Chirei-Chiralina este una dintre cele mai tragice: fraţii Chirei îşi ard sora pe rug, pentru că s-a încurcat cu nişte turci, pe o corabie, aspect care denotă o mare puritate. A treia legendă erotică – Elvira, cu lira ei, care spune cum se câştigă lira la Brăila, o legendă cu texte din ce în ce mai curajoase în folclorul contemporan. A patra legendă a Brăilei este cea a lui Terente, legendă care, în memoria colectivă a zguduit nu numai zona, Ţara Românească cu evenimente din perioada 1922 -1927, cinci ani de luptă cu Terente, care a pus pe jar o armată de oameni. Şase milioane de lei, când valoarea leului era mare pe atunci – atât a pierdut statul român ca să-l prindă pe Terente. În romanul «Terente-Zodia zmeilor», eroul este văzut ca un zmeu care chinuie fetele, dar este redată şi neputinţa statului de a-l prinde pe Terente, iar autoarea descrie balta, care îl ocroteşte pe Terente”, apreciază criticul literar Viorel Coman.”Doina Popescu are intuiţia excepţională de a scrie un roman cu tema aceasta. Bine aleasă tema, mai ales că Terente este un bărbat năzdrăvan, atipic, pe care îl gândeşte o femeie care scrie literatură. De la distanţă, acesta este cel mai important roman al autoarei, celelalte devin acum exerciţii. E o temă mare, iar la ediţia a doua, autoarea ar trebui să aducă şi mai tare în prim plan mitologia lui Terente, a cărui imagine a ţinut prima pagină a ziarelor nu numai în Brăila sau în România, ci şi în America. «Terente-Zodia Zmeilor» este un titlu bine ales, pentru că autoarea îl plasează pe Terente în Zodia Zburătorului, legenda zburătorului fiind cunoscută, iar autoarea îl scoate pe Terente din zona tâlharului, a banditului şi îl pune în zodia justiţiarului, a haiducilor, a zburătorului. O temă care salvează din gudroanele istoriei un personaj de spaimă şi îl aşază într-o zodie suportabilă, plăcută, mai ales că, la 90 de ani după Terente, deja imaginea lui s-a purificat de zgura momentului, de anecdotică, dramatismul, de năzdrăvăniile momentului istoric de atunci. Purificându-se, începe acum să îşi croiască un vârf, să se înalţe din sine însuşi, aruncând în neant, în necunoscut, acea anecdotică fioroasă şi rămâne acel reflex justiţiar pur, erotic, care acum îşi trăieşte un vârf de receptare în toate ipostazele, culturale, literare, în general. Terente a terorizat Brăila vreo 5-6 ani. În timp, memoria colectivă selectează această imagine: întâi este tâlharul, care înspăimântează, terorizează lumea, apoi apare criminalul, el având la activ 8 crime, apoi, hoţul de drumul mare, care îl apropie de haiduc, haiducul, la noi neavând imagine negativă decât în documentele de stat din epoca aceea, în mentalul colectiv haiducul fiind un personaj pozitiv. După acest aspect, urmează legenda Terente, un moment îmbibat de erotism, de erotic.Terente este o carte deschisă, iar Doina Popescu găseşte în Terente o imagine nouă, o temă specială, acel Zburător care terorizează imaginarul feminin al oraşului”, subliniază criticul literar Viorel Coman.

http://obiectivbr.ro/content/terente-zodia-zmeilor

Lansare Gaudeamus

Zilele acestea, între orele 10 și 20, mă găsiți la Gaudeamus, stand 313, nivel 7.70 (inelul cel mai aproape de cer).

Sâmbătă la ora 15, vă aștept la sala Mircea Sântimbreanu, tot pe inelul cel mai de sus, la lansarea romanului Fericire la preț redus și a volumului Copilul Dunării în ediție bilingvă, în traducerea Sabrinei Popescu. Pentru cine are chef să-si ridice nivelul de fericire, vă prezint în premieră romanul Dragoste și ciocolată. Pe acesta nu l-am trecut în programul de lansări dintr-un motiv foarte serios: fiind considerat cam indecent de pudicul rugbist, nu știam dacă obțin verde ca să-l public.

Umorul și povestea incitantă au învins! Cartea este tipărită! Vă aștept la Gaudeamus!

Vulpi și corbi

Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor!

Toată lumea a blamat vulpea!

Dar corbul? Nimeni nu s-a întrebat de unde a furat corbul caşcavalul!

Trebuia să i-o coacă cineva corbului, că şi-aşa are mintea odihnită. Îl relaxează gândul că, aşa cum este bine ştiut, corb la corb nu-şi scoate ochii!

Un corb ticălos mi-a furat caşcavalul. Conform practicii americane corbii se împuşcă.

Totuşi prefer o metodă mai paşnică! Îşi aminteşte cineva ce melodie a cântat vulpea?

Morala:  staţi cu ochii pe caşcaval, că se fură prea mult în ţara asta!

Braila 2015 Festival de C’ARTE

Braila, Festivalul de C’ARTE 2015 , ediția I, ziua inaugurală.
În viața unui scriitor există momentul magic, când cartea se scrie singură, într-un ritm nebun, tandru și șăgalnic. Și mai există acel moment de grație, când cititorul vine să-ți spună că a râs nebunește, clocotitor, că s-a întors în copilărie prin cărțile tale, că a avut un puseu de fericire ori că a căpătat dependență de poveștile tale, că-l urăște pe Dobrița, că-i adoră pe Corvin ori pe Bubuici, că le-ar strânge de gât pe cele două tâmpite, Vetta și Aretta. Că vrea să fie ca tine sau să trăiască exact ca tine-nu recomand, viața mea este ca un mountagne russe.
Deși târgul s-a deschis la orele 16, a fost o zi densă, copleșitoare, pentru care mulțumesc tuturor cititorilor care m-au vizitat.
Vă aștept zilnic până sâmbătă între orele 10 și 20.
Sâmbătă la orele 13 vă aștept la lansarea romanului Fericire la preț redus și a volumului bilingv (română-engleză) Copilul Dunării în traducerea Sabrinei Popescu.

Tâlcuri noi la povești vechi

Într-o dimineaţă, să fi avut vreo patru ani, întorcându-mă cu mama cu sacoșile pline de sticle de lapte, pe strada şcolii, chiar la colţ, (Simion Bărnuţiu colţ cu Leningrad), pe acoperişul unui wc dansau trei copilaşi: Lenuţa Roman, Nicuşor Roman şi Doru Preda. Se ţineau de mână şi dansau o horă stângace, cântând în gura mare:  A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Sinistrul refren m-a urmărit toată viaţa: o casă pe colţ, un wc zărit într-o curte în Chitila, o femeie grasă sau simplul nume de Lenuţa a fost destul să genereze un declic de coşmar: A murit, mămica! A murit mămica! A murit mămica!

Doamna Roman murise de icter iar în scurt timp, domnul Roman s-a însurat cu o femeie grasă din cale-afară.

Grasei, copiii îi spuneau mămiţica. Erau slabi, piele şi os, plini de vânătăi şi zgârieturi.

Lenuţa a devenit colega mea de clasă. În afara orelor de şcoală, purta chiloţi şi maieu tetra, fiindcă mămiţica era econoamă: iarna, zdrenţe căpătate din vecini şi ghete stâlcite în ultimul hal, pe ploaie- cizme de gumă şi un fâş caraghios.

Învăţătoarea o întreba de ce este plină de vânătăi:

-Am fost rea şi mămiţica m-a bătut, ca să mă facă mai bună!- răspundea Lenuţa mecanic.

Mămiţica era prea doamnă ca să muncească, aşa că Lenuţa şi Nicuşor duceau tot greul în casă.

Profesorii îl chemau pe domnul Roman la şcoală cerându-i să intervină în protejarea copiilor dar, acesta spunea invariabil că-şi iubeşte nevasta şi nu vrea s-o supere pentru fleacuri.

Dar, Lenuţa, veşnic flămândă, ne fura pachetele tuturor, inclusiv directorului şcolii, domnul Stănculescu, care avea cabinetul de aeromodelism pe un hol de trecere spre laboratoare.

La un moment dat, directorul îi lăsa intenţionat un pachet la îndemână.

Toţi eram copii necăjiţi şi cu diverse probleme acasă dar, ce se întâmpla cu cei doi frați era terifiant. Uneori ne nimeream să trecem pe drum exact când mămiţica îşi aplica corecţiile şi atunci ţipetele copiilor schingiuiţi ne provocau leşin.

