Freamăt la Capșa lui Camil


Freamăt la  CAPȘA[1]

Fragment din romanul ”Terente-Zodia zmeilor”

Ca să poți trece senin prin viață, ai nevoie de chiloți de tablă, să-și rupă dinții cei ce te mușcă de fund dar, mai ales, să mai atenuezi câte un șut în dos primit de la soartă.

De peste patru ani ziarele din țară ori din lume își sporeau câștigurile pe spatele banditului lipovean numit regele bălților ori voievod peste stufărișuri.

     Aceeași sete de senzațional și aceleași hiene de presă acționau la fel, pe toate meridianele. The New York Times, Daily Mail, Corierre della sera ori ziarele pariziene, ori de câte ori le scădea tirajul, trimiteau reporteri în România, îndeosebi la Brăila, să afle picanterii la fața locului, să-și incite abonații cu isprăvile teribile ale faimosului bandit român, acest nou Rasputin care uimise lumea prin îndrăzneala și virilitatea lui.

 La Capșa, în aerul străveziu de țigară, amestecat cu parfumuri subtile, obișnuiții casei beau marghiloman sau cafele turcești în felegene[2], răsfoind gazetele.

Provincialii, deși aveau acea cutezanță dată de o anume greutate a pungii, erau reperați de ochii versați ai chelnerilor. Emoția de-a călca peste pașii lui Caragiale ori Eminescu, fără intenția ori putința de a-i astupa, îi ținea stingheri, pe marginea scaunelor, ca și când, dacă ar fi șezut mai pe mijloc, ar fi nimerit pe tăciuni încinși ori în vreo nevăzută pioneză.

Pe prima pagină la Universul, la Dimineața, ca și pe buzele tuturor, era același nume: Terente!

Gramofonul cânta în surdină valsuri vieneze. Pendula de podea vestea că-s ceasurile nouă și jumătate. La masa din dreapta intrării își citea gazetele un bărbat feciorelnic la trup, puțin adus de umeri. Virând puțin pe stânga, ședea într-o postură nonșalantă pe scaun, dovedind o veche obișnuință de-a frecventa localul. Avea ochi mici, scrutători și-o privire albastră, limpede, ce-i asigura succesul imediat la femei. Sorbea din cafea ca de obicei, cu gesturi scurte, sacadate, nervoase. Obișnuiții localului recunoșteau în persoana lui pe scriitorul Camil Petrescu. Cucoanele obișnuiau să zică despre el că, să fi fost mai înalt, ar fi câștigat renumele de cel mai chipeș burlac din București. Abia atingând un metru și jumătate, suferea în secret de calicia naturii. Obrăznicăturilor ce încercau să-l privească de sus, le replica că acolo unde alții se cocoață pe portofel, el se înalță pe talent. Înalt ca bradul și prost ca gardul!– era expresia lui favorită.

În isteria generală, creată în jurul banditului din bălți, părea că scriitorul, curios din fire și interesat de tot și de toate, de această dată era singurul neinteresat de subiect.

Un ofițer de grăniceri impunător, cu păr negru, cizme corect lustruite și lanț de aur ce-i trăda un ceas de buzunar valoros, se opri în dreptul mesei sale:

–Îmi dați voe, domnule?- ceru apăsat permisiunea să se așeze.

Literatul acceptă cu o ușoară înclinare a capului.

Din fericire, ofițerul avea glasul sonor și vorba răspicată, astfel că scriitorul, rămas surd din război, reuși să poarte o conversație fără să se enerveze. Majoritatea cunoscuților îl torturau, vorbind șoptit și, faptul că nu-i auzea și nu putea să intre în duelul replicilor îl isteriza. Era o lume a șoaptelor, a aluziilor slobozite discret, din vârful buzelor; imposibilitatea de a le recepta îl scotea din minți.

–Mare noroc avem că banditul își face mendrele între Brăila și Tulcea și nu dă iama și în coconetul bucureștean. Nicio femee onorabilă nu ar mai putea ieși pe strade!- rosti ofițerul.

–Domnule! Te rog să mă cruți! Putem vorbi despre orice, în afară de acest oribil specimen! Se cheltuiește atâta energie pentru înălțarea acestui ins dezgustător… Decât să aflu mistificări și parabole deșănțate despre acest primitiv, prefer a ceti un volum de literatură…

–Vă dau dreptate, domnule! Fiind ofițer la grăniceri, cu însărcinări direct legate de caz, eu pot să vă confirm că multe dintre articolele de presă sunt simple scorneli, ori chiar minciuni sfruntate! Dar, cu cât sunt mai exagerate ori mai nerușinate, cu atât mai vârtos se învârt tiparnițele la jurnale! A tipări ziare cu Tirenti pe prima pagină este același lucru cu a tipări bancnote! Valută forte!

–Aceasta mă enervează și mai tare! Măcelul răzbelului a fost astupat de nerozii, eroii de eri zac uitați în țărâna patriei nerecunoscătoare…

–Adevărat, domnule! – confirmă solemn ofițerul.

–Dacă nu avem bătăi de flori la Șosea ori alte frivolități mic-burgheze, scuturăm bandiții de păcate, transformându-i în răsfățații momentului. Să deschizi o gazetă pariziană și, cetind despre România, în loc să găsești detalii despre certele valori ale patriei, despre marii noștri romancieri, de pildă, toți scriu despre un brigand ce necinstește casele cetățenilor. Fleacuri, fleacuri

Ofițerul zâmbi pe furiș. Era cunoscută nemulțumirea romancierului pentru palida recunoaștere a meritelor sale, pentru câștigurile infime și incerte din scris, el văzându-se ca pe cel mai important scriitor în viață. O tânără scriitoare, din șirul lung al pătimașelor lui iubite, îl vedea ca pe un soare, așa cum se vedea și el de altfel; dar această satisfacție era prea măruntă pentru orgoliul lui.

–Dacă sunteți interesat să scrieți un roman despre Tirenti, prin funcția pe care o dețin, lucrând zi de zi la caz, je peux vous donner des informations de première main. L’information chaude, naturellement[3]

–Domnule ofițer! Regret că, deși am discutat îndelung, nu m-am făcut pe deplin înțeles! Îl detest pe acest individ din rărunchi și orice discuțiune legată de numele lui o consider agasantă și trivială!

–Dar acest roman se va vinde ca pâinea caldă și dumneata te vei îmbogăți pe loc! Tirenti-Noul Rasputin! Un noroc pentru orice scriitor!

Nu poți face sită de mătase din păr de câine!– zicea un sergent pe front. Literalmente, nu mă pot imagina șezând la birăul meu și scriind despre machinațiunile acestui tâlhar de sentimente, Don Juan de stufăriș sau cum i-o fi mai zicând presa de scandal! Departe de intențiile și pretențiile mele de-a cuprinde acest subiect frivol între copertele unui roman; ar însemna să-l iau în serios și să-l girez cu autoritatea mea!

–Sunteți liber să vă alegeți subiectele, dar substratul afacerii este complex și incitant. Dumneata, mare scriitor, te zbați în lipsuri și neajunsuri, iei totul pe cont propriu și pe risc propriu, așa cum se zvonește că intenționezi să procedezi cu viitoarea dumitale gazetă, Cetatea literară! Ori statul pune la bătaie sume amețitoare, carevasăzică peste un milion de lei[4] până la acest moment, supt pretextul prinderii lui Tirenti. Înțelegi dumneata de ce se pun atâtea machinațiuni în cârca banditului? Așadar, capii armiei române au găsit ciolan gros și rod cu folos. Banii se scurg hoțește, jucându-se prin casinouri și plimbând amante la Paris, apoi totul se trece în contul lui Tirenti. Știi dumneata bunăoară cum se hrănesc poterele alcătuite din jăndari, infanteriști, grăniceri și oameni ai Siguranței, Poliției ori ai Marinei Militare? Numai în satul Carcaliu s-au rechiziționat câte două găini grase din fiecare gospodărie, iar cârciumarilor li s-a luat vinul fără plată pentru îndestularea până la beție a oamenilor statului, în timp ce banii se cheltuiesc pe cărți poștale cu fotografia lui Tirenti. 2.000 de lei a încasat fotograful Klein pentru 200 de cărți poștale, adică exact suma cu care s-ar fi putut cumpăra 400 de pâini ori 200 de litri de benzină.[5] Deși s-a cheltuit o sumă colosală, nu se știe cum, pentru hrana trupelor de urmărire, mii de pâini s-au luat de la brutarii brăileni pe bonuri de mână, semnate de șeful Siguranței, Guță Dumitrescu. Bieții brutari au adunat câte un sertar plin de bonuri, dar n-au văzut nici măcar o para. La fel stă treaba cu achiziția, pe bonuri, de zahăr, untdelemn, slănină, funii, gaz ori catran și nici acești negustori păgubiți nu întrevăd vreo speranță ca statul să le astupe paguba. S-au făcut discuții și s-au pus mari speranțe în urmărirea din aer a bălților. Planul a fost aplaudat ca genial, astfel că a fost adus sublocotenentul Frumosu cu aeroplanul. Entuziasmul a fost maxim și autoritățile militare îl vedeau gata prins, anunțând gazetele că este chestiune de ore ca banditul să fie capturat. Dar după un raid, ce să vezi, aparatul de zbor s-a defectat, optimismul a zburat. S-au pus în joc 1.620.000 de lei pentru prinderea lui Tirenti, sumă cu care echipezi o armată întreagă. Dar unde curg banii? Urmărirea se face cu bărci, motoare și șalupe rechiziționate de la pescari ori de la Pescăriile Statului. Marina Militară a adus pentru urmărire vasul Maican și două șalupe, dar stau trase la mal, la Liman, fără combustibil.

