În copilăria mea se discuta despre un tip Ivan, căruia i s-a furat ceasul. Oamenii au început să-l compătimească și să tot povestească întâmplarea. Fiecare a mai pus ceva de la el. După câteva ore, nimeni nu mai știa dacă lui Ivan i s-a furat ceasul sau Ivan a furat ceasul cuiva. A doua zi, ieșind Ivan din casă, s-a trezit ciomăgit de vecinii furioși, care-l acuzau că a furat un ceas.
Citiți declarațiile martorilor din dosar și vă cruciți!
PROLOG
VERDELE UCIGAȘ
(prolog la Romanul Terente-Zodia zmeilor, autor Doina Popescu-Brăila)
În cazinul de la etajul cafenelei Bucureșci era agitație mare. Încă de dimineață, greii Brăilei erau încinși la joc: afaceristul armean Mărgărit Aslan, Iorgu Adler, directorul Băncii Comerciale Române, cu sediul în Piața Sfinții Arhangheli[1] la numărul 7, ardeleanul Damian Popescu, mare proprietar de rotărie-fierărie[2] pe strada Regală și Theodor Lichiardopol, proprietarul morii gigant ce procesa un vagon de făină pe oră[3], adică 24 de vagoane zilnic, peste moara Violattos, cu 15 vagoane, cea din urmă fiind cotată ca fiind cea mai modernă din sud-estul Europei. Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă, de a cărei producție depindea ridicarea întregului oraș și boierul Eremie, având moșii întinse în Balta Mică și la Stăncuța, de loc din zona Brașovului, urmăreau jocul cu interes, uitând să mai foiască gazetele. Cafelele se răciseră în cești, toți făceau economie la mișcări, parcă să nu vânture aerul, să nu sperie norocul. Masa, acoperită de postav verde, care pe unii îi îngropase în mormane de galbeni iar pe alții îi aruncase în ștreang după teribile ruinări, era acum în puterea lui Iorgu Adler.
Mărgărit Aslan trăgea din pipă cu ochii arși de febră. Avusese cărți proaste, ghinion statornic cu miros de praf de pușcă. Prietenii îl îndemnau să plece, dar gheara viciului îl țintuia în jilțul confortabil. Averi, făurite cu sudoare ori vicleșug în trei generații, se topiseră ca nimic în doar câteva ceasuri: viile, moșia, prăvăliile.
–Dacă te ridici acum, de mâine trebuie să-ți iei slujbă, să ții casa, nevasta și copiii! – zise Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă.
–Sărac, Aslane, dar nu falit! – îl incurajă Damian Popescu. Hai! Ridică-te! Pleacă!
–Avem nevoie de un director la noi, la Banca Portului. Cred că și tu, Damian, îmi vei susține propunerea în comitetul director…- zise boierul Eremie cu voce plăcută, baritonală.
Crupierul îi sugeră să se retragă, dar armeanul nu se lăsa dus.
Vasali urmărea cu inima strânsă. Era băiat de alergătură la cazin de peste un an și văzuse multe partide terminate prost. Dar Aslan era tatăl Anei, fata micuță cu ochi negri, vioi. Flăcăul se simțea direct implicat. Nu-i plăceau fetele, fiind urâcioase și răzgâiate, dar Ana era altfel: directă, grațioasă, fragilă și, totuși, energică. Visa să piloteze avioane[4].
Pe când era băiat de prăvălie la Vladimir[5], cofetăria de lux a orașului, o vedea adesea la coadă. Știa exact care dintre bunătăți erau preferatele ei: baclavale, cataif, trigoane și gogoși á la Constantinopole. Elevă eminentă la Colegiul Romașcanu, vorbea cu el fără sfială și părea c-a citit toate gazetele din lume, atât era de deșteaptă. Vasali era dezghețat și silitor la învățătură, dar neavând bani să se țină la școală, scrisese reginei o scrisoare solicitând o bursă. Jalba se rătăcise prin cancelarii ori vreun funcționăraș o ținea la sare, astfel că flăcăul pierduse nădejdea și, după terminarea clasei a VII-a, se apucase de muncă. Uneori juca șotron împreună cu Ana lângă fântâna din Centru, alteori fata îi dădea trotineta și lui, să se plimbe pe aleile din Grădina Mare.
Încă o mână proastă și armeanul pierdu și casa.
Lichiardopol privea tăcut și cinic prin fumul albăstrui de țigară. Mai trăise astfel de scene și nu doar o singură dată. Brăila era orașul în care și istoriile și greșelile se tot repetau. Nici nu se răcise bine Tomac, cârciumarul ce ținea Delfinul, în bulevardul Sânta Măria, colț cu Fortificației. Îl găsise feciorul atârnat în funie, în beciul cârciumii. Când să fi fost?- se întreba industriașul. Mai pe primăvară, puțin înainte de Paști, când tot Adler îl luase la zar, barbut după vorba turcească. Tomac cumpărase Delfinul de la creditori, după ce fostul proprietar își pusese juvățul de gât, după o altă noapte dezastruoasă la cărți. Ca și în trecut, urma, inevitabil, glonțul. Tehnica avansase, funia ieșise din modă…
Tabăra scepticilor era numeroasă. Cei ce sperau într-o revenire miraculoasă a armeanului erau doi: Vasali, care vedea doar binele Anei și crupierul, care trăise răsturnări spectaculoase la jocuri, în cazinurile de la Nisa, Monte-Carlo ori Paris.
Aslan se ridică buimac, clătinându-se.
