După 30 de ani, despre mineri


Intrasem cu rugbistul în holul facultăţii de matematică. Picături mari de sânge. Un student ne-a șoptit că minerii spărseseră capul unui student, dar şi asistentului de analiză matematică, Alexandru Constantinescu, brăilean de-al meu, cel mai sexi prof.

De la etaj venea alt student în fugă, cu patru mineri dezlănţuiţi pe urme. Tânărul îşi tinea capul în mâini şi doi mineri îl loveau furioşi cu bastoane de miliţieni, din cauciuc dur.

I-am rugat să nu-l mai lovească şi, unul din ei, cu o bâtă de lemn, s-a năpustit spre mine. Am rupt-o la fugă Continuă lectura

O derogare, două derogări…


Într-o stranie coincidență, cu excepția Australiei, țară greu încercată de incendii și a Argentinei, toate membrele grupului G20 sunt sub asediu Covid 19.
O sarabandă a informațiilor, recomandărilor urmată de negări, reinterpretări și contraziceri te fac să te întrebi ce salată de ciuperci consumă unii oficiali pandemici. Academiile lumii discută sexul Covidei, marii savanți trag cu ochiul la catrenele lui Nostradamus ducând totul în derizoriu, până și Teoria relativității lui Einstein. Trendul în afaceri nu mai este dat de cotațiile la bursă ci de rata de multiplicare a industriei videochat.
Medici, psihologi, sociologi și matematicieni abordează subiectul, individual sau în laborator, încearcând să dezlege misterul acestui inamic planetar. Este clar că autopsiile sunt cheia pentru a înțelege câmpul tactic al Covidului, dar OMS-ul se opune, alimentând teorii conspiraționiste.
De vreo 30 de ani limbajul de lemn a fost înlocuit de cel de plastic. În modă, afaceri sau politică se discută despre modele fluide și adesea discutabile. În derută, lipsite de cultură, rebuturi ale sistemului șchiop de educație, elevele își abandonează studiile sperând să devină amante de fotbaliști. Este modelul maxim de succes în viață promovat de știriștii televiziunilor autohtone, traficanți de emoții acoperiți c-o foaie de plăcintă…
Dar modele sunt multe… Pentru responsabilitatea în siguranța construcțiilor și prevenția seismică, un model de urmat este Peru. Și Covidul lansează hiturile sale. Coreea de Sud pare că gestionează exemplar sistemul medical, având și capacități de export pentru materiale de luptă covidică. Criza de sistem generată de pandemie a scos încă o dată în față modelul suedez, reper pentru pentru toleranță, educație, calitatea vieții facilitată de orientarea autorităților spre binele public. Fără panică, având încredere în autorități, suedezii au păstrat economia funcțională, restaurantele deschise, calendarul cultural și-a urmat cursul. Au pierdut bătălia în azilele de bătrâni, urmând trendul G20, dar punctează maxim la nivel economic.
Pe noi, tunurile trase de profitorii pandemici ocrotiți de cururi înalte ne aduce în discuție ca antimodel, la fel și Șparanghelionul. În țara-pușcărie înghesuiala de la aeroportul din Cluj s-a făcut cu derogare înaltă, dar neasumată.
Vă amintiți ce emoție s-a stârnit când domnul Raed Arafat a jurat pe Constituție, refuzând și Biblia și Coranul?
După ce 1200 de români, victime ale pandemiei, nu musai ale virusului, au fost îngropați goi, în doi saci de plastic, cu participarea a opt persoane dintre care unul a fost preotul, altul dascălul, în cazul mitropolitului Pimen s-a făcut încă o derogare, de peste 1000 de persoane.
Acum aflăm din gura domnului Raed Arafat că pentru dulăi nu există Constituție!
„Este solicitarea personală a Mitropolitului Moldovei și Bucovinei. E foarte greu să refuzi când e vorba de așa ceva…”
Ei bine, în timp ce televiziunile vă țin ocupați cu Marghioala de la Clejani, eu vă dau o știre care să vă pună pe gânduri: grupul de Fb de peste 5600 de persoane cu numele ”Susțin Raed Arafat” și-a schimbat numele în ”Jos dictatura sanitară!”

Grup Raed

De unde mai furăm?


De unde mai furăm? Coronacash 2020

Se pare că aceasta este întrebarea ce-i frământă permanent pe politicieni, păpușarii care ne afundă vârtos în crize cu repetiţie.

Am găsit o schiță în blog, nepublicată în 2011. Dar, întrebarea din titlu, de unde furăm, este foarte actuală, li se asortează tuturor celor ajunși la clape. Astăzi, în 2020, ni s-a servit o criză beton cu Covidul cel nou. Eu am botezat-o Coronacash. La semnalul BNR-ului, că românii s-au relaxat și au pus un ban deoparte, politicienii au clocit o ordonanță cu amenzi de 4200 de euro, aplicate voios băbuțelor cu pensia de 150 de euro. Adică dacă tot scapă de Covid, să le crape inima de la amenzi, să ne facem și noi planul la decese coronacash, că am ajuns codașii Ioropei! 

Astăzi, CCR-ul le-a arătat cartonașul galben guvernanților și a declarat ordonanța neconstituțională. Dar, cine-a plătit, are de luptat în instanțe pentru recuperarea banilor. La cele 200.000 de procese anuale ce sufoacă instanțele, se vor adăuga cele 300.000 pentru anularea amenzilor.

Mai jos, vechiul articol, să vedeți cum se ciordea din buzunarul românului în urmă cu nouă ani.

Croind legi halucinante, în 21 de ani politicienii au pus la punct o maşină performantă de spoliat populaţia. Ca să ţină în viaţă CET-urile falimentare dar excelente surse de jefuit bani publici, doi bondari parlamentari, nu le-am reţinut numele şi nici nu-mi bat capul să-i caut pe net, vor să impună o taxă pe centralele de apartament. Borbely bate din pinteni bucuros, arătând că-i musai, că vrea şi UE o astfel de taxă, pedeapsă pentru cei ce au posibilitatea să-şi ia căldura centralizat dar îndrăznesc să plătească doar cât consumă prin centralele proprii.

Nici Senatul nu şomează, pe pledoaria lui Borbely, un ministru tot mai greţos, scoate la interval altă alba-neagra cu taxa auto ca să-i jumulească şi pe cei care au cumpărat maşini înainte de 2007. Taxe retroactive după patru ani? Este ilegal, imoral dar perfect asortat lăcomiei guvernanţilor!

Să plătească fraierii biruri vechi şi noi pentru forfetarele lor, pentru indemnizaţiile de şedinţe- şedinţe la care chiulesc voios- pentru lefuri babane, vile, maşini, curve de lux şi vacanţe exotice.

Am oprit maşina la Hanu Conachi şi am cumpărat pere şi struguri de la un ţăran. Avea o găleată cu pere cu mănerul rupt.

Îl tachinez:

-Lasă bre, ce să dai bani pe altă găleată, că vine campania electorală şi vă aduc ăştia găletuşe nou-nouţe de toate culorile!

-Pe primar îl votez iar, că-i merge bibilica şi ţine cu satu’ da’ când or veni lupii ceia cu blană de oaie cu autobuzele ca să ne mânjească cu un kil de undelemn şi-un carici, să ne prostească să le dăm voturile îi dăm pă Siret.

Menage a trois cu Diavolul

Căutătorii de comori


Astăzi vă propun fragmente din romanul ”Menage a trois cu Diavolul”, autor Doina Popescu-Brăila, editura Torent Press.
Pentru cine a citit romanul în întregime, evenimentele în desfășurare acum, se găsesc, ca într-o cutiuță a Pandorei, între filele acestei cărți. Povestea scriitorului din cartea lansată la Gaudeamus, în noiembrie 2017, anunță aventurile prin care am trecut în perioada decembrie2019-februarie 2020.

Dar, acum, nu povestea scriitorului v-o propun, ci pe cea, nu mai puțin incitantă, a ceasornicarului evreu.

Bătrânul doctor clatină din cap cu buzele strânse și bărbatul înțelese că din calea morții nu putea să se mai dea deoparte. Ceasurile-i erau numărate și, în fond, cine se pricepea la ceasuri mai bine decat el?
În urma cu aproape jumătate de secol emigrase din România cu o nevasta nevrotică si un prunc firav. Își croise visul american îmblânzind timpul în cutiuțe magice din alama, argint sau inox.

Sătul să repare ceasuri ieftine americane, importase piese de orologerie elvețiană și se apucase să vândă ceasuri asamblate sub marca proprie. Finisate cu dichis și cu multiple îmbunătățiri funcționale, fiecare mai izbutit decât cel dinainte, erau piese unicat, menite să măsoare cu precizie timpul și să-l cucerească. Când ochii îi lăcrimau înroșiti de concentrare, ridica privirea pe geam și privea în zare. Cu ochii minții vedea munții Moldovei și parcă aroma de brad îl amețea. În urechi îi răsunau glasurile vesele și prietenoase ale vecinilor, moldoveni hâtrii la vorbă, apoi privirile coborau pe caldarâmul New York-ului și dorul îi strângea inima în menghină parșivă. Se rugase mereu să-l mai rabde pământul să-și vadă flăcăul mare, să-l pună pe meserie și pe urmă s-o lăsa la voia sorții. Dar anii se scurseră în muncă grea și ipoteci la bănci. Feciorul se arătă un pierde-vară și-un chefliu cum nu se mai întâlnise în neamul lor de evrei cumsecade.

Doctorul ieși în ușă și făcu semn familiei să intre. Maia îi sărută mâna și îngenunchie lângă pat:

-Ben, știu că Sam te-a supărat în ultimii ani, dar ești tatăl lui și trebuie să ai milă! Spune-ne ce-ai făcut cu banii agonisiți, să nu rămână băiatul dator la bănci, să-și pună capul zilelor! Te rog fierbinte! Spune unde i-ai ascuns!

Băiatul se aruncă și el în genunchi:

-Zău, tată! Jur să mă îndrept!

Bătrânul îi privi blajin:

-Sam, ascultă-mă bine, băiete! Tu și fii tăi, să nu renunțați niciodată să vorbiți limba română și să nu vă lăsați de meserie! Niciodată, băiete! Am plătit toate ipotecile, să nu aveți grija băncilor și în contul firmei sunt 1000 de dolari. Bani buni…

-Beni, lasă mărunțișul, tu zi-ne unde ții ascunsă comoara!- strigă femeia ieșindu-și din fire. Știu că ai făcut bani buni în atâția ani de trudă! Spune!

Medicul tuși jenat și femeia își luă seama.

Bătrânul ceasornicar ridică un deget:

-Ascultați aici! Nu mai am mult! Trebuie să apuc să vă spun! În interiorul ceasurilor asamblate de mine am gravat câte o literă. În fiecare ceas am gravat pe altă piesă, la loc ascuns, să fie văzut numai de cel ce trudește și dezasamblează ceasul piesă cu piesă. Sunt și ceasuri în care n-am scris nimic, nu toate au indicii. Sunt 54 de ceasuri care au indicii… Cine colecționează toate ceasurile norocoase, va ajunge la comoară…

-Bărbate, ești capiu? Ce-ai scris în ceasurile alea, nebunule?- se isteriză femeia zguduindu-i mâna.

– Am străbătut pământul, dar… comoara este în…
Muribundul se poticni, dar femeia nu se lăsă:

-Unde, nebunule? Unde? În România?

-În ceasuri! Ceasurile!… Căutați și desfaceți ceasurile!

-Dar nu le-ai vândut, nebunule?! Ce să mai desfacă sărmanul băiat?

-Găsiți-le, desfaceți ceasurile și veți găsi comoara…- mai zise bătrânul și capul îi alunecă pe pernă.

Medicul se apropie și îi puse stetoscopul pe inimă. Clătină din cap:

-Ceasul lui a încremenit definitiv! Uite un ceas pe care bătrânul meșter n-a izbutit să-l repare!

Sam se întoarse spre medic:

-Oskar, tu ai fost prietenul lui! Tu trebuie să știi ceva! Unde a ascuns comoara?

-Sam, îți înțeleg supărarea, dar bătrânul Ben nu mi-a spus nimic în plus. Va trebui să răscumperi ceasurile vândute de Ben în timp, să le desfaci pe fiecare în parte, să-ți notezi indiciile și să găsești comoara!

-Nebunie! Tatăl meu a fost un idiot! I-di-ot! A vândut mii de ceasuri! Îmi vor trebui șapte vieți să răscumpăr toate ceasurile vândute de el, să le desfac piesă cu piesă! Gândește-te, Oskar! Poate unul din indicii este într-un ceas al unui marinar de pe Titanic. Poate unii au murit în accidente sau de moarte naturală și au fost îngropați cu ceasurile! Poate unul s-a aruncat de pe podul Brooklyn și acum zace pe fundul fluviului Hudson cu ceasul la mână! Ce să fac, Oskar! Ce să fac, mamă? Să dau un anunț la ziar să-mi doneze lumea ceasurile din milă?

-Bravo, Sam! Nu-i o idee rea cu ziarul! Cine vine cu vechiul ceas, primește unul nou la jumătate de preț!

-Oskar! Uiți un lucru elementar! Eu nu-s bătrânul Benjamin, vrăjitorul ceasurilor! N-am avut niciodată tragere de inimă spre meserie și, ce-am făcut pe lângă tata, a fost numai în silă! Sunt un ceasornicar jalnic! Bătrânul a fost un sadic, lăsând indiciile în interiorul ceasurilor când eu sunt atât de bocciu în meserie! Eu sunt bun la dans, la poker și la biliard! Deh! Fiecare cu talentele lui…

De voie de nevoie, Sam luă ceasornicăria în serios, dar așa cum intuise de la bun inceput, desi colecționă peste o mie de ceasuri, nu găsi decât vreo opt litere în interiorul ceasurilor, insuficient pentru a-și face o idee de locul comorii. Pe patul de moarte, își adună pe cei doi feciori lângă el:

-Dragii mei! Dragă Daniel, dragă Nathaniel! Sper că după ce mă voi stinge, nu mă veți blestema, așa cum am făcut eu cu bunicul vostru! Povestea comorii o știți, ați crescut cu ea și din copilărie ați fost părtași la munca mea și la strădania de a găsii indiciile în interiorul ceasurilor. Vă las moștenire colecția… Să nu le vindeți, fiindcă apoi vă treziți că le mai răscumpărați și le demontați încă o dată pe cele luate deja la mână! Păstrați-le în prăvălie, că nu cer de mâncare! Eu bani prea mulți să vă las nu am, fiindcă tot ce-am avut am investit în răscumpărarea ceasurilor, dar vă las cu o meserie din care să vă câștigați traiul… și nu-i puțin lucru! Căutați, dragilor, căutați comoara! Este a noastră, a familiei și trebuie găsită! Să rămâneți sănătoși și să aveți mai mult noroc decât mine!
……………………………………………………………………………………….

Anii treceau și cei doi frați, Daniel și Nathaniel îmbătrâniseră în căutări. Vremea ceasurilor mecanice apusese demult. Ceasurile pe bază de quartz cuceriseră lumea și invazia asiatică ucisese vechea industrie.
Benjamin, fiul lui Daniel era negustor de ceasuri de lux, folosindu-și îndemânarea de ceasornicar doar pentru a demonta ceasurile în căutarea indiciilor. Ema, îl ajuta în hățișul birocratic, fiind expert în probleme vamale. De altfel, moștenise talentul familiei, demonta și asambla un ceas mecanic și cu ochii închiși; în alte vremuri ar fi făcut carieră!
Deja aveau peste 8000 de ceasuri în colecție dar găsiseră doar 46 de litere din 54. În plus, păreau să n-aibă vreo noimă…
…………………………………………………………………………………………

Era duminică și toată familia se adunase în sufragerie pentru masa de prânz.

Ema intră ultima și își sărută tatăl pe frunte, apoi se așeză în capul mesei, loc pe care și-l câștigase prin farmec personal, dar și datorită lui Benjamin care îi recunoscuse, cu fair-play, abilitatea în afaceri și talentul cu care-și scotea adesea familia din inerentele încurcături financiare. În 2008, falimentul Lehmann-Brothers măturase siguranța financiară a întregii lumi, iar industria de lux a New York-ului, în care era implicata familia, fusese izbită în plex.

-Am o veste bună! -începu Ema și toată lumea deveni atentă. Am găsit ceasul cu indiciul numărul 47!

Benjamin ridică din umeri și nici cei doi bătrâni nu păreau prea entuziasmați.

-Hei! Nu se bucură nimeni?- se miră fata.

-Am primit notificare de la bancă, Ema! Vor 100.000 de dolari în 30 de zile sau ne sigilează magazinul! Nu mai avem timp să găsim cele 7 indicii! Vom pierde prăvălia bunicului! Ce ne facem? Bătrânul a venit din România și a construit o afacere care azi se năruiește pe mâna noastră! Se pare că, după patru generații, este rândul nostru să facem drumul înapoi, să emigrăm în România!- zise Benjamin cu tristețe în glas.

-Stați! Știe cineva cum se ortografiază România?- întrebă Ema.

Daniel scoase un pix Mont Blanc și scrise pe un șervețel, apoi îl întinse Emei.

-Evrika!- strigă fata apucând șervețelul. Litera găsită astăzi este acest ”a” cu căciulă, din cuvântul România. Mesajul este scris în română, de aceea nu are nicio noimă pentru noi! Unde găsim pe cineva care să vorbească perfect româna?

-Ema, locuim într-o comunitate românească!

-Sigur, dacă toți vorbesc românește cât noi!… Ce știm noi în română în afară de sarmale, mămăligă și murături?

Daniel se ridică:

-Fug la biserică! Preotul tine cursuri de română la biserică. Sigur ne poate ajuta!

-Vin cu tine!- strigă Ema alergând după Daniel.

Preotul Gabriel Bar era nou în parohie, dar bârfele din comunitate îi ajunseseră rapid la urechi. Știa povestea familiei și zâmbi îngăduitor. Luă un joc de scrabble și-și alese cele 47 de litere apoi încercă diverse combinații.

-Deci, ziceți că ați demontat peste 8000 de ceasuri și ați găsit doar 47 de indicii?

-Doar…- confirmă Ema. Oricum, mă gândesc să le luăm iar la mână pe cele verificate de bunicul Sam. Se spune că nu prea-l trăgea ața la meserie și, poate, i-a scăpat ceva…

-Dar știți care sunt cele verificate de el?

-Da, Putem stabili cu precizie. Fiecare ceas a fost pus într-un plic pe care este trecut modelul, data achiziției, de la cine a fost cumpărat și cu cât și dacă are sau nu indiciu în el; peste 8000 de plicuri arhivate ca la carte!

-Am nevoie de un cuvânt cheie… Vă mai amintiți cuvintele bătrânului Benji?

-Să nu uitați limba română și să nu uitați meseria!- zise fata într-un suflet.

Preotul zâmbi:

-Se pare că cheia este chiar limba română! Dacă indiciile care vă lipsesc sunt patru de ă, un â și doi de e avem următoarea frază:

”Am străbătut pământul căutând comori, dar comoara este meseria!”

Ema și Benjamin îl priveau dezamăgiți:

-Sunteți absolut sigur? Nu există niciun indiciu pentru comoară? Suntem distruși! Banca va pune sechestru pe magazin! Magazinul bunicului!- se lamentă Benjamin.

-Dragii mei, ascultați la mine! Familia voastră a cumpărat în timp cam toate exemplarele disponibile, astfel că acum ceasurile bunicului vostru scoase la vânzare sunt rare și foarte vânate de colecționari. Sunt ceasuri elvețiene, robuste, de calitate, cu balansierul modificat de bunicul vostru ca să reziste la șocuri. Pe ebay se vând cu 600-800 de dolari. Dacă vindeți la repezeală și fără să țineți la preț, să zicem că luați 500 de dolari pe bucată. Aveți în casă o colecție de 8000 de ceasuri- piese unicat- colecție care valorează minim 4 milioane de dolari!

-Formidabil! Am fost mereu obsedați să cumpărăm, nu am luat niciodată în calcul că le putem vinde!- spuse Benjamin uluit.
Preotul Gabriel Bar îi privi cu îngăduință:

-În România, bătrânii au o vorbă: ”nu vezi pădurea din cauza copacilor!”

Brăila, orașul lui Panait Istrati și al lui Terente


Fix în urmă c-un veac, teroarea, amplificată exponențial de presa mondială, în goană după senzațional și de interesele liberalilor aflați la cârma țării, a devalizat bugetul public, ținând armata în bălți și pe străzile Brăilei vreme de șapte ani. Nu Covidul era inamicul public ci banditul Terente.

Un fragment din romanul ”Terente – zodia zmeilor”, (Editura Torent Press, autor Doina Popescu-Brăila ISBN 978-606-94109-2-9) prezintă orașul devenit teatru de război:

Dar, cum Brăila a fost mereu orașul măririlor și decăderilor, steaua luminoasă a eroului nostru fu astupată de nori grei. Idolii sunt de sticlă și se sparg, statuile sunt acoperite cu găinaț de porumbei, zeul cel nou alungă vechii zei… Oamenilor le-a fost hărăzită uitarea, ca un dar ori ca un blestem! Dacă inimile femeilor din urbe băteau năvalnic pentru chipeșul profesor, Velarul concurând cu nonșalanță o sumă de burlaci notabili din cartierul Poligon, într-o zi fu dat uitării. Pur și simplu, se întâmplă! Așa cum uiți o valiză într-o gară, o umbrelă la cafenea, o gazetă la frizer… Sau ca atunci când privești după comete și nu mai observi motanul care se răsfață la picioarele tale! Opera italiană, opera franceză, Lirique, Trianon și Teatrul Bufonilor din Paris, trupele autohtone de teatru Constantin Tănase, Mihail Pascaly, Fani Tardini, Iorgu și Costache Caragiale, Matei Millo, Aristizza Romanescu, când puneau în scenă o piesă, premiera veneau s-o joace în orașul de la Dunăre. La Brăila se stabilea de trece au ba! Dacă actorii erau aplaudați, piesa intra în repertoriul trupei și se juca la București sau în turneu, în toate orașele unde teatrul era iubit. Dacă piesa era huiduită, murea pe scena brăileană, fără să se mai joace vreodată. Brăila și-a croit legenda unui mare podium, ca să te-nalți în lumina reflectoarelor ori să pieri! Brăila! Cine învaţă să-i asculte salcâmii sunători, acompaniați de pocnetul castanelor pe legendarele bulevarde ori jocul vânturilor pe chei, printre babale, ori în vârtejuri rătăcite printre magaziile din port, poate va prinde și miezul extraordinarelor poveşti, şi spusele oamenilor de la noi. Bătrânii oraşului zic că aici ar fi fost Pământul Făgăduinţei. Și, cum să nu-i crezi, când atâta şir de popoare şi-a legat destinul de aceste locuri: turcafleţi, greci, armeni, ovrei, lipoveni, sârbi, bulgari, ucrainieni, tătari, machidoni, leşi, aristocrați bizantini. Călătorind zvonul că pe aici se plimbă câinii cu covrigi în coadă, nemţi, austrieci, unguri, italieni, englezi şi… câţi alţii, și-au luat nevoile și nădejdile drept bagaj, debarcând în portul Brăilei, în goana după chilipir. Bărăganul mănos şi Dunărea, cu generozitate de boieroaică, i-a hrănit pe toţi fără să-i pese, nici unuia nici celuilalt, de-s albei ori tuciurii, creştini, păgâni ori tăiaţi împrejur. Brăila începe la Dunăre şi se termină la Dunăre, farmecul ei este fără început şi fără sfârşit… Având grația unei volute de cariatidă și vigoarea ce-a făcut-o să renască iar și iar, de-a lungul istoriei a fost nodul ce a ținut strâns Orientul de Occident, un Turn Babel, o Arcă a lui Noe, o Pasăre Phoenix… La răspântie de imperii, arsă mereu și mereu reconstruită, prin foc a fost purificată și nu nimicită!
Arcele bulevardelor brăilene, desenate cu rigoare matematică, ascund secretele somptuoaselor case de armatori: povești de iubire, gelozie, trădare ori ruină. Cine vine fugar, mânat de treburi ori doar în trecere, nu apucă să descopere decât, poate, întâmplător, o mică parte din bogăţia legendelor și clocotul portului dunărean. Armatori, misiți, cherestegii, comersanți, agenți de navlosire și Pescăriile Statului progresau, sporind fala portului și prosperitatea tânărului regat al României Mari. Din sudoarea hamalilor, temuții cuțitari ce opinteau cu sacul de grâu pe cheiul Brăilei, încărcând ori descărcând câte 80 de vapoare zilnic, în întâiul port românesc de export, țâșneau valutele spre vistieria patriei. Hamalii încărcau grâul în saci pe care-i purtau pe umăr. Ca să nu risipească conținutul, sacul trebuia țesut la gură cu mare viteză și meșteșug desăvârșit, astfel că se ajutau de sfoară și cuțit. Sfârșitul zilei îi găsea proptiți în cârciumile din port ori, ca al doilea popas, în cele din mahalale. Sub aburii rachiului, din orgolii ori pricini mărunte, cuțitul scăpa iute între coastele tovarășului de băutură. Și cine n-a auzit despre cuțitari ori despre Brăilița, acest cartier căreia bătrânii îi ziceau Brăila dezmierdată? Niciun băiat din oraș ori din alte cartiere nu se aventura pentru vreo fată dincolo de podul Brăiliței fiindcă, era știut! – nu scăpa cu viață… Dar Brăila, locul unde se vindea și se cumpăra orice, oraș modern și cosmopolit, cu silozurile sale gigantice, cu cheiul și danele unde Anghel Saligny folosise în premieră mondială betonul armat, unde se încărca ori descărca zilnic câte o sută de mii de căruțe și 1.500 de vagoane, cu viața artistică clocotitoare ce răzbătea din teatrele sale, cu femeile sale frumoase și iuți, cu oamenii sclipitori ce i-a dăruit nației, astupa barbara încleștare de cuțite! Mitropolia de Rit Vechi, biserica evanghelică, calvină, mozaică, bulgărească, catolică, armenească, biserica Sfinţii Arhangheli, Catedrala Elenă ori catedrala Sfântul Nicolae, strada Regală, palatul teatrului Rally, Marele Hotel Francez, Grădina Mare cu Ceasul Floral și vestitul Castel de Apă ori Faleza Dunării sunt doar o parte din vectorii de seducţie ai urbei. Nații de diferite confesiuni au găsit aici o nouă patrie, au conviețuit în pace și bună înțelegere; cât ai străbate țara, nicăieri n-o să întâlnești mai multe proverbe ca aici.
Poți să te cerți cu neamurile, dar nu cu vecinii!-spuneau bătrânii și vorba veche se făcuse lege în oraș. Dar fiecare nație, după pravila adusă din țara ei, a rămas zăvorâtă în dogme, cutume, tradiții, obiceiuri și prejudecăți. Dând culoare și strălucire locului, l-au limpezit cu lacrimi, căci toate diferențele dintre seminții s-au dovedit potrivnice dragostei. Brăilei i s-a dus vestea prin iubirile pătimașe, imposibile, uneori sfârșite în Dunăre, alteori în juvăț ori lovituri de cuțit. Un evreu se întâmpla să iubească o româncă, stârnind împotrivirea neamurilor ori o armeancă pica cu tronc unui italian într-un amor fără viitor, ori un grec bogat din Poligon se prăpădea după o lipoveancă săracă din Comorofca, mezalianțe imposibile, război între familii, dragoste plătită cu suspine și sânge. Romeo și Julieta s-au tot reîncarnat la Brăila sub același cer vitreg, jucând aceeași piesă sub mii și mii de chipuri, destine tragice, nedrepte și adesea anonime. Piesa Take, Ianke și Cadâr s-a derulat, viu, concret și dureros printre negustorii urbei, în toate combinațiile posibile nu cu trei, ci cu optsprezece nații. Hohotul de râs a răzbătut peste năduful năpăstuiților amorezi, umorul cicatrizând răni dureroase. Bărbații și-au găsit refugiul în sutele de bordeluri, o afacere la fel de profitabilă precum exportul de grâne; la Tanti Elvira, amorul se revendica a fi a opta artă. Așa se face că, măcar în componenta ei feminină, Brăila era pregătită pentru intrarea în scenă a lui Terente! Urbea dunăreană s-a împodobit cu pădure de coarne și așa începe povestea: cerbii orașului s-au transformat în vânători!