Situaţia ne alarma pe toţi şi, prin clasa a şasea, mai mulţi colegi ne-am dus la poarta grasei s-o rugăm să se poarte omeneşte cu copiii.

Grasa a ieşit la poartă şi ne-a spus răspicat că o iubeşte pe Lenuţa şi se sacrifică să crească progeniturile răposatei.

Atunci, Lenuţa a izbucnit:

-Mămiţica ne iubeşte! Mămiţica este atât de bună, că mă trimite să-i iau îngheţată şi dacă o aduc neatinsă, îmi dă voie să dau o dată cu limba pe ea.

Grecii s-au pus pe sărbătorit. Subit, mi-am amintit de bucuria naivă a copiilor care jucau pe acoperișul wc-ului: A murit, mămica! A murit mămica!

Bucuria cititului…

Fac ce fac și mai intru în gura lumii. Astăzi am citit un articol urmând un link din FB…

Bucuria cititului …

Ca să te poți bucura de citit așa cum te poți bucura de tinerețea veșnică a sufletului omului sănătos, trebuie să fi avut norocul de a te fi introdus cineva, din pruncie, în lumea basmului românesc, a poveștilor și amintirilor lui Creangă, apoi să fi cunoscut lumea tinerească a Medelenilor teodoreni, a Cirereșarilor chirițeni, a Corigenților la limba română minulești, cea a prietenilor Cișmigiului lui Grigore Băjenaru, să fi savurat niște Aventuri aproximative mușatine ori să fi descoperit la timp poezia magistrală a Luceafărului nostru, făuritor de limbă modernă, atât de iubitor de suflet românesc. Apoi, să fi avut noroc în viață și să fi întâlnit profesori care să-ți fi deschis pofta de a afla, curiozitatea de a ști mai mult, bucuria de a-ți atrage frumusețea unei lumi întregi prin lectură. Și eu cred că am avut acest noroc. 
     Am parcurs mai multe etape și am ajuns acolo unde sunt din ce în ce mai interesat de literatura română contemporană. Nu vreau aici să-i amintesc pe ultra-cunoscuții, mediatizații, Liiceanu ,  Pleșu, Patapievici , Cărtărescu, Ileana Vulpescu ori Neagu Djuvara.
 Ci să atrag privirile spre o cunoștință mai nouă, o brăileancă plină de vervă cu un umor sănătos și un verb ascuțit care face o literatură de bună calitate ce te captivează din primele pagini umplând atmosfera lecturii de miresme bogate, primăvăratice. 
   În urmă cu câțiva ani, la un târg de carte, am descoperit-o la cota 7,70 in pavilionul mare , când mi-a oferit un frumos autograf pe  „ Comisia Zurich”. Mi-a atras atenția prin rigoarea documentației și prin stilul degajat și distins al omului care are ceva de transmis și o face cu plăcere și delicatețe.Apoi i-am descoperit blogul și de pe el am comandat și următoarele-i apariții , la fel de valoroase și savuroase: „Dumnezeu era-n vacanță”, „Copilul Dunării”, „ Ardei iuți ” . 
   Ieri m-am trezit alergând înnebunit de gândul că aș putea rata lansarea ultimei ei apariții -„ Pisica cu papion” . Am gasit cu greu un loc în parcarea din fața expoziției din Piața presei libere și am alergat către standul 313 de la cota 7,70 . 
   Am ajuns la fix. M-am bucurat să o revăd și să o felicit pentru noua ei creație. Abia aștept , ca un „copil” ce sunt , să mă delectez cu o lectură cu plăcere garantată. Deschid cartea și văd: 

„Pentru Radu, cu bucurie. 
                                              Doina Popescu-Brăila 
                                                                            23.11. 2014.”

Originalul aici.

Poveste cu turci, grase și pseudonime

Fiind zilele trecute din zori și până-n seară la târgul de carte de la Galați, sunt convocată de urgență la contabilitate, să mă pronunț asupra bilanțului firmei. Plicticos!

Strâng standul la orele 21, pornesc din Galați spre Brăila, la fix s-o deranjez pe contabila mea care muncise la bilanțuri toată ziua.

Amabilă, îmi întinde d listate. După o zi excelentă de târg, arunc hârtiile pe masă fără să le răsfoiesc. Urăsc birocrația! Doar n-o să îndrept într-un sfert de ceas alergătura sau, bătuta pe loc, de un an întreg! Alea jacta est! Prefer să glumesc cu ea, dacă tot am deranjat-o la ora imposibilă. Scriitorii nu-s bogați, așa că eu îmi plătesc contabila jumătate în bani, jumătate în natură, ca Sheherezada: îi spun povești. Contabila mea adoră proza afurisită!

Doamna are simțul glumei și o poveste mișto în manșetă, așa că încingem spontan un cenaclu umoristic. Îmi povestește despre o colegă din Combinat. Deși teribil de grasă, peste 150 de kile, rămasă văduvă, este curtată puternic de un maistru. O idilă care a făcut deliciul platformei industriale de la Chiscani ani de zile. Se miră ea de amorul înflăcărat al maistrului, așa cum se mirase o viață întreagă.

-O fi turc, doamna Jeni!- zic eu. Turcilor le plac grasele!

-Că bine ziceți, doamnă! Sunteți extraordinară! Nu m-am gândit niciodată! Nu știu cum îl chema, dar toți îi ziceau Turcul! 

-Ei, vedeți! Există o explicație! Precis era șalvaragiu! A, dar poveștilor le stă bine în pereche! Am și eu grasa mea!

Doamna Ionescu, fostă colegă de cancelarie, profă de mate, complexată că nu-și luase examenul de stat, deci, neîmplinită profesional, pitică și grasă era o figură. Greutatea ei: secret de stat! Dar, ca într-o glumă din revista Urzica, atunci când se urca pe cântar, acesta gemea: celelalte trei persoane să coboare, nu cântărim grupuri!

Ochii de aligator, două linii verzi ce se ițeau din faldurile de grăsime, permanentată și vopsită alb strălucitor, fulg de nea, rujată indrăzneț cu un ton de corai, lipoveanca  era când viforoasă, când ciripit de primăvară. Deși măritată cu un nene, cât era ziua de lungă, vorbea despre un alt nene, amantul ei. Numele lui era secret dar, Ioneasca îl alinta Arthur. Cu th, ținea să precizeze de fiecare dată. Fiind un pic peltică, se auzea un… Altul.

 Cancelaria era un fel de casă de nebuni. Directorul adjunct era pedofil și fura de la cantină câte 14 cofraje de ouă. Directorul Lăzărescu, de geografie, făcea orele în natură, în Bărăgan, ducând elevii să-i culeagă porumbul, lui și liderului de sindicat, Anghel. Profa de română, o tipă decentă, frumoasă la vremea ei, țipa până amețea, ca să-i acopere pe elevi. Ei țipau și mai rău, s-o acopere pe ea, fiindcă nu-i interesa gramatica și orele ei erau seci și nisipoase. Profa de rusă nu se deranja să predea, punea note de doi și trei celor care întorceau capul la colegul de bancă sau scăpau un creion din mână. Singura persoană normală era Jeni, profa de biologie, o frumusețe de reviste glossy, mamă a două fetițe. Când spunea Jeni- fetele mele– îmi stătea inima în loc. În acel moment îmi doream să am instant două fete! Soarta o lovise crunt, într-o zi de Crăciun, soțul și fratele, ofițeri amândoi, muriseră în accident de mașină cu o Dacie verde. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de ea: blândă, demnă și curajoasă. Așa trebuia să croiască Dumnezeu toți oamenii! Dar, EL, creator jucăuș, a experimentat, iar și iar, și a produs o mulțime de rebuturi…

Revenind la doamna Ionescu, grasa care se lăuda cu amantul ei, Arthur cu th, îmi venea cam cu sifon. Văzusem eu multe la viața mea, dar asta mi se părea cam gogonată.

Într-o zi, madama povestește că Arthur îi va face cadou un televizor color. Era prin 1992-1993, când toți eram în goana după știri cu trandafiri ori papioane în culori. Să crape fierea-n toți în cancelarie, când vine Arthur cu th, cu televizorul color în brațe, marca Kitt! Îl oferă grasei adorate, asortat cu un speech poetic și substanțial.

-Țațo, mor!– a suspinat decenta profă de română, prima care s-a dezmeticit.

Arthur cu th, să fi avut vreo 75 de kilograme. Era de o eleganță egală lorzilor din filmele englezești, cu pălărioară din fetru cu boruri mici și o mustăcioară a la Clark Gable!