La Carcaliu au fost rechiziționate 200 de bărci și lotci de la săteni, blocând activitatea de pescuit și ducând satul în foamete și sărăcie. Alte 40 de bărci au fost luate de la Dăieni și Ghizdărești. Pe malul stâng de la Arapu și Ghecet și pe malul drept al canalului Măcin de la Ghecet la Ostrov se patrulează doar cu două-trei șalupe ale statului, în rest cu lotci și șalupe rechiziționate. Jean Matzukis, cel ce are casa pe bulevardul Cuza, colț cu bulevardul Sânta Măria a fost solicitat și el cu vasul său să dea o mână de ajutor. Având prieteni suspuși la comenduire, el primește de cinci ori mai mult carburant decât consumă. Să vedem cât îl mai ține curajul: Tirenti i-a trimis o scrisoare să-l mai domolească.

Revizorii de la Pescării nici nu mai vor să audă de rechiziții. Interesul lor este să-și scoață pâinea din pescuit, nu să-i plimbe pe acești soldați de vodevil. Îmbrăcați ca niște turiști, cu binocluri de teatru pe piept ori ca actorii de cinema, acești diletanți nu vor prinde pe Tirenti!

–Dacă poți dovedi aceste fapte, subiectul devine interesant…

–Pot! Și încă ceva… Ca să demonstreze că nu toacă atâta amar de bani în zadar, polițiștii tot arestează câte un Tirenti. Întâi, au luat, unul câte unul pe cei trei pescari din Carcaliu ce poartă numele fugarului. Găsind că nu-s destul de îndrăzneți ori șmecheroși, au priceput c-au săltat persoana greșită, dar lăcomia de trofee i-a întărâtat pe comandanți să-i mai ție priponiți câteva zile. Apoi, au decis să-i aresteze chiar pe toți purtătorii numelui Tirenti. Așa l-a luat și pe un pescar din Piscul Brăilei. Dezamăgiți că nici acesta nu se potrivea banditului, l-au luat pe Ghiorghi Tirenti, cofetarul din strada Ștefan cel Mare. Înțelegând confuziunea, bietul cofetar și-a lăsat nădragii în vine, să arate că mădularul lui este croit cu mare calicie, așa că n-ar putea să facă vitejiile adevăratului Tirenti. Hotărâți, polițiștii i-au pus cătușele, încarcerându-l alături de alți șapte. Nelecuiți după atâtea confuziuni, le-a cășunat pe un călător din Basarabia, vinovat că purta același nume cu proscrisul. Sărăcia din izmenele acestuia i-a adus scăparea după două săptămâni de carceră.

     –Dar de ce a durat atât să-l slobozească?

–Nu cunosc… Poate nu erau hotărâți dacă, din comisia de evaluare, trebuie să facă parte anatomiști, geometri ori nevestele de seamă din urbe…

–Ai umor, domnule… Poate ar trebui să scrii dumneata cartea… Alte isprăvi nostime mai cunoști?

     –Cea mai năstrușnică operațiune a fost într-o seară, când după mai multe zile de patrulare, o șalupă a Marinei militare l-a arestat pe adevăratul urmărit. Întâlnind o barcă cu țivili, a fost identificat fără greș fiorosul bandit. După mai multe ore de anchetă, s-a stabilit că arestatul era chiar comisarul de Siguranță Mișu Stoenescu[6].

Brusc, licărul din priviri se stinse și scriitorul redeveni posac:

–Dar, m-am jurat să nu scriu nici măcar un rând pe acest subiect în Universul literar! Sunt om de cuvânt și nu voi scrie! Terentiada a devenit o psihoză națională! Se doboară păduri și se risipesc sute de vedre de cerneală pentru a înălța acest individ odios! Bate deja de ceasurile unsprezece! Mai e puțin și se face de prânz. Sunt dezolat, dar trebuie să plec! Sunt așteptat la teatru. Te salut, domnule ofițer!

–Am onoarea, domnule scriitor! – salută grănicerul milităros, ridicându-se și pocnind călcâiele.

Chelnerul încasă nota meseanului ce tocmai se îndepărta și se băgă în vorbă:

–Vă puteți regla orologiul liniștit după conașul Camil: vine la 9,30 și pleacă la orele 11 fix, nicio minută mai târziu.

Ofițerul consultă ceasul cu capac din aur, apoi aruncă privirea roată prin salon. La masa cea mai apropiată, doctorul Daniel Danielopolu îmbrăcat în frac, cu papion vișiniu la gât, se întreținea cu eleganta doctorandă Ana Aslan. Vorbeau cu ton scăzut, ea râdea mult și, dincolo de gesturile lor sans reproche, ochiul maiorului zări acea complicitate în priviri, acel licăr care iluminează din interior pe îndrăgostiți. Erau frumoși și le ședea bine la aceeași masă. Îi contemplă o vreme, fericirea n-o întâlnești pe orice uliță, cei doi erau din aceeași poză, apoi își mută privirea ageră, de grănicer, prin salon. Zări la o masă pe distinsa doamnă Papadat[7], scriitoare celebră mai ales la Paris decât în provinciile românești, flancată de o femeie elegantă și un bărbat chipeș, brunet cu ochi verzi. O salută cu zâmbet larg și-i trimise prin chelner o sticlă de Châteaux Margaux 1894, însoțită de cartea de vizită.

    Spre bucuria lui, fu invitat la masa celor trei.

–Ne-am cunoscut cândva, domnule maior? – întrebă scriitoarea binevoitoare.

–V-am fost prezentat la Cenaclul Sburătorul, pe când prezidați o serată literară. Probabil că nu vă amintiți de mine, fiindcă eram în concediu și purtam haine țivile.

–Regret slaba mea ținere de minte! Un bărbat chipeș ca dumneata nu trebuia uitat. V-o prezint pe buna mea prietenă, Nora Adler! Din păcate, trebuie să plece. Soțul ei este un despot și cea mai banală întârziere poate crea cataclisme conjugale.

Nora se retrase cu un mic regret, sărutându-și prietena și salutându-i silențios pe bărbați, printr-o înclinare a capului. Străinul îi sărută mâna, maiorul își pocni călcâiele.

–Sper că domnia voastră rămâneți să luați masa cu mine! – se adresă scriitoarea maiorului. Chiar eram într-o delicată încurcătură. Ar fi însemnat să alimentez noi și noi bârfe, rămânând la masă cu distinsul don Armando Julio Phellipe Alessandro Valerio Leon Florez de Castilla, reporter însărcinat de cotidienele La Liberdad și Corriere della sera cu daraveli legate de Terente.

–Profit bucuros de invitația dumneavoastră.- zise simplu maiorul.

Apoi, către distinsul nobil:

–Vai, domnule! Atât de mulți bărbați într-unul singur! Sigur că doamna scriitoare s-ar compromite cu domnia voastră la masă! Ar fi ca și cum ar dejuna cu un pluton de grăniceri! Dar slujba de gazetar pare să vă fie foarte la îndemână… Nici n-are rost să mai scrieți articolele. Este suficient să le semnați! Până apucă cetitorii să vă isprăvească numele de buchisit au băut cafeaua, s-a stins pipa, s-a isprăvit timpul de frunzărit gazete și se urnesc la munci.

– Exact din acest motiv, semnez articolele scurt, Felix Zenzero.

–Minunată idee! – suspină grănicerul vădit ușurat.