Iorgu Adler îi întinse chitanța:
–Halal, mon cher! Îmi dai brânci să-mi semnez condamnarea…- șarjă sarcastic armeanul în timp ce iscălea. Voia să pară sigur de el, dar vocea cleioasă îi trăda tulburarea.
–O scăpare tot mai ai…- șopti bancherul și toți îl priviră consternați.
–Ce glumă faci? – tună boierul Eremie.
–Este alegerea lui, mai are o șansă!- ripostă Iorgu.
–Ce voi să zici? – îl luă din scurt și Țancu pe Iorgu Adler.
–Sofia… – șopti dintr-o suflare. Pentru ea îi dau toată averea înapoi… Bașca polițele de peste an… – plusă bancherul cu glas ce ascundea o poftă veche.
Aslan se prăbuși în scaun. Prietenii îl ironizau adesea că este singurul armean nepriceput în afaceri, dar răzbunat de soartă c-o nevastă strașnică, mai tânără cu 20 de ani, bucovineancă de viță boierească. Cu gesturi mecanice îndesă pipa cu tutun, folosind un futac argintiu cu plăsele din sidef. Sorbi lung din cognac, privind ciucurii din cristal ai lustrei de parcă i-ar fi numărat:
–Împarte cărțile! – se răsti la crupier.
Toți își părăsiră mesele de stos și bacara și făcură cerc în jurul lor.
–Toarnă cognac!- porunci Iorgu și ochii i se subțiară, ca restul jucătorilor să nu-i citească bucuria. Vasali se cutremură, asemuidu-i vocea cu șuieratul șarpelui.
–Și o havană, băiete!- ceru răgușit Aslan, a cărui pipă se stinsese.
Aprinse havana cu gesturi scurte, măsurate, care să-i mascheze tremurul mâinilor; sărmanul actor nu mai păcălea pe nimeni…
Vasali își făcu loc lângă beligeranți.
Liniștea se așternu posacă, de parcă toți își țineau până și suflarea, încremenind ca într-o fotografie de demult. Doar lumina era vie și nepăsătoare, alergând între ciucurii de cristal ai candelabrelor, reflectându-se jucăuș în apele fastuoaselor oglinzi venețiene și-n fațetele din cristalul paharelor cu lichid chihlimbariu.
Crupierul, școlit în marile cazinouri europene, făcu jocurile cu mișcări egale, nivelate de rutină.
Protagoniști sau simpli spectatori își sorbeau în tăcere cognac-ul cu gesturi sacadate, irosind aroma băuturii fine, adusă în butoaie de stejar, cu mare cheltuială, din îndepărtata Marsilie. În Club fumul de pipă, îngroșând pe cel de havană, devenise înțepător, aerul era prea puțin, bucuria pierise. Zborul cărților tăie aerul și, ca într-o cunoscută coregrafie, se aliniară în fața jucătorilor.
Aslan întoarse primul. Fumul gros îi irita ochii. Senzația de arsură sub pleoape era acută. Lacrimile ar fi spălat usturimea, dar strânse ochii și trânti paharul de pământ, ca să abată privirile spectatorilor:
–Cioburile aduc noroc! – mugi el. Noroc! Dar… nu astăzi, nu mie! Își trecu mâna peste frunte ca și când ar fi vrut s-o maseze, apoi frecă ochii, mascând lacrimile care-i clăteau fierbințeala.
O voce ridică privirile tuturor:
–De aceea nu calc în localuri frecventate de greci: duhnesc a hamsi și a brânză de capră, iar în zori nu mai găsești nici măcar o farfurie ori un pahar întreg[6]! De calci fără băgare de seamă pe covorul de cioburi, un colț îți poate sparge piciorul… – se tângui Damian Popescu. Glasul lui lipsit de veselie sună fals, un biet actor ce-și rostește replica neconvingător.
Vasali se dezmeticise primul. Strecurându-se agil spre ușă, auzi în urmă pe Aslan zicând cu voce potolită:
–Mai dă-mi o havană, băiete! Ultima… Cum ar veni, țigara condamnatului!…
Auzise destul. Din capul scărilor își dădu drumul să alunece pe balustradă. Ajuns în stradă dintr-un salt, traversă Piața Sfinții Arhangheli în goană. O cârmi pe prima ulicioară și alergă într-un suflet până la casa semeață ce se profila pe colțul din dreapta, cum intrai pe strada Sân’ Nicolae, cotind spre Regală.
Aruncă o pietricică în geam și, ca la un semnal cunoscut, fereastra se deschise:
–Ce-i cu tine, mă? – întrebă Ana, mirându-se de îndrăzneala băiatului.
–Am o vorbă cu mama ta, coana Sofica! Nu-i vreme de pierdut!
–Sunt destul de mare! Am 13 ani!- se îmbățoșă fata. Spune-mi mie!
–Îți zic că nu-i de glumă! Nici vreme de pierdut! Vin de la Cazin, de la Bucureșci! Iertare de așa veste: conu’ Mărgărit a făcut-o de oaie! A pierdut averea, casa! – se codi puțin… Pe…pe coana Sofica!…
–Jur să nu mă mărit niciodată![7]– strigă Ana și tăria din glas îi birui pentru o clipă groaza din suflet.
O servitoare se iți în spatele ei.
–Ană! Ce vorbe are un bandit pentru prințesa mea?!
Trăgând-o în casă, femeia îl sudui pe băiat și închise cu pocnet fereastra.
Vasali oftă: cât de slab se dovedise Aslan, tatăl, ce puternică făptură, micuța Ana!
Flăcăul privi cerul cu îngrijorare. Din puzderia de stele, una se desprinse și căzu spre pământ.