Bârfele au încetat după multe săptămâni, cu o concluzie general acceptată: unii bărbați sunt pur și simplu tâmpiți!

Ei, am spus contabilei mele povestea Ioneascăi dar, mi-a stat pe creier că nu mi-am amintit numele ei mic. Ioneasca și atât. Am ajuns acasă și, jumătate din noapte m-am forțat să-mi amintesc cum o cheamă pe această norocoasă amantă, la propriu, o femeie cu mare greutate. A doua zi, la stand, autografe, cititori, aglomerație, eu cu Ioneasca-n gând: cum o chema Dumnezeule, pe femeia asta? Ionescu și mai cum?…

Vine un frumos cu ochii albaștri, sosia unui coleg de liceu cu care am admirat un răsărit de soare pe malul Dunării în primăvara lui 1988.  Puștiul cumpără Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță. În ochii lui văd răsăritul acelei dimineți, de parcă n-ar fi trecut un sfert de veac. Până să mă întorc cu picioarele pe pământ și coatele pe masă, îi bâlbâi dedicația. Dar, înțeleg imediat! Primo: timpul a zburat, am deja o fată, studentă, cam de vârsta puștiului! Secundo: Arthur nu avea mustăcioara lui Clark Gable ci a lui… Kemal Ataturk! Drace! De aceea avea numele secret! De aceea îi plăceau grasele! Era turc! Arthur cu th era turc! Dacă noi am fi aflat, nu ar mai fi fost niciun miracol! Nu puterea ei de seducție era la baza relației lor ci preferința turcului pentru grase! Și, totuși, cum o mai chema pe madam Ionescu? Ca de obicei, la târguri, între orele 14 și 17 lumea pleacă la masă. Cumpărători… ioc! Este momentul când apar cei ce-și spun povestea vieții lor, sperând să-i prind la insectar, eroi în romanele mele viitoare. Se apropie timid un domn cu soția lui. Intrebările lor mă lămuresc. Și el și ea repetă obsesiv: Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!

-Evident, ați scris o carte!- zic eu.

-Da!- recunosc ei în același glas. Mă lămuresc pe larg, cartea a scris-o domnul, roman politic. Scos într-un tiraj mic la o editură dar, insuficient promovat, consideră ei.

Eu am întâlnit această editură la o mulțime de târguri în țară, la Alba Iulia având stand chiar pe lângă mine. Editură serioasă dar, sub vremi! Este un adevăr că în țara noastră marketing-ul cultural este foarte subțire, nu există agenți literari, sistemul de difuzare de carte este defect spre inexistent, critica de întâmpinare a dispărut, criticii se laudă între ei sau își laudă nevestele, amantele și gașca la care sunt arondați. Așa cum am mai spus, televiziunile vin la târgurile de carte să vâneze vreo celebritate, Andreea Marin, Cărtărescu, mai nou Iohannis, sau să se cazeze la standurile de cafea, în intimități cu vânzătorii sau luând interviuri patronilor de cafenea.

În urmă cu patru ani, eu ii scriam o dedicație la Copilul Dunării dragului nostru actor național, Florin Piersic, el îmi scria mie o dedicație la cartea pe care o lansa, Toby și Omul cu două nasuri, scrisă de regizorul și scriitorul Andy Kessler. Reporterii de la răposatul TVR Cultural îl întrebau pe Florin Piersic când a băut prima cafea în viața lui. Consternat, Florin îi apostrofează:

-Mai terminați cu Maestre! Nu știți să purtați un interviu, nu sunteți pregătiți și-o țineți cu Maestre! Mie mi-ați luat deja interviu! Aici sunt sute de scriitori, mii de editori și voi alergați tot după mine, să vă spun când am băut prima cafea? Ce importanță are când am băut prima cafea? Penibil! Și te rog să nu oprești camera! Inregistrează tot și spune asta pe post! Terminați cu maneliștii și cafegii și ocupați-vă de cultură! Intervenția actorului a fost ceva mai lungă, dură și foarte bine articulată.

Întorcându-ne la standul de la Galați, concluzia este că domnul scriitor avea dreptate! Muncise ani de zile la roman, trecuse prin emoții până văzuse manuscrisul acceptat de o editură, se publicase, în sfârșit! Aștepta ecouri de la roman, dar se așternuse o tăcere asurzitoare. Nici o revistă literară nu catadixise s-o semnaleze, nici un critic nu scrisese niciun rând, editorul era cam nemulțumit că vânzările sunt subțiri!

Domnul scriitor cumpără Fericire la preț redus și-l întreb cum îl cheamă.

-A, vreau să rămân în umbră! Am publicat sub pseudonim!

-Pentru autograf…- îl liniștesc eu.

Șoptește numele dar insistă că vrea să rămână anonim. Apoi clar și răspicat:

–Constanța Ionescu!

Bingo! Constanța Ionescu! Constanța! Constandina! Dina! Dida! Pe grasa mea, iubita lui Altul, Arthur cu Th, o chema Constanța Ionescu și Arthur o alinta Dida! Îmi venea să-l pup pe domnul scriitor, dar m-am abținut! Era cu nevasta! Mă recuperez, o las pe grasa de matematică într-un pliu al scufiței, și-l întreb pe scriitor:

-Constanța Ionescu? Care-i treaba cu această Constanța Ionescu?

-E pseudonimul meu!- se scuză el.

-Zău? Constanța Ionescu? Roman politic, scris de un bărbat și-l semnați Constanța Ionescu?! Și mai ziceți că-i editorul de vină! Cine citește Comisia Zurich, cumpărând cartea de pe internet ori din librărie, se tot întreabă de ce un roman puternic și masculin este semnat cu nume de femeie! Iar dumneata, bărbat, semnezi un roman politic cu nume banal de femeie?

-Este numele mamei!- se apără el încă o dată.

–Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!– recunosc și eu, întrebându-mă dacă acest bărbat este fiul acelei… Constanțe Ionescu. Dar, mă înțelegeți și dumneavoastră! Puteam să-l întreb? Domnule coleg, grasa de mate, amanta elegantului Arthur cu th este mama dumneavoastră?

N-am întrebat fiindcă n-am angajat bodyguard! Dar, cu siguranță, este doar o coincidență de dimensiune cosmică între mama scriitorului și Ioneasca, grasa de mate.

Dar, sper că v-am făcut curioși și, dacă întâlniți într-o librărie o carte semnată Constanța Ionescu, vă sfătuiesc să o cumpărați. Fiindcă este un roman politic și, văd că în zilele noastre, romanele politice au mare căutare! Sigur că un drac îmi tot suflă în ureche:

-Cam câte exemplare ar fi vândut domnul Iohannis ca simplu profesor de fizică?

Sau, câte exemplare vindea Adriana Săftoiu, dacă nu promitea să arate românilor chiloții Elenei Udrea, cocoțați pe biroul piratului?

Nu vă spun numele cărții. Constanța Ionescu nu este mulțumită de titlul actual, ales de editură. Dorește să reediteze un alt tiraj sub alt titlu gen O damă și patru ași. N-a putut să recunoască, v-am spus că era nevasta de față dar, deși n-am citit cartea, din două vorbe am înțeles că era O damă la cinci ași! Nimic nu este întâmplător, domnule scriitor!

Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală europeană?

fragment din romanul Fericire la preț redus 

Brăila a fost arsă din temelii de Ștefan cel Mare, de Ioan Vodă cel cumplit, de prințul Rakoczi, de Mihnea cel Rău. Cetatea a fost dărâmată după pacea de la Adrianopole piatră cu piatră! Dar, rescriind cu sânge și jar mitul păsării Phoenix, din cenușă, Brăila s-a ridicat iar și iar! La fel de bătrână ca și Troia, dar nu atât de celebră, Brăila a avut mai mult noroc, Dunărea și fibra bună a locuitorilor ei nelăsând-o să piară! Planul de urbanism unic al orașului, cu străzi ce încep și se termină la Dunăre, casele  cu arhitectură impunătoare, realizate după planurile arhitecților vienezi și parizieni, firmele străine ce făceau comerț cu cereale, ciment, lemn, piei, bursa ce stabilea prețul grâului pentru întreaga Europă, caleidoscopul de naționalități, bogăția armatorilor, personalitățile excepționale în domeniu cultural  și științific, legendara frumusețe a femeilor, efervescența culturală, toate au făcut ca timp de aproape un secol Brăila să fie numită Mica Europă! Diferențele dintre națiile trăitoare pe pământul brăilean s-au combinat și recombinat într-o chimie miraculoasă, rezultând acel ADN brăilean ce a făcut să tâșnească artiști și savanți de talie europeană.