–Iubită doamnă Papadat, trebuie să vă asumați inevitabilele bârfe – glumi reporterul – fiindcă acum dejunați nu cu unul ci cu doi bărbați chipeși…

–Am văzut că v-ați întreținut cu Camil fără să scoateți săbiile din teacă. – se adresă doamna Papadat maiorului. Adesea este un fel de urs, singur la masă… Este sâcâit de gazetari și-i nevoit să-i repeadă. Uneori are o țâfnă, cum să-i zic… congenitală, alteori este îndreptățit să scape de insistenți. – preciză scriitoarea.

–Și eu l-am agasat puțin, aducând vorba de Tirenti.

    –Nu-i convine concurența nici măcar în amor! Camil se socoate cel mai mare romancier, dar și întâiul cuceritor. Terente este pentru el un fel de competitor… În sinea lui, pesemne-l eclipsează. Mai ales că banditul este și foarte înalt… – accentuă doamna Papadat.

–Să recunoaștem, cei doi pescuiesc în ape diferite: scriitorul atacă iatacele artistelor și scriitoarelor în timp ce haiducul preferă aristocratele, dar își împarte democratic talentul în toate păturile sociale. – zise cu aplomb ofițerul.

–Ai mult umor domnule maior, dar am așa un sentiment, că-i cunoști la fel de bine pe cei doi!

–Pe scriitor îl știu din cărțile lui și din scrisul la gazete. Pe Tirenti îl cunosc chiar mai bine fiindcă, grănicer fiind, fac parte din enormul dispozitiv antrenat în capturarea fugarului. Sunt la curent cu toate isprăvile lui.

–Și eu sunt la curent… Din jurnale… – preciză scriitoarea cu un zâmbet larg.

–E bun înțeles că din jurnale! – chicoti gazetarul. O doamnă care ar sugera că-l cunoaște pe Terente, s-ar compromite instantaneu, lumea gândind întâi de toate la… cunoașterea biblică

Femeia sorbi cu zâmbet din excelentul vin Châteaux Margaux 1894.

–Spuneam și domnului Camil că-s multe scorneli și mistificări. De pildă, este socotit un mare violator dar, în realitate nu face decât să răspundă depeșelor trimise de cocoane prinse în capcana unor căsnicii nesuferite ori, de-a dreptul nefericite. Dacă cocoanele și-ar folosi în iadul conjugal măcar un sfert din inventivitatea utilizată pentru a face posibilă întâlnirea cu Tirenti, căsniciile lor ar fi cu mult mai bune.

–Sugerați că în societatea noastră căsniciile eșuează exclusiv din vina femeilor? – întrebă mirată scriitoarea.

–O, nicidecum, stimată doamnă! Numai la Brăila, dacă socotim banii aruncați de bărbați în cazinuri, cârciumi, în stabilimentele din Șanț, strada Neagră ori ulița Roșie, ori pe alte amante știute numai de ei, am mai ridica un oraș cât Bucureștiul cu toate casele, besericile și edificiile lui. Despre starea de neglijare a femeii de către propriul soț aș putea să vă furnizez materiale pentru romane cât să umpleți o policioară. Și asta ar fi puțin, dacă n-am lua în seamă agresivitatea, sentimentul de posesiune, bețiile, desconsiderarea. Dar, revenind la subiectul nostru, haiducul îi pradă pe negustorii ce încă folosesc ocaua mică, precum în vremea lui Cuza-Vodă, cârciumari necinstiți ce fac rachiu din pufoaică ori răzătură de talpă de bocanc, ce botează vinul și înșală la socotelile pe caiet, că ajung sărmanii să plătească amărâta de țuică la prețul celui mai fin cognac franțuzesc. Un alt exemplu bunăoară este jefuirea unui șlep, proprietatea unor armatori ce nu plătiseră hamalii care încărcaseră grânele. Parte din pradă o împarte cu sărmanii! Ăsta-i secretul lui de nu cade prins: are ajutor din partea năcăjâților pe care-i hrănește și umblă pe ostroave, grinduri și privaluri numai de el știute.

–Dar, deja pricep că acest Terente este un tip aproape fermecător, un adevărat haiduc. Iar dumneata, însărcinat să-l capturezi, se pare că-l simpatizezi pe față!- se miră amuzat reporterul.

–De aproape lucrurile se văd altfel decât de departe!- rosti grănicerul cu tâlc, dovedind că era la curent cu scrierile Hortensiei.

De departe mie-mi plac toți oamenii, dar foarte puțini îmi mai plac când îi cunosc de aproape!– confirmă distinsa doamnă Papadat, făcând aluzie la același citat, care-i aparținea.

–Aveți cunoștință și de alte isprăvi ale banditului, în afară de cele relatate de ziare?- întrebă ziaristul.

–Cât să scrieți un raft de cărți!

–Ascultăm cu atenție! – îl provocă scriitoarea.

–De pildă, într-o zi Tirenti înota pe sub apă cu trestia în gură, așteptând momentul să slăbească vigilența jăndarilor, ca să iasă la mal spre oraș când, un tânăr gătit cu haine din ștofă englezească ce se foia pe faleză, pleosc! – în apă.

Se aruncară mai mulți pescari după el, dar Tirenti, fiind mai aproape, îl scoase iute la mal. În emoțiile de moment, toată lumea a fost bucuroasă de salvarea tânărului și jăndarii n-au prins de veste că salvatorul era vânatul lor. După ce-și recăpătă suflul, băiatul povesti necazul ce l-a scârbit de veață. Însurat de trei luni, tânăra nevastă îl despera că nu-i de nicio ispravă la pat și că ea s-ar fi iubit înainte cu Tirenti și-a fost de o mie de ori mai bine. Salvatorul îl încurajă pe bărbat, zicându-i să meargă acasă fără să-i zică nimic femeii, promițându-i că-n mai puțin de-o săptămână va avea cea mai iubitoare soție. Îl conduse acasă și tot în aceeași zi îi trimise o depeșă drăcoasei neveste.

   Vreau să-ți arăt ce poati Tirenti. Vino la otelul Sankt-Petersburg seara la zece, la etaj, la camera 7. Sî pui parfum făr’ sî te sgârcești!

                                                            Tirenti

Dichisită, parfumată, plecă de acasă la ora târzie, spre oftica bărbatului său, alergând la râvnita întâlnire. Intrând în cameră, femeia i se aruncă uriașului în brațe.

El îi ceru să se depărteze puțin și să facă o piruetă, apoi îi porunci să se dezbrace.

Când femeia rămase complet goală, o privi fățiș, cu obrăznicie, studiind-o în toate locurile rușinoase, până femeia se simți stânjenită. Atunci, Tirenti îi luă toate hainele și i le aruncă pe geam, direct pe bulevardul circulat de lume:

    –Eu nu te pot iubi mai bine decât o face bărbatul tău. Ce-ți face el, face cu tot sufletul lui! Mie îmi ești indiferentă. Dacă insiști, fie! Te pot poseda pentru plăcerea mea, dar apoi te voi arunca pe geam ca pe acele cârpe. Alege!

Femeia smulse fața de masă, înfășurându-se la repezeală, și-o rupse la fugă fără alt cuvânt. Ajunse la timp, căci un geamgiu tocmai își lăsase harnașamentul cu lada de geamuri din spate, pregătindu-se de așa chilipir.

Privind-o de la geam, Tirenti o aplaudă în timp ce își recupera hainele de pe bulevard, strigând după dânsa:

    –Dacă mai faci bărbatului tău ce-ai făcut, data viitoare se va întâmpla în miezul zilei, de 10 Mai, să fie toată lumea pe uliți!

   Și una și mai și: un spărgător de locuințe, află la pont că o văduvă bogată de pe Calea Călărași pleacă la băi. O conduse pe femeie la gară, să se asigure că aceasta se urcă în tren, merse la cârciumă la Tudorache și se ospătă, rase și-o Jamaică să-și întărească curajul și se duse țintă la adresă. Forță un geam la parter, urcă la etaj și aici – ce să vezi! – o cocoană. Hoțul nu se pierdu cu firea, ci se prezentă prompt: Tirenti! Femeia îi căzu în brațe și se lăsă iubită de golan.

Trăgându-și sufletul cât femeia fumă țigara de după, află că respectiva era nepoata proprietăresei și primise cheia ca să ude florile și să hrănească motanul. Hoțul, cu gândul la numele ce și-l însușise, se străduise mai mult decât de obicei; cocoanei îi plăcu nevoie mare! Falsul Tirenti pretinse că vine de la spargerea unei bănci și că-i ostenit peste măsură, voind să tragă un somn, astfel că femeia se băgă în cadă să facă o baie înspumată, în timp ce radioul cânta romanțe. La biserica Sfântul Spiridon bătu de miezul nopții. Hoțul căută în debara două valize și înghesui la repezeală tot ce-i pică în mână, de la lenjerie de cucoane la sfeșnice și argintărie. Ieși pe ușă în pas de vals, cărând cele două valize, cu mare părere de rău că nu putea lua și radioul, mare cât o ladă de zestre.