O țigancă tânără, ochioasă, purtând fuste înflorate, plisate și cu bănuți împletiți în cozile îngroșate cu șireturi roșii, se opri în dreptul lui:
– Huăi!-Uăi! Cascî urechili ghini, băistrucule! Prințesa-i cu stea-n frunti! Hacu’-i ultimași datî când v-ați vorghit!… Di ispravili dânsii o sî găvăreascî lumea tătî! Tăți o sî cazî-n mirări, tăti gazetili o sî scrii! Huăi!-Uăi! Sluga proastî zici cî nu-i di nasu’ dumitali… da’ șini-i dânsa sî aighi habar… Fata-i roua zorilor, dumneatali ești krivecul[8] din miaz’noapti! Da’ sî ții minti, baistrucule!… Și dumneatali fași umbrî di prinț… Șî di tini s-or țini gazetili scai! Ci di daraveli, ci di curvișaguri, ci di îndrăsneli, ci di scorneli! Doar cî faima ți-i piazî re șî-ți grăghești chieirea! Di vrai sî scachi, sî fuji în lumea largî! Pi tăți harhanghelii! Ci-o sî mă mai pominești într-o zi!… Huăi!-Uăi!
–De unde ești, fă?
–Uăi! Din Cuvurlui… Din Gălați, holeacî mai sus, nici cea, nici hăis, spre Tutova… Uăi!-Uăi!
–Se vede! Din Moldova… Ai altă vorbă…
Văzând lumina zilei sub semnul taurului și fiind cam larg la pungă din născare, din puținul lui îi aruncă o para:
–Ține aci, una pentru osteneală! Și mai ține încă una, să-i faci fetii fermece, să-i fie lin la drum…
–Uăi!! Huălicî muicî! Săr’ mâna șî bogdaprosti, boiarule! Citit-am ghini cî ursitoarili ți-or pus lușeferi la scăldători! Pazești-ți schinarea șî catâți di grijî! Sî nu carecumva șî uiți! Șăzi ghinișor cu hadaragul[9] șela! Uăi!
Primind confirmarea năpraznică și de la Țancu, Sofia Aslan și cei patru copii ai săi fugiră în aceeași noapte la București, primind găzduire în casa unui prieten armean.
Jurnalele de a doua zi anunțau detaliat, pe prima pagină, sinuciderea afaceristului Mărgărit Aslan. Vânzătorii de ziare se țeseau în tot orașul strigând cât îi țineau bojocii. Alergau, vindeau tot brațul de ziare, făceau suveică și se-ntorceau să mai ia un rând și încă unul. Senzaționalul le hrănea afacerea, precum hultanii se înfruptă din leșuri.
Tragedia din mica comunitate de armeni se revărsă asupra întregului oraș: greci, turci, italieni, germani, români ori lipoveni discutau întâmplarea cu aceeași strângere de inimă, cu aceeași părere de rău.
Vasali, simțind că-și pierde sufletul în iadul verde[10], abandonă slujba ușoară de la cazin și se angajă mus pe un șlep.
Plouă trei săptămâni în șir, pentru a spăla păcatele și-a primeni orașul. Dunărea, martora înălțărilor urbei și-a răsunătoarelor căderi, adună șuvoiul de șoapte și lacrimi să-l dăruiască mării.
[1] Piața Sfinții Arhanghel-Piața Dumitru Ionescu- în prezent se numește Piața Traian.
[2] Clădirea cunoscută de brăileni drept Casa Armatei, în prezent retrocedată.
[3] sub capacitatea de 40 de vagoane pe zi, ce s-ar fi putut procesa datorită puterii instalate de 1350CP, conform documentelor deținute de Muzeul Brăilei Carol I.
[4] Ana Aslan- la 16 ani a pilotat un avion Bristol Coandă.
[5] Cofetăria Vladimir, aflată în Piața Sfinții Arhangheli nr 14, lipită de Hotelul Splendid, fost Hugo, devenit hotel Danubiu și în prezent sediu BRD.
[6] Referire la obiceiul grecilor de a sparge pahare și farfurii la petreceri.
[7] Ana Aslan nu s-a căsătorit niciodată.
[8] Krivec=Crivăț
[9] Hadarag-terteleac, terteleag, ștremeleag, dârjală, pătăchie, premeteală, toropală, sramotă.
[10] Mesele de joc aveau postav verde, la fel și mesele de biliard și lămpile acestora. Alte mese aveau mijlocul blatului îmbrăcat în piele verde. Toate jocurile erau cu miză, pe seama lor se făceau pariuri.
În noaptea de 4 spre 5 iulie 2018, isterie pe bulevardul Dinicu Golescu, cam la 20 de metri de grupul statuar al boierilor Golești. Gloate inepte m-au sechestrat, agresat, ars cu țigara pe obrazul drept. Normal ar fi fost să se adune atâta popor când am lansat oricare dintre cele 13 romane. Comisia Zurich, Copilul Dunării, Haiducul Dunării, Terente -Zodia zmeilor sau Cafeaua de după sunt cărți pentru care ar fi putut să se calce lumea pe picioare ca să le obțină cu autograf. Dar, zeii au hotărât altfel. După show-ul din bulevardul Dinicu Golescu și prelungirile de la Secția 3 de Poliție, instigările au continuat pe Fb și junk-site-urile și-au făcut trafic pe spatele meu. Mii de indivizi m-au sunat și mi-au trimis mesaje pe Fb, amenințându-mă cu moartea. Unii s-au lămurit de cacealma și și-au cerut scuze, alții vor să-mi cumpere ambulanțele să le ducă la fer. Cică, dacă voi circula cu Loganul, nu mai are nimeni treabă cu mine. Super oferte am primit de la etnici romi din Târgoviște, Mureș și Slobozia.