Literatura este vie la Brăila! O herghelie de cai albi gonesc prin Bărăgan, nepăsători la celebritatea ciulinilor istratieni, puțin mirați că au dispărut dropiile, căutând frenetic fântâni cu cumpănă și rătăcind între Dunăre și Siret pe urmele uitaților haiduci! Nu, nu sunt cai albi, sunt frumoșii poeți ai Brăilei, copii nebuni și geniali, îmbătrâniți în iubirile lor pentru chiraline, îmbătați de flori de tei, cu turul pantalonilor agățați în spinii salcâmilor, ascunzându-se adolescentin după castani, bătuți de vânturile complice, aceleași din vremea lui Mihu Dragomir!  Dunărea dă îndrăzneală visului, Dunărea îneacă speranțe, spală lacrimi și poartă șoapte amăgitoare. Fiecare brăilean are o poveste, știe o poveste, spune o poveste! Brăila este o cetate a miracolelor! Cetatea, cea mai frumoasă și mai însemnată dintre cetățile otomane, vai, a fost demolată piatră cu piatră! Praful s-a amestecat cu unda Dunării și cetatea s-a reclădit în sufletele brăilenilor.

Se spune că, să fii poet este păcat al tinereții! Atunci, da! Ori suntem păcătoși, ori avem sufletul tânăr! Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală? Au nu știți, dragilor, că la Brăila și pietrele și zidurile și vânturile spun povești?!

Dorim să fim iarăși ce am fost și mai mult, dacă se poate!

Căutătorii de comori

 

 

Bătrânul doctor clatină din cap cu buzele strânse și bărbatul înțelese că din calea morții nu putea să se mai dea deoparte. Ceasurile-i erau numărate și, în fond, cine se pricepea la ceasuri mai bine decat el? În urma cu aproape jumătate de secol emigrase din România cu o nevasta nevrotică si un prunc firav și își croise visul american îmblânzind timpul în cutiuțe magice din alama, argint sau inox.

Sătul să repare ceasuri ieftine americane, importase piese de orologerie elvețiană și se apucase să vândă ceasuri asamblate sub marca proprie. Ceasuri finisate cu dichis și cu multiple îmbunătățiri funcționale, fiecare mai izbutit decât cel dinainte, erau piese unicat, menite să măsoare cu precizie timpul și să-l cucerească. Când ochii îi lăcrimau înroșiti de concentrare, ridica privirea pe geam și privea în zare. Cu ochii minții vedea munții Moldovei și parcă aroma de brad îl amețea. În urechi îi răsunau glasurile vesele și prietenoase ale vecinilor, moldoveni hâtrii la vorbă, apoi privirile coborau pe caldarâmul New York-ului și dorul îi strângea inima în menghină parșivă. Se rugase mereu să-l mai rabde pământul să-și vadă flăcăul mare, să-l pună pe meserie și pe urmă s-o lăsa la voia sorții. Dar anii se scurseră în muncă grea și ipoteci la bănci și feciorul se arătă un pierde-vară și-un chefliu cum nu se mai întâlnise în neamul lor de evrei cumsecade.

Doctorul ieși în ușă și făcu semn familiei să intre. Maia îi sărută mâna și îngenunchie lângă pat:

-Ben, știu că Sam te-a supărat în ultimii ani dar, ești tatăl lui și trebuie să ai milă! Spune-ne ce-ai făcut cu banii agonisiți, să nu rămână băiatul dator la bănci, să-și pună capul zilelor! Te rog fierbinte! Spune unde i-ai ascuns!

Băiatul se aruncă și el în genunchi:

-Zău, tată! Jur să mă îndrept!

Bătrânul îi privi blajin:

-Sam, ascultă-mă bine, băiete! Tu și fii tăi, să nu renunțați niciodată să vorbiți limba română și, să nu vă lăsați de meserie! Niciodată, băiete! Am plătit toate ipotecile, să nu aveți grija băncilor și în contul firmei sunt 1000 de dolari. Bani buni…

-Beni, lasă mărunțișul, tu zi-ne unde ții ascunsă comoara!- strigă femeia ieșindu-și din fire. Știu că ai făcut bani buni în atâția ani de trudă! Spune!

Medicul tuși jenat și femeia își luă seama.

Bătrânul ceasornicar ridică un deget:

-Ascultați aici! Nu mai am mult! Trebuie să apuc să vă spun! În interiorul ceasurilor asamblate de mine am gravat câte o literă. În fiecare ceas am gravat pe altă piesă, la loc ascuns, să fie văzut numai de cel ce trudește și dezasamblează ceasul piesă cu piesă. Sunt și ceasuri în care n-am scris nimic, nu toate au indicii. Sunt 54 de ceasuri care au indicii… Cine colecționează toate ceasurile norocoase va ajunge la comoară…

-Bărbate, ești capiu? Ce-ai scris în ceasurile alea, nebunule?- se isteriză femeia zguduindu-i mâna.

– Am străbătut pământul… dar… comoara este în… Muribundul se poticni dar femeia nu se lăsă:

-Unde, nebunule? Unde? În România?

-În ceasuri!  Ceasurile!… Căutați și desfaceți ceasurile!

-Dar nu le-ai vândut, nebunule?! Ce să mai desfacă sărmanul băiat?

-Găsiți-le, desfaceți ceasurile și veți găsi comoara…- mai zise bătrânul și capul îi alunecă pe pernă.

Medicul se apropie și îi puse stetoscopul pe inimă. Clătină din cap:

-Ceasul lui a încremenit definitiv! Uite un ceas pe care bătrânul meșter n-a izbutit să-l repare!

Sam se întoarse spre medic:

-Oskar, tu ai fost prietenul lui! Tu trebuie să știi ceva! Unde a ascuns comoara?

-Sam, îți înțeleg supărarea dar… bătrânul Ben nu mi-a spus nimic în plus. Va trebui să răscumperi ceasurile vândute de Ben în timp, să le desfaci pe fiecare în parte, să-ți notezi indiciile și să găsești comoara!

-Nebunie! Tatăl meu a fost un idiot! I-di-ot! A vândut mii de ceasuri! Îmi vor trebui șapte vieți să răscumpăr toate ceasurile vândute de el, să le desfac piesă cu piesă! Gândește-te Oskar! Poate unul din indicii este într-un ceas al unui marinar de pe Titanic. Poate unii au murit în accidente sau de moarte naturală și au fost îngropați cu ceasurile! Poate unul s-a aruncat de pe podul Brooklyn și acum zace pe fundul fluviului Hudson cu ceasul la mână! Ce să fac, Oskar! Ce să fac, mamă? Să dau un anunț la ziar să-mi doneze lumea ceasurile de milă?

-Bravo, Sam! Nu-i o idee rea cu ziarul! Cine vine cu vechiul ceas, primește un ceas nou la jumătate de preț!

-Oskar! Uiți un lucru elementar! Eu nu-s bătrânul Benjamin, vrăjitorul ceasurilor! N-am avut niciodată tragere de inimă spre meserie și, ce-am făcut pe lângă tata, a fost numai în silă! Sunt un ceasornicar jalnic! Bătrânul a fost un sadic că a lăsat indiciile în interiorul ceasurilor când eu sunt atât de bocciu în meserie! Eu sunt bun la dans, la poker și la biliard! Deh! Fiecare cu talentele lui…

De voie de nevoie, Sam luă ceasornicăria în serios, dar așa cum intuise de la bun inceput, desi colecționă peste o mie de ceasuri, nu găsi decât vreo opt litere în interiorul ceasurilor, insuficient pentru a-și face o idee de locul comorii. Pe patul de moarte, își adună pe cei doi feciori lângă el:

-Dragii mei! Dragă Daniel, dragă Nathaniel! Sper că după ce mă voi stinge, nu mă veți blestema, așa cum am făcut eu cu bunicul vostru! Povestea comorii o știți, ați crescut cu ea și din copilărie ați fost părtași la munca mea și la strădania de a găsii indiciile în interiorul ceasurilor. Vă las moștenire colecția de ceasuri. Să nu le vindeți fiindcă apoi vă treziți că le mai răscumpărați și le demontați încă o dată pe cele luate deja la mână! Păstrați-le în prăvălie, că nu cer de mâncare! Eu bani prea mulți să vă las nu am, fiindcă tot ce-am avut am investit în răscumpărarea ceasurilor dar, vă las cu o meserie din care să vă câștigați traiul și nu-i puțin lucru! Căutați, dragilor, căutați comoara! Este a noastră, a familiei și trebuie găsită! Să rămâneți sănătoși și să aveți mai mult noroc decât mine!