Covidul, Vidma și turbinca


Pe 1 Aprilie 1878, Ion Creangă publica în revista Convorbiri Literare, năzdrăvana poveste, Ivan Turbincă.
Atenție, în contextul Cocovirusului, povestea revine în actualitate cu sensuri adânci.
Întors din război, Ivan dăruiește celor doi cerșetori, aflați la capetele unui pod, singurele două carboave ce le avea asupra sa. Filotimia lui îi mișcă inima lui Dumnezeu, căci el era deghizat în primul cerșetor, cel de-al doilea fiind Sfântul Petru, și se oferă să-i facă rusului un hatâr. Ghidușul Ivan nu dă în lăcomie, cerând doar ca turbinca lui să devină temniță la purtător pentru oricine nu-i este pe plac. Cu așa armă strategică bagă spaima-n draci, îl trage de barbă pe Scaraoțchi, devine invincibil…
Generos Creangă cu aliatul… Să nu uităm scrisoarea Marelui Duce Nicolai către principele Carol: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești…”
Dar să revenim la poveste:
Ivan nu deprinsese încă năravul ceasurilor, căutând doar tabacioc, vodcă, lăutari și femei. Pentru că nu le găsește în Rai, se cazează vremelnic în Iad unde află belșugul. Turbinca lui Ivan bagă boala-n draci și doar Talpa Iadului, cu o psihologie brici, speculează rutina soldatului. Muma dracilor confecționează o darabană dintr-o piele de câine întinsă peste o putinică și, la auzul trâmbiței ostășești, muscalul se lasă ademenit. Pierzând huzurul Iadului, pleacă la Poarta Raiului să se pună în slujba lui Dumnezeu.
În audiență la Atotputernicul, se înființă însăși Moartea, evident, pe persoană fizică.
-Pașol na turbinca, Vidma! – poruncește el hâdei, apoi merge la Dumnezeu.
„— Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la Poarta Raiului de multă vreme. Și acum vine Moartea și întreabă ce mai porunciți.

— Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul numai oameni bătrâni, așa ca tine… zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate.

— Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit.

Și, ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare și-i zice:

— Dumnezeu a poruncit ca să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nu te-atingi! Înțeles-ai? Hai, pornește și-ți fă datoria!

Moartea, atunci, pornește prin codri, supărată ca vai de ea, și începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile.”
După 142 de ani, povestea lui Creangă revine în actualitate cu adânci semnificații… geopolitice și geostrategice.
Și dacă cele două carboave v-au dat frisoane, ca să nu vă scadă imunitatea, înlocuiți, pur și simplu, cu parai, coco, yoani, lire sterline sau ruble!
Iar Vidma, s-a învârtoșat, mănâncă pădure tânără cu colți din oțel austriac, dar mușcă și din bunicii noștri.

Comoara turcilor


COMOARA TURCILOR

La naşterea celui de-al 12-lea copil răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusese. Amărât că s-au înmulțit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zicea că nu-i mai  răsărit decât Neghiniţă, pisoiul  cel  mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, din lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: își boteză pruncul Niţă.

Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.

Născut sub zodia Scorpiei, Niţă era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.

Adesea, copilul zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Venera, ai? Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă înfăţişez  lumii cu numele ăsta neisprăvit?  Auzi,  dom’le,  Niţă! Tâmpiţilor! Treisprezece capete de idioți! Cred că vouă v-a  fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenghiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.

      Iscusită povestitoare, Dobrița, ca să-i treacă de supărare, îi zicea de moşi şi uncheşi,  popi, notari ai satului.

      Lămurit de straşnicele beţii ale lui moş Papuc, fratele  tatălui,  ce rezema gardurile, Niţă zicea râzând poznaş: 

     –Uncheşii cei grozavi, de care vorbeşti mata, şi-au lăsat  potcoavele şi păcatele în Iad şi, curăţaţi de pârjol, s-au tolănit, viteji şi neprihăniţi, în mintea lu’matale! Io, când îl văd pe moş Papuc sforăind în şanţ, nu prea-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost niscai pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre, mamică, bre, că te-o auzi careva şi ne-om pomeni de râsul curcilor!

Atunci, Dunăre de supărare, mamă-sa răbufnea:

–Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap, că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci.  Când  se-aduna  birul,  se  urcau  sacii  de  galbeni  în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi nestemate, Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la rame.

Turcii, moleşiţi de căldură, ca  să le  mai treacă de urât, râdeau de cei doi:

Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de  aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă! Prostul proştilor!

De ani buni, cei doi frați înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi, aruncând din haine, să fie găsite, să pară că s-au înecat, înotară până la Insula Mică.

–Şi, aurul?– se holba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?– întreba plin de speranţă.

           –Nu, Niţică! N-au avut nesăbuința s-aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele Agiei au umblat  multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc oleacă mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău. Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în  insulă,  mâncând  peşte ori  prinzând  la  groapă  câte  un godăcel fără noroc. Iarna le-a fost mai greu dar, cu timpul, pescarii au început să treacă  Dunărea pe îngheţ, să lase un coș cu merinde. la loc ştiut, că – de!- le era mai la- ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile. Aşa, băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat voinicie, curaj şi  inimă  curată  în  faţa  Domnului!  Până  la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincea şi-au luat istovitoare povară pe baierele  sufletului, dar nefiind din neam de  ucigaşi, au lucrat să facă pe plac Domnului, căutând cale spre iertare.

           –Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la  toţi!-  zicea  copilul  şi  lacrimile  îi  curgeau  pe  obraji  de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre…

         Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi, de mic, a învăţat să se întreacă cu peştii. Înota cu ochii deschişi şi, după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună  cârcei. Era ştiut că, dacă te prindea  un cârcel, cum  păţiseră şi  copilaşi şi oameni în toată  firea, cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe…

            Surorile mai mari îşi dădeau aere şi-o făceau pe deşteptele lumii. Se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi, pentru mai multă convingere, mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.

Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară în faţa pretendenţilor. Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn. Sătul  de  aerele  lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:

Na, ţaţă, învăţătură! Na! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn! Ţine, ţaţă, voroave de conțopist! Ţine, colea, de vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn!

Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de  mititel –  să fi avut patru-cinci  anişori –  fugea  ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării, îi pierdeau urma. Niţă avea locul lui sub mal, unde se dezbrăca iute, îşi dosea hainele într-o  scobitură şi, cu trestia  pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol. Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte ascunzișuri.

Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu  ochii deschişi,   convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.

            Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată!  Bucuros, gândind că-i un nestemat,  îl strânse în pumnul micuţ şi fugi repede la mamă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa posacă, fără să ridice ochii de la lucrul de mână.

Uimit, copilul repetă:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la igliţă.

–Ete-a  dracu’, mă vede şi prin asta! – zise el înciudat.

Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea, dar fără mare preţ.

*

Mică fiind, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind  chiar fiorosul papaşa, iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie. Trecuseră peste treizeci  de ani de când auzisem  această istorie şi, ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.

În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată  familia despacheta de cu spor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, lucram la un velier pe care aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.

Sabrina, puştoaica mea de patru ani, zise:

–Mamă, mă vezi?

Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei,

am răspuns mecanic:

–Te văd, mamă, te văd!

–Mă vezi, mamă, mă vezi?– a întreabat ea tot mai uimită.

–Te văd, mamă, te văd!– am răspuns tot cu ochii la gravură.

–Ia, uite, mă! Mă vede şi prin asta!

Brusc, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată, cuvintele Sabrinei m-au electrocutat. Am ridicat capul: fetiţa râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.

           Atunci, toate istorioarele care mă fascinaseră în copilărie au căpătat alt sens. Deformate de trecerea timpului, peste 30 de ani, îngroşate  de  baba  Dobriţa,   mare  povestitoare, dar şi lăudăroasă fără pereche, n-am mai cercetat cât este adevăr în ele, ori dacă este măcar în doze fine. În fond, nici n-avea importanță! Le-am deplasat în zona legendelor spre a le oferi copiilor aventură, bucurie, candoare şi-un hohot clocotitor de râs.

Nu dați cu pietre în bătrâni


Bunicii noștri ies pe străzi. Tot internetul s-a întors împotriva lor. Avem încă un război români contra români! Dar dacă n-au mașină ca să-și umple cămara cu baxuri de conserve și făină? Dar dacă au o pensie de 840 de lei din care trebuie să întindă o lună întreagă și-și cumpără câte o pâine, câte două ouă? Dar dacă n-au internet și s-au săturat de manipulările de la tv, preferând să citească? Dar dacă fac economie la curent, pur și simplu și habar n-au cu ce coșmar se confruntă planeta? Sau dacă ies pe stradă doar ca să se informeze și să înțeleagă grozăvia aproape livrescă pe care o trăim?  Dar dacă ei înțeleg doar războaiele pe care le-au apucat, cu lupta la baionetă și glonțul care mușca dureros și concret? Dar dacă le explici mereu și ei uită mereu? Dacă n-au bani pentru lista lungă de medicamente, prescrisă lunar?Ne-au făcut, ne-au crescut și ne-au mângâiat când am fost mici, când eram înspăimântați de pojar sau de o banală injecție… Să le fim aproape, să le spunem o vorbă bună și să nu uităm că viața este un drum cu sens unic! Tinerețea nu este veșnică și secretul nemuririi nu se află la un like distanță! Ce oferim acum, vom primi și noi! Ajutați cât puteți și fiți mai îngăduitori! Sunați-vă prietenii și rudele în vârstă! Explicați-le că este vital, și pentru ei, și pentru noi, să stea în casă! Vă doresc ceasuri bune!

CRIZA DE HÂRTIE IGIENICĂ


 

Fragmentul este dintr-un roman în curs de apariție. Criza coronavirusului suprapune realități noi în matrițele vechilor coșmaruri. Cortina de fier a fost înlocuită de Războiul hibrid. Unde ne sunt prietenii, care ne sunt dușmanii? Nu avem prieteni, fiindcă statele nu au prieteni ci doar interese.  Iar dușmanii sunt adesea sub steag fals, lupi pragmatici purtând blăniță de mioare. Textul este prea scurt pentru luminări geopolitice, dar suficient pentru un zâmbet.

Magazinele erau goale, doar creveții vietnamezi, conservele de pește și borcanele cu tocăniță de legume cârpeau decorul precar al noii orânduiri în plin faliment. Primele dispăruseră produsele de export, dar nici bunurile de strictă necesitate nu erau de găsit. Ambalajele erau tipărite neglijent, din carton reciclat. Nici hârtia igienică nu mai era o prioritate. Cea fină, pentru cururi înalte, se distribuia doar prin magazinele partidului. Pentru gloată se producea un fel de glaspapir din hârtie reciclată.

    Tanti Dana nu se putea acomoda cu muncitorescul curpapir abraziv, brevetând o soluție alternativă: un burețel grosuț de la un bigudiu tip sarma, pe care-l spăla temeinic și-și păstra în soluție de apă cu bicarbonat. După o săptămână de utilizare îl arunca, băgând în circuit altul nou. Mândră de invenția ei, se mai lăuda cu discreție pe la cucoanele pe care le frecventa ori pe la iubuțeii ei care cădeau pe spate de admirație. Unii îi cereau să le confecționeze și lor un ștergător de popou.   

     Dar bucuriile nu țin mult și la un moment dat, un doctor ungur, pe care-l cunoscuse la băi, se arătă consternat de multiplicatorul de microbi inventat de tanti. După o predică umilitoare, o evită fățiș până la sfârșitul sejurului.

     Pagubă-n ciuperci! Erau destui bărbați veniți la stațiune pentru agrement. Până seara, tanti își făcu un nou agațament, un inginer moldovean, hâtru și fericit c-a evadat singur de acasă.

     În dimineața următoare, ungurul îl abordă la barul hotelului pe noul drăguț, atenționându-l pe respectivul că madam face la peruche dubios piurețel.

     Barmanița, care era singură cu cei doi și-i ciupise substanțial la notă, se simți ofensată și-l plesni pe doctor c-o tavă în cap. Noroc că tava era din plastic și se crăpă fără să-i provoace victimei daune substanțiale.

    –Deșteptul cedează! – decretă fata, aruncând cioburile la coș.

    Tanti Dana apăru pe scena de final, fără să știe ce-a pierdut.

    –Cioburile aduc noroc! – profeți și inginerul, care o luă pe tanti la braț. În drum spre izvoarele de unde-și luau rația de romantism și sănătate, îi povesti amuzat incidentul dintre ungur și barmaniță.

    Întoarsă de la stațiune, tanti renunță cu părere de rău la piurețel, dar o salvă un alt iubit, nea Vladimir, linotipist la tipografie. Acesta-i aducea câte un teanc de ziare, tăindu-le meticulos la format optim. Mulțumită de noua soluție o puse în practică cu entuziasm, până de trezi cu niște mâncărimi în zona sensibilă. Cum era vedetă în oraș, se deplasă la București pentru compromițătorul consult.

      Belea! Făcuse o alergie la tușul tipografic care conținea mercur!

     Doctorul din București îi sugeră o soluție infailibilă: un burețel spălat conștiincios după fiecare utilizare și păstrat într-un borcan de bicarbonat!

    –Să mori, tu, doctore?– îl bruscă ea, convinsă că povestea ei s-a propagat de la ungurul gură spartă și că medicul își bătea joc de ea.

 

Freamăt la Capșa lui Camil


Freamăt la  CAPȘA[1]

Fragment din romanul ”Terente-Zodia zmeilor”

Ca să poți trece senin prin viață, ai nevoie de chiloți de tablă, să-și rupă dinții cei ce te mușcă de fund dar, mai ales, să mai atenuezi câte un șut în dos primit de la soartă.

De peste patru ani ziarele din țară ori din lume își sporeau câștigurile pe spatele banditului lipovean numit regele bălților ori voievod peste stufărișuri.

     Aceeași sete de senzațional și aceleași hiene de presă acționau la fel, pe toate meridianele. The New York Times, Daily Mail, Corierre della sera ori ziarele pariziene, ori de câte ori le scădea tirajul, trimiteau reporteri în România, îndeosebi la Brăila, să afle picanterii la fața locului, să-și incite abonații cu isprăvile teribile ale faimosului bandit român, acest nou Rasputin care uimise lumea prin îndrăzneala și virilitatea lui.

 La Capșa, în aerul străveziu de țigară, amestecat cu parfumuri subtile, obișnuiții casei beau marghiloman sau cafele turcești în felegene[2], răsfoind gazetele.

Provincialii, deși aveau acea cutezanță dată de o anume greutate a pungii, erau reperați de ochii versați ai chelnerilor. Emoția de-a călca peste pașii lui Caragiale ori Eminescu, fără intenția ori putința de a-i astupa, îi ținea stingheri, pe marginea scaunelor, ca și când, dacă ar fi șezut mai pe mijloc, ar fi nimerit pe tăciuni încinși ori în vreo nevăzută pioneză.

Pe prima pagină la Universul, la Dimineața, ca și pe buzele tuturor, era același nume: Terente!

Gramofonul cânta în surdină valsuri vieneze. Pendula de podea vestea că-s ceasurile nouă și jumătate. La masa din dreapta intrării își citea gazetele un bărbat feciorelnic la trup, puțin adus de umeri. Virând puțin pe stânga, ședea într-o postură nonșalantă pe scaun, dovedind o veche obișnuință de-a frecventa localul. Avea ochi mici, scrutători și-o privire albastră, limpede, ce-i asigura succesul imediat la femei. Sorbea din cafea ca de obicei, cu gesturi scurte, sacadate, nervoase. Obișnuiții localului recunoșteau în persoana lui pe scriitorul Camil Petrescu. Cucoanele obișnuiau să zică despre el că, să fi fost mai înalt, ar fi câștigat renumele de cel mai chipeș burlac din București. Abia atingând un metru și jumătate, suferea în secret de calicia naturii. Obrăznicăturilor ce încercau să-l privească de sus, le replica că acolo unde alții se cocoață pe portofel, el se înalță pe talent. Înalt ca bradul și prost ca gardul!– era expresia lui favorită.

În isteria generală, creată în jurul banditului din bălți, părea că scriitorul, curios din fire și interesat de tot și de toate, de această dată era singurul neinteresat de subiect.

Un ofițer de grăniceri impunător, cu păr negru, cizme corect lustruite și lanț de aur ce-i trăda un ceas de buzunar valoros, se opri în dreptul mesei sale:

–Îmi dați voe, domnule?- ceru apăsat permisiunea să se așeze.

Literatul acceptă cu o ușoară înclinare a capului.

Din fericire, ofițerul avea glasul sonor și vorba răspicată, astfel că scriitorul, rămas surd din război, reuși să poarte o conversație fără să se enerveze. Majoritatea cunoscuților îl torturau, vorbind șoptit și, faptul că nu-i auzea și nu putea să intre în duelul replicilor îl isteriza. Era o lume a șoaptelor, a aluziilor slobozite discret, din vârful buzelor; imposibilitatea de a le recepta îl scotea din minți.

–Mare noroc avem că banditul își face mendrele între Brăila și Tulcea și nu dă iama și în coconetul bucureștean. Nicio femee onorabilă nu ar mai putea ieși pe strade!- rosti ofițerul.

–Domnule! Te rog să mă cruți! Putem vorbi despre orice, în afară de acest oribil specimen! Se cheltuiește atâta energie pentru înălțarea acestui ins dezgustător… Decât să aflu mistificări și parabole deșănțate despre acest primitiv, prefer a ceti un volum de literatură…

–Vă dau dreptate, domnule! Fiind ofițer la grăniceri, cu însărcinări direct legate de caz, eu pot să vă confirm că multe dintre articolele de presă sunt simple scorneli, ori chiar minciuni sfruntate! Dar, cu cât sunt mai exagerate ori mai nerușinate, cu atât mai vârtos se învârt tiparnițele la jurnale! A tipări ziare cu Tirenti pe prima pagină este același lucru cu a tipări bancnote! Valută forte!

–Aceasta mă enervează și mai tare! Măcelul răzbelului a fost astupat de nerozii, eroii de eri zac uitați în țărâna patriei nerecunoscătoare…

–Adevărat, domnule! – confirmă solemn ofițerul.

–Dacă nu avem bătăi de flori la Șosea ori alte frivolități mic-burgheze, scuturăm bandiții de păcate, transformându-i în răsfățații momentului. Să deschizi o gazetă pariziană și, cetind despre România, în loc să găsești detalii despre certele valori ale patriei, despre marii noștri romancieri, de pildă, toți scriu despre un brigand ce necinstește casele cetățenilor. Fleacuri, fleacuri

Ofițerul zâmbi pe furiș. Era cunoscută nemulțumirea romancierului pentru palida recunoaștere a meritelor sale, pentru câștigurile infime și incerte din scris, el văzându-se ca pe cel mai important scriitor în viață. O tânără scriitoare, din șirul lung al pătimașelor lui iubite, îl vedea ca pe un soare, așa cum se vedea și el de altfel; dar această satisfacție era prea măruntă pentru orgoliul lui.

–Dacă sunteți interesat să scrieți un roman despre Tirenti, prin funcția pe care o dețin, lucrând zi de zi la caz, je peux vous donner des informations de première main. L’information chaude, naturellement[3]

–Domnule ofițer! Regret că, deși am discutat îndelung, nu m-am făcut pe deplin înțeles! Îl detest pe acest individ din rărunchi și orice discuțiune legată de numele lui o consider agasantă și trivială!

–Dar acest roman se va vinde ca pâinea caldă și dumneata te vei îmbogăți pe loc! Tirenti-Noul Rasputin! Un noroc pentru orice scriitor!

Nu poți face sită de mătase din păr de câine!– zicea un sergent pe front. Literalmente, nu mă pot imagina șezând la birăul meu și scriind despre machinațiunile acestui tâlhar de sentimente, Don Juan de stufăriș sau cum i-o fi mai zicând presa de scandal! Departe de intențiile și pretențiile mele de-a cuprinde acest subiect frivol între copertele unui roman; ar însemna să-l iau în serios și să-l girez cu autoritatea mea!

–Sunteți liber să vă alegeți subiectele, dar substratul afacerii este complex și incitant. Dumneata, mare scriitor, te zbați în lipsuri și neajunsuri, iei totul pe cont propriu și pe risc propriu, așa cum se zvonește că intenționezi să procedezi cu viitoarea dumitale gazetă, Cetatea literară! Ori statul pune la bătaie sume amețitoare, carevasăzică peste un milion de lei[4] până la acest moment, supt pretextul prinderii lui Tirenti. Înțelegi dumneata de ce se pun atâtea machinațiuni în cârca banditului? Așadar, capii armiei române au găsit ciolan gros și rod cu folos. Banii se scurg hoțește, jucându-se prin casinouri și plimbând amante la Paris, apoi totul se trece în contul lui Tirenti. Știi dumneata bunăoară cum se hrănesc poterele alcătuite din jăndari, infanteriști, grăniceri și oameni ai Siguranței, Poliției ori ai Marinei Militare? Numai în satul Carcaliu s-au rechiziționat câte două găini grase din fiecare gospodărie, iar cârciumarilor li s-a luat vinul fără plată pentru îndestularea până la beție a oamenilor statului, în timp ce banii se cheltuiesc pe cărți poștale cu fotografia lui Tirenti. 2.000 de lei a încasat fotograful Klein pentru 200 de cărți poștale, adică exact suma cu care s-ar fi putut cumpăra 400 de pâini ori 200 de litri de benzină.[5] Deși s-a cheltuit o sumă colosală, nu se știe cum, pentru hrana trupelor de urmărire, mii de pâini s-au luat de la brutarii brăileni pe bonuri de mână, semnate de șeful Siguranței, Guță Dumitrescu. Bieții brutari au adunat câte un sertar plin de bonuri, dar n-au văzut nici măcar o para. La fel stă treaba cu achiziția, pe bonuri, de zahăr, untdelemn, slănină, funii, gaz ori catran și nici acești negustori păgubiți nu întrevăd vreo speranță ca statul să le astupe paguba. S-au făcut discuții și s-au pus mari speranțe în urmărirea din aer a bălților. Planul a fost aplaudat ca genial, astfel că a fost adus sublocotenentul Frumosu cu aeroplanul. Entuziasmul a fost maxim și autoritățile militare îl vedeau gata prins, anunțând gazetele că este chestiune de ore ca banditul să fie capturat. Dar după un raid, ce să vezi, aparatul de zbor s-a defectat, optimismul a zburat. S-au pus în joc 1.620.000 de lei pentru prinderea lui Tirenti, sumă cu care echipezi o armată întreagă. Dar unde curg banii? Urmărirea se face cu bărci, motoare și șalupe rechiziționate de la pescari ori de la Pescăriile Statului. Marina Militară a adus pentru urmărire vasul Maican și două șalupe, dar stau trase la mal, la Liman, fără combustibil.

La Carcaliu au fost rechiziționate 200 de bărci și lotci de la săteni, blocând activitatea de pescuit și ducând satul în foamete și sărăcie. Alte 40 de bărci au fost luate de la Dăieni și Ghizdărești. Pe malul stâng de la Arapu și Ghecet și pe malul drept al canalului Măcin de la Ghecet la Ostrov se patrulează doar cu două-trei șalupe ale statului, în rest cu lotci și șalupe rechiziționate. Jean Matzukis, cel ce are casa pe bulevardul Cuza, colț cu bulevardul Sânta Măria a fost solicitat și el cu vasul său să dea o mână de ajutor. Având prieteni suspuși la comenduire, el primește de cinci ori mai mult carburant decât consumă. Să vedem cât îl mai ține curajul: Tirenti i-a trimis o scrisoare să-l mai domolească.

Revizorii de la Pescării nici nu mai vor să audă de rechiziții. Interesul lor este să-și scoață pâinea din pescuit, nu să-i plimbe pe acești soldați de vodevil. Îmbrăcați ca niște turiști, cu binocluri de teatru pe piept ori ca actorii de cinema, acești diletanți nu vor prinde pe Tirenti!

–Dacă poți dovedi aceste fapte, subiectul devine interesant…

–Pot! Și încă ceva… Ca să demonstreze că nu toacă atâta amar de bani în zadar, polițiștii tot arestează câte un Tirenti. Întâi, au luat, unul câte unul pe cei trei pescari din Carcaliu ce poartă numele fugarului. Găsind că nu-s destul de îndrăzneți ori șmecheroși, au priceput c-au săltat persoana greșită, dar lăcomia de trofee i-a întărâtat pe comandanți să-i mai ție priponiți câteva zile. Apoi, au decis să-i aresteze chiar pe toți purtătorii numelui Tirenti. Așa l-a luat și pe un pescar din Piscul Brăilei. Dezamăgiți că nici acesta nu se potrivea banditului, l-au luat pe Ghiorghi Tirenti, cofetarul din strada Ștefan cel Mare. Înțelegând confuziunea, bietul cofetar și-a lăsat nădragii în vine, să arate că mădularul lui este croit cu mare calicie, așa că n-ar putea să facă vitejiile adevăratului Tirenti. Hotărâți, polițiștii i-au pus cătușele, încarcerându-l alături de alți șapte. Nelecuiți după atâtea confuziuni, le-a cășunat pe un călător din Basarabia, vinovat că purta același nume cu proscrisul. Sărăcia din izmenele acestuia i-a adus scăparea după două săptămâni de carceră.

     –Dar de ce a durat atât să-l slobozească?

–Nu cunosc… Poate nu erau hotărâți dacă, din comisia de evaluare, trebuie să facă parte anatomiști, geometri ori nevestele de seamă din urbe…

–Ai umor, domnule… Poate ar trebui să scrii dumneata cartea… Alte isprăvi nostime mai cunoști?

     –Cea mai năstrușnică operațiune a fost într-o seară, când după mai multe zile de patrulare, o șalupă a Marinei militare l-a arestat pe adevăratul urmărit. Întâlnind o barcă cu țivili, a fost identificat fără greș fiorosul bandit. După mai multe ore de anchetă, s-a stabilit că arestatul era chiar comisarul de Siguranță Mișu Stoenescu[6].