Zău? Nici elefantul nu intră în frigider, nici Ambulanța pentru Literatură nu intră în Logan!
Am obținut pe cale legală copia dosarului de la Parchet. La televiziuni și pe site-uri s-a discutat cu patos despre cei doi copii, Dragoș și Noni, ademeniți cu bomboane în ambulanță, bla-bla, bla-bla… doi eroi haladiți, care au evadat din ambulanță.
Copilul Dragoș Antonio de 12 ani, cunoscut de unii drept Dragoș și de alții drept Noni, a dat următoarea declarație în prezența tatălui:
Dar, cei patru apostoli erau trei: Luca și Matei! Copiii care se tem de ambulanțe, să stea în casă și să citească o carte! Garantat, se vor vindeca de spaime și bau-bau!
Ambulanța pentru Literatură merge mai departe!
Prin 1991 eram profă de mate. Directorul școlii era de geografie. Dulău bine hrănit, avea un solid instinct de conservare și o lăcomie pe care nu se străduia s-o disimuleze. Pentru intimi era Victor. Filotim, descărca regulat portbagajul la inspectorat. În școală era tigru.
Într-o zi mă aflam în biroul lui să discutăm o modificare la orar.
Intrând cu tupeu, fără să bată la ușă, o portăriță i-a adus plocon o pereche de pantofi din Turcia. Directorul i-a probat bucuros; îi veneau perfect! I-a băgat sub birou și i s-a adresat răstit:
-Fato, nu-s răi, dar să-mi mai aduci încă o pereche, cu două numere mai mari!
Iritată, femeia l-a apostrofat:
-Haoleu! Să moară familia mea! Da’ ce, bre, nea Victore, vrei să-ți potcovesc tot neamu’, ?
-Tot pentru mine-s, fă! Io-mi tai unghiile de două ori pe an și tre să fie pantofii mai largi! – a explicat el nonșalant.
-Mă iei la mișto, bre? Vrei să fie pantofu’ baban, să creadă fufele c-o ai de juma de metru, hai?! – s-a burzuluit femeia.
-Auzi, fă, putoare?! – s-a enervat Victor. Dacă vrei să te iau la mișto, te disponibilizez și pă tine și pă căldăraru’ tău! Urduroșilor!
-Hai, nașule, trăiți-ar zeii! Nu mai știi de glumă? Mâine ai pantofii, să moară copiii mei! Da’ pune și mata la socoteală că ți-am adus și ghiul și covor persian!
-Asta a fost anul trecut! Voi mâncați din mâna mea în fiecare zi! – i-a întors-o directorul îmbufnat.
-Și geaca din piele ce-o ai pă mata…- a insistat femeia cu năduf.
Pipăindu-și geaca, directorul s-a întors către mine:
-Din petice, poftim! Rândașu’ de bărbat’su poartă boarfă șmecheră, dintr-o bucată!
Apoi, către portăriță:
-Asta-i lipsă de respect, fă! Mâine te prezinți cu pantofii și c-o scurtă serioasă, din piele, că altfel întorc foaia!
Ieșind portărița, intră Mișa Ionescu, un învățător isteț.
-Ce-i bre cu mata? Ai buzele vinete și te văd cam palid, cam încercănat…
Scoțând o oglindă din sertar, directorul s-a privit îngrijorat, apoi ni s-a destăinuit:
-Noaptea trecută m-am jucat cu mâinile în dreptul veiozei și-am proiectat pe perete un iepuraș, apoi un cățeluș… Când m-am uitat mai bine, cățelușul dispăruse, dar pe perete era un lup. După un timp, mi s-a făcut frică de lup și n-am mai dormit până la ziuă.
Mișa a început să râdă cu lacrimi:
-Nea Victore, îți zic de la obraz: mai bine făceai o labă!
-De ce? – se miră directorul.
-Pentru că ați fi proiectat o lebădă și dormeați liniștit! – îi explic eu, care nu eram intimă cu el, și-i vorbeam cu pluralul măriei sale.
Peste vreo două săptămâni, în cancelarie, m-a întrebat care-a fost faza cu lebăda, că și-a muncit creierii, dar nu i-a picat fisa. L-a lămurit Mișa.
Furios, directorul mi-a spus că ofensa se poate șterge doar cu două sticle de votcă.
-Poate kerosen! – am replicat eu, prăjindu-i încă o dată sinapsele.
Pe cei care încă mai credeți că am dat bomboane copiilor vă voi dezamăgi! Nici nu mi-a trecut prin cap! Am luat de la Mega Image o prăjiturică Kinder felie de lapte și am mâncat-o singură!
Unii zic c-am umblat îmbrăcată în călugăriță și în halat de asistentă medicală. Sunteți nebuni? N-am suportat nici sarafanul din liceu!
Inițialele BR din numerele provizorii de Brăila le-au dat bătăi de cap agresorilor. Unii au zâs c-o fi Brașov alții au confundat cu Brescia; de aici zvonul că erau numere false de Italia. S-a vehiculat minciuna că am avut mai multe numere la mașină: da, au fost mai multe, adică exact două, unul pe față și unul pe spate, așa cum aveți și voi.
Atacatorii au mințit că am avut ștreanguri în mașină. Apare și pe o filmare momentul; era doar un sutien negru din dantelă. Chiar dacă vouă vi se pare ilegal, voi purta sutiene și în viitor!
Declar răspicat că în mașină nu se afla nicio lada frigorifică cu gheață, în schimb am avut o toaletă portabilă, așa cum au majoritatea rulotelor. Ofițerul criminalist i-a ridicat capacul pe riscul lui. Acum vă poate confirma aroma.