Anii treceau și cei doi frați, Daniel și Nathaniel îmbătrâniseră în căutări. Vremea ceasurilor mecanice apusese demult. Ceasurile pe bază de quartz cuceriseră lumea și invazia asiatică ucisese vechea industrie. Benjamin, fiul lui Daniel era negustor de ceasuri de lux, folosindu-și îndemânarea de ceasornicar doar pentru a demonta ceasurile în căutarea indiciilor. Ema, îl ajuta în hățișul birocratic, fiind expert în probleme vamale. De altfel, moștenise talentul familiei, demonta și asambla un ceas mecanic și cu ochii închiși  și în alte vremuri ar fi făcut carieră. Deja aveau peste 8000 de ceasuri în colecție dar găsiseră doar 46 de litere din 54, litere care păreau să nu aibă nicio noimă.

Era duminică și toată familia se adunase în sufragerie pentru masa de prânz.

Ema intră ultima și își sărută tatăl pe frunte, apoi se așeză în capul mesei, loc pe care și-l câștigase prin farmec personal  dar și datorită lui Benjamin care îi recunoscuse cu fair-play abilitatea în afaceri și talentul cu care-și scotea adesea familia din inerentele încurcături financiare. În 2008, falimentul Lehmann-Brothers măturase siguranța financiară a întregii lumi iar industria de lux a New York-ului în care era implicata familia fusese izbită în plex.

-Am o veste bună! -începu Ema și toată lumea deveni atentă. Am găsit ceasul cu indiciul numărul 47!

Benjamin ridică din umeri și nici cei doi bătrâni nu păreau prea entuziasmați.

-Hei! Nu se bucură nimeni?- se miră fata.

-Am primit notificare de la bancă, Ema! Vor 100000 de dolari în 30 de zile sau ne sigilează magazinul! Nu mai avem timp să găsim cele 7 indicii! Vom pierde prăvălia bunicului! Ce ne facem? Bătrânul a venit din România și a construit o afacere care azi se năruiește pe mâna noastră! Se pare că după patru generații este rândul nostru să facem drumul înapoi, să  emigrăm în România!- zise Benjamin cu tristețe în glas.

-Stați! Știe cineva cum se ortografiază România?- întrebă Ema.

Daniel scoase un pix Mont Blanc și scrise pe un șervețel, apoi îl întinse Emei.

-Evrika!- strigă fata apucând șervețelul. Litera găsită astăzi este acest a cu căciulă din cuvântul România. Mesajul este scris în română, de aceea nu are nicio noimă pentru noi! Unde găsim pe cineva care să vorbească perfect româna?

-Ema, locuim într-o comunitate românească!

-Sigur, dacă toți vorbesc românește cât noi!… Ce știm noi în română în afară de sarmale, mămăligă și murături?

Daniel se ridică:

-Fug la biserică! Preotul tine cursuri de română la biserică. Sigur ne poate ajuta!

-Vin cu tine!- strigă Ema alergând după Daniel.

Preotul Gabriel Bar era nou în parohie dar bârfele din comunitate îi ajunseseră rapid la urechi. Știa povestea familiei și zâmbi îngăduitor. Luă un joc de scrabble și-și alese cele 47 de litere apoi încercă diverse combinații.

-Deci, ziceți că ați demontat peste 8000 de ceasuri și ați găsit doar 47 de indicii?

-Doar…- confirmă Ema. Oricum, mă gândesc să le luăm iar la mână pe cele verificate de bunicul Sam. Se spune că nu prea-l trăgea ața la meserie și poate i-a scăpat ceva…

-Dar știți care sunt cele verificate de el?

-Da, Putem stabili cu precizie. Fiecare ceas a fost pus într-un plic pe care este trecut modelul,  data achiziției, de la cine a fost cumpărat și cu cât și dacă are sau nu indiciu în el; peste 8000 de plicuri arhivate ca la carte!

-Am nevoie de un cuvânt cheie… Vă mai amintiți cuvintele bătrânului Benji?

–Să nu uitați limba română și să nu uitați meseria!- zise fata într-un suflet.

Preotul zâmbi:

-Se pare că cheia este chiar limba română! Dacă indiciile care vă lipsesc sunt patru de ă, un â și doi de e avem următoarea frază:

Am străbătut pământul căutând comori dar comoara este meseria!

Ema și Benjamin îl priveau dezamăgiți:

-Sunteți absolut sigur? Nu există niciun indiciu pentru comoară? Suntem distruși! Banca va pune sechestru pe magazin! Magazinul bunicului!- se lamentă Benjamin.

-Dragii mei, ascultați la mine! Familia voastră a cumpărat în timp cam toate exemplarele disponibile, astfel că acum ceasurile bunicului vostru scoase la vânzare sunt rare și foarte vânate de colecționari. Sunt ceasuri elvețiene, robuste, de calitate, cu balansierul modificat de bunicul vostru ca să reziste la șocuri. Pe ebay se vând cu 600-800 de dolari. Dacă vindeți la repezeală și fără să țineți la preț, să zicem că luați 500 de dolari pe bucată. Aveți în casă o colecție de 8000 de ceasuri- piese unicat- colecție care valorează minim 4 milioane de dolari!

-Formidabil! Am fost mereu obsedați să cumpărăm, nu am luat niciodată în calcul că le putem vinde!- spuse Benjamin uluit.

cautatorii de comori

-În România este o vorbă: nu vezi pădurea din cauza copacilor!

Gaudeamus 2013

Lume, lume!

Până duminică seara mă găsiți la Gaudeamus, standul 318, pe inelul trei, între stâlpii 5 și 6. Ca și în anii trecuți, reper Fundația Speteanu.

Vă aștept cu romanele mele. Cine nu mai are timp și chef să citească, poate trece totuși să se uite la poze. Am adus imagini fermecătoare din Brăila de altădată, dar și fotografii document cu monumente dispărute ale Bucureștiului.

După trei zile de târg am rămas fără voce, dar mâna încă funcționează, așa că pot scrie autografe!

Gaudeamus, inelul 3, stand 318

Gaudeamus 2012

Incepand de astazi si pana duminica, 25 noiembrie va astept la Gaudeamus. Ma gasiti ca si anul trecut  pe ultimul nivel,  la  standul 312, reper Fundatia Speteanu.

Salonul editurilor hunedorene

In perioada 11-14 octombrie, la etajul III a Mall-ului din Deva se desfasoara targul de carte  Salonul editurilor hunedorene, organizat de biblioteca Ovid Densusianu, sub conducerea domnului Sebastian Bara.Ma gasiti la standul editurii Torent in intervalul 10-20.

Instantanee în zori

Într-o noapte, mi-am dat seama cu uimire că deși am sărit de 40 de ani, am văzut sute, mii de apusuri de soare, stând pe treptele din fața casei și privind cum se retrage soarele la asfințit pe strada Republicii, fostă Regala, astăzi Eminescu. Sute, mii de apusuri și doar un singur răsărit… Este drept aveam 18 ani și eram împreună cu cel mai chipeș băiat din liceu și, poate, pentru oricare dintre colegele mele, ar fi echivalat cu mii și mii de răsărituri. Nici eu nu l-am uitat…

Dar, cum se întâmplă destul de des să mă prindă zorile scriind, mi-am dat seama că este suficient să deschid ușa la terasă, ca să urmăresc nașterea soarelui în toată măreția sa. M-am uitat la ceasul de pe telefon: 6,44. Răsăritul urma să aibă loc la 7,06.

Am deschis ușa la terasă. Am rămas în prag fiindcă zăpada era de 70 de cm și am început să fac fotografii din minut în minut de la 6,45 până la 7,02. Mâinile mi-au înțepenit atât de tare la -11 grade Celsius, încât am fost nevoită să mă retrag în dormitor. Îmi părea rău că am capitulat înainte de marele eveniment dar gerul a fost mai tare. Am intrat în scutece încercând să mă încălzesc câteva minute ca să mai fac o fotografie exact la 7,06. La 7,05 a intrat rugbistul în cameră:

-Mamei i-a fost rău toată noaptea, i-au înțepenit umerii și a avut frisoane.

-Și de ce nu m-ai chemat mai devreme?