Ajuns în fața Băncii Naționale, hoțul întâlni o poteră:

–Nu l-ai văzut pe Tirenti?- întrebă jăndarul.

–Întrebați mai bine o cocoană!- răspunse cu aplomb.

Iritat de răspunsul necunoscutului și calculând că, fiind aproape ora unu din noapte nu vine și nu pleacă niciun tren, șeful patrulei îi ceru să deschidă valizele.

Rochiile de damă de-a valma cu chiloți, sfeșnice și argintărie le arătă jăndarilor hramul ce-l poartă dumnealui. Două vâne de bou pe spinare îl făcu pe hoț să povestească toată daravela. Mergând la locul faptei, găsiră pe femeie încă în spuma din cadă, fără să aibă habar de jaful ce se petrecuse în odăile alăturate.

Femeia le spuse jăndarilor că individul este chiar Tirenti, confirmând că este chiar mai vârtos și mai bărbățoi decât umblă vorba. Apoi se dezmetici rapid, cerând să i se dea recompensa ce se pusese pe capul banditului.

Aflând Tirenti de întâmplare, noaptea următoare veni la nepoată, să-i arate diferența dintre falș și original. Precis impresia fu osebită; la proces femeia își schimbă declarațiunea, precizând că acest hoț de chiloți și uzurpator de glorie n-a fost în stare de mai nimica în comparație cu adevăratul Tirenti.

–O, brava! Alta mai știi?- se entuziasmă ziaristul.

–Să vă mai zic una: ajunge foncționarul de la casieria portului acasă și-și găsește nevasta la masă c-un necunoscut, chiar ibovnicul nevestei. Acesta se prezintă cu aplomb: –Tirenti! Dintr-o mișcare, îl imobiliză pe soț, legându-l de scaun. Casierul, alb la față, încearcă să-și păstreze firea.

–Te-am așteptat ca să alegi dumneata: îmi dai încasările ori nevasta!

Bărbatul se gândi o vreme, apoi ceru să rămână singur cu banditul. După ieșirea nevestei, zise:

–Ia mătăluță banii că-s ai Statului și lasă-mi nevasta! Dar, dă-mi doi pumni, să mă crează comenduirea c-am fost jefuit.

Tâlharul luă cei doi săcuți de bani din seif și, când să iasă pe ușă, se auzi strigat:

–Știi ce? Ia-o și pe nevastă-mea, dar numai trei minute, după ceas, să-i pară bine pe viitor la cele cinci ale mele.

Banditul se execută bucuros, dar de emoție și grăbit să fugă cu banii, termină chiar mai repede. Când să fugă, casierul strigă să-i aplice și pumnii arvuniți, să nu crează cineva c-au fost pe mână. Amabil, drăguțul nevestei îl pocni cu sete, apoi o șterse.

Temând să nu vină haiducul să-i ceară socoteală, în timpul cercetărilor, casierul susținu că tâlharul n-a fost Tirenti, argumentând slaba lucrare asupra nevestei lui.

Autoritățile aveau nevoie să le vie tot mai mulți bani pentru prinderea lipoveanului, așa că trecură și această ispravă pe răbojul lui Tirenti, chiar dacă nici ei nu erau prea convinși.

–Certamente, acest Terente a devenit un fenomen, stârnind interes la scară mondială!- remarcă ziaristul.

–M-am gândit adesea că Tirenti s-a născut la locul și momentul potrivit. Cine-ar fi fost Tirenti în urmă c-un veac, fără aceste jurnale formidabile și fără acești copii ce alergă pe uliți cu gazetele pe braț, urlând din rărunchi: Tirenti! A evadat Tirenti! Senzații violenti!? Cine ar fi fost acest atman ori căpitan de șlep într-un port oarecare, pe la Oltenița ori Calafat?

Brăila, cu marile ei averi, cu monopol indiscutabil peste grânele patriei, locul în care toate lucrurile sunt exagerate și excepționalul devine normă; este scena perfectă pentru Terente!- fu de acord și scriitoarea.

–Fiind atât de multe bordeluri în oraș și atâția bărbați cu buzunarele țepene de bani, toți au ales calea ușoară. Unde mai găsești atât de multe neveste tinere, frumoase, elegante, destupate la minte și atât de neglijate ca la Brăila? Dornice să-și pună feminitatea în valoare și să-și împlinească visul de iubire, după îmbrăcarea rochiei de mireasă s-au trezit uitate într-o aurită colivie. Acest bărbat viril și îndrăzneț a fost un dar pentru ele. În concluzie, pentru mine, gazetar implicat în investigarea fenomenalului Terente, este un mare noroc să vă-ntâlnesc, domnule maior! – zise Felix.

    –Mă gândeam eu că poate, până la urmă, cineva o fi interesat de adevăratele isprăvi ale lui Tirenti. Dacă doriți să scrieți despre acest haiduc, pot să vă ofer multe detalii la prima mână! Poate scrieți un roman…

–Haiduc? Aș zice mai degrabă tâlhar… – zâmbi scriitoarea.

–Domnul Nicolae Iorga este mai generos și-l numește haiduc. Vă reamintesc că-n tribuna domniei sale, Neamul românesc, îi dedică lui Tirenti articolul Haiducii revin… Dacă aveți răbdare să-mi ascultați toate istoriile legate de acest răzvrătit, poate reușesc să vă conving…

–O adevărată provocare! – exclamă scriitoarea jovială. În fond, dacă tigrii n-au povestitorii lor, vor fi cunoscute doar poveștile vânătorilor! – cită doamna Papadat un vechi proverb. Trebuie să precizez, domnule maior, că eu, dacă voi purcede să scriu acest roman, nu voi asupri pe haiducul dumitale, dar nici nu voi ascunde adevărul! Eu știu că eroul primește misive de amor și invitațiuni de la madame, dar există și o altă față a monedei. Am citit în ziarul Curierul, chiar pe prima pagină, că una dintre fetele din Măcin, siluite în luna mai de Terente a căzut grav bolnavă și a murit zilele trecute[8].

    –Pe Rădița a violat-o Petrof ! La Tirenti fimeile vin făr’ silî… Rădița ave mințili rătăcite din născări. Când era mă-sa grea, o alergase un buhai și-o tăvălisi-n țărânî…

   Tulburarea ofițerului nu-i scăpă scriitoarei. Deși până la acest moment dovedise elocință de om instruit, relatând acest episod limbajul se schimbase brusc, devenind brut, țărănesc, folosind un accent ciudat.

    –Și cele două virgine? Netty Herșcovici și Sylvia Cernescu?

Maiorul sorbi din ceai revenind la tonul răspicat cu dicție corectă, lipsită de  accent.

–Le-a fost bine! Tirenti a trăit cu Catrina, menajera familiei din casa Herșcovici, pe bulevardul Carol. Acolo a cunoscut-o pe Mărioara Cernescu, de 17 ani, de-i zic Sylvia în ziare. Fiind orfană de tată, epitropul[9] ei, în acord cu văduva Cernescu, a vrut s-o mărite c-un bogătaș bătrân și fata s-a plâns la Tirenti. Au făcut un plan în bun acord cu Mihai Herșcovici, Netty și Bubi Reiss, iubitul celei din urmă.

    –Puteți dovedi? – întrebă ziaristul.

Maiorul scoase ziarul Dimineața datat 23 iulie:

–Poftiți, dovada! Apoi, citind cu voce tare din interviul în care Sylvia (Mărioara) Cernescu relatează cele cinci zile de detenție: Trebuie să adaug că armele lui Terente sunt noi, modele de-ale Armatei, cu muniții suficiente. La el nu poartă decât o armă în mâna dreaptă și o a doua pe umărul stâng, iar la brâu are un revolver Browning, un stilet american și un revolver obișnuit[10].

    –Ce concluzie ar trebui să tragem din acest fragment? – întrebă scriitoarea surâzătoare.

–Această fată de pension, în vârstă de 17 ani, nu putea ști că stiletul este american sau că revolverul este marca Browning decât dacă Tirenti ar fi lăsat-o să umble cu ele. Ca să le descifreze marcajele trebuia să le aibă în mână. Scrisul fiind foarte mic, marcajele nu s-ar fi putut citi, ele fiind la brâu. Și că armele sunt noi ori că sunt din înzestrarea armatei putea afla doar dintr-o discuție cordială cu posesorul armelor.