Bunica mea spunea că dacă te îmbraci în negru te latră câinii! Bunicile au întotdeauna dreptate!
Sunt doamne care mă invidiază inutil! Pe camerele de supraveghere de la Mega Image și de la firmele din zonă se poate vedea clar că am fost singură, că din mașina mea n-au fugit doi zdrahoni!
Indivizi îndelung exersați au făcut alba-neagra cu ambulanțe! Puneți mâna să citiți o carte-două, să nu vi se mai defecteze neuronii de la Facebook!
Specialitatea mea este umorul, dar ce-i mare lucru să schimbi viața omului cu o vocală!
Pe cei care încă mai credeți că am dat bomboane copiilor vă voi dezamăgi! Nici nu mi-a trecut prin cap! Am luat de la Mega Image o prăjiturică Kinder felie de lapte și am mâncat-o singură!
Unii zic c-am umblat îmbrăcată în călugăriță și în halat de asistentă medicală. Sunteți nebuni? N-am suportat nici sarafanul din liceu!
Inițialele BR din numerele provizorii de Brăila le-au dat bătăi de cap agresorilor. Unii au zâs c-o fi Brașov alții au confundat cu Brescia; de aici zvonul că erau numere false de Italia. S-a vehiculat minciuna că am avut mai multe numere la mașină: da, au fost mai multe, adică exact două, unul pe față și unul pe spate, așa cum aveți și voi.
Atacatorii au mințit că am avut ștreanguri în mașină. Apare și pe o filmare momentul; era doar un sutien negru din dantelă. Chiar dacă vouă vi se pare ilegal, voi purta sutiene și în viitor!
Declar răspicat că în mașină nu se afla nicio lada frigorifică cu gheață, în schimb am avut o toaletă portabilă, așa cum au majoritatea rulotelor. Ofițerul criminalist i-a ridicat capacul pe riscul lui. Acum vă poate confirma aroma.
Bunica mea spunea că dacă te îmbraci în negru te latră câinii! Bunicile au întotdeauna dreptate!
Sunt doamne care mă invidiază inutil! Pe camerele de supraveghere de la Mega Image și de la firmele din zonă se poate vedea clar că am fost singură, că din mașina mea n-au fugit doi zdrahoni!
Indivizi îndelung exersați au făcut alba-neagra cu ambulanțe! Puneți mâna să citiți o carte-două, să nu vi se mai defecteze neuronii de la Facebook!
Specialitatea mea este umorul, dar ce-i mare lucru să schimbi viața omului cu o vocală!
Mulțumesc profesioniștilor din presă care s-au informat și-au relatat corect. Voi da în judecată canalele și site-urile de știri care, după clarificările anchetatorilor din dimineața zilei de 5 iulie, nu și-au șters de pe paginile lor minciunile, calomniile și insinuările! Voi cere despăgubiri și celor care m-au calomniat în comentarii pe Facebook, pe forumuri sau pe Youtube.
Ambulanța pentru Literatură merge mai departe!
PROLOG
Radu Venturian era scriitor de modă veche. Își clănțănea romanele la antica mașină de scris, făcând adesea adăugiri și corecturi în creion, spre disperarea editorilor, învățați de ani buni să primească manuscrise electronice. Recunoștea adesea că râde ca să nu urle și scrie ca să nu pună mâna pe mitralieră. Fără să-i dilueze frustrările, rafalele de la mașina de scris îi mai distrăgeau atenția de la grețurile cotidiene. Toți scriitorii se cred geniali și vor să fie citiți. Dar… să nu-i împușcăm! Mor singuri! De foame, de tristețe, de prea multă adrenalină, de bătrânețe… Ideile lor, trăznite sau delicioase, pun în mișcare o întreagă industrie! Tipografii, librării, criticii literari, editurile, târgurile de carte, o uriașă afacere este vie datorită acestor entuziaști.
Primise în păstrare de la o prietenă, Arina Cuțitaru, psiholog cu firmă din alamă și cabinet pe strasse, zglobie nevastă de popă, un manuscris dactilografiat mecanic și câteva notițe scrise de mână, într-un dosar.
Se bucura că nu este unicul nebun ce mai folosește minunatele scule ale unor epoci apuse. Arina îi sugeră că este un document confidențial. Îl rugă să-l păstreze, pentru o vreme, să-l mai protejeze pe părintele, să nu facă apoplexie dacă îi pică întâmplător sub ochi. Curiozitatea îi dădea ghes și, Radu, prieten și confident al Arinei, se gândi că nu se face gaură-n cer dacă aruncă un ochi. Scriitura îl captivase. Fragmente din romanele lui i le citea Raliței, vecina cu doar citeva clase primare care-i făcea menajul gratuit, și care-l adora pentru nonșalanța cu care-și potrivea cuvintele. Povestea din manuscrisul Arinei, fiind oarecum confidențială, Radu o așteptă pe Ralița să plece, apoi o citi lui Mark Twain, câinele lup meloman.
Telefonul sună. Era banca: mesajul lunar prin care-l anunța c-a întârziat iar cu plata ratei. Brusc indispus, aruncă mobilul și-ntinse mâna după… La dracu! Manuscrisul dispăruse! După uluirea de moment și două ore de enervare, descoperi hoțul pe camerele de supraveghere: afurisitul de Mark îl dusese la el în cușcă și-l păzea hotărât, ținând botul și labele din față pe el! Măcar de nu l-ar băloși prea tare!
O sună pe Arina să-i povestească neașteptata pățanie, dar aceasta nu se prăpădi de grija manuscrisului, astfel că se relaxă și Radu.