Brusc, licărul din priviri se stinse și scriitorul redeveni posac:

–Dar, m-am jurat să nu scriu nici măcar un rând pe acest subiect în Universul literar! Sunt om de cuvânt și nu voi scrie! Terentiada a devenit o psihoză națională! Se doboară păduri și se risipesc sute de vedre de cerneală pentru a înălța acest individ odios! Bate deja de ceasurile unsprezece! Mai e puțin și se face de prânz. Sunt dezolat, dar trebuie să plec! Sunt așteptat la teatru. Te salut, domnule ofițer!

–Am onoarea, domnule scriitor! – salută grănicerul milităros, ridicându-se și pocnind călcâiele.

Chelnerul încasă nota meseanului ce tocmai se îndepărta și se băgă în vorbă:

–Vă puteți regla orologiul liniștit după conașul Camil: vine la 9,30 și pleacă la orele 11 fix, nicio minută mai târziu.

Ofițerul consultă ceasul cu capac din aur, apoi aruncă privirea roată prin salon. La masa cea mai apropiată, doctorul Daniel Danielopolu îmbrăcat în frac, cu papion vișiniu la gât, se întreținea cu eleganta doctorandă Ana Aslan. Vorbeau cu ton scăzut, ea râdea mult și, dincolo de gesturile lor sans reproche, ochiul maiorului zări acea complicitate în priviri, acel licăr care iluminează din interior pe îndrăgostiți. Erau frumoși și le ședea bine la aceeași masă. Îi contemplă o vreme, fericirea n-o întâlnești pe orice uliță, cei doi erau din aceeași poză, apoi își mută privirea ageră, de grănicer, prin salon. Zări la o masă pe distinsa doamnă Papadat[7], scriitoare celebră mai ales la Paris decât în provinciile românești, flancată de o femeie elegantă și un bărbat chipeș, brunet cu ochi verzi. O salută cu zâmbet larg și-i trimise prin chelner o sticlă de Châteaux Margaux 1894, însoțită de cartea de vizită.

    Spre bucuria lui, fu invitat la masa celor trei.

–Ne-am cunoscut cândva, domnule maior? – întrebă scriitoarea binevoitoare.

–V-am fost prezentat la Cenaclul Sburătorul, pe când prezidați o serată literară. Probabil că nu vă amintiți de mine, fiindcă eram în concediu și purtam haine țivile.

–Regret slaba mea ținere de minte! Un bărbat chipeș ca dumneata nu trebuia uitat. V-o prezint pe buna mea prietenă, Nora Adler! Din păcate, trebuie să plece. Soțul ei este un despot și cea mai banală întârziere poate crea cataclisme conjugale.

Nora se retrase c-un mic regret, sărutându-și prietena și salutându-i silențios pe bărbați, printr-o înclinare a capului. Străinul îi sărută mâna, maiorul își pocni călcâiele.

–Sper că domnia voastră rămâneți să luați masa cu mine! – se adresă scriitoarea maiorului. Chiar eram într-o delicată încurcătură. Ar fi însemnat să alimentez noi și noi bârfe, rămânând la masă cu distinsul don Armando Julio Phellipe Alessandro Valerio Leon Florez de Castilla, reporter însărcinat de cotidienele La Liberdad și Corriere della sera cu daraveli legate de Terente.

–Profit bucuros de invitația dumneavoastră.- zise simplu maiorul.

Apoi, către distinsul nobil:

–Vai, domnule! Atât de mulți bărbați într-unul singur! Sigur că doamna scriitoare s-ar compromite cu domnia voastră la masă! Ar fi ca și cum ar dejuna cu un pluton de grăniceri! Dar slujba de gazetar pare să vă fie foarte la îndemână… Nici n-are rost să mai scrieți articolele. Este suficient să le semnați! Până apucă cetitorii să vă isprăvească numele de buchisit au băut cafeaua, s-a stins pipa, s-a isprăvit timpul de frunzărit gazete și se urnesc la munci.

– Exact din acest motiv semnez articolele scurt, Felix Zenzero.

–Minunată idee! – suspină grănicerul vădit ușurat.

–Iubită doamnă Papadat, trebuie să vă asumați inevitabilele bârfe – glumi reporterul – fiindcă acum dejunați nu cu unul ci cu doi bărbați chipeși…

–Am văzut că v-ați întreținut cu Camil fără să scoateți săbiile din teacă. – se adresă doamna Papadat maiorului. Adesea este un fel de urs, singur la masă… Este sâcâit de gazetari și-i nevoit să-i repeadă. Uneori are o țâfnă, cum să-i zic… congenitală, alteori este îndreptățit să scape de insistenți. – preciză scriitoarea.

–Și eu l-am agasat puțin, aducând vorba de Tirenti.

    –Nu-i convine concurența nici măcar în amor! Camil se socoate cel mai mare romancier, dar și întâiul cuceritor. Terente este pentru el un fel de competitor… În sinea lui, pesemne-l eclipsează. Mai ales că banditul este și foarte înalt… – accentuă doamna Papadat.

–Să recunoaștem, cei doi pescuiesc în ape diferite: scriitorul atacă iatacele artistelor și scriitoarelor în timp ce haiducul preferă aristocratele, dar își împarte democratic talentul în toate păturile sociale. – zise cu aplomb ofițerul.

–Ai mult umor domnule maior, dar am așa un sentiment, că-i cunoști la fel de bine pe cei doi!

–Pe scriitor îl știu din cărțile lui și din scrisul la gazete. Pe Tirenti îl cunosc chiar mai bine fiindcă, grănicer fiind, fac parte din enormul dispozitiv antrenat în capturarea fugarului. Sunt la curent cu toate isprăvile lui.

–Și eu sunt la curent… Din jurnale… – preciză scriitoarea cu un zâmbet larg.

–E bun înțeles că din jurnale! – chicoti gazetarul. O doamnă care ar sugera că-l cunoaște pe Terente, s-ar compromite instantaneu, lumea gândind întâi de toate la… cunoașterea biblică

Femeia sorbi cu zâmbet din excelentul vin Châteaux Margaux 1894.

–Spuneam și domnului Camil că-s multe scorneli și mistificări. De pildă, este socotit un mare violator dar, în realitate nu face decât să răspundă depeșelor trimise de cocoane prinse în capcana unor căsnicii nesuferite ori, de-a dreptul nefericite. Dacă cocoanele și-ar folosi în iadul conjugal măcar un sfert din inventivitatea utilizată pentru a face posibilă întâlnirea cu Tirenti, căsniciile lor ar fi cu mult mai bune.

–Sugerați că în societatea noastră căsniciile eșuează exclusiv din vina femeilor? – întrebă mirată scriitoarea.

–O, nicidecum, stimată doamnă! Numai la Brăila, dacă socotim banii aruncați de bărbați în cazinuri, cârciumi, în stabilimentele din Șanț, strada Neagră ori ulița Roșie, ori pe alte amante știute numai de ei, am mai ridica un oraș cât Bucureștiul cu toate casele, besericile și edificiile lui. Despre starea de neglijare a femeii de către propriul soț aș putea să vă furnizez materiale pentru romane cât să umpleți o policioară. Și asta ar fi puțin, dacă n-am lua în seamă agresivitatea, sentimentul de posesiune, bețiile, desconsiderarea. Dar, revenind la subiectul nostru, haiducul îi pradă pe negustorii ce încă folosesc ocaua mică, precum în vremea lui Cuza-Vodă, cârciumari necinstiți ce fac rachiu din pufoaică ori răzătură de talpă de bocanc, ce botează vinul și înșală la socotelile pe caiet, că ajung sărmanii să plătească amărâta de țuică la prețul celui mai fin cognac franțuzesc. Un alt exemplu bunăoară este jefuirea unui șlep, proprietatea unor armatori ce nu plătiseră hamalii care încărcaseră grânele. Parte din pradă o împarte cu sărmanii! Ăsta-i secretul lui de nu cade prins: are ajutor din partea năcăjâților pe care-i hrănește și umblă pe ostroave, grinduri și privaluri numai de el știute.

–Dar, deja pricep că acest Terente este un tip aproape fermecător, un adevărat haiduc. Iar dumneata, însărcinat să-l capturezi, se pare că-l simpatizezi pe față!- se miră amuzat reporterul.

–De aproape lucrurile se văd altfel decât de departe!- rosti grănicerul cu tâlc, dovedind că era la curent cu scrierile Hortensiei.

De departe mie-mi plac toți oamenii, dar foarte puțini îmi mai plac când îi cunosc de aproape!– confirmă distinsa doamnă Papadat, făcând aluzie la același citat, care-i aparținea.

–Aveți cunoștință și de alte isprăvi ale banditului, în afară de cele relatate de ziare?- întrebă ziaristul.

–Cât să scrieți un raft de cărți!

–Ascultăm cu atenție! – îl provocă scriitoarea.

–De pildă, într-o zi Tirenti înota pe sub apă cu trestia în gură, așteptând momentul să slăbească vigilența jăndarilor, ca să iasă la mal spre oraș când, un tânăr gătit cu haine din ștofă englezească ce se foia pe faleză, pleosc! – în apă.

Se aruncară mai mulți pescari după el, dar Tirenti, fiind mai aproape, îl scoase iute la mal. În emoțiile de moment, toată lumea se bucură de salvarea tânărului. Jăndarii nu prinseră de veste că salvatorul era  chiar vânatul lor. După ce-și recăpătă suflul, băiatul povesti necazul ce l-a scârbit de veață. Însurat de trei luni, tânăra nevastă îl despera că nu-i de nicio ispravă la pat și că ea s-ar fi iubit înainte cu Tirenti și-ar fi fost de o mie de ori mai bine. Salvatorul îl încurajă pe bărbat, zicându-i să meargă acasă fără să-i zică nimic femeii, promițându-i că-n mai puțin de-o săptămână va avea cea mai iubitoare soție. Îl conduse acasă și tot în aceeași zi îi trimise o depeșă drăcoasei neveste.

   Vreau să-ți arăt ci poati Tirenti. Vino la otelul Sankt-Petersburg seara la zece, la etaj, la camera 7. Sî pui parfum făr’ sî te sgârcești!

                                                            Tirenti

Dichisită, parfumată, plecă de acasă la ora târzie, spre oftica bărbatului său, alergând la râvnita întâlnire. Intrând în cameră, femeia i se aruncă uriașului în brațe.

El îi ceru să se depărteze puțin și să facă o piruetă, apoi îi porunci să se dezbrace.

Când femeia rămase complet goală, o privi fățiș, cu obrăznicie, studiind-o în toate locurile rușinoase, până femeia se simți stânjenită. Atunci, Tirenti îi luă toate hainele și i le aruncă pe geam, direct pe bulevardul circulat de lume:

    –Eu nu te pot iubi mai bine decât o face bărbatul tău. Ce-ți face el, face cu tot sufletul lui! Mie îmi ești indiferentă. Dacă insiști, fie! Te pot poseda pentru plăcerea mea, dar apoi te voi arunca pe geam ca pe acele cârpe. Alege!

Femeia smulse fața de masă, înfășurându-se la repezeală, și-o rupse la fugă fără alt cuvânt. Ajunse la timp, căci un geamgiu tocmai își lăsase harnașamentul cu lada de geamuri din spate, pregătindu-se de așa chilipir.

Privind-o de la geam, Tirenti o aplaudă în timp ce își recupera hainele de pe bulevard, strigând după dânsa:

    –Dacă mai faci bărbatului tău ce-ai făcut, data viitoare se va întâmpla în miezul zilei, de 10 Mai, să fie toată lumea pe uliți!

   Și una și mai și: un spărgător de locuințe, află la pont că o văduvă bogată de pe Calea Călărași pleacă la băi. O conduse pe femeie la gară, să se asigure că aceasta se urcă în tren, merse la cârciumă la Tudorache și se ospătă, rase și-o Jamaică să-și întărească curajul și se duse țintă la adresă. Forță un geam la parter, urcă la etaj și aici – ce să vezi! – o cocoană. Hoțul nu se pierdu cu firea, ci se prezentă prompt: Tirenti! Femeia îi căzu în brațe și se lăsă iubită de golan.

Trăgându-și sufletul cât femeia fumă țigara de după, află că respectiva era nepoata proprietăresei și primise cheia ca să ude florile și să hrănească motanul. Hoțul, cu gândul la numele ce și-l însușise, se străduise mai mult decât de obicei; cocoanei îi plăcu nevoie mare! Falsul Tirenti pretinse că vine de la spargerea unei bănci și că-i ostenit peste măsură, voind să tragă un somn, astfel că femeia se băgă în cadă să facă o baie înspumată, în timp ce radioul cânta romanțe. La biserica Sfântul Spiridon bătu de miezul nopții. Hoțul căută în debara două valize și înghesui la repezeală tot ce-i pică în mână, de la lenjerie de cucoane la sfeșnice și argintărie. Ieși pe ușă în pas de vals, cărând cele două valize, cu mare părere de rău că nu putea lua și radioul, mare cât o ladă de zestre.

Ajuns în fața Băncii Naționale, hoțul întâlni o poteră:

–Nu l-ai văzut pe Tirenti?- întrebă jăndarul.

–Întrebați mai bine o cocoană!- răspunse cu aplomb.

Iritat de răspunsul necunoscutului și calculând că, fiind aproape ora unu din noapte nu vine și nu pleacă niciun tren, șeful patrulei îi ceru să deschidă valizele.

Rochiile de damă de-a valma cu chiloți, sfeșnice și argintărie le arătă jăndarilor hramul ce-l poartă dumnealui. Două vâne de bou pe spinare îl făcu pe hoț să povestească toată daravela. Mergând la locul faptei, găsiră pe femeie încă în spuma din cadă, fără să aibă habar de jaful ce se petrecuse în odăile alăturate.

Femeia le spuse jăndarilor că individul este chiar Tirenti, confirmând că este chiar mai vârtos și mai bărbățoi decât umblă vorba. Apoi se dezmetici rapid, cerând să i se dea recompensa ce se pusese pe capul banditului.

Aflând Tirenti de întâmplare, noaptea următoare veni la nepoată, să-i arate diferența dintre falș și original. Precis impresia fu osebită; la proces femeia își schimbă declarațiunea, precizând că acest hoț de chiloți și uzurpator de glorie n-a fost în stare de mai nimica în comparație cu adevăratul Tirenti.

–O, brava! Alta mai știi?- se entuziasmă ziaristul.

–Să vă mai zic una: ajunge foncționarul de la casieria portului acasă și-și găsește nevasta la masă c-un necunoscut, chiar ibovnicul nevestei. Acesta se prezintă cu aplomb: –Tirenti! Dintr-o mișcare, îl imobiliză pe soț, legându-l de scaun. Casierul, alb la față, încearcă să-și păstreze firea.

–Te-am așteptat ca să alegi dumneata: îmi dai încasările ori nevasta!

Bărbatul se gândi o vreme, apoi ceru să rămână singur cu banditul. După ieșirea nevestei, zise:

–Ia mătăluță banii că-s ai Statului și lasă-mi nevasta! Dar, dă-mi doi pumni, să mă crează comenduirea c-am fost jefuit.

Tâlharul luă cei doi săcuți de bani din seif și, când să iasă pe ușă, se auzi strigat:

–Știi ce? Ia-o și pe nevastă-mea, dar numai trei minute, după ceas, să-i pară bine pe viitor la cele cinci ale mele.

Banditul se execută bucuros, dar de emoție și grăbit să fugă cu banii, termină chiar mai repede. Când să fugă, casierul strigă să-i aplice și pumnii arvuniți, să nu crează cineva c-au fost pe mână. Amabil, drăguțul nevestei îl pocni cu sete, apoi o șterse.

Temând să nu vină haiducul să-i ceară socoteală, în timpul cercetărilor, casierul susținu că tâlharul n-a fost Tirenti, argumentând slaba lucrare asupra nevestei lui.

Autoritățile aveau nevoie să le vie tot mai mulți bani pentru prinderea lipoveanului, așa că trecură și această ispravă pe răbojul lui Tirenti, chiar dacă nici ei nu erau prea convinși.

–Certamente, acest Terente a devenit un fenomen, stârnind interes la scară mondială!- remarcă ziaristul.

–M-am gândit adesea că Tirenti s-a născut la locul și momentul potrivit. Cine-ar fi fost Tirenti în urmă c-un veac, fără aceste jurnale formidabile și fără acești copii ce alergă pe uliți cu gazetele pe braț, urlând din rărunchi: Tirenti! A evadat Tirenti! Senzații violenti!? Cine ar fi fost acest atman ori căpitan de șlep într-un port oarecare, pe la Oltenița ori Calafat?

Brăila, cu marile ei averi, cu monopol indiscutabil peste grânele patriei, locul în care toate lucrurile sunt exagerate și excepționalul devine normă; este scena perfectă pentru Terente!- fu de acord și scriitoarea.

–Fiind atât de multe bordeluri în oraș și atâția bărbați cu buzunarele țepene de bani, toți au ales calea ușoară. Unde mai găsești atât de multe neveste tinere, frumoase, elegante, destupate la minte și atât de neglijate ca la Brăila? Dornice să-și pună feminitatea în valoare și să-și împlinească visul de iubire, după îmbrăcarea rochiei de mireasă s-au trezit uitate într-o aurită colivie. Acest bărbat viril și îndrăzneț a fost un dar pentru ele. În concluzie, pentru mine, gazetar implicat în investigarea fenomenalului Terente, este un mare noroc să vă-ntâlnesc, domnule maior! – zise Felix.

    –Mă gândeam eu că poate, până la urmă, cineva o fi interesat de adevăratele isprăvi ale lui Tirenti. Dacă doriți să scrieți despre acest haiduc, pot să vă ofer multe detalii la prima mână! Poate scrieți un roman…

–Haiduc? Aș zice mai degrabă tâlhar… – zâmbi scriitoarea.

–Domnul Nicolae Iorga este mai generos și-l numește haiduc. Vă reamintesc că-n tribuna domniei sale, Neamul românesc, îi dedică lui Tirenti articolul Haiducii revin… Dacă aveți răbdare să-mi ascultați toate istoriile legate de acest răzvrătit, poate reușesc să vă conving…

–O adevărată provocare! – exclamă scriitoarea jovială. În fond, dacă tigrii n-au povestitorii lor, vor fi cunoscute doar poveștile vânătorilor! – cită doamna Papadat un vechi proverb. Trebuie să precizez, domnule maior, că eu, dacă voi purcede să scriu acest roman, nu voi asupri pe haiducul dumitale, dar nici nu voi ascunde adevărul! Eu știu că eroul primește misive de amor și invitațiuni de la madame, dar există și o altă față a monedei. Am citit în ziarul Curierul, chiar pe prima pagină, că una dintre fetele din Măcin, siluite în luna mai de Terente a căzut grav bolnavă și a murit zilele trecute[8].

    –Pe Rădița a violat-o Petrof ! La Tirenti fimeile vin făr’ silî… Rădița ave mințili rătăcite din născări. Când era mă-sa grea, o alergase un buhai și-o tăvălisi-n țărânî…

   Tulburarea ofițerului nu-i scăpă scriitoarei. Deși până la acest moment dovedise elocință de om instruit, relatând acest episod limbajul se schimbase brusc, devenind brut, țărănesc, folosind un accent ciudat.

    –Și cele două virgine? Netty Herșcovici și Sylvia Cernescu?

Maiorul sorbi din ceai revenind la tonul răspicat cu dicție corectă, lipsită de  accent.

–Le-a fost bine! Tirenti a trăit cu Catrina, menajera familiei din casa Herșcovici, pe bulevardul Carol. Acolo a cunoscut-o pe Mărioara Cernescu, de 17 ani, de-i zic Sylvia în ziare. Fiind orfană de tată, epitropul[9] ei, în acord cu văduva Cernescu, a vrut s-o mărite c-un bogătaș bătrân și fata s-a plâns la Tirenti. Au făcut un plan în bun acord cu Mihai Herșcovici, Netty și Bubi Reiss, iubitul celei din urmă.

    –Puteți dovedi? – întrebă ziaristul.

Maiorul scoase ziarul Dimineața datat 23 iulie:

–Poftiți, dovada! Apoi, citind cu voce tare din interviul în care Sylvia (Mărioara) Cernescu relatează cele cinci zile de detenție: Trebuie să adaug că armele lui Terente sunt noi, modele de-ale Armatei, cu muniții suficiente. La el nu poartă decât o armă în mâna dreaptă și o a doua pe umărul stâng, iar la brâu are un revolver Browning, un stilet american și un revolver obișnuit[10].

    –Ce concluzie ar trebui să tragem din acest fragment? – întrebă scriitoarea surâzătoare.

–Această fată de pension, în vârstă de 17 ani, nu putea ști că stiletul este american sau că revolverul este marca Browning decât dacă Tirenti ar fi lăsat-o să umble cu ele. Ca să le descifreze marcajele trebuia să le aibă în mână. Scrisul fiind foarte mic, marcajele nu s-ar fi putut citi, ele fiind la brâu. Și că armele sunt noi ori că sunt din înzestrarea armatei putea afla doar dintr-o discuție cordială cu posesorul armelor.

–Este singurul argument? – întrebă ziaristul.

–Tot în confesiunea Mărioarei Cernescu, în Curierul din 22 iulie, aceasta ține să precizeze că: Am citit în ziare că am venit zgâriate pe obraz! S-ar părea că zgârieturile de pe obraji ar proveni  de la o luptă cu bandiții… Eroare profundă! Lipitorile ne-au chinuit foarte mult și mușcăturile lor încă le mai simt… Este surprinzător, dar așa este! Bandiții nu au fost brutali cu noi!

    –Nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar eu, în tinerețe, când aveam îndrăzneala doar să îmbrățișez și să sărut o domnișoară, pasiunea și elanul meu vârtos îi lăsa pe obraz sau pe gât asemenea urme ce semănau cu ciupiturile lipitorilor. – zâmbi ziaristul amintirilor.

– Nu poți să nu zâmbești la afirmația tinerei: am căzut o dată din tren și o dată din trăsură[11]. Diferență mare dacă trenul ori trăsura erau în mers, cu ce viteză ori erau staționate. Lipsa acestor precizări dovedesc relativitatea istorisirilor.

Scriitoarea îl privi intens pe maior, dar acesta îi susținu privirea. Marea europeană se decise:

    –Terente s-ar putea să nu fie încântat de demersul nostru! Voi face cercetări să mă lămuresc dacă este cu adevărat un haiduc, un răzvrătit sau un tâlhar la drumul fără pulbere al Dunării! Voi pune lupa pe dumnealui, îi voi pune isprăvile supt microscop și textul nu va fi musai convenabil, ci mai degrabă riguros și grav… Dacă te-nvoiești la condițiunile mele, dacă ești pregătit pentru severitatea mea, putem discuta![12]

    Maiorul observă un turc de la masa vecină care trage cu urechea și-i studiază pe furiș, astfel că-i dădu replica scriitoarei în limba franceză. Restul dialogului se desfășură tot în limba lui Voltaire, îndrăgită de Hortensia și familiară ziaristului.

Scriitoarea și ziaristul sesizară slabele cunoștințe de gramatică franceză ale maiorului, dar nu făcură nicio remarcă. Deciseră tacit să-l ierte fiindcă povestea captivant și cu mult umor.

Mergând cu pas grăbit spre Teatrul Național, Camil Petrescu regretă că l-a refuzat abrupt pe ofițer. În fond, subiectul era de notorietate și, la talentul lui, putea ieși un roman superb, de interes și-n marile capitale europene. Nu era obligat să facă apologia banditului, era suficient să prezinte faptele dintr-o întorsătură de condei. Nu va zidi soclu pentru statuia lui Terente ci, mai degrabă, va fi valul care spală toată glazura dulceagă și siropoasă ce s-a lipit de figura acestui brigand, înălțat de gazete la rangul de rege al bălților ori voievod al stufărișurilor.

Pe undeva, simțea că maiorul avea dreptate. În fond, Brătianu, fiind prim-ministru, ținea pentru el și portofoliul Internelor, parcă înadins să nu vie un ministru capabil să organizeze prinderea operativă a tâlharului. Nu era de neglijat nici faptul că în anul 1920, la debutul îndrăznețului Terente, prețul hârtiei era 3,60 lei kilogramul. Terentiada ridicase într-atât consumul de hârtie, încât prețul urcase puțin peste 19 lei pe kilogram. Bașca taxa pe hârtie, impusă de Trustul Hârtiei, controlat tot de liberali, care urcase de la 2 la 6 lei! Jaf la drumul mare!

Cert, romanul trebuia scris! Mizând pe  controversă, o poveste spusă din alt unghi decât cel atacat de gazetele de scandal, scriitorul se gândea că va stârni rumoare. Trei luni de muncă pe brânci! Își vedea deja cartea tradusă imediat, asigurându-i boom-ul de care avea nevoie. Notorietate și bani în cel mai scurt timp! De ce nu? Descriind  personaje exotice, cu sălbaticul Codin ori destrăbălatele Chire, cu lumea colorată a mahalalelor brăilene, Panait Istrati dăduse lovitura la Paris

     Muncit de gânduri, se întoarse hotărât spre Capșa. Intrând în restaurant, rămase descumpănit, căci maiorul nu mai era la masă; nici măcar nu-i știa numele. Se gândi să-l întrebe pe chelner, dar cel ce-i servise la masă nu se vedea nicăieri. În acel moment, îl zări pe grănicer râzând în hohote la masa Hortensiei. Rămase paralizat pentru câteva momente bune. Năuc, reproșându-și ușurința cu care scăpase din mână cel mai important subiect al momentului, plecă pe Victoriei spre Câmpineanu.

Se frământă mai multe ceasuri în așternut, frazele îi curgeau în fața ochilor, personajul se contura primitiv și fascinant. Romanul se scria cu repeziciune în mintea lui, dar îi lipsea substanța, povestea concretă, detaliile ce făceau deliciile cetitorului avid de senzațional. Târziu, după miezul nopții, își zise că soarta a hotărât în locul lui și adormi aproape împăcat.

Visă dens, încâlcit, isterizant. Din complicatul vis își reaminti doar puhoiul de puști zdrențăroși, cu ziare sub braț, năvălind peste el în casă, pe ușă ori fereastră, chit că avea apartamentul la etaj. Copiii răcneau asurzitor: Tirenti! A evadat Tirenti! Senzații violenti! Tirenti! Senzații violenti!

[1] O parte  din argumentațiile maiorului de grăniceri din acest capitol sunt inspirate din presa vremii și documente oficiale. Cifrele sunt exacte. Fiind o lucrare de beletristică și nu de doctorat, ar fi obositor, dăunând  lecturii, să facem trimitere de fiecare dată.

[2] Felegean, filigean- ceșcuță de cafea turcească, din ceramică, fără toartă, aflată într-o montură metalică din alamă, cupru, alpaca sau cositor. Pentru marii viziri și sultani se făceau din argint cu foiță de aur.

[3] Vă pot oferi la prima mână  informații… Informații fierbinți…bineînțeles. (fr).

[4] Conform documentelor din Arhivele Naționale,  pentru Afacerea Terente, armata, grănicerii și jandarmii au cheltuit 1.620.000 lei.

[5] Fapte și cifre extrase din gazetele și documentele vremii. Prețul unui ziar era un leu.