–Este singurul argument? – întrebă ziaristul.

–Tot în confesiunea Mărioarei Cernescu, în Curierul din 22 iulie, aceasta ține să precizeze că: Am citit în ziare că am venit zgâriate pe obraz! S-ar părea că zgârieturile de pe obraji ar proveni  de la o luptă cu bandiții… Eroare profundă! Lipitorile ne-au chinuit foarte mult și mușcăturile lor încă le mai simt… Este surprinzător, dar așa este! Bandiții nu au fost brutali cu noi!

    –Nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar eu, în tinerețe, când aveam îndrăzneala doar să îmbrățișez și să sărut o domnișoară, pasiunea și elanul meu vârtos îi lăsa pe obraz sau pe gât asemenea urme ce semănau cu ciupiturile lipitorilor. – zâmbi ziaristul amintirilor.

– Nu poți să nu zâmbești la afirmația tinerei: am căzut o dată din tren și o dată din trăsură[11]. Diferență mare dacă trenul ori trăsura erau în mers, cu ce viteză ori erau staționate. Lipsa acestor precizări dovedesc relativitatea istorisirilor.

Scriitoarea îl privi intens pe maior, dar acesta îi susținu privirea. Marea europeană se decise:

    –Terente s-ar putea să nu fie încântat de demersul nostru! Voi face cercetări să mă lămuresc dacă este cu adevărat un haiduc, un răzvrătit sau un tâlhar la drumul fără pulbere al Dunării! Voi pune lupa pe dumnealui, îi voi pune isprăvile supt microscop și textul nu va fi musai convenabil, ci mai degrabă riguros și grav… Dacă te-nvoiești la condițiunile mele, dacă ești pregătit pentru severitatea mea, putem discuta![12]

    Maiorul observă un turc de la masa vecină care trage cu urechea și-i studiază pe furiș, astfel că-i dădu replica scriitoarei în limba franceză. Restul dialogului se desfășură tot în limba lui Voltaire, îndrăgită de Hortensia și familiară ziaristului.

Scriitoarea și ziaristul sesizară slabele cunoștințe de gramatică franceză ale maiorului, dar nu făcură nicio remarcă. Deciseră tacit să-l ierte fiindcă povestea captivant și cu mult umor.

Mergând cu pas grăbit spre Teatrul Național, Camil Petrescu regretă că l-a refuzat abrupt pe ofițer. În fond, subiectul era de notorietate și, la talentul lui, putea ieși un roman superb, de interes și-n marile capitale europene. Nu era obligat să facă apologia banditului, era suficient să prezinte faptele dintr-o întorsătură de condei. Nu va zidi soclu pentru statuia lui Terente ci, mai degrabă, va fi valul care spală toată glazura dulceagă și siropoasă ce s-a lipit de figura acestui brigand, înălțat de gazete la rangul de rege al bălților ori voievod al stufărișurilor.

Pe undeva, simțea că maiorul avea dreptate. În fond, Brătianu, fiind prim-ministru, ținea pentru el și portofoliul Internelor, parcă înadins să nu vie un ministru capabil să organizeze prinderea operativă a tâlharului. Nu era de neglijat nici faptul că în anul 1920, la debutul îndrăznețului Terente, prețul hârtiei era 3,60 lei kilogramul. Terentiada ridicase într-atât consumul de hârtie, încât prețul urcase puțin peste 19 lei pe kilogram. Bașca taxa pe hârtie, impusă de Trustul Hârtiei, controlat tot de liberali, care urcase de la 2 la 6 lei! Jaf la drumul mare!

Cert, romanul trebuia scris! Mizând pe  controversă, o poveste spusă din alt unghi decât cel atacat de gazetele de scandal, scriitorul se gândea că va stârni rumoare. Trei luni de muncă pe brânci! Își vedea deja cartea tradusă imediat, asigurându-i boom-ul de care avea nevoie. Notorietate și bani în cel mai scurt timp! De ce nu? Descriind  personaje exotice, cu sălbaticul Codin ori destrăbălatele Chire, cu lumea colorată a mahalalelor brăilene, Panait Istrati dăduse lovitura la Paris

     Muncit de gânduri, se întoarse hotărât spre Capșa. Intrând în restaurant, rămase descumpănit, căci maiorul nu mai era la masă; nici măcar nu-i știa numele. Se gândi să-l întrebe pe chelner, dar cel ce-i servise la masă nu se vedea nicăieri. În acel moment, îl zări pe grănicer râzând în hohote la masa Hortensiei. Rămase paralizat pentru câteva momente bune. Năuc, reproșându-și ușurința cu care scăpase din mână cel mai important subiect al momentului, plecă pe Victoriei spre Câmpineanu.

Se frământă mai multe ceasuri în așternut, frazele îi curgeau în fața ochilor, personajul se contura primitiv și fascinant. Romanul se scria cu repeziciune în mintea lui, dar îi lipsea substanța, povestea concretă, detaliile ce făceau deliciile cetitorului avid de senzațional. Târziu, după miezul nopții, își zise că soarta a hotărât în locul lui și adormi aproape împăcat.

Visă dens, încâlcit, isterizant. Din complicatul vis își reaminti doar puhoiul de puști zdrențăroși, cu ziare sub braț, năvălind peste el în casă, pe ușă ori fereastră, chit că avea apartamentul la etaj. Copiii răcneau asurzitor: Tirenti! A evadat Tirenti! Senzații violenti! Tirenti! Senzații violenti!

[1] O parte  din argumentațiile maiorului de grăniceri din acest capitol sunt inspirate din presa vremii și documente oficiale. Cifrele sunt exacte. Fiind o lucrare de beletristică și nu de doctorat, ar fi obositor, dăunând  lecturii, să facem trimitere de fiecare dată.

[2] Felegean, filigean- ceșcuță de cafea turcească, din ceramică, fără toartă, aflată într-o montură metalică din alamă, cupru, alpaca sau cositor. Pentru marii viziri și sultani se făceau din argint cu foiță de aur.

[3] Vă pot oferi la prima mână  informații… Informații fierbinți…bineînțeles. (fr).

[4] Conform documentelor din Arhivele Naționale,  pentru Afacerea Terente, armata, grănicerii și jandarmii au cheltuit 1.620.000 lei.

[5] Fapte și cifre extrase din gazetele și documentele vremii. Prețul unui ziar era un leu.

[6] Ziarul Cuvântul, 19 iulie 1924.

[7] Hortensia Papadat-Bengescu.

[8] Știre apărută în ziarul Curierul, joi, 17 iulie 1924.

[9] epitrop- tutore. Persoană care tutelează pe cineva; om care administrează bunurile  materiale ale unei văduve sau ale unor minori, de regulă un unchi sau cineva din familie. Era o problemă în vremea respectivă, epitropii abuzând adesea sexual de minorele avute în tutelă.

[10]  Extras din ziarul Dimineața din 23 iulie 1924.

[11] În ghearele lui Terente – ziarul Dimineața.

[12] În acest capitol majoritatea frazelor rostite de Hortensia Papadat-Bengescu ori Camil Petrescu sunt parafrazări ale expresiilor acestora, declarații ori cuvinte utilizate de ei în limbaj curent.(n.a.)

Reclame

Un experiment, cu mult umor, documentare serioasă şi fantezie fără margini


Tehnic vorbind, Doina Popescu-Vasali – eu aşa i-aş spune după această carte, iar nu Brăila – reuşeşte un miracol… Nu scrie neapărat precum Hortensia Papadat-Bengescu ori Camil Petrescu, care sunt şi ei personaje secundare în carte, dar scrierea ei, cel puţin în prima jumătate a cărţii, te duce cu gândul la cei doi mari interbelici!

Scriitoarea brăileancă se adaptează atât de bine spiritului epocii încât faptul că îl idealizează (literar) oarecum pe Ştefan Vasali,cel ajuns în istorie ca Terente, aproape că nici nu mai contează. Rezultă un meta-pulp fiction, o carte care, dacă ar fi fost scrisă în trei, precum Femeia în roşu a lui Babeţi – Mihăieş – Nedelciu, ar fi putut fi, în condiţii ideale, de trei ori mai cunoscută şi mai apreciată… Aşadar, deloc o carte în formol, o Brăilă ( oraşul în care amorul era a opta artă) şi câte un colţ de Bucureşti deloc cu aer de muzeu de istorie, bălţile şi satele lor, cu personaje vii, pitoreşti, aducând aminte şi de personajele din Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, dar şi de cele ale lui Eugen Barbu, la un moment dat intriga capătă accente de roman cu spioni sau agenţi secreţi, ba chiar cu un scurt istoric al activităţii unor agenţi celebri din secole trecute (p.123- 125), ba spre final, după pagina 210 înţelegem că viermuia Brăila de agenţi secreţi, ipotezele strict legate de Terente nefiind stridente, până la un moment dat chiar plauzibile, (pe scriitoare nu a interesat-o obligatoriu veridicitatea, plauzibilitatea: Este scris în cheie, ca şi celelalte romane ale mele. Printre rânduri am mai plasat câte o coajă de banană, pentru că umorul şi matematica nu-i iartă pe proşti.

