Inimă largă

Fragment din romanul Comisia Zurich, autor Doina Popescu-Brăila

Şi azi în şură, mâine în fundu’ grădinii sau la bordeiul de la bostană, au început teleleicile satului să-l îndulcească. Răducan, chipeş croit, ars de soare, cu ochi limpezi şi verzi, să te bage-n boală şi un râs frumos, de dulău tânăr ce se ştia în mare putere, n-a refuzat nicio muiere; pesemne că avea inima bună! Care-i ţinea calea, pe care o mai nimerea el la loc umbrit, de atâta hărnicie, a ajuns Răducan minunatul satului. Acuma–dacă a isprăvit şi vădanele şi nevestele–năzdrăvanul, cică le-a făcut şi pe fete curioase. Şi mai era căutat şi de muierile nesătule din Gura Gârluţei. Iar cu gândul–ce să mai vorbim!–păcătuiau muierile din toate satele roată, pe unde se dusese vestea, doar-doar le-o ieşi norocul în cale. Dar nu le era-n drum şi rămâneau, bietele, numai cu jindul. Acuma, ce vină să le faci, dacă ghinda de acasă nu se potriveşte cu ştiuletele din târg? Şi la o urmă, uite, aşa-i o vorbă pe la noi. Adică, cine poate, oase roade! Da’ se vede treaba că flăcăul dăduse-n lăcomie şi se cam întrecuse cu gluma. Deja bărbaţii din sat nu mai puteau intra pe uşa birtului de aşa minunăţie de coarne, ce le rostuise harnic, Răducanu! Numa’ Iani, un bulgar pleşuv, pirpiriu şi gălbejit, socotea pe Răducanu după alt abac, numai de el priceput. Nea Ion, văduv de mult timp şi, deci fără nicio pagubă din partea Răducanului, îl tăbărî pe Iani.

–Bre, Iani, bre, am auzit că Răducan îţi pune coarne, bre n-auzi!

–Măi, să fie! Mari, îs coarnele celea, nea Ioane?

–Mari, bre Iani! Mari de tot!

–Ei, nea Ioane, dară, atunci îs taman bune!

–Bune la ce să fie, bre Iani?–întreba nea Ion, fără să-şi creadă urechilor.

–Prima şi prima, îs faine la chelie! Să nu mai am bostanu’ chiar golaş!

–Eşti tare, nene! M-ai făcut marţ! Asta-i prima! Da’ a doua?

–Păi, nu vezi, că m-a făcut mama din sărăcie şi, uite-s aschimodia satului? Năzdrăvanele alea de coarne mă mai înalţă şi pe mine oleacă. Acuma sunt şi eu mai falnic. Deja, mă bagă lumea în seamă, se învredniceşte să stea în poveşti cu mine. De bună oară, chiar mata–recunoaşte franc–că e întâiaşi dată când îţi prăpădeşti bunătate de vreme cu mine. Şi la alt fel, adică, socoţi că tata cerbul o fi un oarecare?! Nea Ion, crezând că amărâtul n-a înţeles bine, că de, bulgar fiind, putea pricepe vorbele în chip pocit, se simţi în drept să se explice.

–Bre, Iani, copchilu’ ăsta mic, Romică, ăsta, nu-i al tău, bre creştine! Uite, frate, cum se izbeşte la fix, Răducanului! Uite-te la ochii lui drăcoşi! Leit Răducanu, pe legea mea!

–Zău? Ptiu… Să fie adevărat? Ei, drăcie? Eşti precis, nene?

–Sigur, Iani. E treabă cunoscută. Tot satul ştie. Întreabă pe care vrei: o să-ţi spuie la fel. Ştiu toţi!–şi creştinii şi babele şi ţâncii.

–Ei, atunci, să fie Romică sănătos. Uite, o să am şi eu un flăcău arătos. Brava mie!

–Bre, Iani! Eşti capiu, rău! Nu pricepi, bre, că mucosul nu-i al tău?

–Nea Ioane, aicea greşeşti rău, rău de tot. Îţi spun din capu’ locului, să n-avem vorbe la sfârşit! Io sunt grădinar, mă cunoşti. Neam de neamu’ meu, zarzavagii de când ne ştim. Eu o singură lege cunosc. Tot ce creşte în grădina mea, e al meu! Să-ţi fie limpede, bre, nea Ioane, şi ţie, şi la tot satul. Cu babe şi cu ţânci cu tot!

–Bre, creştine, te înşeală nevasta, bre!–nu se lăsă nea Ion, pe care îl treceau apele.

–Ei, aveţi voi o vorbă isteaţă, la români. Cică, Dumnezeu, drăguţul, la toată barza chioară face cuib!

–Ei, şi? Ce-are a face barza cu nevastă-ta?

–Păi, cam are. E nevastă-mea frumoasă?

–Este, bre Iani.

–E focoasă? Are tot ce-i trebuie la o muiere?

–Are, bre Iani, dar mă ia de cap, nu pricep: ce are nevastă-ta cu urâta de barză?!