[6] Ziarul Cuvântul, 19 iulie 1924.

[7] Hortensia Papadat-Bengescu.

[8] Știre apărută în ziarul Curierul, joi, 17 iulie 1924.

[9] epitrop- tutore. Persoană care tutelează pe cineva; om care administrează bunurile  materiale ale unei văduve sau ale unor minori, de regulă un unchi sau cineva din familie. Era o problemă în vremea respectivă, epitropii abuzând adesea sexual de minorele avute în tutelă.

[10]  Extras din ziarul Dimineața din 23 iulie 1924.

[11] În ghearele lui Terente – ziarul Dimineața.

[12] În acest capitol majoritatea frazelor rostite de Hortensia Papadat-Bengescu ori Camil Petrescu sunt parafrazări ale expresiilor acestora, declarații ori cuvinte utilizate de ei în limbaj curent.(n.a.)

Un scenariu de milioane


În 2015 am publicat romanul Dragoste și ciocolată. Este povestea unui scriitor de primă mână, care trăiește într-o societate superficială. Nu ajunge cunoscut datorită celor opt romane excelente pe care le publicase, ci datorită unui filmuleț live pe… Facebook! Ei? Anticipare, frate!
Terente este un maestru al deghizărilor. În romanul Terente-zodia zmeilor, publicat în 2016, prima deghizare a lui Terente a fost în… călugăriță! Vi se pare cunoscut?
Cine a citit romanul Cafeaua de după, a avut deja un déjà vu urmărind evenimentele din noaptea de 4 spre 5 iulie. Mai tare decât Nostradamus, nu?
Am publicat 13 cărți și am participat la 68 de târguri naționale de carte. Prin umor și poveste bună, romanele mele au dat dependență. Pentru cei care încă nu s-au lămurit, eu dăruiesc zâmbete, nu bomboane!
Ambulanța pentru Literatură este un proiect cultural inedit. Oamenii inteligenți au zâmbit și l-au considerat genial, ceilalți s-au panicat, isterizat și și-au pus poalele-n cap.
Nu mi-am permis o autorulotă și mi-am achiziționat o ambulanță casată, datorită multiplelor facilități pe care le are, comparativ cu o dubă oarecare: izolație, capitonaj, webasto, aer condiționat în cabină și în dubă, prize la 12v și la 220v, dulapuri, rafturi, etc. După doi ani de turnee cu ambulanța alb-albastră, mi-am cumpărat altă ambulanță casată, ceva mai mare, ca să am loc să amenajez și un duș. În dimineața zilei de 4 iulie, cu cea de-a doua ambulanță, având numere provizorii de culoare roșie valabile, m-am prezentat la RAR București pentru o consultanță tehnică. Mașina a fost verificată de mai mulți ingineri. În a doua parte a zilei, ambulanța cu numere roșii a fost parcată pe bulevardul Dinicu Golescu, în proximitatea casei în care locuiește fiica mea, o garsonieră pe care o posed de aproape 20 de ani în zonă. La orele 23,15, pe site-ul Cancan a fost publicată știrea despre evenimentul ce avea să se declanșeze un sfert de ceas mai târziu. Am print-screen-uri și de la alți imprudenți care au anticipat evenimentele la 22,10, adică cu 70 de minute mai devreme. Ori s-a reactivat mama Omida, ori niște băieți isteți au pus la care un scenariu pe baza romanelor mele…
Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați luat apărarea, mânați de logică, de bun simț și de omenie! Vestea bună este că România citește!
P.S. Cei care m-au atacat din prostie, ticăloșie sau la comandă, vor avea ocazia să se distreze în runda a doua la Parchet!

O însemnare mai veche


Am găsit această postare în blogul meu. O puteau găsi și jurnaliștii, deontologii cum le place să-și zică, care s-au dezlănțuit împotriva mea în noaptea de 4 spre 5 august. Unii au înțeles c-au dat-o de gard, au șters mizeriile făcând loc adevărului, alții încă rătăcesc prin bălării, că de, le aduce trafic cât n-au visat nici după un cui ori un energizant cu etnobotanice.

Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semi îngropate; nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor.  Aerul curat şi izvoare minunate îi fac fericiți.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii

 

https://doinapopescu.wordpress.com/2017/12/06/o-insemnare-mai-veche/

O omletă și patru cârnați


Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol. Şi de departe şi de aproape, Victor Iordache era cel mai nesuferit vecin. Arina râdea de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ asemenea dimensiuni şi, nevastă-sa, madam Mery, îi făcea, din cele mai ieftine materiale cadrilate, nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Sorin, vărul Arinei, se miră: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

–Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Metrul avea cu zece centimetri mai puțin decât chiloții buclucași. Grasu stătea doar pe băncuța din curte, ori în casă în pat, fiindcă la un metru și zece, nu-i încăpeau bucile pe niciun scaun. Madam Mery ne povestea că noaptea dormea în fund, fiindcă dacă se întindea, îi presa slănina pe inimă și se sufoca.  Sforăitul lui era la concurență cu zgomotul ce răzbătea până la noi din port, de la marfare, macarale și elevatoare. Ani de zile, Sorin a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la masă, în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea. Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii; scandal zile întregi!

Arina îl fenta, primind toată corespondența la post-restant. Astfel, iubirile ei adolescentine rămâneau necunoscute cartierului.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi portţigaret cu tot. Din spate păpușă, din față mătușă, era cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare se distra Arina când mergea Grasu la Aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i facă în ciudă, îl pândea când se-mbrăca şi ieşea pe poartă imediat în urma lui. Trecea agilă pe lângă el, stătea la coadă,  făcea drumul de întoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar. Ajungea cu zarzavaturile acasă şi-avea timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
   Femeia obișnuia să spună că trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Nedumerită, îi punea aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat, şi de ce nu l-a lăsat. Pentru ambele avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru Arina era absolut incredibil. Cine l-ar fi putut iubi pe acest animal pisălog, arțăgos și răzbunător? Într-o zi, madam Mery scoase o veche cutie de pantofi şi-o răsturnă pe pat. Câțiva nasturi porniră de-a rostogolul prin pliurile cuverturii. Un superb actor de cinema, în haine elegante, râdea fericit în acele poze sepia, ori alb negru. Nu putea să creadă! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, Arina văzu în cămară şirul de cârnaţi şi-și aminti de-o nedumerire mai veche:

–Doamna Mery, zise ea, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea aceasta?!

–Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

–Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întrebă fata uluită. Nici măcar Terente…

La lipsa ei de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, avea vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil(sic!).

Şi, dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, ea făcea cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Era deja confuză!

–A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75 pentru că Victor mănâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Făcând calculul, Arinei nu-i veni a crede:

–Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună: nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnați!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI

Pentru cine mai crede în ambulanțe bau-bau


05 Iulie 2018Sursa: DGPMB

INFORMARE

Pentru clarificarea situației şi pentru corecta informare a opiniei publice, Direcția Generală de Poliție a Municipiului Bucureşti face următoarele precizări:

Ieri,  04 iulie 2018,  în jurul orei 23.30, o femeie a sesizat prin apel 112 faptul că a fost agresată de un grup de persoane,  pe o stradă din sectorul 1.

La faţa locului s-au deplasat cu operativitate poliţişti ai Secţiei 3, iar din primele verificări s-a stabilit că femeia, care se afla într-o autospecială în culorile şi cu anumite însemne specifice ambulanţei, staţionată în faţa unui imobil de pe raza sectorului 1,  a suferit anumite vătămări.

Poliţiştii au identificat mai multe persoane  pe care  le-au condus la sediul subunităţii pentru audieri.

Persoana vătămată a primit îngrijiri medicale de specialitate, în incinta secţiei de poliţie, dar a refuzat transportarea la spital.

Cu privire la vehiculul  în  care se afla victima, s-a stabilit că este unul privat, nu aparţine sistemului de ambulanţă  şi nu are utilitate medicală.

La acest moment se desfăşoară cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau alte violente şi pentru stabilirea tuturor împrejurărilor în care a avut loc evenimentul şi tragerea la răspundere penală.

La nivelul Poliţiei Capitalei nu există în instrumentare cauze privind dispariţia vreunui minor în care să existe suspiciuni de răpire şi nici nu a fost activat sistemul de alertă răpire copil.

De asemenea nu există nicio sesizare cu privire la găsirea vreunui cadavru care să prezinte lipsa unor organe interne.

În situaţia în care o persoană are la cunoştinţă despre săvârşirea vreunei infracţiuni să informeze imediat poliţia, fie direct, fie prin sistemul 112.

Vă asigurăm că în situaţiile de interes public vă vom ţine la curent cu toate informaţiile necesare.

Facem apel la calm şi vă rugăm să ne sprijiniţi în transmiterea informaţiilor reale, verificate şi probate pentru a nu lăsa loc unor speculaţii şi reacţii ce pot crea, fără nicio justificare, panică şi care pot conduce la evenimente nedorite.

https://b.politiaromana.ro/ro/stiri-si-media/stiri/informare

Pirandele și ceasul lui Ivan


cyma 5

În copilăria mea se discuta despre un tip Ivan, căruia i s-a furat ceasul. Oamenii au început să-l compătimească și să tot povestească întâmplarea. Fiecare a mai pus ceva de la el. După câteva ore, nimeni nu mai știa dacă lui Ivan i s-a furat ceasul sau Ivan a furat ceasul cuiva. A doua zi, ieșind Ivan din casă, s-a trezit ciomăgit de vecinii furioși, care-l acuzau că a furat un ceas.

Citiți declarațiile martorilor din dosar și vă cruciți!

Verdele ucigaș


doina 4PROLOG

VERDELE UCIGAȘ

(prolog la Romanul Terente-Zodia zmeilor, autor Doina Popescu-Brăila)

   În cazinul de la etajul cafenelei Bucureșci era agitație mare. Încă de dimineață, greii Brăilei erau încinși la joc: afaceristul armean Mărgărit Aslan, Iorgu Adler, directorul Băncii Comerciale Române, cu sediul în Piața Sfinții Arhangheli[1] la numărul 7, ardeleanul Damian Popescu, mare proprietar de rotărie-fierărie[2] pe strada Regală și Theodor Lichiardopol, proprietarul morii gigant ce procesa un vagon de făină pe oră[3], adică 24 de vagoane zilnic, peste moara Violattos, cu 15 vagoane, cea din urmă fiind cotată ca fiind cea mai modernă din sud-estul Europei. Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă, de a cărei producție depindea ridicarea întregului oraș și boierul Eremie, având moșii întinse în Balta Mică și la Stăncuța, de loc din zona Brașovului, urmăreau jocul cu interes, uitând să mai foiască gazetele. Cafelele se răciseră în cești, toți făceau economie la mișcări, parcă să nu vânture aerul, să nu sperie norocul. Masa, acoperită de postav verde, care pe unii îi îngropase în mormane de galbeni iar pe alții îi aruncase în ștreang după teribile ruinări, era acum în puterea lui Iorgu Adler.

Mărgărit Aslan trăgea din pipă cu ochii arși de febră. Avusese cărți proaste, ghinion statornic cu miros de praf de pușcă. Prietenii îl îndemnau să plece, dar gheara viciului îl țintuia în jilțul confortabil. Averi, făurite cu sudoare ori vicleșug în trei generații, se topiseră ca nimic în doar câteva ceasuri: viile, moșia, prăvăliile.

–Dacă te ridici acum, de mâine trebuie să-ți iei slujbă, să ții casa, nevasta și copiii! – zise Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă.

–Sărac, Aslane, dar nu falit! – îl incurajă Damian Popescu. Hai! Ridică-te! Pleacă!

–Avem nevoie de un director la noi, la Banca Portului. Cred că și tu, Damian, îmi vei susține propunerea în comitetul director…- zise boierul Eremie cu voce plăcută, baritonală.

Crupierul îi sugeră să se retragă, dar armeanul nu se lăsa dus.

 Vasali urmărea cu inima strânsă. Era băiat de alergătură la cazin de peste un an și văzuse multe partide terminate prost. Dar Aslan era tatăl Anei, fata micuță cu ochi negri, vioi. Flăcăul se simțea direct implicat. Nu-i plăceau fetele, fiind urâcioase și răzgâiate, dar Ana era altfel: directă, grațioasă, fragilă și, totuși, energică. Visa să piloteze avioane[4].

Pe când era băiat de prăvălie la Vladimir[5], cofetăria de lux a orașului, o vedea adesea la coadă. Știa exact care dintre bunătăți erau preferatele ei: baclavale, cataif, trigoane și gogoși á la Constantinopole. Elevă eminentă la Colegiul Romașcanu, vorbea cu el fără sfială și părea c-a citit toate gazetele din lume, atât era de deșteaptă. Vasali era dezghețat și silitor la învățătură, dar neavând bani să se țină la școală, scrisese reginei o scrisoare solicitând o bursă. Jalba se rătăcise prin cancelarii ori vreun funcționăraș o ținea la sare, astfel că flăcăul pierduse nădejdea și, după terminarea clasei a VII-a, se apucase de muncă. Uneori juca șotron împreună cu Ana lângă fântâna din Centru, alteori fata îi dădea trotineta și lui, să se plimbe pe aleile din Grădina Mare.

Încă o mână proastă și armeanul pierdu și casa.

Lichiardopol privea tăcut și cinic prin fumul albăstrui de țigară. Mai trăise astfel de scene și nu doar o singură dată. Brăila era orașul în care și istoriile și greșelile se tot repetau. Nici nu se răcise bine Tomac, cârciumarul ce ținea Delfinul, în bulevardul Sânta Măria, colț cu Fortificației. Îl găsise feciorul atârnat în funie, în beciul cârciumii. Când să fi fost?- se întreba industriașul. Mai pe primăvară, puțin înainte de Paști, când tot Adler îl luase la zar, barbut după vorba turcească. Tomac cumpărase Delfinul de la creditori, după ce fostul proprietar își pusese juvățul de gât, după o altă noapte dezastruoasă la cărți. Ca și în trecut, urma, inevitabil, glonțul. Tehnica avansase, funia ieșise din modă…

Tabăra scepticilor era numeroasă. Cei ce sperau într-o revenire miraculoasă a armeanului erau doi: Vasali, care vedea doar binele Anei și crupierul, care trăise răsturnări spectaculoase la jocuri, în cazinurile de la Nisa, Monte-Carlo ori Paris.

Aslan se ridică buimac, clătinându-se.

Iorgu Adler îi întinse chitanța:

–Halal, mon cher! Îmi dai brânci să-mi semnez condamnarea…- șarjă sarcastic armeanul în timp ce iscălea. Voia să pară sigur de el, dar vocea cleioasă îi trăda tulburarea.

–O scăpare tot mai ai…- șopti bancherul și toți îl priviră consternați.

–Ce glumă faci? – tună boierul Eremie.

–Este alegerea lui, mai are o șansă!- ripostă Iorgu.

–Ce voi să zici? – îl luă din scurt și Țancu pe Iorgu Adler.

–Sofia… – șopti dintr-o suflare. Pentru ea îi dau toată averea înapoi… Bașca polițele de peste an… – plusă bancherul cu glas ce ascundea o poftă veche.

Aslan se prăbuși în scaun. Prietenii îl ironizau adesea că este singurul armean nepriceput în afaceri, dar răzbunat de soartă c-o nevastă strașnică, mai tânără cu 20 de ani, bucovineancă de viță boierească. Cu gesturi mecanice îndesă pipa cu tutun, folosind un futac argintiu cu plăsele din sidef. Sorbi lung din cognac, privind ciucurii din cristal ai lustrei de parcă i-ar fi numărat:

–Împarte cărțile! – se răsti la crupier.

Toți își părăsiră mesele de stos și bacara și făcură cerc în jurul lor.

–Toarnă cognac!- porunci Iorgu și ochii i se subțiară, ca restul jucătorilor să nu-i citească bucuria. Vasali se cutremură, asemuidu-i vocea cu șuieratul șarpelui.

–Și o havană, băiete!- ceru răgușit Aslan, a cărui pipă se stinsese.

Aprinse havana cu gesturi scurte, măsurate, care să-i mascheze tremurul mâinilor; sărmanul actor nu mai păcălea pe nimeni…

Vasali își făcu loc lângă beligeranți.

Liniștea se așternu posacă, de parcă toți își țineau până și suflarea, încremenind ca într-o fotografie de demult. Doar lumina era vie și nepăsătoare, alergând între ciucurii de cristal ai candelabrelor, reflectându-se jucăuș în apele fastuoaselor oglinzi venețiene și-n fațetele din cristalul paharelor cu lichid chihlimbariu.

Crupierul, școlit în marile cazinouri europene, făcu jocurile cu mișcări egale, nivelate de rutină.

Protagoniști sau simpli spectatori își sorbeau în tăcere cognac-ul cu gesturi sacadate, irosind aroma băuturii fine, adusă în butoaie de stejar, cu mare cheltuială, din îndepărtata Marsilie. În Club fumul de pipă, îngroșând pe cel de havană, devenise înțepător, aerul era prea puțin, bucuria pierise. Zborul cărților tăie aerul și, ca într-o cunoscută coregrafie, se aliniară în fața jucătorilor.

Aslan întoarse primul. Fumul gros îi irita ochii. Senzația de arsură sub pleoape era acută. Lacrimile ar fi spălat usturimea, dar strânse ochii și trânti paharul de pământ, ca să abată privirile spectatorilor:

–Cioburile aduc noroc! – mugi el. Noroc! Dar… nu astăzi, nu mie! Își trecu mâna peste frunte ca și când ar fi vrut s-o maseze, apoi frecă ochii, mascând lacrimile care-i clăteau fierbințeala.

O voce ridică privirile tuturor:

–De aceea nu calc în localuri frecventate de greci: duhnesc a hamsi și a brânză de capră, iar în zori nu mai găsești nici măcar o farfurie ori un pahar întreg[6]! De calci fără băgare de seamă pe covorul de cioburi, un colț îți poate sparge piciorul… – se tângui Damian Popescu. Glasul lui lipsit de veselie sună fals, un biet actor ce-și rostește replica neconvingător.

Vasali se dezmeticise primul. Strecurându-se agil spre ușă, auzi în urmă pe Aslan zicând cu voce potolită:

–Mai dă-mi o havană, băiete! Ultima… Cum ar veni, țigara condamnatului!…

Auzise destul. Din capul scărilor își dădu drumul să alunece pe balustradă. Ajuns în stradă dintr-un salt, traversă Piața Sfinții Arhangheli în goană. O cârmi pe prima ulicioară și alergă într-un suflet până la casa semeață ce se profila pe colțul din dreapta, cum intrai pe strada Sân’ Nicolae, cotind spre Regală.

Aruncă o pietricică în geam și, ca la un semnal cunoscut, fereastra se deschise:

–Ce-i cu tine, mă? – întrebă Ana, mirându-se de îndrăzneala băiatului.

–Am o vorbă cu mama ta, coana Sofica! Nu-i vreme de pierdut!

–Sunt destul de mare! Am 13 ani!- se îmbățoșă fata. Spune-mi mie!

–Îți zic că nu-i de glumă! Nici vreme de pierdut! Vin de la Cazin, de la Bucureșci! Iertare de așa veste: conu’ Mărgărit a făcut-o de oaie! A pierdut averea, casa! – se codi puțin… Pe…pe coana Sofica!…

Jur să nu mă mărit niciodată![7]– strigă Ana și tăria din glas îi birui pentru o clipă groaza din suflet.

O servitoare se iți în spatele ei.

–Ană! Ce vorbe are un bandit pentru prințesa mea?!

Trăgând-o în casă, femeia îl sudui pe băiat și închise cu pocnet fereastra.

Vasali oftă: cât de slab se dovedise Aslan, tatăl, ce puternică făptură, micuța Ana!

Flăcăul privi cerul cu îngrijorare. Din puzderia de stele, una se desprinse și căzu spre pământ.

O țigancă tânără, ochioasă, purtând fuste înflorate, plisate și cu bănuți împletiți în cozile îngroșate cu șireturi roșii, se opri în dreptul lui:

     – Huăi!-Uăi! Cascî urechili ghini, băistrucule! Prințesa-i cu stea-n frunti! Hacu-i ultimași datî când v-ați vorghit!… Di ispravili dânsii o sî găvăreascî lumea tătî! Tăți o sî cazî-n mirări, tăti gazetili o sî scrii! Huăi!-Uăi! Sluga proastî zici cî nu-i di nasu dumitali… da șini-i dânsa sî aighi habar… Fata-i roua zorilor, dumneatali ești krivecul[8] din miaznoapti! Da sî ții minti, baistrucule!… Și dumneatali fași umbrî di prinț… Șî di tini s-or țini gazetili scai! Ci di daraveli, ci di curvișaguri, ci di îndrăsneli, ci di scorneli! Doar cî faima ți-i piazî re șî-ți grăghești chieirea! Di vrai sî scachi, sî fuji în lumea largî! Pi tăți harhanghelii! Ci-o sî mă mai pominești într-o zi!… Huăi!-Uăi!

–De unde ești, fă?

–Uăi! Din Cuvurlui… Din Gălați, holeacî mai sus, nici cea, nici  hăis, spre Tutova… Uăi!-Uăi!

–Se vede! Din Moldova… Ai altă vorbă…

     Văzând lumina zilei sub semnul taurului și fiind cam larg la pungă din născare, din puținul lui îi aruncă o para:

–Ține aci, una pentru osteneală! Și mai ține încă una, să-i faci fetii fermece, să-i fie lin la drum…

 –Uăi!! Huălicî muicî! Sărmâna șî bogdaprosti, boiarule! Citit-am ghini cî ursitoarili ți-or pus lușeferi la scăldători! Pazești-ți schinarea șî catâți di grijî! Sî nu carecumva șî uiți! Șăzi ghinișor cu hadaragul[9] șela! Uăi!

Primind confirmarea năpraznică și de la Țancu, Sofia Aslan și cei patru copii ai săi fugiră în aceeași noapte la București, primind găzduire în casa unui prieten armean.

Jurnalele de a doua zi anunțau detaliat, pe prima pagină, sinuciderea afaceristului Mărgărit Aslan. Vânzătorii de ziare se țeseau în tot orașul strigând cât îi țineau bojocii. Alergau, vindeau tot brațul de ziare, făceau suveică și se-ntorceau să mai ia un rând și încă unul. Senzaționalul le hrănea afacerea, precum hultanii se înfruptă din leșuri.

Tragedia din mica comunitate de armeni se revărsă asupra întregului oraș: greci, turci, italieni, germani, români ori lipoveni discutau întâmplarea cu aceeași strângere de inimă, cu aceeași părere de rău.

Vasali, simțind că-și pierde sufletul în iadul verde[10], abandonă slujba ușoară de la cazin și se angajă mus pe un șlep.

Plouă trei săptămâni în șir, pentru a spăla păcatele și-a primeni orașul. Dunărea, martora înălțărilor urbei și-a răsunătoarelor căderi, adună șuvoiul de șoapte și lacrimi să-l dăruiască mării.

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Piața Sfinții Arhanghel-Piața Dumitru Ionescu- în prezent se numește Piața Traian.

[2] Clădirea cunoscută de brăileni drept Casa Armatei, în prezent retrocedată.

[3] sub capacitatea de 40 de vagoane pe zi, ce s-ar fi putut procesa datorită puterii instalate de 1350CP, conform documentelor deținute de Muzeul Brăilei Carol I.

[4] Ana Aslan- la 16 ani a pilotat un avion Bristol Coandă.

[5] Cofetăria Vladimir, aflată în Piața Sfinții Arhangheli nr 14, lipită de Hotelul Splendid, fost Hugo, devenit hotel Danubiu și în prezent sediu BRD.

[6] Referire la obiceiul grecilor de a sparge pahare și farfurii la petreceri.

[7] Ana Aslan nu s-a căsătorit niciodată.

[8] Krivec=Crivăț

[9] Hadarag-terteleac, terteleag, ștremeleag, dârjală, pătăchie, premeteală, toropală, sramotă.

[10] Mesele de joc aveau postav verde, la fel și mesele de biliard și lămpile acestora. Alte mese aveau mijlocul blatului îmbrăcat în piele verde. Toate jocurile erau cu miză, pe seama lor se făceau pariuri.

Ambulanța care fură copiii mincinoși


În noaptea de 4 spre 5 iulie 2018, isterie pe bulevardul Dinicu Golescu, cam la 20 de metri de grupul statuar al boierilor Golești. Gloate inepte m-au sechestrat, agresat, ars cu țigara pe obrazul drept. Normal ar fi fost să se adune atâta popor când am lansat oricare dintre cele 13 romane. Comisia Zurich, Copilul Dunării, Haiducul Dunării, Terente -Zodia zmeilor sau Cafeaua de după sunt cărți pentru care ar fi putut să se calce lumea pe picioare ca să le obțină cu autograf. Dar, zeii au hotărât altfel. După show-ul din bulevardul Dinicu Golescu și prelungirile de la Secția 3 de Poliție, instigările au continuat pe Fb și junk-site-urile și-au făcut trafic pe spatele meu. Mii de indivizi m-au sunat și mi-au trimis mesaje pe Fb, amenințându-mă cu moartea. Unii s-au lămurit de cacealma și și-au cerut scuze, alții vor să-mi cumpere ambulanțele să le ducă la fer. Cică, dacă voi circula cu Loganul, nu mai are nimeni treabă cu mine. Super oferte am primit de la etnici romi din Târgoviște, Mureș și Slobozia.

Zău? Nici elefantul nu intră în frigider, nici Ambulanța pentru Literatură nu intră în Logan!  

Am obținut pe cale legală copia dosarului de la Parchet. La televiziuni și pe site-uri s-a discutat cu patos despre cei doi copii, Dragoș și Noni, ademeniți cu bomboane în ambulanță, bla-bla, bla-bla… doi eroi haladiți, care au evadat din ambulanță.

Copilul Dragoș Antonio de 12 ani, cunoscut de unii drept Dragoș și de alții drept Noni, a dat următoarea declarație în prezența tatălui:

noni

Dar, cei patru apostoli erau trei: Luca și Matei!  Copiii care se tem de ambulanțe, să stea în casă și să citească o carte! Garantat, se vor vindeca de spaime și bau-bau!

Ambulanța pentru Literatură merge mai departe!

 

Despre prostie


Prin 1991 eram profă de mate.  Directorul școlii era de geografie. Dulău bine hrănit, avea un solid instinct de conservare și o lăcomie pe care nu se străduia s-o disimuleze. Pentru intimi era Victor. Filotim, descărca regulat portbagajul la inspectorat. În școală era tigru.

Într-o zi mă aflam în biroul lui să discutăm o modificare la orar.

Intrând cu tupeu, fără să bată la ușă, o portăriță i-a adus plocon o pereche de pantofi din Turcia. Directorul i-a probat bucuros; îi veneau perfect! I-a băgat sub birou și i s-a adresat răstit:

-Fato, nu-s răi, dar să-mi mai aduci încă o pereche, cu două numere mai mari!

Iritată, femeia l-a apostrofat:

-Haoleu! Să moară familia mea! Da’ ce, bre, nea Victore, vrei să-ți potcovesc tot neamu’, ?

-Tot pentru mine-s, fă! Io-mi tai unghiile de două ori pe an și tre să fie pantofii mai largi! –  a explicat el nonșalant.