La Boema 33, aproape de Romană, umbla o bârfă printre literați, că ăl mai celebru scriitor al patriei, când plonja-n depresie, uitat de adulatori, posta fotografii cu pisica personală pe Facebook și audiența o lua razna. Cum își cam neglijase fanii din online, alergând de la un târg de carte la altul, neavând pisică, Radu postă filmulețul infracțiunii canine pe Youtube, înregistrare fără sonor la care inseră Still Loving You de Scorpions. Se culcă înjurându-l pe Mark. Avea motive întemeiate să-i poarte pică blănosului, acesta având mai mulți urmăritori pe Facebook și Youtube decât el, ăl mai mare scriitor în viață, proclamat de Ralița.
Să nu judeci oamenii decât după fapte! Dar cel mai bine este să nu judeci!
Eram în Ambulanță, în curtea secției 3, cu spatele la stradă, unde cei foarte mulți scandau lucruri incredibile. Cred că unii erau veniți de la mitingul din Piața Victoriei și nu aflaseră… ce se dă aici, așa că ba strigau de Dragnea, ba de Iohannis. Trecuse de trei dimineața și cei ce dăduseră declarații ieșeau de la audieri. Ele erau radioase, își arătau performanțele obținute pe Fb. Ei mă priveau cu indiferență, de parcă am coborât întâmplător din același tramvai.
La un moment dat, o tipă vopsită blondă a venit glonț spre mine. Am dat drumul la telefon, luând poziție de contraatac. Primisem destul, eram hotărâtă să dau!
– Eu am văzut de seara trecută că sunteți o femeie de treabă. M-ați făcut să râd! Să știți că n-am declarat nimic împotriva dumneavoastră! Nici surorile mele n-au declarat împotrivă. Puteți să verificați în declarații, mă cheamă F. C. Îmi pare rău de ce v-au făcut idioții ăștia! Mint de sting! Țigănime! Ce să le ceri?!
O spunea cu tot sufletul. Atunci am recunoscut-o. În urmă cu o seară eram la stop. Ea bea bere pe treptele unui magazin, împreună cu alte femei. Doi băieți răsăriți erau pe trepte la magazinul vecin.
-Sunteți doctoriță? Furați copii cu Ambulanța, doamnă?
-Nu doamnă! Sunt scriitoare!
-Și de ce conduceți ambulanța?
-După ce o înscriu în circulație voi vinde cărți din ea.
-Aveți copii?
-Da, doi!
-Luați-i și pe ai mei!
-Păstrați-i dumneavoastră și iubiți-i!
-Ne bate! Ne bate! – au strigat ei. A rupt mătura pe mine! – a întărit unul dintre ei.
-Copiii trebuie să fie iubiți, nu bătuți! – am spus eu și am parcat pe celălalt trotuar, la Șahin, unde am și dormit.
Această doamnă nu s-a lăsat atrasă de vortexul emoțional, nici de dorința de a primi like-uri. Așa a considerat ea că este drept. În schimb, un domn ce se recomandă drept scriitor, comentează pe Fb că am găsit ce-am căutat, fiindcă m-am dus să-mi promovez cărțile noaptea, la Gara de Nord, cu o ambulanță cu numere roșii.
În port acostau câte 80 de vapoare zilnic. Veneau încărcate cu piatră pentru pavaj, coloniale și mătăsuri chinezești și plecau încărcate de grâne, cherestea și articole de fierărie. Agenții navali, misiții și angrosiștii de cereale nu-și îngăduiau răgaz până la apus. Peste 6.000 de căruțași și hamali fără număr făceau ca furnicarul din port să lucreze sincron pentru prosperitatea orașului.
Lăsarea nopții îi găsea pe toți în cârciumi, cluburi, cazinuri și bordeluri, alte afaceri, alte încordări. Israilite, ucrainience, polci, moldovence, unguroaice ori nemțoaice veneau la Brăila, cazându-se în stabilimentele cu felinar, cu gândul la portofelele domnilor. Dacă nu știau din experiență, aveau să afle aici că generoșii nu sunt frumoșii ori bogătașii ci stârpiturile și burtoșii. În evidențele Poliției de moravuri erau înregistrate riguros și fotografiate artistic, de le-ai fi putut crede doamne din lumea bună ori actrițe. Atâta timp cât își plăteau impozitele și făceau vizita săptămânală la doctor, nu aveau nicio apăsare. În meserie intrau foarte puține localnice, și acestea, doar din Islaz sau Vatra Veche[1].
Se mai întâmpla uneori ca un negustor să vândă o pereche de boi ori toată recolta de grâu și după ce bea adălmașul în două-trei cârciumi, să se ducă cu teșchereaua plină, lăudându-se la fetițe. Buzunărirea clienților aproape că intra în fișa postului, multe dintre fete fiind racolate de Siguranță.
A doua zi, descărcat de vlagă și ușurat la pungă, plângând amarnic la ușa parchetului, reclama că a fost jefuit. Cazul era prelucrat la ziar, iar păgubitul își mai încasa și câte o bătaie de la neamurile soției. Dacă se ducea să depună plângere a doua oară, ținea zile întregi prima pagină din ziar, evident, fără a atinge gloria regelui. Probabil așa s-a născut expresia fu*ut, bătut și cu banii luați!
Timp de trei ani, ziarele nu mai aflară nimic concret despre Terente. Reîncălzeau musacaua cu știri lipsite de consistență, dovezi ori confirmări oficiale. După multe bâjbâieli, varianta cea mai vehiculată era că proscrisul haiducește în Bulgaria ori în Serbia.