-Nici eu n-am aflat decât acum, când am intrat la ea în cameră. A lăsat să răsară soarele fiindcă nu a vrut să ne deranjeze. Știi cum e mama…

Am alergat pe scări, am chemat Salvarea și, chiar dacă eu n-am mai apucat să fac acea fotografie, sâmbătă, 18 februarie 2012, Soarele a răsărit conștiincios la 7,06.

Alfa mea a avut o scamă la încuietori din cauza gerului. Am urcat în tancul rugbistului, am făcut câteva fotografii la parbrizul înghețat cât s-a încălzit motorul, apoi am plecat în urma Salvării.

În această dimineață, scăpată de sub supravegherea Adei, mama a comis-o: o tavă de cartofi la cuptor absolut delicioși. Îi spun mereu că muncește prea mult, dar ce să-i faci, vai de părinții care n-ascultă de copii!

Această prezentare necesită JavaScript.

Poate nu este o întâmplare că în viață am fost cu ochii pe Apus. Lumina vine de la Răsărit  ne-a pleznit peste retină și ne-a sleit  vreme de cincizeci de ani.

Frumusețea curajului

Suntem martorii unor vremuri în care totul se monetizează.  Trăim într-o lume care se pune în mișcare doar dacă apare un ce interes  sau dacă există un răspuns satisfăcător la întrebarea  mie ce-mi iese la afacerea asta. Ceea ce până ieri a fost normă astăzi este anti-normă. Se demolează spitale dar se construiesc cu frenezie biserici. Suntem spectatorii tragici ai unei societăți care-și devorează valorile pe ritm de manea. Nu mai știm cine e în spatele cui, totul se reduce la interese de grup, de partid sau de oligarh. Ne otrăvim cu alimente procesate cu E-uri, ne otrăvim mediatic prin manipulare și manelizare. Televiziunile ne biciuesc retina cu pițipoance, mahalagioaice, politicieni autiști și amante de partid și de stat. Gazetarii poartă tricouri roșii, galbene, portocalii, la concurență cu fotbaliștii, care se remarcă mai puțin prin joc și mai mult prin amante. Nu se mai fac declarații de dragoste, se dăruiesc poșete la preț de garsonieră.

La toate acestea George A. Stroia le răspunde prin Armonii Culturale.  Astăzi, când demersul cultural stă sub semnul celor mai vitrege auspicii, când ziarele își suprimă edițiile de print și urcă în online, George A. Stroia își asumă curajul nebun de a face exact pe dos, astfel că, după un an de existență în online, revista Armonii Culturale își pregătește prima ediție de print.

Dacă prin folosirea excesivă cuvântul eveniment a fost tocit și aruncat în derizoriu, redacția revistei Armonii Culturale ne oferă un veritabil eveniment cultural.

Cum m-am compromis în parcare

O problemă urgentă mă scoate din casă seara, pe la opt, la -16 grade. Trebuia să ajung musai la Mall dar fiind în câmp, în afara orașului și foarte aproape de Dunăre, în parcarea arhiplină erau -21 de grade. Intru, nu găsesc ce-mi trebuie și ies în cinci minute. Telecomanda de la mașină mă trădează. Mă lămuresc că n-am altă soluție și-l sun pe rugbist să-mi aducă telecomanda de rezervă. Mă întorc în galerie, casc puțin gura, apoi calculez că am timp suficient pentru o înghețată de ciocolată belgiană la cornet. Da, știu, e ianuarie și afară-s -21 de grade dar am și eu slăbiciunile mele. Achit înghețata și sună telefonul:

-Iubito, sunt în parcare și ți-am încălzit deja mașina!- zice rugbistul.

Având într-o mână sacoșele de la un magazin naturist și în cealaltă înghețata renunț să mă mai închei la haină și dau buzna spre ieșire. În parcare un vânt vârtos; până să ajung la mașină mă oprește o doamnă bine înfofolită:

-Vă cunosc de undeva? Da’ ce faceți, mâncați înghețată la vremea asta? A, știu, cred că v-am recunoscut… ne-am întâlnit zilele trecute,… sunteți cumva scriitoarea…

În câteva clipe gerul intrase pe sub haina descheiată, mâna îmi înțepenise pe cornet și limba se lipise de înghețată. Doamna se căuta în poșetă, probabil căutând un pix pentru autograf. Dar dacă e vreo poetă care voia să-mi citească ultimele producții? Mi se întâmplă des. În urmă cu două săptămâni mâncam o șaorma în birou. A venit o poetesă și până să înțeleg ce dorește a început să-mi recite:

Belșug

Deschid ușa la cămară

Pe raftul îmbrăcat în hârtie milimetrică

Capetele pergamentoase ale foștilor mei iubiți

Îmi zâmbesc cu tandru reproș…

O opresc ferm:

-Doamnă, încercați ușa de-alături, la șaormărie! Noi nu procesăm carne aici!

În parcare gerul se întețea. Aș fi vrut să-mi închid haina dar având mâinile ocupate m-am lăsat păgubașă. Tipa se căuta frenetic în poșetă. Ce era de făcut? Să fug, făceam impresie proastă! Să stau? Mă căptușeam cu o răceală! Zic precipitat:

-A, nu, nu sunt scriitoarea. Ne mai confundă lumea: eu sunt doar unul dintre personaje. Pe Scriitoare o găsiți mâine la birou, la Torent, de la 9 la 18. Vă doresc o seară călduroasă!

Inspirat, rugbistul scoate mașina din parcare și frânează lângă mine. Eu mă instalez în locul lui la volanul Alfei și rugbistul pleacă spre Meganul lui.

Lângă doamna care privește după mine apare o veche colaboratoare de-a mea.

-Salut, Doina! Se întoarce spre aceasta: Doina e scriitoare! Scrie mișto! V-ați cunoscut?

Îi răspund resemnată:

-Nu, doar eu m-am compromis nițel !

Reeducare prin literatura

Mă distrez zilnic văzând în panoul de bord cam de ce intră lumea la mine în blog. Cele mai multe căutări sunt după Doina Popescu și proza afurisită dar mă concurează serios cățeaua mea, Karla. Nostalgicii comuniști o caută pe Zoia, alții salamul cu soia. La mare căutare sunt pisica popii Omida, pizda țigăncii dar și curvele de Brăila urmate de curve unguroaice. Nu-s puțini nici cei ce aspiră să facă sex în Grozăvești în timp ce alți preferă sex cu babe. Nu prea-i înțeleg pe cei ce vor să facă sex cu grase. Nu duc lipsă de neveste în căutare de soluții să țină târfele departe de soți. La mare căutare e și Puterea blestemului.

După cum îi direcționează motoarele de căutare pe acești amatori de sex către blogul meu în timp ce internetul e plin de chat-uri și site-uri porno, se pare că domnul Google stă bine cu simțul umorului, astfel că și-a propus reeducarea perverșilor prin literatură.

 

Vagabondul

În urmă cu 21 de ani, ca tânără profesoară de matematică, când școala era școală și încă se dădea admitere la liceu, încă din prima lună am identificat trei tipuri de elevi. Primii erau cei talentați și inspirați care puneau mâna pe pix și rezolvau problema, poate chiar prin două- trei moduri; am avut norocul să am doi astfel de elevi -Scarlat Petruș și Sbarcea Liviu care au confirmat, deși orfani și-au întemeiat familii, au copii, locuri de muncă și o viață normală. Aveam câțiva care puneau mâna pe pix și transpirau din greu, uneori le ieșea, alteori nu, ștergeau, tăiau dar căutau soluții. Mă vizitează încă mulți dintre ei și au ajuns oameni. A treia categorie și cea mai cuprinzătoare era a celor care priveau aiurea pe fereastră sau se jucau cu un titirez, o ață ori lâncezeau pur și simplu: aceștia nu știau să facă problemele și nici nu încercau. Am luptat cu ei să le demonstrez că este mai bine să gândești, chiar dacă uneori ești pe o pistă greșită, decât să nu gândești deloc. Sau cum spunea bunica mea, de frica ciorilor să nu mai sădești porumbul? De frica poleiului să stai în casă și să-ți moară vitele de foame? Îți pui cârpe pe tălpile ciubotelor, te ții de garduri, cazi și te ridici dar până la urmă găsești calea să-ți hrănești dobitoacele!

Oare ce este mai periculos? Să faci din nu știu o filozofie de viață și să trăiești senin, gândind că la toată barza chioară îi face Dumnezeu cuib?

Nu! Progresul omenirii n-a venit de la cei care zic nu știu fără să-și pună întrebări, fără să caute răspunsuri, fără să lupte pentru ideile lor, fără să se prăbușească și apoi să se ridice iar!