-Mă iei la mișto, bre? Vrei să fie pantofu’ baban, să creadă fufele c-o ai de juma de metru, hai?! – s-a burzuluit femeia.

-Auzi, fă, putoare?! – s-a enervat Victor. Dacă vrei să te iau la mișto, te disponibilizez și tine și căldăraru’ tău! Urduroșilor!

-Hai, nașule, trăiți-ar zeii! Nu mai știi de glumă? Mâine ai pantofii, să moară copiii mei! Da’ pune și  mata la socoteală că ți-am adus și ghiul și covor persian!

-Asta a fost anul trecut!  Voi mâncați din mâna mea în fiecare zi! – i-a întors-o directorul îmbufnat.

-Și geaca din piele ce-o ai pă mata…- a insistat femeia cu năduf.

Pipăindu-și geaca, directorul s-a întors către mine:

-Din petice, poftim! Rândașu’ de bărbat’su poartă boarfă șmecheră, dintr-o bucată!

Apoi, către portăriță:

-Asta-i lipsă de respect, fă! Mâine te prezinți cu pantofii și c-o scurtă serioasă, din piele, că altfel întorc foaia!

Ieșind portărița, intră Mișa Ionescu, un învățător isteț.

-Ce-i bre cu mata? Ai buzele vinete și te văd cam  palid, cam încercănat…

Scoțând o oglindă din sertar, directorul s-a privit îngrijorat, apoi ni s-a destăinuit:

-Noaptea  trecută m-am jucat cu mâinile în dreptul veiozei și-am proiectat pe perete un iepuraș, apoi un cățeluș… Când m-am uitat mai bine, cățelușul dispăruse, dar pe perete era un lup. După un timp, mi s-a făcut frică de lup și n-am mai dormit până la ziuă.

Mișa a început să râdă cu lacrimi:

-Nea Victore, îți zic de la obraz: mai bine făceai o labă!

-De ce? – se miră directorul.

-Pentru că ați fi proiectat o lebădă și dormeați liniștit! – îi explic eu, care nu eram intimă cu el, și-i vorbeam cu pluralul măriei sale.

Peste vreo două săptămâni, în cancelarie, m-a întrebat care-a fost faza cu lebăda, că și-a muncit creierii, dar nu i-a picat fisa. L-a lămurit Mișa.

Furios, directorul mi-a spus că ofensa se poate șterge doar cu două sticle de votcă.

-Poate kerosen! – am replicat eu, prăjindu-i încă o dată sinapsele.

 

 

 

Lămuriri suplimentare la Războiul Lumilor de la Gara de Nord


Deși am dat interviuri de câte 20 de minute, televiziunile au difuzat câte 20-30 de secunde, croșetând ce le-a convenit, ca să țină subiectul fierbinte. Se pare că nici oamenii de bună credință n-au înțeles cum stau lucrurile.
Reiau încă o dată povestea.
1.De aproape 20 de ani dețin o garsonieră la 50 de metri de locul în care aveam parcată ambulanța în acea noapte. Rrrromii  s-au înmulțit în zonă după 2003. În vilă are sediul un cabinet de avocatură și o firmă de export-import. Mai există doi vecini de foarte bună calitate. Locul meu de parcare a fost ocupat de un vecin, astfel că am ales parcarea publică, cam la 50 de metri de casă.
2.Ambulanța pentru Literatură cu care am circulat în ultimii doi ani are pat, chiuvetă cu boiler, toaletă, rafturi de cărți, sertare, iluminare cu led, vreo 5 prize la 12v. Acum mi-am luat o ambulanță mai mare, ca să-mi instalez și duș în ea. Mi-am scos de la poliție numere provizorii și am venit cu această a doua ambulanță, albă cu dungi portocalii, nu ca să-mi promovez cărțile ci ca să cer o consultație RAR în vederea eliberării cărții de identitate a mașinii. În ziua respectivă, mașina îmi fusese inspectată la RAR Giulești. Aveam în jur de 30 de cărți în mașină, dar nu pentru promovare ci pentru că urma să merg la Biblioteca Națională să le depun la depozitul legal.
3. Restul detaliilor:

Pe cei care încă mai credeți că am dat bomboane copiilor vă voi dezamăgi! Nici nu mi-a trecut prin cap! Am luat de la Mega Image o prăjiturică Kinder felie de lapte și am mâncat-o singură!

Unii zic c-am umblat îmbrăcată în călugăriță și în halat de asistentă medicală. Sunteți nebuni? N-am suportat nici sarafanul din liceu!

Inițialele BR din numerele provizorii de Brăila le-au dat bătăi de cap agresorilor. Unii au zâs c-o fi Brașov alții au confundat cu Brescia; de aici zvonul că erau numere false de Italia. S-a vehiculat minciuna că am avut mai multe numere la mașină: da, au fost mai multe, adică exact două, unul pe față și unul pe spate, așa cum aveți și voi.

Atacatorii au mințit că am avut ștreanguri în mașină. Apare și pe o filmare momentul; era doar un sutien negru din dantelă. Chiar dacă vouă vi se pare ilegal, voi purta sutiene și în viitor!

Declar răspicat că în mașină nu se afla nicio lada frigorifică cu gheață, în schimb am avut o toaletă portabilă, așa cum au majoritatea rulotelor. Ofițerul criminalist i-a ridicat capacul pe riscul lui. Acum vă poate confirma aroma.

Bunica mea spunea că dacă te îmbraci în negru te latră câinii! Bunicile au întotdeauna dreptate!

Sunt doamne care mă invidiază inutil! Pe camerele de supraveghere de la Mega Image și de la firmele din zonă se poate vedea clar că am fost singură, că din mașina mea n-au fugit doi zdrahoni!

Indivizi îndelung exersați au făcut alba-neagra cu ambulanțe! Puneți mâna să citiți o carte-două, să nu vi se mai defecteze neuronii de la Facebook!

    Specialitatea mea este umorul, dar ce-i mare lucru să schimbi viața omului cu o vocală!

Recensământul proștilor


Pe cei care încă mai credeți că am dat bomboane copiilor vă voi dezamăgi! Nici nu mi-a trecut prin cap! Am luat de la Mega Image o prăjiturică Kinder felie de lapte și am mâncat-o singură!

Unii zic c-am umblat îmbrăcată în călugăriță și în halat de asistentă medicală. Sunteți nebuni? N-am suportat nici sarafanul din liceu!

Inițialele BR din numerele provizorii de Brăila le-au dat bătăi de cap agresorilor. Unii au zâs c-o fi Brașov alții au confundat cu Brescia; de aici zvonul că erau numere false de Italia. S-a vehiculat minciuna că am avut mai multe numere la mașină: da, au fost mai multe, adică exact două, unul pe față și unul pe spate, așa cum aveți și voi.

Atacatorii au mințit că am avut ștreanguri în mașină. Apare și pe o filmare momentul; era doar un sutien negru din dantelă. Chiar dacă vouă vi se pare ilegal, voi purta sutiene și în viitor!

Declar răspicat că în mașină nu se afla nicio lada frigorifică cu gheață, în schimb am avut o toaletă portabilă, așa cum au majoritatea rulotelor. Ofițerul criminalist i-a ridicat capacul pe riscul lui. Acum vă poate confirma aroma.

Bunica mea spunea că dacă te îmbraci în negru te latră câinii! Bunicile au întotdeauna dreptate!

Sunt doamne care mă invidiază inutil! Pe camerele de supraveghere de la Mega Image și de la firmele din zonă se poate vedea clar că am fost singură, că din mașina mea n-au fugit doi zdrahoni!

Indivizi îndelung exersați au făcut alba-neagra cu ambulanțe! Puneți mâna să citiți o carte-două, să nu vi se mai defecteze neuronii de la Facebook!

    Specialitatea mea este umorul, dar ce-i mare lucru să schimbi viața omului cu o vocală!

Mulțumesc profesioniștilor din presă care s-au informat și-au relatat corect. Voi da în judecată canalele și site-urile de știri care, după clarificările anchetatorilor din dimineața zilei de 5 iulie, nu și-au șters de pe paginile lor minciunile, calomniile și insinuările! Voi cere despăgubiri și celor care m-au calomniat în comentarii pe Facebook, pe forumuri sau pe Youtube.

Ambulanța pentru Literatură merge mai departe!

Citește și https://doinapopescu.wordpress.com/2018/07/22/lamuriri-suplimentare-la-razboiul-lumilor-de-la-gara-de-nord/

Dragoste și ciocolată


PROLOG 

     Radu Venturian era scriitor de modă veche. Își clănțănea romanele la antica mașină de scris, făcând adesea adăugiri și corecturi în creion, spre disperarea editorilor, învățați de ani buni să primească manuscrise electronice. Recunoștea adesea că râde ca să nu urle și scrie ca să nu pună mâna pe mitralieră. Fără să-i dilueze frustrările, rafalele de la mașina de scris îi mai distrăgeau atenția de la grețurile cotidiene. Toți scriitorii se cred geniali și vor să fie citiți. Dar… să nu-i împușcăm! Mor singuri! De foame, de tristețe, de prea multă adrenalină, de bătrânețe… Ideile lor, trăznite sau delicioase, pun în mișcare o întreagă industrie! Tipografii, librării, criticii literari, editurile, târgurile de carte, o uriașă afacere este vie datorită acestor entuziaști.

Primise în păstrare de la o prietenă, Arina Cuțitaru, psiholog cu firmă din alamă și cabinet pe strasse, zglobie nevastă de popă, un manuscris dactilografiat mecanic și câteva notițe scrise de mână, într-un dosar.

Se bucura că nu este unicul nebun ce mai folosește minunatele scule ale unor epoci apuse. Arina îi sugeră că este un document confidențial. Îl rugă să-l păstreze, pentru o vreme, să-l mai protejeze pe părintele, să nu facă apoplexie dacă îi pică întâmplător sub ochi. Curiozitatea îi dădea ghes și, Radu, prieten și confident al Arinei, se gândi că nu se face gaură-n cer dacă aruncă un ochi. Scriitura îl captivase. Fragmente din romanele lui i le citea Raliței, vecina cu doar citeva clase primare care-i făcea menajul gratuit, și care-l adora pentru nonșalanța cu care-și potrivea cuvintele. Povestea din manuscrisul Arinei, fiind oarecum confidențială, Radu o așteptă pe Ralița să plece, apoi o citi lui Mark Twain, câinele lup meloman.

Telefonul sună. Era banca: mesajul lunar prin care-l anunța c-a întârziat iar cu plata ratei. Brusc indispus, aruncă mobilul și-ntinse mâna după… La dracu! Manuscrisul dispăruse! După uluirea de moment și două ore de enervare, descoperi hoțul pe camerele de supraveghere: afurisitul de Mark îl dusese la el în cușcă și-l păzea hotărât, ținând botul și labele din față pe el! Măcar de nu l-ar băloși prea tare!

O sună pe Arina să-i povestească neașteptata pățanie, dar aceasta nu se prăpădi de grija manuscrisului, astfel că se relaxă și Radu.

La Boema 33, aproape de Romană, umbla o bârfă printre literați, că ăl mai celebru scriitor al patriei, când plonja-n depresie, uitat de adulatori, posta fotografii cu pisica personală pe Facebook și audiența o lua razna. Cum își cam neglijase fanii din online, alergând de la un târg de carte la altul, neavând pisică, Radu postă filmulețul infracțiunii canine pe Youtube, înregistrare fără sonor la care inseră Still Loving You de Scorpions. Se culcă înjurându-l pe Mark. Avea motive întemeiate să-i poarte pică blănosului, acesta având mai mulți urmăritori pe Facebook și Youtube decât el, ăl mai mare scriitor în viață, proclamat de Ralița.

 

 

 

Delictul de-a avea numere roșii


Să nu judeci oamenii decât după fapte! Dar cel mai bine este să nu judeci!

Eram în Ambulanță, în curtea secției 3, cu spatele la stradă, unde cei foarte mulți scandau lucruri incredibile. Cred că unii erau veniți de la mitingul din Piața Victoriei și nu aflaseră… ce se dă aici, așa că ba strigau de Dragnea, ba de Iohannis. Trecuse de trei dimineața și cei ce dăduseră declarații ieșeau de la audieri. Ele erau radioase, își arătau performanțele obținute pe Fb. Ei mă priveau cu indiferență, de parcă am coborât întâmplător din același tramvai.

La un moment dat, o tipă vopsită blondă a venit glonț spre mine. Am dat drumul la telefon, luând poziție de contraatac. Primisem destul, eram hotărâtă să dau!

– Eu am văzut de seara trecută că sunteți o femeie de treabă. M-ați făcut să râd! Să știți că n-am declarat nimic împotriva dumneavoastră! Nici surorile mele n-au declarat împotrivă. Puteți să verificați în declarații, mă cheamă F. C. Îmi pare rău de ce v-au făcut idioții ăștia! Mint de sting! Țigănime! Ce să le ceri?!

O spunea cu tot sufletul. Atunci am recunoscut-o. În urmă cu o seară eram la stop. Ea bea bere pe treptele unui magazin, împreună cu alte femei. Doi băieți răsăriți erau pe trepte la magazinul vecin.

-Sunteți doctoriță? Furați copii cu Ambulanța, doamnă?

-Nu doamnă! Sunt scriitoare!

-Și de ce conduceți ambulanța?

-După ce o înscriu în circulație voi vinde cărți din ea.

-Aveți copii?

-Da, doi!

-Luați-i și pe ai mei!

-Păstrați-i dumneavoastră și iubiți-i!

-Ne bate! Ne bate! – au strigat ei. A rupt mătura pe mine! – a întărit unul dintre ei.

-Copiii trebuie să fie iubiți, nu bătuți! – am spus eu și am parcat pe celălalt trotuar, la Șahin, unde am și dormit.

Această doamnă nu s-a lăsat atrasă de vortexul emoțional, nici de dorința de a primi like-uri. Așa a considerat ea că este drept. În schimb, un domn ce se recomandă drept scriitor, comentează pe Fb că am găsit ce-am căutat, fiindcă m-am dus să-mi promovez cărțile noaptea, la Gara de Nord, cu o ambulanță cu numere roșii.

 

 

 

 

 

Brăila, între presa vremii și filele romanului Terente-Zodia zmeilor


cropped-doina-6.jpgÎn port acostau câte 80 de vapoare zilnic. Veneau încărcate cu piatră pentru pavaj, coloniale și mătăsuri chinezești și plecau încărcate de grâne, cherestea și articole de fierărie. Agenții navali, misiții și angrosiștii de cereale nu-și îngăduiau răgaz până la apus. Peste 6.000 de căruțași și hamali fără număr făceau ca furnicarul din port să lucreze sincron pentru prosperitatea orașului.

Lăsarea nopții îi găsea pe toți în cârciumi, cluburi, cazinuri și bordeluri, alte afaceri, alte încordări. Israilite, ucrainience, polci, moldovence, unguroaice ori nemțoaice veneau la Brăila, cazându-se în stabilimentele cu felinar, cu gândul la portofelele domnilor. Dacă nu știau din experiență, aveau să afle aici că generoșii nu sunt frumoșii ori bogătașii ci stârpiturile și burtoșii. În evidențele Poliției de moravuri erau înregistrate riguros și fotografiate artistic, de le-ai fi putut crede doamne din lumea bună ori actrițe. Atâta timp cât își plăteau impozitele și făceau vizita săptămânală la doctor, nu aveau nicio apăsare. În meserie intrau foarte puține localnice, și acestea, doar din Islaz sau Vatra Veche[1].

Se mai întâmpla uneori ca un negustor să vândă o pereche de boi ori toată recolta de grâu și după ce bea adălmașul în două-trei cârciumi, să se ducă cu teșchereaua plină, lăudându-se la fetițe. Buzunărirea clienților aproape că intra în fișa postului, multe dintre fete fiind racolate de Siguranță.

A doua zi, descărcat de vlagă și ușurat la pungă, plângând amarnic la ușa parchetului, reclama că a fost jefuit. Cazul era prelucrat la ziar, iar păgubitul își mai încasa și câte o bătaie de la neamurile soției. Dacă se ducea să depună plângere a doua oară, ținea zile întregi prima pagină din ziar, evident, fără a atinge gloria regelui. Probabil așa s-a născut expresia fu*ut, bătut și cu banii luați!

Timp de trei ani, ziarele nu mai aflară nimic concret despre Terente. Reîncălzeau musacaua cu știri lipsite de consistență, dovezi ori confirmări oficiale. După multe bâjbâieli, varianta cea mai vehiculată era că proscrisul haiducește în Bulgaria ori în Serbia.

Orașul își ducea viața aproape monoton. Paritatea leului la Bursa de la Paris se ținea la 9,50.

La Francez, ca în fiecare seară, discuțiile se întețeau:

–Prefectul Răducan iar a făcut-o de oaie! Probabil că se visează un Terente al prefecților! Abuzurile lui țin fruntea ziarelor. Ori e pe mână cu Clony și cu Stănescu, ori e tembel! – fu de părere Theo Lichiardopol.

–Ultima ispravă, închiderea clubului de la Sfatul Negustoresc l-a făcut profund antipatic tuturor.- completă și Damian Popescu. Are dreptate avocatul Radu Portocală să se dezică de el, acuzându-l că îndepărtează din neghiobie și pe puținii simpatizanți ai partidului liberal din rândurile comercianților. Ieri mergea singur, la pas, pe Regală. Vorbea cu sine ori cu un interlocutor nevăzut, se răstea la muște, gesticula violent, își repezea bărbia înainte ca în secunda următoare să scuture capul a negare. L-am privit o vreme și mi-a inspirat milă.

–Milă de noi, căci un astfel de bezmetic ocârmuiește orașul! – preciză Jon. Ieri l-am văzut și eu, se înjura în oglindă la toalete, la Clubul Regal. I-am zis să își ia seama, că-l reclamă careva că-i diliu și-l ridică poterașii de la Mărcuța cu duba, în cămașă strânsă la mâneci.

–Se leagă!- se dumiri Popescu. Umblă vorba c-a fost chemat pentru săptămâna viitoare să dea socoteală la cabinetul Primului-Ministru. Repetă discursul ce-l va ține la Guvern!

–Halal scuză!- se hlizi Lichy. Să-l văd pe unde mai scoate cămașa! Cât i-a stat Porcul reazem, a fost leu-paraleu. Acuma, că a crăpat ministrul, să văz cine-l mai ține-n brațe?!

–Știe careva cât au furat ăștia doi din banii colectați cu japca de la țărani, ca să ridice Palatul Agriculturii? – întrebă Jon Eremie.

–Știind ce sume pretinde ministrul Constantinescu-Porcu drept mită, putem să ne facem o părere.-interveni Popescu.

–Umblă vorba că zănatecul de Răducan a comandat statuie Porcului, s-o proptească pe Calea Călărașilor, în fața Palatului, când acesta va fi gata.- îi informă Lichy.

–Doar nu suntem noi blestemați, să facem statuie la Brăila celui mai corupt politician din toate timpurile!-se enervă boierul Eremie. Ați uitat afacerea cu exportul prohibit? Un evreu a intrat în audiență la Ministerul Agriculturii să solicite o licență de export. Porcul se lăsa greu, așa că evreul îi oferi mită un milion, asigurându-l că n-o să afle nimeni. Dă-mi opt milioane și poate să afle toată lumea![2]– a venit scurt replica ministrului.

Bărbații izbucniră în râs dar Adler, absent, nu-și găsea locul. Citea Cuvântul și parcă avea furnici pe scaun. Avea o neliniște, un presentiment… Ceva neplăcut era pe cale a se petrece și nu știa de unde vine primejdia. După un vechi obicei, citea gazeta începând cu ultima pagină.

–Iorgule, întoarce ziarul îndărăt, la prima pagină…-i se adresă comisarul Apostolescu. E acolo un articol, Calamitatea dobânzilor enorme. Zugrăvește perfect motivele pentru care lumea considera că un bancher bun este doar un bancher mort!

   –Rog a mă scuti…- zise Adler fără chef. Nu-s eu vinovat de rateurile comercianților…

–O fi curat ghinion, Iorgule! Ce să-i faci? – zise comisarul mieros. În oraș activează 13 bănci, număr nefast ce apăsa și mai mult pe proasta reputație a acestora…

–Apoi, Lichiardopol, Jon și Damian sunt acționari la Banca Portului! Suntem în aceeași barcă! Eu sunt doar director! Pentru venerabilii acționari iau șapte piei de pe  negustor…- se scuză el.

–Bravos! Șapte piei, ca de pe bou! – răbufni Popescu.

–Iorgule, n-am treabă cu Banca Portului! – preciză comisarul. Eu pe tine te vreau spânzurat! Ține minte! Eu nu-mi stric rostul din poliție, ca să devin proscris! Dar, roagă-te pentru sănătatea mea! Dacă voi afla că am o boală incurabilă, te feliez mărunt și te dau hrană la pești! Precis, Dumnezeu mă va lua în Rai, fiindcă am scăpat lumea de-o dihanie ca tine!

Toți știau povestea, bancherul se judecase cu sora comisarului, văduvă de război și câștigase procesul mituind pe judecător.

–Cum spun marinarii, gheață la mal!– suspină Jon Eremie ca să schimbe vorba. Crimă, naufragiu, bandă arestată, avion căzut în mare ori măcar o sinucidere, tapetează prima pagină, dar, în lipsa regelui, ziarele nu mai au tărie în slovă.

–Gazetarii sunt în impas, Terente-i dispărut, tirajele sunt în picaj, contractele de publicitate se tot subțiază. Groaznica nenorocire, iată ce titlu jenant sub care forțează senzaționalul relatând despre incendii, menajere hoațe, soți violenți ori bătuți de neveste, diverse infracțiuni domestice cari nu reușesc să rupă gura târgului. – fu de părere și Damian Popescu.

      –Urmăresc știrile despre escrocheriile cu grâu ale evreilor Abramovici și Hatcioff, fiind direct interesat, dar cu entuziasm moderat.- zise Lichiardopol.

–Normal, vrei să vezi ce condamnare primește Spiru! – i-o servi bancherul, făcând aluzie la procesul pentru speculă cu făină în care erau inculpați Spiru Lichiardopol și deputatul liberal Leonte Moldovan, alături de evreii Grossman și Abramovici.

Damian Popescu, partener de afaceri cu Theo Lichiardopol, schimbă iar cursul discuției:

–Atât de disperată este lipsa de știri, încât, neavând cu ce să umple prima pagină, ziarul Cuvântul[3] relatează pe câțiva cuadrați[4] despre disputa dintre domnul Abramovici din strada Plevnei și concubina sa pentru o… canapea. Articol se învecinează pe spații la fel de generoase cu furtul unui fulard[5]. Lui Hamlet, ce va urma să joace la Teatrul Comunal, i se dedică un spațiu egal cu al canapelei! Poftim! Vedeți! Așa-i croit acest oraș: să dea bine cu nevasta la teatru și să se dea bine cu pațachina[6] pe canapea!

–Punând cap la cap sumele obținute de Terente din jaf și haiducie, se poate aproxima undeva la 300.000 de lei, sumă obținută de escroci dintr-o singură lovitură cu grâne! – constată boierul Eremie citind și el dintr-o gazetă. La fel de productive sunt menajerele ce fură din casele stăpânilor. Ca să vezi! Sanda Chirciu a furat din casele a trei negustori la care făcea menajul. Fără a avea o estimare a pagubei totale, autoritățile au recuperat doar un inel cu briliant evaluat la 80.000 de lei.

–Se vede treaba că nu sunteți la curent cu afacerile serioase! – concluzionă Lichy. Are balta pește este proverbul cel mai potrivit în acest caz: 600.000 de lei a tras lejer menajera directorului de la Pescăriile Statului. O sumă colosală sustrasă în mod silențios!

–N-ar fi fost descoperită niciodată, dacă un vecin nu reclama la Poliție că un ins fără ocupație trăiește de ceva vreme pe picior mare, cu lăutarii după el. Ancheta a stabilit că suspectul este concubinul menajerei, care la rândul său își cumpărase o casă cu 130.000 de mii de lei pe care-o mobilase cu cheltuială. – îi informă comisarul Apostolescu de la judiciar.

–A recunoscut? – întrebă mirat Popescu.

Presată prin metode specifice, femeia a recunoscut că sustrăgea aceste sume de sub nasul directorului, fără ca acesta să observe lipsa lor.

–Ce expresie concludentă: presată prin metode specifice! – se hlizi Adler. Nu zău… Și mai ziceți că-s ticăloși bancherii…

– Sub aspect valoric, sumele capturate de Terente pot fi considerate modice în raport cu alte lovituri.  După capturarea banditului Gheleșanu din Topleț, la anchetă am descoperit la acesta o avere de 2.000.000 lei strânsă din jafuri și tâlhării.- completă comisarul – fără a se sinchisi de sarcasmul bancherului.

–Ca pericolul social, presa ține să arate că regele este detronat în mare forță de Omer[7], banditul turc arestat la Constantinopole după 30 de ani de activitate. Bilanțul banditului turc se ridică la 43 de crime și 160 de jafuri.- citi Popescu din gazetă.

     –O știre cu potențial este destituirea lui Gologan, șeful Siguranței, și al adjunctului, Theodorescu,  dovediți pentru luare de mită, tăinuire, favorizarea infractorului; au fost trimiși în judecată. Putem zice pe bună dreptate, un Gologan de doi bani! – oftă comisarul Apostolescu.

–De-ar fi singurii corupți din Siguranță! Și comisarul Bogdănescu a primit condamnare penală de la Tribunalul de Apel. De-ar avea onoare și-ar da demisia! Un derbedeu…- zise dezgustat boierul Eremie.

–Dar de Primărie, ce părere aveți? Afacerea Macaraua, legată de achiziția unui utilaj pentru Uzina de apă, arată că în afacerile cu bani publici toate-s vechi și nouă toate. Deși referatul înaintat de către inginerul Grossu prezintă că respectiva macara se putea achiziționa cu 18.000 lei, Primăria o comandă Șantierului România, condus de comandorul Enescu, abonat la țâța statului pentru 50.000 lei. Să scobiți și aici, comisare! O să găsiți și altele mai groase! Sau la Primărie n-aveți verde să cercetați? – insinuă Popescu.

–32.000? Modest coane! – zâmbi Lichy. Poftiți să vă uitați la sumele votate de Consiliu în cazul pavajului de pe bulevardul Carol între Gării și Regală! 4.400.000 lei, în condițiile în care piatra vine gratis ca balast pentru vapoare. Ca să nu mai vorbesc că pe Transilvaniei, pentru câteva sute de metri sare de 6.400.000 lei!

 

 

 

[1] Vatra Veche – vatra peste care se ridicase comuna Nedelcu Chercea, în prezent cartier al orașului.

[2] Întâmplare antologică ce a făcut vâlvă în epocă, întărind porecla Porcul.

[3] Cuvântul din 12 ianuarie 1925

[4] Cuadrat, cvadrat, quadrat-Unitate de măsură folosită în tipografie pentru lungime, egală cu 18,04mm

[5] Fulard-fular din mătase

[6] Pațachine-fetele lui Pațac, care importase primele prostituate de la Viena pentru un bordel pe Bulevardul Elisabeta.(informația ne este transmisă de Radu Beligan, sursa primară fiind Victor Eftimiu).