Orașul își ducea viața aproape monoton. Paritatea leului la Bursa de la Paris se ținea la 9,50.
La Francez, ca în fiecare seară, discuțiile se întețeau:
–Prefectul Răducan iar a făcut-o de oaie! Probabil că se visează un Terente al prefecților! Abuzurile lui țin fruntea ziarelor. Ori e pe mână cu Clony și cu Stănescu, ori e tembel! – fu de părere Theo Lichiardopol.
–Ultima ispravă, închiderea clubului de la Sfatul Negustoresc l-a făcut profund antipatic tuturor.- completă și Damian Popescu. Are dreptate avocatul Radu Portocală să se dezică de el, acuzându-l că îndepărtează din neghiobie și pe puținii simpatizanți ai partidului liberal din rândurile comercianților. Ieri mergea singur, la pas, pe Regală. Vorbea cu sine ori cu un interlocutor nevăzut, se răstea la muște, gesticula violent, își repezea bărbia înainte ca în secunda următoare să scuture capul a negare. L-am privit o vreme și mi-a inspirat milă.
–Milă de noi, căci un astfel de bezmetic ocârmuiește orașul! – preciză Jon. Ieri l-am văzut și eu, se înjura în oglindă la toalete, la Clubul Regal. I-am zis să își ia seama, că-l reclamă careva că-i diliu și-l ridică poterașii de la Mărcuța cu duba, în cămașă strânsă la mâneci.
–Se leagă!- se dumiri Popescu. Umblă vorba c-a fost chemat pentru săptămâna viitoare să dea socoteală la cabinetul Primului-Ministru. Repetă discursul ce-l va ține la Guvern!
–Halal scuză!- se hlizi Lichy. Să-l văd pe unde mai scoate cămașa! Cât i-a stat Porcul reazem, a fost leu-paraleu. Acuma, că a crăpat ministrul, să văz cine-l mai ține-n brațe?!
–Știe careva cât au furat ăștia doi din banii colectați cu japca de la țărani, ca să ridice Palatul Agriculturii? – întrebă Jon Eremie.
–Știind ce sume pretinde ministrul Constantinescu-Porcu drept mită, putem să ne facem o părere.-interveni Popescu.
–Umblă vorba că zănatecul de Răducan a comandat statuie Porcului, s-o proptească pe Calea Călărașilor, în fața Palatului, când acesta va fi gata.- îi informă Lichy.
–Doar nu suntem noi blestemați, să facem statuie la Brăila celui mai corupt politician din toate timpurile!-se enervă boierul Eremie. Ați uitat afacerea cu exportul prohibit? Un evreu a intrat în audiență la Ministerul Agriculturii să solicite o licență de export. Porcul se lăsa greu, așa că evreul îi oferi mită un milion, asigurându-l că n-o să afle nimeni. Dă-mi opt milioane și poate să afle toată lumea![2]– a venit scurt replica ministrului.
Bărbații izbucniră în râs dar Adler, absent, nu-și găsea locul. Citea Cuvântul și parcă avea furnici pe scaun. Avea o neliniște, un presentiment… Ceva neplăcut era pe cale a se petrece și nu știa de unde vine primejdia. După un vechi obicei, citea gazeta începând cu ultima pagină.
–Iorgule, întoarce ziarul îndărăt, la prima pagină…-i se adresă comisarul Apostolescu. E acolo un articol, Calamitatea dobânzilor enorme. Zugrăvește perfect motivele pentru care lumea considera că un bancher bun este doar un bancher mort!
–Rog a mă scuti…- zise Adler fără chef. Nu-s eu vinovat de rateurile comercianților…
–O fi curat ghinion, Iorgule! Ce să-i faci? – zise comisarul mieros. În oraș activează 13 bănci, număr nefast ce apăsa și mai mult pe proasta reputație a acestora…
–Apoi, Lichiardopol, Jon și Damian sunt acționari la Banca Portului! Suntem în aceeași barcă! Eu sunt doar director! Pentru venerabilii acționari iau șapte piei de pe negustor…- se scuză el.
–Bravos! Șapte piei, ca de pe bou! – răbufni Popescu.
–Iorgule, n-am treabă cu Banca Portului! – preciză comisarul. Eu pe tine te vreau spânzurat! Ține minte! Eu nu-mi stric rostul din poliție, ca să devin proscris! Dar, roagă-te pentru sănătatea mea! Dacă voi afla că am o boală incurabilă, te feliez mărunt și te dau hrană la pești! Precis, Dumnezeu mă va lua în Rai, fiindcă am scăpat lumea de-o dihanie ca tine!
Toți știau povestea, bancherul se judecase cu sora comisarului, văduvă de război și câștigase procesul mituind pe judecător.
–Cum spun marinarii, gheață la mal!– suspină Jon Eremie ca să schimbe vorba. Crimă, naufragiu, bandă arestată, avion căzut în mare ori măcar o sinucidere, tapetează prima pagină, dar, în lipsa regelui, ziarele nu mai au tărie în slovă.
–Gazetarii sunt în impas, Terente-i dispărut, tirajele sunt în picaj, contractele de publicitate se tot subțiază. Groaznica nenorocire, iată ce titlu jenant sub care forțează senzaționalul relatând despre incendii, menajere hoațe, soți violenți ori bătuți de neveste, diverse infracțiuni domestice cari nu reușesc să rupă gura târgului. – fu de părere și Damian Popescu.
–Urmăresc știrile despre escrocheriile cu grâu ale evreilor Abramovici și Hatcioff, fiind direct interesat, dar cu entuziasm moderat.- zise Lichiardopol.