N-am simţit nevoia să-mi modific povestea ca să mă sincronizez pe minutul istoric cu acţiunea de la Tatarbunar… (p. 252), dar parcă rupând povestea propriu-zisă… În epoca doctoratelor copy-paste şi a lucrărilor ştiinţifice elaborate-n puşcării – aşa începe nota autorului de final), dar şi a super eroilor care mai de care mai impozanţi, românii se pot întoarce şi la… Terente, un super erou tipic mioritic, ca să nu spun balcanic, de care, se pare, în hermeneutica Doinei Popescu, clasa politică s-a folosit în cel mai pur stil… românesc, pentru a frauda.

Anecdotica erotico-haiducească este exploatată la maximum de scriitoare, uneori cititorul putându-se întreba dacă nu cumva şi imaginaţia debordantă a Doinei Popescu nu contribuie la festinele lui Terente, acesta înşelând de la prefect în jos cam tot ce vreţi… În dialogurile înfiripate se surprind şi diverse păreri care pot fi… ale personajelor, dar atunci când se emit neutru speculaţii de filosofie a culturii şi neamurilor, obiectivitatea pare să lase de dorit. Se zice despre un personaj secundar: Părăsind un oraş cultural şi cosmopolit, nu-şi găsi locul printre americani, oropsiţi ai soartei, parte dintre ei puşcăriaşi din închisorile germane şi austriece.(p.142)

Oricum, prin descrierea panicii care se răspândeşte printre bărbaţii din lumea bună,cum că Terente ar da iama în coconetul lor, romanul capătă accente suprarealiste, ca să nu spunem urmuziene ori supra-caragialeşti, ca să nu vorbim de credibilitate… dar dacă rabinul (care este şi nu este!) din poveste are dreptate, vorbind despre protipendadă, poate că nu este nimic exagerat: Purtaţi costume scumpe, beţi cognac şi jucaţi bacara, dar vă purtaţi precum ţâncii care sug zahăr candel şi împing cercul cu băţul!

Dar poate infantilismul popoarelor lumii este un subiect generos! Dar erotismul este mult mai picant, şi autoarea ştie să profite de aceasta, de bileţele de amor, de epistole, de băuturi miraculoase ori… adormitoare şi chiar de nişte scene fierbinţi!

Iorgu Adler, un bancher, personaj cheie, foarte bine realizat, deosebit de credibil, chiar şi în meschinăria binevoitoare, se adresează unor protejate, în timpul unei adunări-cenaclu, o serată culturală pe care o organizează la el acasă, în prezenţa Hortensiei Papadat- Bengescu: Nu vă reţin decât o clipită. Jos sunt o mulţime de poeţi palizi, cu mânecuţele uzate şi botinele stâlcite. Voiam să vă atenţionez să vă ţineţi firea, fiindcă luna viitoare facem un bal adevărat, cu lume bună şi atunci o să aveţi de unde alege. Acum mergeţi jos şi nu fiţi fleţe! Valea!

Intuitiv, personajul îşi dă seama că un aşa numit ofiţer era de fapt Terente şi reuşeşte să-l captureze, dar mai mult nu spunem! Dialogul damelor din capitolul următor, Trofeul din argint este demn de Gaiţele lui Kiriţescu ş.a.m.d. Bref, scriitoarea a avut ca ţintă prinderea literară a unui personaj controversat, ca şi toţi funcţionarii statului din deceniul al treilea: infanterie, cavalerie, poliţie, grăniceri, jândari, agenţi de siguranţă, divizia de aeroplane… Eseul este reuşit… parţial, poate se va mai reveni, s-ar putea transforma şi într-o piesă de teatru… adică cuprinderea s-a realizat, iar finalul este cât se poate de neaşteptat, deşi un pic schematic! Detalii precum aluzia la faleza din Galaţi, care a fost amenajată ca loc de promenadă mult mai târziu, se pot rezolva, de pildă, prin mutarea evenimentului menţionat pe Strada Domnească (p.187)! Poate nu atât de tare, bine şi de apăsat (zice Doina Popescu: probabil că este cea mai cuminte carte care se putea scrie despre purtătorul celui mai celebru penis din Europa ultimului secol., p.245), dar cu otrava ficţiunii cam atât se poate vedea printr-o gaură de cheie…

În altă ordine de idei, parcă este, totuşi, prea puţin Terente, parcă este mai bine realizată fresca şi satira socială, parcă este Iulius Caesar în piesa lui Shakespeare, în primul act… Când se încing lucrurile la propriu şi în relatare, în capitolul Dolce far niente, aflăm câte ceva despre tragedia vieţii lui Ştefan Vasali: pierderea soţiei, a celor doi copii… Finalul este oarecum demn de filmele cu James Bond, chiar cu happy end, deşi cam toată lumea ştie că Terente a sfârşit rău, iar legătura de pe ultima pagină, cu autorii jafului de la Muzeul Kunsthal din Rotterdam, este mai mult decât interesantă… Şi Vasali şi cei trei jefuitori sunt născuţi la Carcaliu, deşi unele surse vorbesc în cazul haiducului… agent secret şi de Baldovineşti!

Mira Feticu, o scriitoare româncă stabilită în Olanda deja a scris un roman despre acel subiect al jafului, roman apărut în olandeză în anul 2015, Tascha. De roof uit de Kunsthal… Dar, desigur, este o altă poveste! O frântură se poate dezvolta dacă aflăm că Doina Popescu l-a cunoscut pe unul dintre autorii jafului, cu opt ani înainte de desfăşurarea lui… Dar, mai bine, să împărţim cărţile! Aşa cum începe şi textul Doinei Popescu, cu o partidă de cărţi în draci în cazinul de la etajul cafenelei Bucureşci, cu greii Brăilei… Cine va avea răbdare să dezlege puzzle-ul literar (alcătuit din mai multe povestiri, care au şi nu au un fir comun!), va vedea conexiunile dintre personajele care apar aici, două dintre ele prinse într-o frumoasă şi imposibilă poveste de dragoste… Un experiment şi o provocare de remarcat!

Doina Popescu–Brăila – Terente – Zodia zmeilor, Brăila, Torent Press, 2016

revista Litera 13, nr.7, iulie 2016, p.19-20

http://www.litera13.ro/2016/09/un-experiment-cu-mult-umor-documentare.html

Terente se amuză


–Dacă cocoanele și-ar folosi în iadul conjugal măcar un sfert din inventivitatea utilizată pentru a face posibilă întâlnirea cu Tirenti, căsniciile lor ar fi cu mult mai bune.

–Sugerați că în societatea noastră căsniciile eșuează exclusiv din vina femeilor? – întrebă mirată scriitoarea.

–O, nicidecum, stimată doamnă! Numai la Brăila, dacă socotim banii aruncați de bărbați în cazinuri, cârciumi, în stabilimentele din Șanț, strada Neagră ori ulița Roșie, ori pe alte amante știute numai de ei, am mai ridica un oraș cât Bucureștiul cu toate casele, besericile și edificiile lui. Despre starea de neglijare a femeii de către propriul soț aș putea să vă furnizez materiale pentru romane cât să umpleți o policioară. Și asta ar fi puțin, dacă n-am lua în seamă agresivitatea, sentimentul de posesiune, bețiile, desconsiderarea. Dar, revenind la subiectul nostru, haiducul îi pradă pe negustorii ce încă folosesc ocaua mică, precum în vremea lui Cuza-Vodă, cârciumari necinstiți ce fac rachiu din pufoaică ori răzătură de talpă de bocanc, ce botează vinul și înșală la socotelile pe caiet, că ajung sărmanii să plătească amărâta de țuică la prețul celui mai fin cognac franțuzesc. Un alt exemplu bunăoară este jefuirea unui șlep, proprietatea unor armatori ce nu plătiseră hamalii care încărcaseră grânele. Parte din pradă o împarte cu sărmanii! Ăsta-i secretul lui de nu cade prins: are ajutor din partea năcăjâților pe care-i hrănește și umblă pe ostroave, grinduri și privaluri numai de el știute.