[7] Caz relatat pe prima pagină în ziarul Cuvântul din 13 ianuarie 1925.

Un experiment, cu mult umor, documentare serioasă şi fantezie fără margini


Tehnic vorbind, Doina Popescu-Vasali – eu aşa i-aş spune după această carte, iar nu Brăila – reuşeşte un miracol… Nu scrie neapărat precum Hortensia Papadat-Bengescu ori Camil Petrescu, care sunt şi ei personaje secundare în carte, dar scrierea ei, cel puţin în prima jumătate a cărţii, te duce cu gândul la cei doi mari interbelici!

Scriitoarea brăileancă se adaptează atât de bine spiritului epocii încât faptul că îl idealizează (literar) oarecum pe Ştefan Vasali,cel ajuns în istorie ca Terente, aproape că nici nu mai contează. Rezultă un meta-pulp fiction, o carte care, dacă ar fi fost scrisă în trei, precum Femeia în roşu a lui Babeţi – Mihăieş – Nedelciu, ar fi putut fi, în condiţii ideale, de trei ori mai cunoscută şi mai apreciată… Aşadar, deloc o carte în formol, o Brăilă ( oraşul în care amorul era a opta artă) şi câte un colţ de Bucureşti deloc cu aer de muzeu de istorie, bălţile şi satele lor, cu personaje vii, pitoreşti, aducând aminte şi de personajele din Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, dar şi de cele ale lui Eugen Barbu, la un moment dat intriga capătă accente de roman cu spioni sau agenţi secreţi, ba chiar cu un scurt istoric al activităţii unor agenţi celebri din secole trecute (p.123- 125), ba spre final, după pagina 210 înţelegem că viermuia Brăila de agenţi secreţi, ipotezele strict legate de Terente nefiind stridente, până la un moment dat chiar plauzibile, (pe scriitoare nu a interesat-o obligatoriu veridicitatea, plauzibilitatea: Este scris în cheie, ca şi celelalte romane ale mele. Printre rânduri am mai plasat câte o coajă de banană, pentru că umorul şi matematica nu-i iartă pe proşti.

N-am simţit nevoia să-mi modific povestea ca să mă sincronizez pe minutul istoric cu acţiunea de la Tatarbunar… (p. 252), dar parcă rupând povestea propriu-zisă… În epoca doctoratelor copy-paste şi a lucrărilor ştiinţifice elaborate-n puşcării – aşa începe nota autorului de final), dar şi a super eroilor care mai de care mai impozanţi, românii se pot întoarce şi la… Terente, un super erou tipic mioritic, ca să nu spun balcanic, de care, se pare, în hermeneutica Doinei Popescu, clasa politică s-a folosit în cel mai pur stil… românesc, pentru a frauda.

Anecdotica erotico-haiducească este exploatată la maximum de scriitoare, uneori cititorul putându-se întreba dacă nu cumva şi imaginaţia debordantă a Doinei Popescu nu contribuie la festinele lui Terente, acesta înşelând de la prefect în jos cam tot ce vreţi… În dialogurile înfiripate se surprind şi diverse păreri care pot fi… ale personajelor, dar atunci când se emit neutru speculaţii de filosofie a culturii şi neamurilor, obiectivitatea pare să lase de dorit. Se zice despre un personaj secundar: Părăsind un oraş cultural şi cosmopolit, nu-şi găsi locul printre americani, oropsiţi ai soartei, parte dintre ei puşcăriaşi din închisorile germane şi austriece.(p.142)

Oricum, prin descrierea panicii care se răspândeşte printre bărbaţii din lumea bună,cum că Terente ar da iama în coconetul lor, romanul capătă accente suprarealiste, ca să nu spunem urmuziene ori supra-caragialeşti, ca să nu vorbim de credibilitate… dar dacă rabinul (care este şi nu este!) din poveste are dreptate, vorbind despre protipendadă, poate că nu este nimic exagerat: Purtaţi costume scumpe, beţi cognac şi jucaţi bacara, dar vă purtaţi precum ţâncii care sug zahăr candel şi împing cercul cu băţul!

Dar poate infantilismul popoarelor lumii este un subiect generos! Dar erotismul este mult mai picant, şi autoarea ştie să profite de aceasta, de bileţele de amor, de epistole, de băuturi miraculoase ori… adormitoare şi chiar de nişte scene fierbinţi!

Iorgu Adler, un bancher, personaj cheie, foarte bine realizat, deosebit de credibil, chiar şi în meschinăria binevoitoare, se adresează unor protejate, în timpul unei adunări-cenaclu, o serată culturală pe care o organizează la el acasă, în prezenţa Hortensiei Papadat- Bengescu: Nu vă reţin decât o clipită. Jos sunt o mulţime de poeţi palizi, cu mânecuţele uzate şi botinele stâlcite. Voiam să vă atenţionez să vă ţineţi firea, fiindcă luna viitoare facem un bal adevărat, cu lume bună şi atunci o să aveţi de unde alege. Acum mergeţi jos şi nu fiţi fleţe! Valea!

Intuitiv, personajul îşi dă seama că un aşa numit ofiţer era de fapt Terente şi reuşeşte să-l captureze, dar mai mult nu spunem! Dialogul damelor din capitolul următor, Trofeul din argint este demn de Gaiţele lui Kiriţescu ş.a.m.d. Bref, scriitoarea a avut ca ţintă prinderea literară a unui personaj controversat, ca şi toţi funcţionarii statului din deceniul al treilea: infanterie, cavalerie, poliţie, grăniceri, jândari, agenţi de siguranţă, divizia de aeroplane… Eseul este reuşit… parţial, poate se va mai reveni, s-ar putea transforma şi într-o piesă de teatru… adică cuprinderea s-a realizat, iar finalul este cât se poate de neaşteptat, deşi un pic schematic! Detalii precum aluzia la faleza din Galaţi, care a fost amenajată ca loc de promenadă mult mai târziu, se pot rezolva, de pildă, prin mutarea evenimentului menţionat pe Strada Domnească (p.187)! Poate nu atât de tare, bine şi de apăsat (zice Doina Popescu: probabil că este cea mai cuminte carte care se putea scrie despre purtătorul celui mai celebru penis din Europa ultimului secol., p.245), dar cu otrava ficţiunii cam atât se poate vedea printr-o gaură de cheie…

În altă ordine de idei, parcă este, totuşi, prea puţin Terente, parcă este mai bine realizată fresca şi satira socială, parcă este Iulius Caesar în piesa lui Shakespeare, în primul act… Când se încing lucrurile la propriu şi în relatare, în capitolul Dolce far niente, aflăm câte ceva despre tragedia vieţii lui Ştefan Vasali: pierderea soţiei, a celor doi copii… Finalul este oarecum demn de filmele cu James Bond, chiar cu happy end, deşi cam toată lumea ştie că Terente a sfârşit rău, iar legătura de pe ultima pagină, cu autorii jafului de la Muzeul Kunsthal din Rotterdam, este mai mult decât interesantă… Şi Vasali şi cei trei jefuitori sunt născuţi la Carcaliu, deşi unele surse vorbesc în cazul haiducului… agent secret şi de Baldovineşti!

Mira Feticu, o scriitoare româncă stabilită în Olanda deja a scris un roman despre acel subiect al jafului, roman apărut în olandeză în anul 2015, Tascha. De roof uit de Kunsthal… Dar, desigur, este o altă poveste! O frântură se poate dezvolta dacă aflăm că Doina Popescu l-a cunoscut pe unul dintre autorii jafului, cu opt ani înainte de desfăşurarea lui… Dar, mai bine, să împărţim cărţile! Aşa cum începe şi textul Doinei Popescu, cu o partidă de cărţi în draci în cazinul de la etajul cafenelei Bucureşci, cu greii Brăilei… Cine va avea răbdare să dezlege puzzle-ul literar (alcătuit din mai multe povestiri, care au şi nu au un fir comun!), va vedea conexiunile dintre personajele care apar aici, două dintre ele prinse într-o frumoasă şi imposibilă poveste de dragoste… Un experiment şi o provocare de remarcat!

Doina Popescu–Brăila – Terente – Zodia zmeilor, Brăila, Torent Press, 2016

revista Litera 13, nr.7, iulie 2016, p.19-20

http://www.litera13.ro/2016/09/un-experiment-cu-mult-umor-documentare.html

DE CE E GREU SĂ TE MĂRIȚI


Fragment din romanul FERICIRE LA PREȚ REDUS

ISBN 978-606-92308-5-5

Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!

  Să fie oare, atât de simplu?

  Nicio abordare legată de femei nu este prea simplă.

    Dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul aşa-zis frumos sau de propriile angoase.

    Ce spune trubadurul?

Femei femei, e plina lumea de nebune, 
Cine v-a adus pe lume, cine oare v-a facut?
Bărbați bărbați, e plină lumea de pansați,
De supărați si de-ncordați…

  Interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva de măritiş…

   Întâlnind o colegă de liceu, sărită de 35 de ani şi nemăritată, mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic bine dezvoltat.

 Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o  în compania  unor masculi remarcabili.

   Şi-a păstrat calmul.

   A admis că am dreptate pe undeva, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine situaţi dar însuraţi şi… destui masculi drăgălaşi, bazaţi pe portofel dar cărora le miroseau picioarele!

    Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:

      –Gelu? Amărâtul n-avea nici cojoc!

    Nicu? Nici nu vreau să-mi amintesc! M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.

     Traian? S-a scobit  în nas în faţa părinţilor  mei!

      Sotir? Un zgârcit! Dumnezeule! M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!

      Pavel? O să fiu sinceră: era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe rit vechi, la biserica lipovenească şi niciodată nu îmi lipsesc icrele negre la micul  dejun. Mişto!

    Teo:

    Căsnicia bătrânilor mei de tot rahatul m-a speriat atât de tare, încât am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era imposibil s-o mai suport pe maman. Dintr-o dată am înţeles:  singura soluţie rezonabilă, să-mi capăt libertatea, fără vărsare de sânge, era măritişul.  Am zis, am făcut! M-am măritat imediat şi, cum o nuntă nu mi s-a părut suficient, am făcut două: una pentru neamurile ortodoxe ale soacră-mi, cealaltă, sâmbăta următoare, cu papistaşii maică-mi, ca să-i împac pe toţi nebunii! Evident, două nunţi au fost prea mult pentru limita mea de suportabilitate, aşa că am intrat în căznicie[1] cu capsa pusă!

      La început mi s-a părut grozav de important să fiu puţin… măritată.

    Am făcut doi copii, apoi am divorţat. Statutul de femeie măritată nu mă mai satisfăcea! Trecusem la etapa următoare: era esenţial să fiu fericită!

   Miky a fost fatală din liceu! Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani.

   Dar avea argumente serioase:

   –Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă. Am cunoscut destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă doar de tipi capabili doar să dea din… pleoape la televizor!

    Adesea fetele se plâng de ce nu le-au dat bărbaţii:

    Nu mi-a adus mărţişor!

    Nu mi-a adus flori!

    M-a plimbat tot oraşul pe jos şi nu mi-a dat o îngheţată!

   Nu mi-a dat telefon de ziua mea!

   Dar când ei dau, ele sunt tot nemulţumite! Cum, ce dau?

  Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…       

  Şi, totuşi, părerea generală este că vinovate sunt tot ele, femeile!

       De ce ?…

       De orice!

       Probleme?

       Cherchez la femme!

   Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau de amante este nesemnificativ.

   Bărbaţii au fost, de-a lungul istoriei, decimaţi în războaie  şi, trebuie să recunoaşteţi cinstit: nu toate  războaiele au fost pornite de femei!

   Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o, n-a mai rămas piatră pe piatră! Vezi… Războiul Troiei!

   Dar, nu vă amăgiţi, dragii mei!

   Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Papa Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveştii, praf în ochi pentru a distrage atenţia lumii de la marele jaf!

   Împăratul Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii, nu i-a trecut prin cap să se încurce cu poveşti gen Paris şi Elena !

   La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!

  Nu! Traian n-a fost erou, ci distrugătorul civilizaţiei geto-dace şi cel care a jefuit aurul şi argintul Daciei. Şi pentru că acum aveau cu ce, Traian a decretat scutiri de impozite la Roma și 123 de zile de petreceri neîntrerupte.

     Au luat romanii peste o tonă şi jumătate de aur şi peste trei tone de argint, dar n-au reuşit să ia toate comorile, astfel că a mai rămas destul şi pentru jaful austro-ungar dar şi pentru Gabriel Resource, motanul care pofteşte caşcavalul de la Roşia Montana!

    Traian a distrus piatră cu piatră cetăţile şi templele dacilor! A ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. Raportat la nivelul populaţiei de atunci şi a întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimele lui Hitler. Dar, miopie a istoriei, ticăloșie ori neglijenţă, uzurpatorul Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună dragii de porumbei…

   Revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate. Cum? Cam la o oră după ce mi-am întâlnit ursitul! De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!

     Soacră-mea a zis aprig: Nu! Nici peste cadavrul meu!

     Dar se vede treaba că atunci când vrea Dumnezeu, nici cadavrul soacrei nu contează!

      Ce-i drept, după ce am cunoscut-o pe soacră-mea, cel mai crâncen exemplar de soacră de pe planetă, mi-am zis: Hitler, Stalin, Traian? Nişte cotei!

 

[1][1] Axiomă-Orice căsnicie își pierde s-ul în favoarea z-ului după consumarea lingurii de miere.

 

Papucii chinezești


La terminarea facultății am prins ultima generație de absolvenți cu repartiții guvernamentale. Banchetul de sfârșit de studenție a ținut până dimineață. A doua zi, la repartiții, am ajuns toți în ultimul moment, cam mahmuri și cam perplecși, fiindcă ne-am trezit cu antipaticul Craiu, profesor de statistică, președintele comisiei de repartiție. Cum era un fustangiu notoriu, poreclă mai bună nu i s-a izbit, așa că a rămas Craiu și ca nume și ca supranume. Acest amănunt ar fi fost fără importanță, dacă acest pitic chelios-libidinos nu s-ar fi dat toată seara la colegele mele, care, știindu-se cu situația școlară încheiată, i-au dat flit din toată inima. O colegă pe care a înghesuit-o în balcon i-a dat și un brânci, ha să-l arunce pe moș peste balustradă.  Și, imaginați-vă, acum eram la discreția piticaniei!

Dar în scurt timp ne-am liniștit: nu ne putea atinge nicio răzbunare!Toate posturile erau la țară, ceea ce era foarte enervant! Întindeam toți de o hartă, sperând să nimerim cât mai aproape de un mare oraș sau măcar să nu fie vreun sat de țigani. Eu am fost cea mai norocoasă, fiindcă am prins Silistraru, la 18 km de Brăila. Un alt personaj mulțumit era Manu, care prinsese o școală la 30 de km de satul lui.

După vreo șapte ani de la terminarea facultății, trec prin satul lui Manu și îl vizitez. Deși consătenii îi spun profesorul, amicul meu nu mai profesează, fiindcă acea comună în care primise repartiția este la 30 de km pe hartă dar, în realitate, trebuie înconjurat muntele; pe șosea fiind 130 de km! Manu arăta prosper dar își trăgea un picior pansat cu meșteșug.

– Ce-ai pățit, prietene?- îl întreb plină de compasiune pentru suferința lui vizibilă.

Râde.

-Știi că io-s ca tata, care nu iartă nimic! A venit o doctoriță nouă în sat și m-a invitat pe la ea. Puteam să aștept până luni, că în timpul săptămânii nu-mi știe nimeni cărările, dar mă pune Aghiuță să-i promit că mă duc duminică dimineață. Aștept să plece nevastă-mea în grădină și mă îmbrac fercheș cu o cămașă albă și pantaloni de costum. Ies în curte și până să-mi fac pantofii cu cremă, apare nevastă-mea. Las pantofii și mă duc la o platformă betonată, la care lucrasem cu câteva zile în urmă, și-mi găsesc de lucru. Calc într-un oțel-beton ruginit, și-mi intră vreo trei centimetri, străpungând papucul ca pe cașcaval. Na, belea! Aproape leșinat de durere, îi dau nevestei indicații, s-o cheme pe doctoriță. Asta, având altă vorbă cu mine se cam izmenea, probabil se gândea că nevastă-mea a mirosit ceva și-o cheamă s-o păruiască. Vine gagica și mă pansează, îmi face un antitetanos, mă consolează pe furiș, dar mie nu-mi mai ardea!

-Se pare că Doamne-Doamne ți-a dat un semn, că voiai să calci strâmb, amice!- zic eu, înclinând mai mult spre amuzament decât spre compasiune.

-Nu zău! Dacă primea taică-meu câte un semn pentru toate gagicile lui, ar fi fost ciung, schilod, albinos și fără urechi! N-ai să vezi! Papucii au fost de vină, rebuturi chinezești!

Tuică și caviar


Cu ani în urmă, în casă la tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu Popescu, un inginer din Drumul Taberei, am cunoscut-o pe Olga, soacra inginerului. Olga nu cântărea mai mult de 40 de kilograme cu rochie, mărgele şi cercei, bătând bine de 90 de ani. Nu ştiu dacă era şi surdă, dar în general era apatică. Era minunatul an 1988 şi stăteam la poveşti, mâncând zacuscă cu ghebe şi încălzindu-ne cu ţuică de Piteşti. Olga intervenea rar în discuţii şi atunci povestea privind în zare:

-Muuuzică, daaans, fuuumul ţigărilor în cazzzinouri, rrruuuletă, baccarat… nimiiiic nu s-a lipit de mine!

-Se vede, Olga, se vede!- o tachina inginerul.

Unchiu’ Laurenţiu era un povestitor neîntrecut. Probabil că dacă s-ar fi apucat de scris, Sadoveanu rămânea de poveste. Cele mai palpitante erau relatările despre luptătorii din munţi dar şi despre legionarii care, sub conducerea lui Zelea Codreanu deschideau cantine pentru bătrâni şi săraci, plantau pomi şi erau patrioţi. Pentru mine, crescută cu istoria predată în şcolile comuniste, poveştile lui erau picante, dar ciudate. Când venea vorba de Căpitan, Olga prindea culoare-n obraji şi ochii-i străluceau de lacrimi. Îşi făcea curaj să zică ceva, suspina, apoi se răzgândea şi, parcă obosită, se retrăgea iar în lumea ei tăcută. Tanti Cici o încuraja să spună ce doreşte, dar unchiu Laurenţiu îi punea mâna blajin peste mâna ei:

-Las-o! Este deja pe o bancă la Nisa, contemplând un superb felinar din veacul trecut! De ce-o deranjezi? Ca să revină în acest apartament meschin din Drumul Taberei?

Într-o zi, Manuel, cel care mă aducea în vizită la această minunată familie a plecat la chioşc ca să cumpere muştar, tanti Cici s-a repezit în bucătărie să mai facă sandwich-uri şi unchiul Laurenţiu a fost nevoit să răspundă la telefon, în hol.

Am rămas singură cu Olga. M-a atins pe mână:

-Ce năstruşnică este fata mea! Ai văzut cum pune pe acelaşi paltou tartine cu icre de crap, zacuscă şi caviar? Auzi… Să nu bei ţuică la caviar! E un sacrilegiu! Te otrăveşti! Să deschidă o şampanie! El e inginer şi îşi permite! Ehei, a fost şi director la uzină! Dar, ce să-i faci… n-are pic de stil!

O ascultam amuzată. Inginerul era o mare figură. Era greu să spui despre el că n-are stil!

Dintr-o dată, Olga tresări:

-Parcă-l văd pe cal aalllb! Frumoooos! Frumoooos!

-Cine?- întreb eu nedumerită.

Olga mă ignoră. Probabil nu vorbeşte cu mine ci cu propriile năluci:

-Ce bărrrbat! Doamne! Ce bărrrbat!

-Cine, Olga?

-Era bărbat! Era singurul bărbat adevărat!

-Nu mă ajuţi deloc!- zic eu. Nu ştiu despre cine vorbeşti!

-Cel mai drept şi cel mai chipeş! Un prrrinţ!

-Iar visezi la Căpitan?- întreabă oncle Laurenţiu intrând în cameră voios.

Am mâncat zacuscă cu caviar şi de nevoie am băut şampanie Zarea, că ţuica o isprăvise Manuel cât am stat noi la poveşti.

doina champagne_001

Cum se face un copil


 

Viaţa lui Dinu avea două coordonate: poliţişti şi şoferi. Pe scurt, taică-său, un miliţian feroce, cu şapte clase făcute pe islaz, păscând vacile învăţătorului, era doar un văcar cretin şi needucat şi-i mâncase zilele. Dinu ar fi fugit de acasă, dar gândindu-se s-o lase pe firava lui mamă la bunul plac al satrapului, învăţă cum să-l fenteze pe bătrân şi scăpă adesea cu fuga din lopeţile lui, cât inima lui Stalin! Maică-sa era o făptură elegantă şi gingaşă; se potrivea lângă tablagiu ca o zambilă lângă un rahat de câine. Acrit de viaţa de-acasă, la 15 ani o luă pe maică-sa cu el şi fugiră la Galaţi, la un văr al mamei. Pentru că bătrânul îi ura pe şoferi, acesta fiind singurul mod în care-şi înţelegea meseria, Dinu se simţi în drept să se facă musai şofer. Ce-i drept… zece clase i se păreau destule şi nevoia urgentă de bani cântărea mai mult decât sfaturile profesorilor care-l considerau capabil chiar s-ajungă la facultate. Faptul că era roşcovan îi adusese destule glume proaste şi suferinţe-n şcoală; se lepădă bucuros de ea la schimb cu şoferia care-i era dragă. Şi-ar fi dorit un copil pe care să-l ocrotească şi astfel să repare toate nedreptăţile pe care le trăise-n copilărie, dar era chiar el un copil şi gândul acesta era ca un bondar ce-i dădea târcoale, apoi se pierdea grăbit în zare.

După primele lefuri, mâncând temeinic în toate zilele, fără să-i numere scârba de tac-su dumicaţii, i se aşeză carnea pe oase şi- din… radiografie de bărbat- se trezi un flăcău chipeş şi căutat de dame. Cu bani la teşcherea, bine îmbrăcat şi mutră fercheşă, lesne îşi găsi să se încurce când cu una, când cu alta, fără să facă prea mulţi purici în niciun aşternut, căci era jurat să nu se însoare înainte de 40 de ani!…

Dar, după un stol de târfe pasagere, când ba rămânea fără ceas, ba îi furau bani din buzunar, după ce rămase fără puloverul gri din lână moale, englezească, se hotărî: avea să vâneze doar neveste de miliţieni. Erau cinstite, neglijate de soţi- în genere agresivi -şi se mai şi răzbuna pentru amenzile de circulaţie.

Steluţa, soţia unui văr, dactilografă la miliţie, a râs de el dar după două zile i-a prezentat o amică, Crina, nevastă de poliţist. Se antrenă ani buni în sportul acesta şi, ca un făcut, cu cât îşi trecea mai multe neveste de poliţist în răboj, parcă cu atât se înteţeau amenzile… Era un tablagiu, Oprică Săndel, un brunet cu ochi albaştri şi fălci de buldog, care-l amenda de-l zvânta.

O casieriţă de la Alimentara se îndrăgosti nebuneşte de Dinu şi se hotărî chiar să divorţeze, dar acesta nu era pregătit să se-nsoare. De altfel, îşi făcu o socoteală că la învârtelile ei de casieră şi la leafa babană a căpitanului, covoarele de iută şi sobele de rumeguş, cu burlane scorojite, arătau ori că-i risipitoare, ori că-i toantă şi nu ştie să-şi folosească banii ca să-şi înfrumuseţeze viaţa. Casieriţa nechibzuită se destăinui soţului de amorul ce-o pârjolea, dar începuse  deja marea criză de zahăr şi ulei şi căpitanul o iertă repejor; o nevastă casieriţă la Alimentara nu se găsea chiar pe toate drumurile!…

Dinu trecu şofer pe autobuz şi nu şi-ar fi schimbat volanul nici cu sceptrul lui Ceauşescu!

Găsise în pod la un vecin romane ieftine din colecţia 15 Lei şi o mai… subţiase şi cu amantlâcurile! Cărţile le simţea uşurele, dar purtau în ele parfumul altor epoci şi chiar dacă erau previzibile şi lipsite de consistenţă, lectura lor îl ducea în altă lume, fără cozi la alimente şi fără cartele.

Într-o zi se trezi scos din traseu şi trimis la o şcoală, să îmbarce copii pentru munci agricole. Încercă o audienţă la director, fiindcă autobuzul lui era cel mai nou şi, uneori, făcea transporturi speciale şi pentru judeţeana de partid, dar directorul nu-şi pierdu vremea cu el.

Era cam nervos fiindcă ţinea la autobuz şi se temea că… dracii de copii vor face prăpăd, dar n-avea încotro!…

Îi supraveghea în oglinda retrovizoare şi, din fericire, dincolo de larmă nu făcură nicio prostie. Remarcă zâmbind că cel mai cuminte era un… roşcovan. L-ar fi remarcat oricum fiindcă era ca un far. A doua zi copilul îi zâmbi prietenos. Îl invită să stea pe lădiţa de scule, la el în cabină, spre invidia colegilor. Îl chema Toni şi avea 12 ani. Timp de cinci săptămâni, puştiul îi intră la inimă şi, bondarul care-i dădea târcoale în tinereţe, reveni insistent. Acum, neavând decât legături pasagere cu femei măritate, regretă că a refuzat-o pe casieriţă: îşi dorea un copil! O dorinţă vie, răscolitoare. Apoi înţelese că peste o săptămână muncile agricole aveau să se termine şi pe Toni nu-l va mai avea lângă el. Cărţile din colecţia 15 Lei nu mai aveau nicio importanţă. Se îmbrăcă atent şi, pentru prima dată-n viaţă, ieşi la agăţat pe bulevard. Se simţea stupid şi zâmbetul lui forţat nu convinse pe nimeni. Bătu cofetăriile, terasele de vară amenajate ca mustării şi se întoarse acasă umilit. Pentru prima dată singurătatea îl înspăimântă. Se simţi singur pe lume, un bărbat folosit de femeile plictisite-n căsnicie şi nimic mai mult!… A doua zi făcu avansuri unei profesoare de sport, care glumise insistent cu el zilele trecute, dar tipa nu marşă; se simţi ca ultimul idiot!

Treaba lui era doar şoferia şi, cât culegeau copii mere el citea, dar cum nu avea stare, se duse la Toni şi-l ajută să-şi facă norma. Copilul avea o fire veselă, deschisă şi Dinu era cucerit, dar îl bântuiau tot felul de gânduri.

Puştiul se plânsese adesea de severitatea tatălui şi Dinu se gândi să fugă amândoi, să trecă Dunărea la sârbi şi să se piardă-n lumea largă.

Se linişti imediat: Toni nu ştia să înoate! Doamne, ce tată cretin! Cum să nu înveţi un flăcău de 12 ani să-noate?

Seara luă cartea de bucate să gătească ceva dulce pentru Toni. Făcu un salam de biscuiţi cu multă cacao şi rahat; aproape nu dormi deloc de surescitare. A doua zi îi dădu puştiului pacheţelul frumos ambalat. Aşteptă cu emoţie ca acesta să-l deschidă. Nu-şi dădea seama dacă şi Toni este emoţionat, fiindcă băieţelul adunase tot soarele-n obraji şi era tot timpul rumen. Toni zâmbi stânjenit: era alergic la cacao!