Să gândești, sau să nu gândești?- aceasta-i întrebarea ce și-o pune bunul meu prieten.

Nimeni nu este deținătorul adevărului absolut! Tot ce gândești, creezi și recreezi din indiciile și informațiile pe care le captezi! Minciuna reprezintă un adevăr nespus, un adevăr trunchiat sau, în valoare absolută, negarea adevărului!

M-am născut în 1968 și de atunci fără încetare minciuna a fost politică de stat. M-am revoltat și bunicile mi-au spus că de la 1902- 1903 tot așa au prins și ele și așa au prins și bunii lor. Minciuna vine din timpuri istorice. Televizorul minte, ziarele sunt antologii de minciuni, profesorii mint din comoditate, din oportunism, pentru că aceasta-i politica oficială, sau, poate, atât știu sau atât îi duce capul!

Trăim într-o lume în care albul și negrul au ajuns simple iluzii optice.  Cenușiul se așterne în dâre grele peste viața noastră, peste orizonturi, ne pleznește peste retină și ne scârțîie în dinți.

Să ne căutăm fiecare o sinecură și să ne adaptăm cameleonic fiecărui regim?

Capul plecat, sabia nu-l taie!

De ce mint oamenii?

De ce Sever Voinescu nu are curaj să le strige lui Cărtărescu, Pleșu și Liiceanu în față că se simte trădat, că e dezamăgit că intelectualii s-au lepădat de președinte?

De ce ura lui împotriva intelectualilor o maschează într-un atac la adresa dramaturgului Eugen Ionescu, academician și a lui Sam Beckett, laureat al Nobelului pentru literatură, într-o tentativă ridicolă de a-i micșora pe cei doi uriași. De ce trebuie să mintă că Sammuel Beckett a plecat ca și Eugen Ionescu din România?

Samuel Beckett român? Un român cu un astfel de nume nu poate fi decât un pârlit de evreu, ne sugestionează domnul Voinescu traducându-i numele Sami Berechet, formulă reluată chiar de două ori în textul articolului. Cu acest artificiu grosolan strădania de a-i tăvăli pe cei doi pare mai lesnicioasă dar nu e, așa cum cioara nu poate lupta cu vulturii!

Pentru știința tuturor semidocților,  Samuel Beckett este irlandez născut la Dublin iar Godot, personajul așteptat de cei doi vagabonzi la răscruce, cel care nu vine niciodată și de care-și bate joc domnul Voinescu este o metaforă a SPERANȚEI.

 Sub Ceaușescu, în toate caietele pe care compuneam rebusuri și poezii aveam scris pe prima pagină:  Te aștept, Godot! Eu tot mai sper să vii!

În primele zile de facultate am scăpat un astfel de caiet la cantina studențească și un student care mă curta insistent a deschis caietul, apoi mi l-a înapoiat trist:

– Eu te iubesc de când te-am văzut la înscrierea pentru examen dar se pare că n-am nicio șansă! Tu ești cu gândul la Godotu, ăsta!

–Numai până crapă Ceaușescu!- gândeam eu cu naivitate.

–Nu spui nimic, nu? – mă întreba el acuzator, băgându-mi caietul în față.  Sper că nu-i student străin! De fapt, la câți studenți străini sunt în Grozăvești… poate mă trezesc dracului în beci la Securitate! Nici măcar nu te cunosc prea bine! Din acel moment am scăpat de insistențele lui. După terminarea facultății cărările nu ni s-au mai încrucișat niciodată dar avea profilul perfect pentru un politician de Dâmbovița.

În dimineața de 22 decembrie pe la 11 dimineața l-am zărit pe Godot, ca să dispară iar din viața mea pe 12 ianuarie 1990. În ’96 a venit iar pentru câteva zile dar a fost alungat de algoritm, POCOCO și COPEPE. De atunci Godot s-a mai apropiat de câteva ori dar politicienii l-au izgonit!

Godot e un proscris iar eu sunt vagabondul care-l mai așteaptă încă!

 http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/intilnirea

O farsă semnată Caragiale

Această prezentare necesită JavaScript.

Nenea Iancu obisnuia sa se întâlneasca deseori cu amicii sai , care nu erau putini , la cunoscuta cafenea din Calea Victoriei, vizavi de Capsa, numita Café de la Paix, dupa celebra ei omonima din Paris.

La o masa stateau patru amici- vorba favorita a lui nea Iancu, care era si el unul dintre ei. Privind în aparenta trecatorii, Teleor îi zise:

– Iancule, tu care le stii pe toate, ca ai fost dascal la vremea ta, lamureste-ma , de ce si-au botezat astia pravalia Café de la Paix în frantuzeste, nu puteau sa-i spuna simplu, româneste : Cafeneaua pacii ?

– Ei, si tu, Tato, de ce? De moftangii! Ca sa se faleasca si ei ! Sa-si impresioneze clientela, de !

Aflând ca nu este nici o asemanare între cele doua cafenele, unul din ceilalti doi ofteaza: – Ah, ce fericit as fi, nene Iancule, sa beau o cafea , cum o fi, frape sau la filtru, la adevarata Café de la Paix! Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec , da ” sa stiu c-am facut-o si p-asta!

– Fugi, ma, d-aici, ca glumesti, nu stii ce spui, zise Caragiale malitios. În cele din urma, nenea Iancu îsi invita prietenii la Paris pe buzunarul lui, îi îmbarca îi expresul Bucuresti- Paris , si aflati în tren, prietenii îi marturisesc ca le-a fost frica sa nu la faca o farsa, la care Caragiale le raspunde mefistofelic : Aia, mai târziu!

Dupa trei zile si trei nopti de trancaneala feroviara, iata-i în sfârsit pe cei trei la Paris. Cum iesi din Gare de Lyon- poarta de intrare în Cetatea Luminii, nenea Iancu ochi o trasura, îi îmbarca în ea si porunci sa-i duca la Café de la Paix. În cafenea au fost comandate trei café-frappe, pe care bucurestenii le-au baut cu încetinitorul. Când Caragiale a vazut pe fundul paharelor ca nu mai era strop de cafea în ele, a cerut nota de plata, fara sa mai asculte vaicarelile lor, care mai doreau sa comande ceva, el le reproduce spusele lor ,,Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec, da ” sa stiu c-am facut treaba asta ! N-as mai dori nimic altceva!”

Caragiale nu se îndura de ei nici macar sa se plimbe prin oras cu o birja ca sa vada una, alta; la insistentele lor, vrea înca sa-i lase acolo si sa se întoarca cu ce vor voi. Prietenii îi reprosaza ca este un om ciudat, ca pesemne atunci când l-a ticluit pe Canuta om sucit , la el s-a gândit.

Vazându-i cum se vaicareau, îi apostrofeaza ca si-au facut poftele pe banii lui si acum iau la spangi: ,,Aferim, copiii mei ingrati! Asa-mi trebuie daca mi-am pus mintea cu doi damblagii lipsiti de seriozitate! Ce deziluzie crasa! Si eu care-mi pusesem în gând ca sa va car saptamâna viitoare dupa mine la Berlin ca sa vedeti o berarie nemteasca … sa beti bere rece Pilsen si sa mâncati cremvusti cu mustar si kaisere calde… dar, v-ati lins pe bot de Berlin, nu mai pupati!

– Când ne iei la Berlin , nene Iancule, zau asa…sa traiesti o mie de ani !

– Ad calendas grecas!

– Când vine asta?

– La pastele cailor, natarailor!

Cam la o sută de ani de la isprava celor patru amici intram pentru prima dată în viață în Paris prin poarta Saint Denis într-un Clio Simbol vișiniu, avându-l tovarăș de călătorie pe rugbist. Coloana de mașini mai mult stătea decât avansa așa că,  prinși  într-un previzibil ambuteiaj parizian am profitat de răgaz ca să-i povestesc rugbistului năzbâtia conului Iancu și îi cerui să mă ducă direct la Cafe de la Paix. Rugbistul intră la idei, mai ales că în urmă cu un an îl dusesem de la Baia Mare la Budapesta și după un capucino și o înghețată făcurăm cale-ntoarsă și hotărî că vrea să vadă tot Parisul cu toate reperele istorice, așa că vom mergem la cafeneaua buclucașă abia în ultima zi a șederii noastre de o săptămână. Degeaba-i spuneam că-s jurată și-i visul meu din copilărie să-ncep haimanalâcul prin Paris cu-o cafea la celebra cafenea, că musiu era neclintit ca un catâr în hotărârea lui.  Cu gândul la Moulin Rouge, rugbistul opri în parcare la Notre Dame, 4 euro ora și, așa cum ne obișnuisem prin lăcașurile de cult occidentale, nu vedem picior de credincios ci doar sute de turiști cu aparate foto bengoase.