–Dar, deja pricep că acest Terente este un tip aproape fermecător, un adevărat haiduc. Iar dumneata, însărcinat să-l capturezi, se pare că-l simpatizezi pe față!- se miră amuzat reporterul.

–De aproape lucrurile se văd altfel decât de departe!- rosti grănicerul cu tâlc, dovedind că era la curent cu scrierile Hortensiei.

De departe mie-mi plac toți oamenii, dar foarte puțini îmi mai plac când îi cunosc de aproape!– confirmă distinsa doamnă Papadat, făcând aluzie la același citat, care-i aparținea.

–Aveți cunoștință și de alte isprăvi ale banditului, în afară de cele relatate de ziare?- întrebă ziaristul.

–Cât să scrieți un raft de cărți!

–Ascultăm cu atenție! – îl provocă scriitoarea.

–De pildă, într-o zi Tirenti înota pe sub apă cu trestia în gură, așteptând momentul să slăbească vigilența jăndarilor, ca să iasă la mal spre oraș când, un tânăr gătit cu haine din ștofă englezească ce se foia pe faleză, pleosc! – în apă.

Se aruncară mai mulți pescari după el, dar Tirenti, fiind mai aproape, îl scoase iute la mal. În emoțiile de moment, toată lumea a fost bucuroasă de salvarea tânărului și jăndarii n-au prins de veste că salvatorul era vânatul lor. După ce-și recăpătă suflul, băiatul povesti necazul ce l-a scârbit de veață. Însurat de trei luni, tânăra nevastă îl despera că nu-i de nicio ispravă la pat și că ea s-ar fi iubit înainte cu Tirenti și-a fost de o mie de ori mai bine. Salvatorul îl încurajă pe bărbat, zicându-i să meargă acasă fără să îi zică nimic femeii, promițându-i că-n mai puțin de-o săptămână va avea cea mai iubitoare soție. Îl conduse acasă și tot în aceeași zi îi trimise o depeșă drăcoasei neveste.

   Vreau să-ți arăt ce poati Tirenti. Vino la otelul Sankt-Petersburg seara la zece, la etaj, la camera 7. Sî pui parfum făr’ sî te sgârcești!

                                                            Tirenti

Dichisită, parfumată, plecă de acasă la ora târzie, spre oftica bărbatului său, alergând la râvnita întâlnire. Intrând în cameră, femeia i se aruncă uriașului în brațe. El îi ceru să se depărteze puțin și să facă o piruetă, apoi îi porunci să se dezbrace. Când femeia rămase complet goală, o privi fățiș, cu obrăznicie, studiind-o în toate locurile rușinoase, până femeia se simți stânjenită. Atunci, Tirenti îi luă toate hainele și i le aruncă pe geam, direct pe bulevardul circulat de lume:

    –Eu nu te pot iubi mai bine decât o face bărbatul tău. Ce-ți face el, face cu tot sufletul lui! Mie îmi ești indiferentă. Dacă insiști, fie! Te pot poseda pentru plăcerea mea, dar apoi te voi arunca pe geam ca pe acele cârpe. Alege!

Femeia smulse fața de masă, înfășurându-se la repezeală, și-o rupse la fugă fără alt cuvânt. Ajunse la timp, căci un geamgiu tocmai își lăsase harnașamentul cu lada de geamuri din spate, pregătindu-se de așa chilipir.

Privind-o de la geam, Tirenti o aplaudă în timp ce își recupera hainele de pe bulevard, strigând după dânsa:

    –Dacă mai faci bărbatului tău ce-ai făcut, data viitoare se va întâmpla în miezul zilei, de 10 Mai, să fie toată lumea pe uliți!

Ambulanța pentru Literatură la Gaudeamus


La volanul Ambulanței pentru Literatură mă simt de 17 ani, dar trebuie să mint că am 18, ca să-mi păstrez permisul de conducere!

Anul acesta, Ambulanța pentru Literatură m-a plimbat în Caravana Gaudeamus la Craiova, Cluj și Oradea. Între târguri, am străbătut Ardealul, poposind în mai multe etape în Cetatea Alba Iulia, dar mi-am petrecut și o parte din vară pe Litoral. După târgul de carte de la Deva, m-am retras spre casă pentru a pregăti a 9-a participare la Gaudeamus București. De la debutul meu cu romanul Comisia Zurich, în 23 noiembrie 2009,  Gaudeamus 2017 va marca a 59-a participare la un târg de carte în ipostaza de scriitor.

Lansare Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, Copilul Dunării bilingv, ediție româno-spaniolă.

Joi, 23 noiembrie 2017, orele 15,30, la sala Mircea Sântimbreanu, nivel 7.7, voi avea lansări la romanul Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, dar și la Copilul Dunării, volum bilingv româno-spaniol în traducerea doamnei Gabriela Banu. De precizat că  Haiducul  Dunării și Ménage à trois cu Diavolul sunt cărți scrise în Ambulanța pentru LITERATURĂ.

Mă găsiți la standul 311, inelul cel mai de sus, numit 7.70. Apasă romexpo pentru schița standurilor.

 

 

 

Ambulanța pentru literatură la Focșani


http://www.emigrantul.it/sosit-ambulanta-pentru-literatura-la-focsani/

O prezență mai puțin obișnuită, originală (cu toate că e pentru a doua oară) în fața teatrului Gheorghe Pastia din Focșani: „Ambulanța cu literatură” cu tot cu „scriitor la bord”.

Un furgon-ambulață deocheat, plin cu cărți. O ambulanță a culturii a scriitoarei brăilence, de nume și de fapt, Doina Popescu-Brăila.

Născută în portul dunărean, în târgul lui Panait Istrati, Doina Popescu-Brăila e o povestitoare înăscută. O povestitoare care se documentează și scrie în mod admirabil despre lumi apuse, dar de un pitoresc imposibil de regăsit astăzi. Ca cea a haiducului Terente, faimos în anii 20 ai secolului trecut, care a pus pe jar armata, statul și societatea și care face subiectul romanului „Terente – Zodia zmeilor”, unul din cele 11 titluri aflate în furgon și pe masa din fața teatrului focșănean.

De la debutul său în liceu, în 1987, un debut eșuat la acea vreme, cu un prim roman, Doina a scris cu pasiune și a vândut cu pasiune. Pentru că,  ce face de fapt Doina? Tot ciclul complet: se documentează, scrie, publică și călătorește pentru a vinde. Este propriul editor și propria „rețea” de distribuție a operelor sale. Iar inițiativa, fără să mai aștepte la alții, îi aduce vânzări pe măsura efortului depus.

La București sau Focșani, Iași sau orașele Ardealului, Craiova sau Bacău, scriitoarea este prezentă și vinde rodul unei munci din ce în ce mai puțin apreciată: literatura. Cel puțin aceasta spune despre librarii care nu mai pun suflet în vânzarea cărților comportându-se ca orice vânzător de marfă din supermarketuri, motiv care a determinat-o să renunțe la librării și să o ia la pas pentru a se face cunoscută și a difuza operele sale.

Iar Focșaniul este pentru a doua oară când vine să vândă în originalu-i stil și nu m-am abținut să cumpăr cel puțin o carte. Istoria lui Terente merită din plin să o citiți, mai ales când vine și cu autograf din suflet, direct de la originala scriitoare.

Anul viitor scriitoarea va porni motoarele spre comunitățile de români din Peninsulă, pentru a duce și lor frumoasele sale lecturi.

Cristi Merchea

Haiducul Dunării


coperta 1 haiduc.PESCARUL GHINIONIST

(capitolul II din romanul Haiducul Dunării)

În Stăncuţa, satul de la Dunăre, multe mergeau anapoda, dar gospodarii ştiau pe propria piele că unde-i rău, e loc de mai rău, aşa că-şi vedeau de treburi ca şi când le-ar fi fost bine. De parcă iureşul războiului şi asuprirea neamţului n-ar fi fost destul, în sat fu repartizat Tomac, o namilă de jandarm, ce mergea doar călare. Zbierând la lume acolo unde-ar fi mers vorba bună, îşi croia drum printre oameni cu biciuşca, chit că nimeni nu-i şedea bucuros în cale. Venit de la oraş, le reproşa ţăranilor praful, arşiţa şi lipsa facilităţilor urbane. Sătenii îndurau supuşi, cum mai înduraseră şi pe alţii.

Singurul ne-mpăcat cu câinoşenia jăndarului era Niţică, împieliţatul cel mic al Bulgăroaicei. Făcut de mamă-sa la bătrâneţe şi cam din calicie, după ce mai slobozise încă unsprezece plozi înainte, Niţică era puţin la trup, dar mintos. Adesea sătenii ziceau că parc-ar mai fi fost la un cur de babă. Nici mamă-sa, Bulgăroaica, fiind descântătoarea satului, adică la egal cu cârciumarul şi popa, între greii obştii, nu era slabă la minte.