Doamne! Cât de complicaţi sunt copiii! Alergic la cacao! Cine s-ar fi gândit? Muncise toată noaptea de nebun!

Timpul zbură şi se trezi vineri, adică exact cu o zi înainte de încheierea muncilor agricole. Luă leafa şi se hotărî: îi va lua un ceas lui Toni!

Sigur, visa să îl ducă la un bijutier şi să-i graveze ceva în interior, dar părinţii copilului puteau interpreta greşit şi putea fi considerat un nenorocit de pedofil. Cu siguranţă, nu putea face o astfel de imprudenţă!

Cumpără un ceas Doxa cu brăţară de piele şi plăti aproape tot salariul. Cumpără şi două cutii de ness, la bişniţă, pentru dirigintele băiatului. Era singura pistă de a se mai apropia de Toni în viitor, fiindcă orice apropiere de băiat ar fi putut fi greşit interpretată.

Îl iubea pe Toni din toate fibrele sufletului lui dar curat, părinteşte! Nu voia să facă nicio greşeală care să întineze sentimentele lui. Uneori se uita la Toni şi-şi zicea că, de fapt, nu pe Toni îl iubeşte, ci pe micul Dinu. Undeva lucrurile se amestecau în mintea lui şi el ştia că-şi doreşte un fiu în mod dramatic şi imediat. Cinstit, îl dorea pe Toni ca fiu, dar ştia că nu se poate. Era dispus să facă un copil imediat dar nu prea avea cu cine!

A doua zi, ceasul din buzunarul de la haină îl ardea la piept, dar se hotărî să-l dea băiatului în prezenţa dirigintelui, seara, la despărțire.

Pe drum la întoarcere făcu pană şi se murdări pe mâini schimbând cauciucul, başca faptul că pierdu şi vreo jumătate de oră. Prinse două bariere şi ajunse în oraş pe înnoptat. Părinţii copiilor erau isterizaţi. Singura care-şi păstrase calmul era o brunetă elegantă: mama lui Toni. Roșcovanul ţopăi ca un ied:

−Mami, mami! El este prietenul meu de care ţi-am povestit! Vreau să-l invit la ziua mea!

−Cred că ne cunoaştem!− zise mama lui Toni fără zâmbet.

−Toni, cred că prietenul tău nu se va simţi bine deloc printre puşti de 12 ani! Rămâi sănătos, Dinu! Şi plecă cu paşi repezi cu Toni de mână.

Dinu îl strigă pe Toni, alergă după el şi-i dădu cutia cu preţiosul ceas. Băiatul nu mai apucă să spună nimic fiindcă maică-sa îl smuci.

Dinu rămase uluit: Crina fusese iubita lui cu  vreo 12-13 ani în urmă şi, după două luni, dispăruse subit din viaţa lui. După toate socotelile…

Merse acasă şi făcu un duş, se îmbrăcă cu dichis şi se duse acasă la diriginte. Acesta luase un şpriţ în nas şi cele două cutii de ness îi sporiră veselia şi cheful de vorbă.

Toni era băiat bun dar avea un tată dur, un miliţian colţuros. Foarte ataşat de mamă, o tipă salon. Un băiat cuminte, isteţ la învăţătură, cam al şaselea din clasă. Peste o săptămână avea să fie ziua lui şi invitase toată clasa, semn că miliţienii se mai învârteau de păpică şi-şi mai permiteau… 36 de guri! Dacă le dai numai câte-un suc şi-un pişcot, tot nu-ţi ajunge chenzina de profesor!

Dinu aflase destul. Plecă spre casă. Îşi dădu seama că nu-l întrebase pe diriginte ce fel arăta miliţianul colţuros. Că dacă era tot roşcat îşi făcea speranţe deşarte… Ajuns în dreptul porţii, o umbră se desprinse de nucul vecinului şi înaintă spre el: miliţianul cu ochi albaştri şi fălci de buldog!

−Moşule, să păstrezi distanţă, că băiatul este al meu!− mârâi Săndel Oprică, căci el era.

−Ba faptul că eşti acum, aici, arată clar că-i al meu!

−Asta-i moşule! În viaţă nu poţi să le ai pe toate! În liceu și în armată am fost cel mai mişto tip. În şcoala de subofiţeri făceam pârtie. Crina-i doctoriţă dar, de frumos ce eram, nu s-a mai uitat că n-am facultate: a vrut să facă copii superbi cu mine! Ştiindu-mă frumos am fost un arogant. Mi-am luat un şut în cur de la Dumnezeu de nu m-am văzut! După trei ani de căsnicie minunată, m-am trezit că nu pot face copii. I-am dat voie Crinei să se descurce dar – neavând stofă de curviştină – n-a fost în stare s-agaţe nimic! Başca că voiam un copil deosebit, nu făcut cu orice golan… Am aflat de la Steluţa, colega mea de serviciu că are un văr chipeş şi băiat de caracter, dar oleacă ţăcănit, care vrea să se culce cu neveste de miliţian. La început m-am distrat, apoi mi-am zis: de ce nu! Aşa că am rugat-o pe Steluţa să vă facă cunoştinţă!…

−Ascultă! Nu te-a deranjat să ai copil roşcat?

−Într-un fel îmi era insuportabil gândul c-o trimit pe nevastă-mea să se culce cu altul, aşa că am preferat să nu ştiu cine eşti, ca să nu te strâng de gât! Habar n-am avut că eşti roşcovan! Nevastă-mea, ştiind că este aranjamentul meu, a crezut că eu te-am ales, aşa şi n-a comentat. Cum eram cam mutroşi şi situaţia era penibilă, eu mi-am luat o detaşare de trei luni la Râmnicu Vâlcea. Mă temeam că-mi voi pierde minţile şi voi veni peste voi să fac moarte de om! Aşa că n-am discutat nimic şi, când s-a născut băiatul, am amuţit. De 12 ani sunt batjocura tuturor neamurilor, care nu ştiu de aranjament! Ne persiflează că intrăm în Cartea Recordurilor: din doi bruneţi cu ochi albaştri, a ieşit un roşcat cu ochii negri!

−Totuşi ceva-ceva ştiai! Nimeni nu m-a mai zvântat cu amenzile cum ai făcut-o tu!

−După ce s-a născut băiatul, te-am văzut o dată cu Steluţa în centru, la cofetărie. Ce-s tâmpit? Am priceput imediat!

−Totuşi, m-aţi folosit şi mi-aţi furat copilul! De ce mă duşmăneşti?

−Moşule! Să-şi fie clar! Copilul ăsta-i al meu! Tu eşti doar nenorocitul care mi-a regulat nevasta!

* Fragment din romanul Pisica cu papion, publicat inițial pe blog cu titlul Viață de șofer.

 PISICA CU PAPION FINAL FOTO COPERTA

Opera și aprozarul


Fragment din romanul Ardei Iuți.

Inițial, capitolul se numea Opera și marinarul, dar fiind publicat în anul de grație 2010, am purces la modificarea titlului, ca să nu se interpreteze politic.

−Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă, prietenă. Eu, fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar te pui cu dracu’ de nevastă?  Ajung în port, la Constanţa şi mă întâmpină muierea cu un vecin, cu maşina. Că, de! Eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. După ce despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi răcoream picioarele şi zice:

−Bărbate, lasă mărunţişurile, că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA.

Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant, ne ia în Dacie şi ne repede la Bucureşti. Ajungem la timp şi consoarta este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură; eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste o oră. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

−Marinare, să dai un whisky, că te-am scăpat de matracucă! Uite, de consolare, o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu; doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu-Matei la un loc, nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel, de comitet, care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania doamnei. Straşnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar, aș fi putut să-mi încerc norocul, s-o cer de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu-i cazul să-mi caut consoarta, c-a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary; ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşele cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi muzee. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi-i umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: –Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura, că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe-aici!

          −Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă!- îi zic.

          −Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă! La Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac! Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi – o  concurez pe Carmen! Nu ştiam eu cine-i Carmen pe vremea aia, dar am tăcut ca un… filosof! La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că… de! Cine era să-mi puie papionul? Și- fără să intru în amănunte că sunt un lord- na că am întârziat la operă!

         Opera începută… O cucoană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala, plină ochi! Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: –Hai că avem noroc! Eu, care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: –Dragă, doar n-am dat o mie de dolari pe rochia asta, ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă, că asta-i de nasul nostru!

Loja… -ce mai!- lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un ins încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei… Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare; toți aplaudă întorși spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon… Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne!… Dă Domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză -acelaşi circ: tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze! Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice: –Marinarule, când sting ăştia lumina, o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă, în vasul cu flori… Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala, iar în picioare, ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem- cu chiu cu vai- la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu, care venise cu noi în autocar. Din două vorbe şi trei îmbrânceli, pricepem că este securistul grupului şi, mârâind periculos, ne bagă într-o maşină. Doamna protestează, că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc:

−Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu, marinarule, o să mai navighezi în cadă, cretinule! Iar tu, madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping-ul la Paris şi la Milano! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la niciun congres! Kaput!

−Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

−Ce-ai căutat, madam, în loja oficială?

−Da’ de unde să ştiu eu, suflete, că aia-i loja oficială? Crezi că vin săptămânal la Opera din Praga?

−Păi, n-ai văzut tabloul preşedintelui?

−Ei, aş! La noi, tabloul lu’ tovarăşu’ este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de la circ.

Sună telefonul.

−Să trăiţi, tovarăşe secretar general! Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială! Mâine la prima oră cred că o să fiu chemat… Mă aştept la un incident diplomatic de proporţii…

− ….

−Aha, au zis că la operă suntem bineveniţi chiar şi în loja prezidenţială?!

− …

−Aha! Bine că n-am intrat în ’68 peste ei?!

−…

-Da? Adică n-a scăpat niciun ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

− ….

-Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

− ….

−Cum? Nu-i tâmpită? E doar simpatică şi are mult umor? Am înţeles, să trăiţi!

Apoi către noi:

−Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot, totuşi, să mă abţin să nu-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez, totuşi, o seară liniştită!

După povestea asta am venit în ţară, am divorţat rapid şi m-am apucat de facultate. Madam Armăşescu mi-a arătat în câteva zile cât de mişto este viaţa dacă ai pe cineva potrivit lângă tine.

 

 

Infractorii din clopotniță


Mătuşa mea, Tanti Dana, despot absolut în familie, spaima surorilor şi coşmarul nepoţilor, avea un imens succes la masculi cu funcţie şi portofel. Directori, medici, ştabi pe la partid, lideri de sindicat şi trei popi îşi disputau pe rând sau simultan palmaresul ei.

Eu eram iute de picior şi veşnic în alertă. Scăpam cu fuga, dar mă necăjeam destul că-mi rupea cărţile şi caietele în accesele ei de furie, când combinaţiile din scutece nu-i ieşeau pe pofta inimii.

Papaşa uita mereu să ne trimită pensia alimentară. Din salariul mamei, în acord global, din care primea cam 70-80%, fiindcă nu era materie primă şi nu se făcea planul, erau mereu alte priorităţi decât dorinţele mele. Mereu tânjeam după ceva. În faţa casei mele era o grădină de vară unde se desfăşura Lotca de aur şi unde se ţineau toate spectacolele. Făceam economii dramatice şi mă duceam la majoritatea.

Într-o zi, stând la rând la casa de bilete şi tot socotindu-mi banii, că nu-mi ajungea cu un leu, vine la mine un domn grizonant, cu o voce blajină:

-Tu eşti nepoata doamnei Dana?

-Da.

-Oho, ai matricolă de Bălcescu! Bravo! Deci, eşti o deşteaptă! Ce foieşti banii ăia de juma’ de ceas?

-Cred că am pierdut un leu!

-Las’ că tot îţi rămân de-un profiterol!

-Mie de spectacol îmi trebuia…

-Hai, ia-ţi dulciuri de bănuţii ăia! Eu sunt directorul Robitu. Te prezint acum la plasatoare şi, chiar dacă nu sunt eu aici, spui că eşti nepoata mea şi intri fără bilet. A, şi să nu uit: când dă frigul, spectacolele se ţin la Clubul Progresul. Tot eu sunt şi acolo cu acelaşi personal.

Cu protecţia nesperată a unchiului Robitu am văzut toate spectacolele de la Arenă sau de la Club timp de vreo patru ani, adică de la 14 la 18 ani. Uite cum, din scutecele eternelor iubiri ale tartoriței de tanti Dana, mi se lărgea orizontul cultural!

La un spectacol de revistă, maestrul  Arşinel stătea la poarta Arenei şi verifica personal biletele. Am dat să plec dezamăgită, împreună cu surioara mea, dar unchiul Robitu ne-a interceptat şi ne-a dat o invitaţie, cum primeau VIP-urile.

Ajung la poartă şi maestru Arşinel studiază invitaţia:

-Asta-i pentru tac-tu, nu pentru tine! Cine-i tac-tu, mă?

Hopa! De fâstâceală, uitasem să mă uit pe invitaţie pe ce nume era trecut:

-Cine-i mă, tac-tu?- se burzuluieşte iar maestrul.

Maestre, copilul este sigur numai de mamă!– zic.

-Ce spui mă, acolo?- zice maestrul uluit.

-Ca să nu-mi dea pensie alimentară, papaşa zice că n-aş fi a lui, că nu semănăm decât la unghii şi-i prea puţin, ca să strice banii pe mine!  La proces chiar aşa a zis că am numai unghiile lui şi capul lui Manea Mănescu… Să-mi plătească Manea

Ofticat, Arșinel zice pe înalte:

-Aţi auzit? Copilu-i sigur numai de mamă!

La intervenţia unchiului Robitu am intrat.

Spectacolul a început şi nişte puradei de 5-6 anișori s-au cocoţat pe gard,  să caște gura. Maestrul a oprit spectacolul până balaoacheşii neplătitori au fost daţi jos de miliţieni. Cum Miliţia bătea mai tare ca vântul pe acea vreme, succesul operaţiunii a permis reluarea evenimentului în trei minute.

Spectacolul continuă şi-şi începe rolul maestrul Arşinel. Spumos, delicios, în vervă… Se opreşte brusc din rol:

-Rog tovarăşii miliţieni să verifice dacă cetăţenii din clopotniţă au cumpărat bilete! Continuăm spectacolul după rezolvarea problemei!

Peste drum de Arenă, lângă casa mea era  biserica lipovenească, iar in clopotniţă erau cocoţaţi trei copilaşi… Spectacolul a continuat abia după ce milițienii i-au dat jos pe micii infractori.

biserica-lipoveneasca

Ultima Boemă


În vara lui ’90, studentă fiind am auzit un zvon teribil. Boema, minunata terasă a teatrului de revistă, unde Stela Popescu driblase cu vervă cenzura comunistă cu talent nebun, leşinător, pe texte de Mişu Maximilian. Urma să se închidă într-o lună, pentru extinderea Bibliotecii Naţionale arse la revoluţie.

Era timpul revoluţiilor şi al mineriadelor, trecuseră doar 6 săptămâni de la închiderea violentă a Pieţii Universităţii. Mă gândeam să-i scot pe studenţi în stradă… la proteste, ca  să păstrăm Boema, o părticică din sufletul oraşului. Cum era vacanţă, căminele erau aproape goale iar cei pe care i-am găsit, habar n-aveau cine-i Boema asta şi de ce mă doare burta.

Mi-am propus să merg la cât mai multe spectacolele în luna respectivă dar, mergând la casa de bilete, am constatat că acestea nu erau pe buzunarul oricui. Nu aveam bani nici măcar de un spectacol!

O studentă mi-a vândut un pont: la ziarul Libertatea te duceai cu 900 de lei şi îţi dădeau 1000 de ziare. Vânzând 1000 de ziare într-o zi, câştigai uşor 100 de lei. Făcând manevra împreună cu soţul meu, aveam să câştigăm câte 200 de lei pe zi. Mişto! Dar… nu aveam capitalul de pornire. Tipa ne simpatiza şi ne-a împrumutat suma; în zori ne-am prezentat la redacţie. Am primit ziarele rapid şi am constatat că banii care se câştigau uşor erau de fapt o figură de stil. Ca să ajungem din capul Sărindariului până la Magheru, în zona Lido, unde ştiam că este vad, ne-au ieşit mâinile din umeri, ne-am făcut bucăţi.

O mie de ziare! Erau aproape imposibil de ridicat de jos şi mai mult le-am târât. Datorită frecării, ultimile 5-6 ziare de la fund s-au făcut praf, diminuându-ne profitul. Norocul nostru că ziarele se vindeau într-un ritm ameţitor şi pe la prânz eram gata. Rugbistul a fost mai negustor şi le-a vândut cu mult înaintea mea. Se părea că-l aşteaptă o carieră de succes în vânzarea ziarelor! A venit şi la mine, mai aveam vreo 20, le-a vândut pe toate cu mare talent şi, când să fac puţină curăţenie în câmpul muncii, să arunc la gunoi sforile şi cele 6 ziare ferfeniţă, mă opreşte autoritar şi-mi ia zdrenţele să le… vândă!

Atât de ahtiată era lumea după ziare libere, încât au cumpărat ziarele rupte, murdărite şi sfâşiate. Ultimul era atât de distrus că s-a jenat să ia bani pe el dar doamna l-a plăcut şi i-a dat şi 25 de lei şpagă. Eu vândusem corect, oferind restul până la ultimul leuţ, el zâmbise şarmant şi făcuse şpagă vreo 60 de lei. Uite aşa ne-am văzut noi bogaţi, cu 285 de lei în buzunar!

Ne-am oprit la Boema, am luat bilete, apoi bulion şi cartofi şi am început să ne facem planuri pentru ziua următoare, să luăm câte 2000 de ziare de căciulă şi să închiriem un taxi, pe care Rugbistul zicea că-l achită din şpagă. Cu mintea plină de planuri ziua a trecut şi seara am mers la spectacol.

Stela Popescu şi-a făcut numărul magistral şi la sfârşit ne-a spus cu vocea dată-n lacrimi că Boema îşi trăieşte ultimile zile. Chiar dacă ştiam, acum devenise o certitudine dureroasă. Ne-a povestit cu amărăciune ce-a însemnat Boema pentru teatrul de revistă, pentru Bucureşti, am aplaudat şi am plâns… o sală-ntreagă, un singur hohot!.

Din sudoarea acelei zile ne-a rămas chiar şi de câte o îngheţată. Noaptea n-am putut dormi de durere în partea dreaptă. La şase dimineaţa am ieşit pe Splai. Locuiam în căminele Grozăveşti şi o maşină m-a dus la Municipal. Era întâi august şi pe doi trebuia să merg la Costineşti, în tabără studențească gratuită. Ghinion!

Neavând bani de spagă, abia pe la 11 m-a băgat în seamă un ciudat şi m-a chemat la control. Era un bărbat slab, foarte urât, cu părul tuns în cărări, cum făceau profesorii la şcoală, ca să-i oblige pe băieţi să se tundă. Cred că suferea de ceva şi-i cădea părul pe zone întregi. Mi-a zis că am o apendicită inflamată, o chestie urâtă şi că dacă nu mă operează într-o oră… mor. Mi-a făcut internarea, dar nu mi-am putut lua patul în primire fiindcă… murise o bătrână în el şi nu veniseră brancardierii de la morgă s-o ridice.

În salon erau 13 paturi şi nu-mi suna bine deloc. Pe la unu’ au luat moarta. Patul era pătat de sânge şi alte lichide dar n-a venit nimeni să-mi schimbe aşternuturile. Tariful era de 50 de lei la infirmieră, dar eu nu aveam niciun ban. Am stat într-un picior, sfârşită de durere, sprijinită de un pat.

A venit în sfârşit profesorul Dragomir, doctor cu greutate, şi le-a pus în mişcare să-mi schimbe patul. În salon erau vreo 4 canistre de benzină, mai mulţi saci de grâu-făină sau nu ştiu ce şi două gâşte vii. După ce-a organizat mutarea produselor în natură către maşină şi a instruit un brancardier să dea apă la gâşte, s-a lămurit că n-am nimic de dat şi a plecat.

Pe la două jumate a venit alt brancardier, Gabi, un fel de Kunta-Kinte care m-a pus pe o targă înaltă şi a început să alerge cu mine. Senzaţia este foarte ciudată şi chiar dacă am pilotat avioane, nu m-am simţit deloc în regulă. În holul mare, până să pricep ce se întâmplă, Kunta-Kinte a strigat: Mărioarăăăăăăăăă! Ei bine, mi-a dat un impuls că am ajuns în lift, targa s-a pleznit de peretele acestuia şi ha, ha, să zbor de pe ea. Kunta-Kinte era bucuros că am prins liftul şi teribil de mândru de isprava lui.

În holul cu sălile de operaţie mai era o targă parcată.

– O vezi pe baba aia? Tot de apendicită a murit, ca şi baba din salonul tău! De apendicită te operezi, nu? Vezi că Dragomir n-a fost în mână toată săptămâna! Rateu după rateu! Şi ce tânără eşti! Ai 17 ani împliniţi?

-În octombrie fac 22…

-Îi faci dacă scapi…

S-a deschis uşa. Sala de operaţie era inundată. Asistentele şi doctorii purtau cizme de gumă, ca la ţară.

Kunta-Kinte, amabil, ca să nu mă ud la picioare, m-a pus pe umăr ca pe sac. Atunci am văzut că femeia de pe cealaltă targă clipea.

În sală erau doi medici.

Kunta-Kinte, depăşindu-şi atribuţiile,  probabil, mi-a scos cămaşa de noapte şi a pus-o pe un scaun. Bikinii mi i-a agăţat în cuierul pom. Eram cam nelămurită şi i-am întrebat dacă ştiu ce organ trebuie să opereze, să nu mă trezesc că după anestezie mă operează de inimă ori altceva.

Au vorbit între ei şi cămaşa de noapte mi-au pus-o la loc dar bikinii roşii i-au lăsat în cui. Medicul mai tânăr, student arab aveam să aflu, mi-a zis că sunt cei mai frumoşi pe care i-a văzut. Mie îmi era rău să mor şi tâmpiţii au vorbit un sfert de oră despre chiloţii de damă. Celălalt medic, cu masca pe faţă mă întreabă ce medic m-a internat.

Îi spun că nu îl ştiu după nume că nu s-a prezentat şi insistă să il descriu.

-Nu ştiu. Sunt devastată de durere… Oricum, un tip urât! Puţin mai urât decât Dracul!

-Aha! Unul singur corespunde descrierii!- zice el serios.

Şi îşi lasă masca:

-Aşa de urât?

Zic da şi simt că mor: gafa vieţii mele! S-o fac pe spirituala cu un tip cu bisturiul în mână!

Medicul tânăr mi-a făcut injecţia în coloană şi mă tot întreba dacă-mi îngheaţă picioarele.

Nemulţumit, mi-a făcut încă una şi încă una.

Kunta-Kinte, rămas în sala de operaţie pe post de animator mă încuraja:

-Dacă ţi-o greşeşte rămâi paralizată! Ştii câţi oameni pleacă paralizaţi din spitale dintr-o injecţie? Şi sunt destui care mor la anestezie…

O mare minciună este că operaţia de apendicită nu doare. Pe mine m-a durât moderat în prima fază dar, la un moment dat, durerea a devenit insuportabilă.

Turcul, cel urât ca Dracul, era student anul IV şi arabul în anul I.

În sala de alături opera profesorul Dragomir şi din când în când o asistentă deschidea uşa şi profesorul Dragomir intra şi-l mai certa pe arab. Cred că eram un fel de lucrare practică în cadrul unui examen, fiindcă turcul, cel puţin mai urât decât Dracul, îl apostrofa:

-Nu mai trage cu mâna! Învaţă să apuci cu pensa! Nu rupe! Taie cu foarfeca! Dacă intră profesorul Dragomir pe uşă când tragi cu mana, te pică la examen!

La sfârşit, arabul mi-a aruncat un fel de păstaie undeva pe gât. Era apendicele. Mi-a zis că dacă-l vreau amintire pot să mi-l păstrez. N-am vrut.

L-a luat Kunta-Kinte . A zis că şi-aşa n-am dat şpagă, da’ poate merg la ştrand cu el. Am zis că-s măritată.

Urâtul a zis că-n spital el şi arabul sunt soţii mei, că mi-au salvat viaţa. L-a sfârşit s-au certat cu brancardierul pe bikini, care să-i păstreze amintire.

În hăhăiala lor, eu le-am explicat că-s studentă săracă şi nu mă pot lipsi de ei. I-am cerut unei asistente şi i-am primit.

Probabil a fost cea mai lungă operaţie de apendicită din istoria medicinei: o oră şi patruzeci şi cinci de minute.

Kunta-Kinte m-a atenționat că nu am voie să fac sex 45 de zile, apoi m-a dus tot nebuneşte până în salon, zicând că targa lui este Toyota. A dat Dumnezeu să mă văd în pat. În zilele următoare a fost prietenul meu devotat, m-a obligat să cobor din pat şi m-a susţinut să umblu prin cameră. Îi trecuse hăhăiala nebună din prima zi şi a devenit simpatic, glumind într-un registru mai domestic.

Mi s-a spus să nu mişc capul 3 ore fiindcă rămân cu dureri de cap. Calculând că mi-au făcut trei injecţii, am stat până la miezul nopţii neclintită. Doar capul meu de matematician era singura avere!

A doua zi aveam voie să mănânc câteva linguri de supă şi doar ceai. A venit mama de la Brăila cu un borcan de supă de pui.

Şoc! În borcan erau două copane! Oho! De când nu mai văzusem un copan?!

Regula era de fier! N-aveam voie să iau decât zeamă. Am mâncat totuşi un copan! După ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni… şi pe-al doilea.

Pe trei august m-au externat, fiindcă acel pat trebuia să producă, iar de la mine nu era nicio speranţă. Kunta-Kinte m-a dat în primire soţului meu, zicându-i că are o nevastă grozavă. Rugbistul a mârâit. De la spital m-a dus la cămin cu ia-mă nene.

În cămin m-a dus direct la Hamed, un vecin de palier . Îi dăduse Hamed o carte de vizită pe care scria doctor. Ajunsese în cameră în acel moment. S-a descălţat tacticos, nu purta şosete şi în faţa noastră s-a spălat pe picioare. Am fost oripilată dar am aflat ulterior că era un semn de respect.

L-am întrebat dacă este doctor, a zis că da, aşa că soţul meu i-a arătat operaţia şi i-a cerut părerea.

-Frumos, frumos…

Ne-a servit cu o cafea.

Soţul meu l-a întrebat dacă este bine să mergem la mare, fiindcă era disperat să pierdem biletele gratuite de la facultate. Hamed a răspuns înţelept că numai eu pot hotărî.

Seara, rugbistul m-a dus iar la consultaţie.