–Da’ tu nu gândeşti, mă, nea Ioane? La câtă secărică vărs io în cimpoi pe fiece zi, nu-i cinstit să grijească şi de nevastă-mea cineva? Că şi tu ai recunoscut că-i frumoasă şi nu-i de lepădat. De ce să n-o vrea Răducanu şi pe nevastă-mea? Ce, la o adică, altele-s mai cu moţ? Chiar mă necăjeşti! Parcă io ţin vreo slută-n bătătură. Ce dacă-i chipeş Răducanu? Şi nevastă-mea-i soi, şi încă, cum! Nea Ion se crucea, săracu’, de ce-i auzeau urechile. Zise moale, la o urmă:

–Eşti dus pe arătură, bre, zarzavagiule! Alţii, în locul matale, îşi cam ascut cosoarele, frate!

–Nea Ioane, io gândesc, că te cam gălbeneşte oftica! Mi-a zis mie odată baba Frusina a lu’ Alionte Şchiopu, că până să-ţi pui sculele-n pod, erai ştiut de futăciosu’ satului. Cum s-ar zice, eşti cuminte, precum jaba de căţa c-un dinte, nene! Aşa că unge-ţi clanţa, nea Ioane, şi cântă voios la altă masă că la mine n-ai niciun spor!

Ceaușescu- istorie cu năbădăi

Zâmbi unui gând. 1971… parada şahinşahului şi fabuloasele sărbători cu ocazia a 2500 de ani de la victoria lui Cyrus cel Mare. Şahul organizase o festivitate între 12 şi 16 octombrie 1971, în tradiţia parshi, în corturi fastuoase, ca mândru urmaş al glorioşilor şahi ai Imperiului Persan. Ce nu ştia multă lume, era că festivităţile erau un omagiu secret adus lui Farah.

Paradele spectaculoase de războinici–ce reconstituiseră 2500 de ani de istorie a monarhiei persane prin uniforme, arme şi care de luptă–au fost programate chiar de 14 octombrie, ziua de naştere a reginei. Şi aceasta, într-o lume primitivă în care femeia nu valorează nici cât o capră ori o baniţă de năut!

Sărbătoarea, uimitoare prin punerea în scenă, demnă de o superproducţie cinematografică, organizată impecabil, în mod cinstit, ar fi trebuit să aducă şahinşahului Premiul Nobel pentru Pace. Reuşise performanţa să reunească reprezentanţi ai tuturor religiilor şi ai tuturor sistemelor politice. Duşmani istorici, arabi şi evrei, monarhi şi lideri comunişti, înalţi clerici, de la catolici şi mormoni la mahomedani, au participat împreună cu şahinşahul şi regina la inaugurarea de şcoli şi spitale, spectacole, parade şi seminarii.

Gândind cu inima, Reza Pahlavi dispuse ca în poziţia cea mai apropiată de cortul său să fie instalat bunul sau pretin, Nicolae Ceauşescu, preşedintele României. Cortul ruşilor fu instalat –cu studiată indiferenţă– la patru, cinci amplasamente distanţă. Şi, ca şi când n-ar fi fost destul, la parada grandioasă, Ceauşescu fusese plimbat în caleaşca celebră cu care se deplasase tătuca Stalin la istorica întâlnire din 1943, atelaj care se păstrează la Muzeul din Teheran.

Ce stupoare pe ruşi! Evident, sovieticii considerau că aceste onoruri li se cuveneau lor. Se iscase un scandal diplomatic de proporţii, căci Ceauşescu era un nume care deschidea mai multe uşi la cancelariile vest-europene decât reuşise vreun lider de la Kremlin de la instalarea Cortinei de Fier, şi nu era prima dată când erau fentaţi cu nonşalanţă. Şi ce umilinţa pe ruşi, când el, Ceauşescu, amânase dezinvolt Congresul al-X-lea al Partidului, în 1969, implicit şi invitaţia lui Brejnev, cu aproape o săptămână! De ce? Turbare! Ca să-l primească pe Nixon, întors din Pakistan, să îi medieze dezgheţarea relaţiilor cu chinezii. Timp în care relaţiile Beijingului cu Moscova erau în colaps. Situaţia deveni nedigerabilă pentru sovietici. Ceauşescu nu mai era o simplă… pietricică în pantofi! Ambasadorul U.R.S.S. se făcu… Volgă şi veni să ceară explicaţii. Şahinşahul, bine dispus, între două glume cu Iosip Broz Tito şi principele Rainier de Monaco, făcu o plecăciune cu capul, îşi lipi palmele în dreptul pieptului şi zise:

–Aceasta a fost voia lui Allah! La noi, Allah este în toate. Rămase zece secunde cu capul în piept şi când ridică privirea senină, aparent nevinovată, rusul vexat şi ciudos, pregătea o replică grea, usturătoare. Nikolai Pogornâi, Preşedintele Sovietului Suprem, numărul doi în stat după Leonid Brejnev, secretarul general al P.C.U.S., interveni relaxat şi destinse atmosfera:

–A, dacă este voia lui Allah, atunci se schimbă situaţia! Excelenţă, vă rog să-l scuzaţi pe ambasadorul nostru, dar e ateu şi înţelege mai greu dorinţele lui Allah!

Buna dispoziţie se reinstală în chip firesc. Regina îi mulţumi din priviri lui Pogornâi–de altfel, singurul ei prieten adevărat, pe care îl avea în viesparul comunist–pentru depăşirea cu eleganţă şi umor a incidentului care ar fi putut compromite toate strădaniile ca evenimentul să decurgă impecabil.

Ambasadorul rus se sufoca:

Ceauşescu câştigase din nou!