Jucându-se c-un pui de arici pe malul Dunării, Niţică tot îşi zdrobea mintea, să găsească o cale, să-l îndepărteze din sat pe jăndar. Îi plăcea să privească gârla, îl ajuta să-şi rânduiască gândurile poznaşe. Călifarii pluteau făloşi printre raţe şi gâşte. Lotci pescăreşti – opincile lui Dumnezeu, cum le zicea băiatul – ţeseau tăcute malurile.

Pe seară, când să plece spre casă, îl puse pe puiul de arici în iarbă şi porni spre sat. După câţiva paşi, răzgândindu-se, făcu cale-ntoarsă. Îl luă în palme, întrebându-l:

–Ce-ai să te faci tu, micuţule, singur-singurel pe aici? Unde-i mămica ta?

Ariciul scânci.

–Uite, Puiule! Mă prind să-ţi fiu tătic! Tătic bun şi dulce, nu cum sunt taţii prin sat: beţivi, zurbagii şi bătăuşi! Te voi boteza Tunsu! În seara asta te iau cu mine, dar te voi aduce pe malul gârlei în fiecare zi. Dacă vine mama ta după tine, te las ei şi noi rămânem prieteni. Dar, sufleţel, dacă eşti al nimănui, bucură-te: acum mă ai pe mine!

A doua zi, un soldat neamţ puse afişe la cârciumă şi la biserică, anunţând pentru duminica următoare concurs de pescuit. Putea participa oricine poftea, premiul fiind un ceas militar marca Marvin.

Fiind sat de pescari, mulţi îşi puseră nădejdea să se fudulească punând mâna pe grozavul ceas.

Dar jăndarul le strică socotelile. Trecu călare pe uliţe şi interzise oamenilor să vină la concurs. Astfel, rămase singurul participant din sat contra nemţilor. Se şi vedea cu superbul ceas Marvin la mână!

Ba mai mult: le pretinse să vină spectatori, vază toţi cu cât dichis ridică mnealui peştele din apă.

Niţică, văzând că-i pune pe ţânci să-i sape după râme, se pregăti şi el… în felul lui.

În dimineaţa concursului comandantul hotărî ca şi din partea nemţilor să fie tot un singur concurent. Oamenii se adunară cu price pe mal. Îl urau pe jăndar şi-l blestemau cum nu-şi aminteau să mai fi blestemat pe cineva vreodată. Oancea al lui Carcalete şi Grigore al lui Carşoti erau cătrăniţi:

–Am ajuns de râsul stârcilor, frăţică! Pescari din neam, de-am dovedit caşaloţi şi monştri[1], să stăm cu braţele cruciş cât bagă băţu-n baltă un târtan! – zise al lui Carcalete.

–Doamne, apără şi păzeşte, că greu ne mai încerci pe noi! Să-mi pice mâinile de-oi aplauda! – întări Carşoti.

–Nu te grăbi cu vorba, nea Grigore! Eu zic c-o să aplauzi, de-ţi vor roşi palmele! – se băgă şi copilul în seamă.

–Dispari, drace, să nu-ţi pişc ţie niscai aplauze! – îl apostrofă pescarul.

Copilul îşi croi loc, ochind poziţiile în care se instalaseră concurenţii. Apoi, lăsând lumea să-şi verse năduful, se retrase din mulţime şi-şi văzu de treburile lui. Înotând pe sub apă, ajunse exact sub undiţa jăndarului. Cu trestia cu noduri sparte, inventată de Tirenti[2], Niţică respiră în voie şi-şi duse planul la bun sfârşit.

Mai întâi, de încălzire, îi agăţă de cârlig  o cutie de conserve umplută cu chetriş[3].

La fir întins pescarul trase victorios. La semnal oamenii începură să aclame. Tinicheaua pendulă în aer în râsete şi huiduieli. Carşoti răguşise.

Niţică aşteptă o vreme, apoi îi puse în cârlig o ciubotă stâlcită.

Tomac smuci. Oamenii jubilară şi nemţii traseră încă o porţie de râs.

Concurentul îşi propuse să-şi păstreze calmul, mânat de dorinţă: voia musai să capete ceasul!

Să se răcorească deplin, agăţă în cârligul neamţului o tigvă de cal.

Camarazii amuţiră, dar sătenii se amuzau gros.

Socotind c-a venit timpul pentru marele trofeu, Niţică agăţă-n cârligul târtanului o mâţă moartă.

Firul se-ntinse iar. Jandarmul se opinti plin de speranţă. Hoitul ieşi din gârlă tăind aerul  în urale.

Soldaţi şi săteni erau în delir. Grigore al lui Carşoti îşi încinse palmele:

–Dat dracului, mezinul Bulgăroaicei! La fix a zis! – se minună omul. Îi mâna lui! Mă prind!

Pescarii se simţeau răzbunaţi. Veniseră porniţi pe zaveră şi ieşise de comedie!

Niţică gândi să mai prindă ceva din spectacol şi se hotărî să iasă. Mai avea ceva de făcut: cu grijă să nu mişte pluta, storci şi râma din cârlig: lucru ştiut, peştele muşcă doar la râma vie. Din patriotism, strivi şi râma vărzarului.

     Vericule! Tomac îşi speriase norocul, dar nici neamţul nu se simţea prea bine!

Înotă în aval, ieşi pe furiş din apă, aşteptă pitit să i se usuce părul şi se amestecă în mulţimea de curioşi.

Sătenii râdeau pe furiş, iar nemţii se tot mirau de ghinionul concurenţilor.

Concursul se termină fără ca jăndarul să prindă un ciortănel cât de mic. Umilinţă până la nori!

Popa Lisandru, trecut prin grele încercări cu Niţă, văzu cârpit cu fir albastru ghinionul nefericitului şi-i zise coanei preotese:

–Nu spun cum a făcut, dar mă prind că-i mâna împieliţatului!

–Decât cu Niţică, mai bine lupta cu tot satul! – fu de părere şi prezbitera.

Nici nemţii nu vedeau în ghinioanele recente, simple coincidenţe pe capul bieţilor pescari. Puteau paria că-i mâna lui Nitz, dar nu aveau dovada. Plin de oftică, Tomac se purtă şi mai crâncen cu sătenii.

 

 

[1] A se vedea volumul Copilul Dunării.

[2] Romanul Terente-Zodia zmeilor.

[3] Pietriş.

Vând pisica!


23473027_1895218297174120_6747492502145228723_nÎn 1992, fiind profesoară de matematică c-un salariu mizer, fără să am habar de ce se întâmplă pe planetă, nu era net pe la noi, am reinventat publicitatea la Brăila. Am făcut primele cărți de vizită directorilor, am proiectat sigle, firme luminoase și foi cu antet pentru corespondență. Am făcut machete cu design personalizat pentru reclame în ziare, trăsnaie pentru care mă înjurau culegătorii tipografi și linotipistul. În decembrie 1992 am scos primul ziar brăilean integral de publicitate. Tiparul clasic era depășit de complexitatea graficii. Mi-am mituit propriul patron cu o sticlă de vodcă și una de Rio, ca să accepte tehnoredactare pe calculator și tipar offset. Toate spațiile publicitare le-am vândut în 48 de ore. Singură… Mai fusese o încercare de ziar tipărit pe offset cu câteva săptămâni înainte dar a eșuat. În 1993 am început să fac ștampile pe o mașină proiectată și confecționată de mine cu ajutorul soțului. Ieri, în urma unei discuții bășcălioase la guvern, a fost eliminată ștampila din documentele firmelor. Liber la hoție, liber la fraudat fonduri europene! N-am să mă înscriu la șomaj. De mâine trebuie să reunesc Comisia Zurich pentru consultări, să-l chem pe Copilul Dunării să-mi procure un Monstru pe care să-l gătesc cu Ardei iuți, să prind Pisica cu papion ca să-i … vând papionul pe OLX. Dacă mă gândesc bine, am și rată la bancă… Musai vând și pisica: Albastru de Rusia, în general o splendoare, momentan cam odârlit… Deh, suferă din dragoste… În rest, ce pot să sper, decât puțină Fericire la preț redus? De ce-a votat guvernul o astfel de inepție? Probabil că Dumnezeu era-n vacanță… Rămâne să-i pedepsesc pe vinovați în Zodia zmeilor. Alta acum! Mi s-a defectat o tastă și nu pot să pun ghilimele… Ghinion!