–Normal, vrei să vezi ce condamnare primește Spiru! – i-o servi bancherul, făcând aluzie la procesul pentru speculă cu făină în care erau inculpați Spiru Lichiardopol și deputatul liberal Leonte Moldovan, alături de evreii Grossman și Abramovici.
Damian Popescu, partener de afaceri cu Theo Lichiardopol, schimbă iar cursul discuției:
–Atât de disperată este lipsa de știri, încât, neavând cu ce să umple prima pagină, ziarul Cuvântul[3] relatează pe câțiva cuadrați[4] despre disputa dintre domnul Abramovici din strada Plevnei și concubina sa pentru o… canapea. Articol se învecinează pe spații la fel de generoase cu furtul unui fulard[5]. Lui Hamlet, ce va urma să joace la Teatrul Comunal, i se dedică un spațiu egal cu al canapelei! Poftim! Vedeți! Așa-i croit acest oraș: să dea bine cu nevasta la teatru și să se dea bine cu pațachina[6] pe canapea!
–Punând cap la cap sumele obținute de Terente din jaf și haiducie, se poate aproxima undeva la 300.000 de lei, sumă obținută de escroci dintr-o singură lovitură cu grâne! – constată boierul Eremie citind și el dintr-o gazetă. La fel de productive sunt menajerele ce fură din casele stăpânilor. Ca să vezi! Sanda Chirciu a furat din casele a trei negustori la care făcea menajul. Fără a avea o estimare a pagubei totale, autoritățile au recuperat doar un inel cu briliant evaluat la 80.000 de lei.
–Se vede treaba că nu sunteți la curent cu afacerile serioase! – concluzionă Lichy. Are balta pește este proverbul cel mai potrivit în acest caz: 600.000 de lei a tras lejer menajera directorului de la Pescăriile Statului. O sumă colosală sustrasă în mod silențios!
–N-ar fi fost descoperită niciodată, dacă un vecin nu reclama la Poliție că un ins fără ocupație trăiește de ceva vreme pe picior mare, cu lăutarii după el. Ancheta a stabilit că suspectul este concubinul menajerei, care la rândul său își cumpărase o casă cu 130.000 de mii de lei pe care-o mobilase cu cheltuială. – îi informă comisarul Apostolescu de la judiciar.
–A recunoscut? – întrebă mirat Popescu.
–Presată prin metode specifice, femeia a recunoscut că sustrăgea aceste sume de sub nasul directorului, fără ca acesta să observe lipsa lor.
–Ce expresie concludentă: presată prin metode specifice! – se hlizi Adler. Nu zău… Și mai ziceți că-s ticăloși bancherii…
– Sub aspect valoric, sumele capturate de Terente pot fi considerate modice în raport cu alte lovituri. După capturarea banditului Gheleșanu din Topleț, la anchetă am descoperit la acesta o avere de 2.000.000 lei strânsă din jafuri și tâlhării.- completă comisarul – fără a se sinchisi de sarcasmul bancherului.
–Ca pericolul social, presa ține să arate că regele este detronat în mare forță de Omer[7], banditul turc arestat la Constantinopole după 30 de ani de activitate. Bilanțul banditului turc se ridică la 43 de crime și 160 de jafuri.- citi Popescu din gazetă.
–O știre cu potențial este destituirea lui Gologan, șeful Siguranței, și al adjunctului, Theodorescu, dovediți pentru luare de mită, tăinuire, favorizarea infractorului; au fost trimiși în judecată. Putem zice pe bună dreptate, un Gologan de doi bani! – oftă comisarul Apostolescu.
–De-ar fi singurii corupți din Siguranță! Și comisarul Bogdănescu a primit condamnare penală de la Tribunalul de Apel. De-ar avea onoare și-ar da demisia! Un derbedeu…- zise dezgustat boierul Eremie.
–Dar de Primărie, ce părere aveți? Afacerea Macaraua, legată de achiziția unui utilaj pentru Uzina de apă, arată că în afacerile cu bani publici toate-s vechi și nouă toate. Deși referatul înaintat de către inginerul Grossu prezintă că respectiva macara se putea achiziționa cu 18.000 lei, Primăria o comandă Șantierului România, condus de comandorul Enescu, abonat la țâța statului pentru 50.000 lei. Să scobiți și aici, comisare! O să găsiți și altele mai groase! Sau la Primărie n-aveți verde să cercetați? – insinuă Popescu.
–32.000? Modest coane! – zâmbi Lichy. Poftiți să vă uitați la sumele votate de Consiliu în cazul pavajului de pe bulevardul Carol între Gării și Regală! 4.400.000 lei, în condițiile în care piatra vine gratis ca balast pentru vapoare. Ca să nu mai vorbesc că pe Transilvaniei, pentru câteva sute de metri sare de 6.400.000 lei!
[1] Vatra Veche – vatra peste care se ridicase comuna Nedelcu Chercea, în prezent cartier al orașului.
[2] Întâmplare antologică ce a făcut vâlvă în epocă, întărind porecla Porcul.
[3] Cuvântul din 12 ianuarie 1925
[4] Cuadrat, cvadrat, quadrat-Unitate de măsură folosită în tipografie pentru lungime, egală cu 18,04mm
[5] Fulard-fular din mătase
[6] Pațachine-fetele lui Pațac, care importase primele prostituate de la Viena pentru un bordel pe Bulevardul Elisabeta.(informația ne este transmisă de Radu Beligan, sursa primară fiind Victor Eftimiu).
[7] Caz relatat pe prima pagină în ziarul Cuvântul din 13 ianuarie 1925.
Doina Popescu Brăila 