Ne-am tot plimbat până am ajuns la intersecția bulevardului Operei cu bulevardul Capucinilor. Sătul de mers pe jos, rugbistul mă invită la o cafea la eleganta cafenea ce se revărsa pe tot trotuarul. Singura masă liberă era la marginea trotuarului dinspre  strada intens circulată. Chelnerul ne aduse două cafele și rugbistul își aprinse satisfăcut o țigară. Căscând el gura în toate părțile îl aud cum se minunează:

-Auzi nevastă ? Câte cafenele Cafe de la Paix sunt în Paris?

-Bănuiesc c-o fi doar una, că doar nu-i McDonald să fie la toate colțurile!- zic eu savurându-mi cafeaua.

-Ei, uite că la cât îi Paris-ul de mare, noi am nimerit exact la Cafe de la Paix!- zice el arătându-mi un meniu la masa vecină ce avea ștanțat celebrul blazon. Cică a nimerit orbul Brăila! Uite că la Paris, cum o dai, cum o cârmești, taman la Cafe de la Paix nimerești!

Mă prefac și eu mirată deși o mirare tot aveam: cum de nu se schimbase nimic în în acest oraș din 1977 ori ’78 când, în clasa a II-a fiind, avusesem ora deschisă la franceză și învățasem harta Parisului de nota zece? Păi, în București dacă nu treci vreo trei luni printr-o zonă nu mai recunoști nimic: mai trântesc ăștia câte un bloc două din oțel și sticlă în locul clădirilor istorice de-ți răvășești toate reperele!

La masa de lângă noi două tipe cu unghii albastre, păr lung, îmbâcșit de spumă, osoase, chiar urâțele, dar voioase și cu textile de firmă  se ridicară brusc lăsând celularele și poșetele vraiște și intrară în cafenea, probabil la toaletă. Nouă ne expira timpul de parcare de două ore dar am rămas să păzim poșetele și celularele pupezelor fiindcă dacă ar fi dispărut, români fiind, am fi devenit suspecții principali. Riscul cel mai mare era că fiind la marginea trotuarului spre stradă, un hoț cu role sau scuter ar fi putut să le înhațe și să dispară imediat în trafic. Ne-am organizat imediat, rugbistul supraveghind strada, eu potențialii hoți de pe trotuar. Nu știu dacă și-au refăcut machiajul sau au savurat o partidă de sex, cert este că au revenit abia după vreo 40 de minute în culmea veseliei. Rugbistul le mustră că și-au lăsat lucrurile de valoare la voia întâmplării dar ele ridicaseră din umeri nepăsătoare: La Cafe de la Paix vine numai lume bună!

-Ai văzut nevastă de ce-a plecat conu Iancu de la Cafe de la Paix direct la gară: pariziencele astea după ce că-s slute mai sunt și tâmpite!

Doctorița și papucii chinezești

La terminarea facultății am prins ultima generație de absolvenți cu repartiții guvernamentale. Banchetul de sfârșit de studenție a ținut până dimineață. A doua zi, la repartiții am ajuns toți în ultimul moment, cam mahmuri și cam perplecși, fiindcă ne-am trezit cu antipaticul Craiu, profesor de statistică, președintele comisiei de repartiție. Cum era un fustangiu notoriu, poreclă mai bună nu i s-a izbit, așa că a rămas Craiu și ca nume și ca supranume. Acest amănunt ar fi fost fără importanță, dacă acest pitic chelios-libidinos nu s-ar fi dat toată seara la colegele mele, care, știindu-se cu situația școlară încheiată, i-au dat flit din toată inima. Ba, chiar o colegă pe care a înghesuit-o în balcon i-a dat și un brânci, ha să-l arunce pe moș peste balustradă.  Și, imaginați-vă, acum eram la discreția piticaniei!

Dar în scurt timp ne-am liniștit: nu ne putea atinge nicio răzbunare!Toate posturile erau la țară, ceea ce era foarte enervant! Întindeam toți de o hartă, sperând să nimerim cât mai aproape de un mare oraș sau măcar să nu fie vreun sat de țigani. Eu am fost cea mai norocoasă, fiindcă am prins Silistraru, la 18 km de Brăila. Un alt personaj mulțumit era Manu, care prinsese o școală la 30 de km de satul lui.

După vreo șapte ani de la terminarea facultății, trec prin satul lui Manu și îl vizitez. Deși consătenii îi spun profesorul, amicul meu nu mai profesează, fiindcă acea comună în care primise repartiția este la 30 de km pe hartă dar, în realitate, trebuie înconjurat muntele; pe șosea sunt 130 de km!

Manu arăta prosper dar își trăgea un picior pansat cu meșteșug.

– Ce-ai pățit, prietene?- îl întreb plină de compasiune pentru suferința lui vizibilă.

Râde.

-Știi că io-s ca tata, care nu iartă nimic! A venit o doctoriță nouă în sat și m-a invitat pe la ea. Puteam să aștept până luni, că în timpul săptămânii nu-mi știe nimeni cărările, dar mă pune Aghiuță să-i promit că mă duc duminică dimineață. Aștept să plece nevastă-mea în grădină și mă îmbrac fercheș cu o cămașă albă și pantaloni de costum. Ies în curte și până să-mi fac pantofii cu cremă apare nevastă-mea. Las pantofii și mă duc la o platformă betonată la care lucrasem cu câteva zile în urmă, și-mi găsesc de lucru. Calc într-un oțel-beton ruginit, și-mi intră vreo trei centimetri, străpungând papucul ca pe cașcaval. Na, belea! Aproape leșinat de durere, îi dau nevestei indicații, s-o cheme pe doctoriță. Asta, având altă vorbă cu mine se cam izmenea, probabil se gândea că nevastă-mea a mirosit ceva și-o cheamă s-o păruiască. Vine gagica și mă pansează, îmi face un antitetanos, mă consolează pe furiș dar mie nu-mi mai ardea!

-Se pare că Doamne-Doamne ți-a dat un semn, că voiai să calci strâmb, amice!- zic eu, înclinând mai mult spre amuzament decât spre compasiune.

-Nu zău! Dacă primea taică-meu câte un semn pentru toate gagicile lui ar fi fost ciung, schilod, albinos și fără urechi! N-ai să vezi! Papucii au fost de vină, rebuturi chinezești!

Copilul Dunării- lansare la Maria Filotti

Începând de mâine, 30 noiembrie, Brăila intră în sărbătoare până pe 6 decembrie. Brăileni de pretutindeni se întorc acasă, dar şi musafiri de soi vor poposi în urbea noastră, unde vânturile din Bărăgan şoptesc Dunării cele mai stranii poveşti. Primăria Brăila i-a pus pe jar pe turci, lipoveni, greci, armeni, bulgari şi români deopotrivă, adică toţi ce şi-au făcut casă bună în oraşul nostru să-şi arate portul, dansul, năravul şi bucatele tradiţionale.

De la aşa aleasă adunare nu putea să lipsească nici Niţică, fiul bulgăroaicei. Ştiu că nu v-am mai povestit de multă vreme despre Niţică dar sunt sigură că nu l-aţi uitat!

Ei bine, vineri la 17,30 Niţică îşi pune hainele de oraş şi vine la teatru. Nu la orişicare ci taman la Brăila, la Maria Filotti, unde se adună lumea să-l admire, fiindcă are loc lansarea volumului de proză afurisită Copilul Dunării. Vă aştept pe toţi, copii, mămici şi bunici să-l cunoaşteţi pe chiznovatul de Niţică şi pe fudulul de Toderaş- gînsacul vorbitor. Pentru cine a venit mai tîrziu în bătătura mea, îl găsiţi pe Niţică aici şi aici.

Şi pentru că Niţică este un personaj adorabil, se vor aduna să-l răsfeţe domnul Aureliu Goci, critic şi istoric literar, venit din Bucureşti împreună cu studentul la actorie Andrei Goci, de la Timişoara doamna Maria Grapini, preşedinta Asociaţiei Femeilor de Afaceri şi, de la Iaşi, directorul tehnic al Centrului Cultural Misionar Doxologia ce păstoreşte editura Doxologia şi radio Trinitas, Serafim Pantea. 

Gazde la teatru ne vor fi regizoarea Anca Cismaru, actriţa Liliana Ghiţă şi actorul Dan Moldoveanu.