Hamed a zâmbit, a luat un pepene galben şi l-a tăiat în faţa noastră, servindu-ne amabil. Ştiam că pepenele galben este greu ca aliment. De la spital mi se spusese că este contraindicat dar, medicina evoluează şi, poate, străinii au acces la mai multe informaţii. Am mâncat şi mi-a fost bine. Hamed a început să vorbească la telefon şi eu, privind prin cameră, am văzut un teu de desen tehnic, mare de vreun metru. Terminând el de vorbit la telefon îl întreb:

-Dar ce face un doctor cu teul?

-A, toate planşele le fac cu el! Sunt doctor în arhitectură!

A doua zi dimineaţă, agăţaţi pe scara trenului, am plecat la Costineşti.

O însemnare mai veche


Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semiîngropate şi nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit şi ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor. Sunt fericiţi că au aer curat şi izvoare minunate.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii

Clanță de Rai


CLANȚĂ DE RAI

Vara lui ’81. Îmi făceam vacanța într-un cătun pe malul Siretului. Văpaia năucise oameni și dobitoace. Trăgând nădejde să fie racordați la curent electric, plătiseră câte 10 000 de lei unui ins care dispăruse precum venise. O anchetă tardivă stabili că fusese un escroc. Sătenii rămaseră la lămpi cu gaz și tranzistori pe baterii. Comunitatea era în declin, unii tineri se risipiseră la oraș, câțiva trudeau la CAP, alții păzeau vitele, făcând planuri să fugă în lume. Divertismentul îl asigura Beboaica, curvă îmbătrânită în rele; îi consola pe bețivi și-i nărăvea pe puști. Avea un capot lung, cândva negru; bârfa favorită era că nu poartă chiloți. Jan, bastardul curvei, stâlpea bodega. Când îl apostrofa careva că-i pierde-vară, Beboi îi arunca în obraz: Te iei de fii-tu, bă? Mai bine mi-ai plăti pensie alimentară! La biserică slujea un popă nici mai bun, nici mai rău decât alții. Șoșu, întârziat la minte și nevastă-sa, Fonfăita, se puiau fără frână. Își amăgeau zilele c-o brumă de câștig, osândind c-un catâr surd. Câteva babe încă-i mai așteptau pe americani. Țineau șanțul, asigurând rapida propagare a zvonurilor. Unchiul meu, Tudur, zis Beleua, era căruțașul satului.

Îmbulziți de necazuri, țăranii mai aveau o pacoste de îndurat: un hoț se puse cu răul pe sat și oamenilor le dispăreau ba gâștele, ba tranzistorii, puținii bănuți, câte un ceaun ori te miri ce!

Satul lâncezea în puterea soarelui. W.C.-ul era în fundul grădinii, o cașcarabetă însăilată în scânduri putrede, survolată de escadrile de muscani negri și verzi.

Văzând încotro mă îndrept cu pas zorit, Beleaua strigă după mine:

Nu uita lumina aprinsă! Și, vezi, că m-am modernizat! Am și hârtie genică!

Mă săturasem să mă bășic de la frunze; vestea mă bucură.

La privată, sulul promis nu era nicăieri. Nu-mi luă mult să pricep: Idiotul de Dostoievski era pe post de… hârtie genică.

     Rezolv c-o mână de frunze și plec prin grădină direct la Siret, să mă bucur de lectură. Seara, pitesc cartea într-o scorbură și, întorcându-mă acasă, îl găsesc pe Beleaua zdruncinat: Hoțul a lovit iar! Lui Basamega i-a luat butelia, apoi a năvălit în ograda mea: m-a prădat de carte, nene!

     Tac mâlc!

     Fiind perioada muncilor agricole, cursa mergea doar până în centrul comunei. De acolo, spre cătune, fiecare se descurca. Având căruță, Beleaua mergea să rostuiască un ban.  Luă un milițian de la comună și un procuror venit să ancheteze recentele furturi. Îi puse la curent cu situația din sat, accentuând pe drama lui personală: hoții îl furaseră pe Idiotul chiar de la privată!  Nevasta lui îi puse pe oficiali  la masă. Până să le ajungă dumicații în stomac, pe uliță se făcu un chilăbău ca la urs: Beboaica, beată, îmbrăcată cu sutana popii, trecea petrecută de un alai de copchii desculți.

–N-ai rușine? Cum umbli cu sutana popii? El cu ce-i îmbrăcat? – se holbă milițianul la ea.

–Dacă l-o trage curentu’, să-și puie rochia mea! – rosti ea râzând și-și urmă drumul.

După câteva ore de cercetări, toate pistele duceau la Jan, bastardul Beboaicei. La percheziție se înființă tot satul, să-și recunoacă bunurile. Oamenii legii îi obligară pe adulți să rămână în drum, dar noi, copiii, ne adunaserăm ciotcă pe prispă.

Procurorul apăru în cadrul ferestrei:

–S-au depistat următoarele bunuri: o butelie, trei tranzistori, o zăbală de cal, o lanternă, un covor de iută și o carte! Ție ce ziceai că ți-a furat, Tudure? – întrebă procurorul, care găsise o carte cu copertă lucioasă, albastră.

Idiotul! – strigă păgubașul bucuros.

Procurorul privi încurcat poza lui Ceaușescu de pe coperta albastră[1], băgă cartea sub covorul de iută, să n-o mai vadă careva, și-i făcu semn milițianului să-l bage pe Beleaua în casă. Mă zgâiam la geam, cu ceilalți copii. Pricepusem încurcătura și așteptam urmarea cu inima-n gât.

–Auzi, bă Tudure! Noroc cu nevastă-ta, că ne-a pus în capul mesei! Acum ai scăpat! Dar, dacă te mai ștergi cu Idiotul la cur, putrezești la ocnă, moșule!

Beleaua icni înciudat.

Îmbrăcat în capotul Beboaicei, preotul își făcu loc printre săteni ca să-și recupereze sutana.

–Ce înseamnă asta părinte? Parcă ești sperietoare de ciori! – se încruntă șeful de post.

Cine-i fără de păcat, să arunce primul piatra! – sări Beboaica în apărarea preotului.

–Adică? – se băgă și procurorul în vorbă.

Muierea se spovedește la popă și bărbatul la așternut! Voiam să aflu și eu de-o fi vreo clanță de Rai prin sat! – declară semeț femeia îmbrăcată în sutană.

–Ptiu, Drace! L-ai îmbătat pe părintele și l-ai ademenit în pat ca să-l tragi de limbă! – se minună procurorul. Dar sutana? La ce drac ți-a folosit să te măscărești pe uliți?

–Avea haz să știu doar io?  Am făcut dovada, să știe și ele! – strigă Beboaica.

Babele se zguduiau în hohote, dar nevestele tinere oftau, apăsate de-o musculiță pe basma.

    –Bravo, madam! Dacă erai cu zece ani mai tânără, te încadram ofițer la cercetări penale!

 

[1] Cartea Nicolae Ceaușescu, biografie și texte selectate, autor Michel P. Hemelet.

Tremurici


                                                 

Eram la vârsta la care contau două instituții: librăria cu vitrina plină de mașinuțe chinezești și cofetăria Mimoza. Socialismul mai avea foarte puțin până la primul frison, când în țară avea să dispară zahărul de pe rafturi. Încă se găseau zeci de sortimente de prăjituri, dropsuri, fondante, jeleuri și piramide elaborate din tablete de ciocolată. Lichiorurile fine și romul Jamaica îl aduceau și pe papașa în prăvălie. Peste două vânzătoare rimelate și apretate: Mariana și Stela, șefă era o grasă, Ricuța, verișoară cu mama. Mariana glumea până sărea capsa de la portofelul lui papașa. De la un bacșiș la altul, babacul se aprinsese. Când intra el în prăvălie, Stela începea să aplaude dansând și cântând. Ricuța îi ținea isonul:

Vin tăticule, vin bibicule, vin! Cu portofelul plin, Să ne distrăm puțin!

Într-o zi, după Ignat, Mariana, generos parfumată, se miorlăi:

–Ai tăiat porcușorul? Să-mi aduci o piftiuță! Mă prăpădesc după tremurici!

–Oh! Ce botic dulce ai când zici tremurici! S-a mâncat toată răcitura dar, pentru tine, fac alta la noapte! – o asigură el, lăsându-i bacșiș ca la restaurant.

Ai grijă să speli porcușorul în urechiușe! – se alintă ea. Mă știi! Sunt pretențioasă!

–Am fost bucătar în armată! O să vezi cât sunt de bun! – se cocoși el.

Aflând mama că dumnealui, care ținea grijă doar de ziar și stadion, se pune pe făcut piftie pentru putorișcă, se supără și plecă la țară. Bucuros că și-a câștigat libertatea, papașa se cinsti cu vișinată, să i se ascută cuțitele, având partener pe nea Costică, vecinul de peste drum.

     –Măi, Costică, mergi de umblă, că trebuie să pun piftia la foc! Sunt la un tremurici distanță de scutecele Marianei! – se grozăvi el.

Intrând în acțiune, mă băgă în priză să-i curăț usturoi, apoi mă trimise la culcare. El răsturnă piftia în două tăvi înalte, una mare pentru Mariana și cea mică pentru fete, apoi le duse la rece. Când se liniști casa, după o inspecție la piftii, trăsei un litru de vișinată din damigeană, pitind sticla în cămară, printre sucuri de roșii și bulioane. A doua zi, venind de la muncă, papașa mă înhămă la sacoșe, să ducem tăvile la fete.

Mariana îl răsplăti cu un pupic și se puse pe mâncat, la masă, în văzul clienților.

–Mm! Tremurici! Mă prăpădesc după tremurici! De-li-cios!… Ești genial, papa!

Godin-ul din prăvălie scotea mai mult fum decât căldură, dar papașa transpira de fericire. Mariana se fandosea cu gura plină. Brusc, ochii îi ieșiră din orbite. Bătu din picior indignată:

Copita! Copita! Mi-ai băgat copita, bre! – urlă ea.

Clienții se uitau dezaprobator la papașa, suspectându-l c-a pipăit-o ori a călcat-o pe picior. El roși nădușit și nedumerit când, o copită răsărită de sub tremurici lămuri problema. Un hohot de râs coșcovi varul de pe pereți. Oamenii comentau înveseliți:

–Ce-ai izbit bre, copita în piftie? Are pedichiura făcută, măcar?! – se interesă o blondă.

–Care te pricepi, mă, să citești porcului în copită?– râdea Ricuța zguduindu-și șuncile.

–Ha! Piftie cu răvașe! Mai bine puneai o sulă! – își dădu cu părerea o babă care ducea dorul.

–Brava bărbat! Ce să pună copita în prag? O bagă direct în strachină! – turnă Stela gaz pe foc.

Papașa privea năucit la infama copită, fără să priceapă de unde apăruse. Rănită în amorul ei de vânzătoare fatală, Mariana urlă isterizată:

–Auzi, bre! Te spun la nevasta matale, că te ții după fetițe! Să-ți iei copitele la spinare! Valea!  Degeaba insistă el să guste din cealaltă tavă; zguduită de lacrimi, mimoza dispăru în magazie. Nu mai era nimic de făcut! Recuperând tava buclucașă, babacu o porni înainte, ofticat.

Acasă, bănuitor, începu să mă interogheze:

–Măi, tătuțu! Cum au ajuns acolo afurisitele de copite?

–Habar n-am! Ziceai că le dai la cățel… cu vișinată, să-i taie greața! – plusez eu.

–Să dau vișinată la cățel? – se miră el. Dar, ce? Ori eram beat? – întrebă nesigur. Cât am băut?! Ia, scoate clondiru’, măi tătuțu!

În damigeana de trei litri, vișinele erau aproape pe uscat.

–Oho! M-am lămurit! Am zvântat-o! – zise înciudat și renunță la anchetă.

A doua zi, papașa trecu pe la cofetărie să vadă dacă și-a căpătat iertarea. Fetele mâncaseră din piftie fără incidente dar, ghinionistă, mimoza nimerise și a doua copită. Dezastru total! Urmărit de ghinion, plecă spre casă ca un câine bătut. Nea Costică îi ieși în cale cu chef:

–Ei? Gata, bucătărașule? Ți-a picat Mariana în scutece?

–Pe-aproape! – se eschivă papașa abătut.

–Cât de aproape? – se interesă vecinul curios.

La o copită distanță! – suspină el nefericit.

La două! La două! – îmi venea să urlu, dar cuvintele rămaseră nerostite, ca să nu mă dau de gol că sabotasem piftiile.

 

 

 

 

 

Popa Vârtej


POPA VÂRTEJ                                                      

Pe vremea comunismului, într-un sat, fu repartizat un popă fără prea multă şcoală. Zdrahon cu două vârtejuri în frunte, avea voce puternică și timbru plăcut. Cântând frumos, fu îndrăgit de toți; biserica era plină la fiecare slujbă. Dar, anii treceau și lumea începu să observe că se umpluse satul de feciori înstelați în frunte. Bărbații începură să se întrebe pe la cârciumă, dacă nu cumva părintele se ține de alte sminteli. Unii ziceau că-i lucru mare că odraslele seamănă cu popa și nu cu rândașul, dar altora nu le pica bine deloc. Femeile își vedeau de muncile lor, nu puține, iar păgubiții nu reușeau să scurteze calea de la bănuială la certitudine.

 Cum vârtejurile începuseră să se înmulțească în bătături, pe unii îi cuprinse indignarea, pe alții mânia. Babele iubeau cântările popii și, înarmate cu proteze și repertoriu de afuriseli, erau gata să facă zid în jurul lui. Băteau cruci, îi apostrofau pe cârtitori și le invidiau pe muierile tinere. Funcționarul de la primărie se întreba dacă n-ar trebui să-l treacă direct pe popa Vârtej pe certificatele de naștere. Reclamat la partid, popa fu chemat la cabinetul tovarăşului prim-secretar.

–Tovarășe prezbiter! Ar trebui să fii un far în sat, dar ești un licurici! O să-ți cadă icoanele de pe pereți de atâta dezmăț! Sfidezi morala socialistă!

–Tovarășe, prim! Lumea vorbește în pripă și cu pizmă! Morala socialistă au inventat-o oamenii! Ce fac eu, este să împlinesc voia Domnului! Nu-i sminteală, ci se cheamă lucrare duhovnicească! Iată aici, am cartea cu textul Sfântului Pavel, ce-mi susține cu tărie curățenia faptelor: se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

Oficialul, care se așteptase la negații și opoziție din partea preotului rămase descumpănit.

–Deci, recunoști, tovarășe Vârtej! – zise el într-un târziu. Hotărât să faci lucrarea Domnului, ți-ai pus la treabă netrebnicul mădular, să sfinţești muierile din parohie!

Atacat că-i spusese Vârtej, precum țăranii cei proști, preotul deschise cartea  sfântului Pavel cu demnitate, arătându-i exact paragraful salvator.

Oficialul citi posac, apoi i se adresă cu severitate:

–Textul este în favoarea dumitale, dar reclamațiile subliniază că nu sfințești toate femeile, ci  ostenești doar la muieri tinere şi la copiliţe!

–Păcatele mele! Dar, gândiți și dumneavoastră că babele, care ţin toate posturile şi canoanele, venind regulat la biserică, s-au sfinţit destul! Nici partidul n-are organizație de babe! Urmând linia partidului, m-am ocupat de organizația de femei și tineret!

Politicianul se gândi o vreme, apoi concluzionă:

–Văd că ești la zi cu pregătirea politică! Bravo! Și, nu zic că n-ai dreptate! Ai! Dar… Există un… dar, tovarășe prezbiter! Constat că dumneata produci un dezechilibru vădit în sat, fiindcă te ocupi numai de sfinţirea tovarăşelor. Bărbaţii, fiind mai beţivi şi mai curvari, trebuie să fie trataţi corespunzător, ca sfinţenia să dea rezultat. Trebuie să luăm măsuri urgente și eficiente!

–Tovarășe prim! Puteți să mă băgați la ocnă, dar nu-mi stric mădularul pi dânșii!

–Există soluții, tovarășe prezbiter, rezolvăm! Te rog să faci urgent un referat de necesitate, să-mi spui de câte călugăriţe ai nevoie să repartizez în sat, ca să-i sfinţească pe tovarăşi în mod corespunzător! Cazarea şi masa pe durata detaşării cad în sarcina dumitale!

 

 

 

 

 

 

Terente se amuză


–Dacă cocoanele și-ar folosi în iadul conjugal măcar un sfert din inventivitatea utilizată pentru a face posibilă întâlnirea cu Tirenti, căsniciile lor ar fi cu mult mai bune.

–Sugerați că în societatea noastră căsniciile eșuează exclusiv din vina femeilor? – întrebă mirată scriitoarea.

–O, nicidecum, stimată doamnă! Numai la Brăila, dacă socotim banii aruncați de bărbați în cazinuri, cârciumi, în stabilimentele din Șanț, strada Neagră ori ulița Roșie, ori pe alte amante știute numai de ei, am mai ridica un oraș cât Bucureștiul cu toate casele, besericile și edificiile lui. Despre starea de neglijare a femeii de către propriul soț aș putea să vă furnizez materiale pentru romane cât să umpleți o policioară. Și asta ar fi puțin, dacă n-am lua în seamă agresivitatea, sentimentul de posesiune, bețiile, desconsiderarea. Dar, revenind la subiectul nostru, haiducul îi pradă pe negustorii ce încă folosesc ocaua mică, precum în vremea lui Cuza-Vodă, cârciumari necinstiți ce fac rachiu din pufoaică ori răzătură de talpă de bocanc, ce botează vinul și înșală la socotelile pe caiet, că ajung sărmanii să plătească amărâta de țuică la prețul celui mai fin cognac franțuzesc. Un alt exemplu bunăoară este jefuirea unui șlep, proprietatea unor armatori ce nu plătiseră hamalii care încărcaseră grânele. Parte din pradă o împarte cu sărmanii! Ăsta-i secretul lui de nu cade prins: are ajutor din partea năcăjâților pe care-i hrănește și umblă pe ostroave, grinduri și privaluri numai de el știute.

–Dar, deja pricep că acest Terente este un tip aproape fermecător, un adevărat haiduc. Iar dumneata, însărcinat să-l capturezi, se pare că-l simpatizezi pe față!- se miră amuzat reporterul.

–De aproape lucrurile se văd altfel decât de departe!- rosti grănicerul cu tâlc, dovedind că era la curent cu scrierile Hortensiei.

De departe mie-mi plac toți oamenii, dar foarte puțini îmi mai plac când îi cunosc de aproape!– confirmă distinsa doamnă Papadat, făcând aluzie la același citat, care-i aparținea.

–Aveți cunoștință și de alte isprăvi ale banditului, în afară de cele relatate de ziare?- întrebă ziaristul.

–Cât să scrieți un raft de cărți!

–Ascultăm cu atenție! – îl provocă scriitoarea.

–De pildă, într-o zi Tirenti înota pe sub apă cu trestia în gură, așteptând momentul să slăbească vigilența jăndarilor, ca să iasă la mal spre oraș când, un tânăr gătit cu haine din ștofă englezească ce se foia pe faleză, pleosc! – în apă.

Se aruncară mai mulți pescari după el, dar Tirenti, fiind mai aproape, îl scoase iute la mal. În emoțiile de moment, toată lumea a fost bucuroasă de salvarea tânărului și jăndarii n-au prins de veste că salvatorul era vânatul lor. După ce-și recăpătă suflul, băiatul povesti necazul ce l-a scârbit de veață. Însurat de trei luni, tânăra nevastă îl despera că nu-i de nicio ispravă la pat și că ea s-ar fi iubit înainte cu Tirenti și-a fost de o mie de ori mai bine. Salvatorul îl încurajă pe bărbat, zicându-i să meargă acasă fără să îi zică nimic femeii, promițându-i că-n mai puțin de-o săptămână va avea cea mai iubitoare soție. Îl conduse acasă și tot în aceeași zi îi trimise o depeșă drăcoasei neveste.

   Vreau să-ți arăt ce poati Tirenti. Vino la otelul Sankt-Petersburg seara la zece, la etaj, la camera 7. Sî pui parfum făr’ sî te sgârcești!

                                                            Tirenti

Dichisită, parfumată, plecă de acasă la ora târzie, spre oftica bărbatului său, alergând la râvnita întâlnire. Intrând în cameră, femeia i se aruncă uriașului în brațe. El îi ceru să se depărteze puțin și să facă o piruetă, apoi îi porunci să se dezbrace. Când femeia rămase complet goală, o privi fățiș, cu obrăznicie, studiind-o în toate locurile rușinoase, până femeia se simți stânjenită. Atunci, Tirenti îi luă toate hainele și i le aruncă pe geam, direct pe bulevardul circulat de lume:

    –Eu nu te pot iubi mai bine decât o face bărbatul tău. Ce-ți face el, face cu tot sufletul lui! Mie îmi ești indiferentă. Dacă insiști, fie! Te pot poseda pentru plăcerea mea, dar apoi te voi arunca pe geam ca pe acele cârpe. Alege!

Femeia smulse fața de masă, înfășurându-se la repezeală, și-o rupse la fugă fără alt cuvânt. Ajunse la timp, căci un geamgiu tocmai își lăsase harnașamentul cu lada de geamuri din spate, pregătindu-se de așa chilipir.

Privind-o de la geam, Tirenti o aplaudă în timp ce își recupera hainele de pe bulevard, strigând după dânsa:

    –Dacă mai faci bărbatului tău ce-ai făcut, data viitoare se va întâmpla în miezul zilei, de 10 Mai, să fie toată lumea pe uliți!

Ambulanța pentru Literatură la Gaudeamus


La volanul Ambulanței pentru Literatură mă simt de 17 ani, dar trebuie să mint că am 18, ca să-mi păstrez permisul de conducere!

Anul acesta, Ambulanța pentru Literatură m-a plimbat în Caravana Gaudeamus la Craiova, Cluj și Oradea. Între târguri, am străbătut Ardealul, poposind în mai multe etape în Cetatea Alba Iulia, dar mi-am petrecut și o parte din vară pe Litoral. După târgul de carte de la Deva, m-am retras spre casă pentru a pregăti a 9-a participare la Gaudeamus București. De la debutul meu cu romanul Comisia Zurich, în 23 noiembrie 2009,  Gaudeamus 2017 va marca a 59-a participare la un târg de carte în ipostaza de scriitor.

Lansare Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, Copilul Dunării bilingv, ediție româno-spaniolă.

Joi, 23 noiembrie 2017, orele 15,30, la sala Mircea Sântimbreanu, nivel 7.7, voi avea lansări la romanul Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, dar și la Copilul Dunării, volum bilingv româno-spaniol în traducerea doamnei Gabriela Banu. De precizat că  Haiducul  Dunării și Ménage à trois cu Diavolul sunt cărți scrise în Ambulanța pentru LITERATURĂ.

Mă găsiți la standul 311, inelul cel mai de sus, numit 7.70. Apasă romexpo pentru schița standurilor.

 

 

 

Ambulanța pentru literatură la Focșani


http://www.emigrantul.it/sosit-ambulanta-pentru-literatura-la-focsani/

O prezență mai puțin obișnuită, originală (cu toate că e pentru a doua oară) în fața teatrului Gheorghe Pastia din Focșani: „Ambulanța cu literatură” cu tot cu „scriitor la bord”.

Un furgon-ambulață deocheat, plin cu cărți. O ambulanță a culturii a scriitoarei brăilence, de nume și de fapt, Doina Popescu-Brăila.

Născută în portul dunărean, în târgul lui Panait Istrati, Doina Popescu-Brăila e o povestitoare înăscută. O povestitoare care se documentează și scrie în mod admirabil despre lumi apuse, dar de un pitoresc imposibil de regăsit astăzi. Ca cea a haiducului Terente, faimos în anii 20 ai secolului trecut, care a pus pe jar armata, statul și societatea și care face subiectul romanului „Terente – Zodia zmeilor”, unul din cele 11 titluri aflate în furgon și pe masa din fața teatrului focșănean.

De la debutul său în liceu, în 1987, un debut eșuat la acea vreme, cu un prim roman, Doina a scris cu pasiune și a vândut cu pasiune. Pentru că,  ce face de fapt Doina? Tot ciclul complet: se documentează, scrie, publică și călătorește pentru a vinde. Este propriul editor și propria „rețea” de distribuție a operelor sale. Iar inițiativa, fără să mai aștepte la alții, îi aduce vânzări pe măsura efortului depus.

La București sau Focșani, Iași sau orașele Ardealului, Craiova sau Bacău, scriitoarea este prezentă și vinde rodul unei munci din ce în ce mai puțin apreciată: literatura. Cel puțin aceasta spune despre librarii care nu mai pun suflet în vânzarea cărților comportându-se ca orice vânzător de marfă din supermarketuri, motiv care a determinat-o să renunțe la librării și să o ia la pas pentru a se face cunoscută și a difuza operele sale.

Iar Focșaniul este pentru a doua oară când vine să vândă în originalu-i stil și nu m-am abținut să cumpăr cel puțin o carte. Istoria lui Terente merită din plin să o citiți, mai ales când vine și cu autograf din suflet, direct de la originala scriitoare.

Anul viitor scriitoarea va porni motoarele spre comunitățile de români din Peninsulă, pentru a duce și lor frumoasele sale lecturi.

Cristi Merchea

Haiducul Dunării


coperta 1 haiduc.PESCARUL GHINIONIST

(capitolul II din romanul Haiducul Dunării)

În Stăncuţa, satul de la Dunăre, multe mergeau anapoda, dar gospodarii ştiau pe propria piele că unde-i rău, e loc de mai rău, aşa că-şi vedeau de treburi ca şi când le-ar fi fost bine. De parcă iureşul războiului şi asuprirea neamţului n-ar fi fost destul, în sat fu repartizat Tomac, o namilă de jandarm, ce mergea doar călare. Zbierând la lume acolo unde-ar fi mers vorba bună, îşi croia drum printre oameni cu biciuşca, chit că nimeni nu-i şedea bucuros în cale. Venit de la oraş, le reproşa ţăranilor praful, arşiţa şi lipsa facilităţilor urbane. Sătenii îndurau supuşi, cum mai înduraseră şi pe alţii.

Singurul ne-mpăcat cu câinoşenia jăndarului era Niţică, împieliţatul cel mic al Bulgăroaicei. Făcut de mamă-sa la bătrâneţe şi cam din calicie, după ce mai slobozise încă unsprezece plozi înainte, Niţică era puţin la trup, dar mintos. Adesea sătenii ziceau că parc-ar mai fi fost la un cur de babă. Nici mamă-sa, Bulgăroaica, fiind descântătoarea satului, adică la egal cu cârciumarul şi popa, între greii obştii, nu era slabă la minte.

Jucându-se c-un pui de arici pe malul Dunării, Niţică tot îşi zdrobea mintea, să găsească o cale, să-l îndepărteze din sat pe jăndar. Îi plăcea să privească gârla, îl ajuta să-şi rânduiască gândurile poznaşe. Călifarii pluteau făloşi printre raţe şi gâşte. Lotci pescăreşti – opincile lui Dumnezeu, cum le zicea băiatul – ţeseau tăcute malurile.

Pe seară, când să plece spre casă, îl puse pe puiul de arici în iarbă şi porni spre sat. După câţiva paşi, răzgândindu-se, făcu cale-ntoarsă. Îl luă în palme, întrebându-l:

–Ce-ai să te faci tu, micuţule, singur-singurel pe aici? Unde-i mămica ta?

Ariciul scânci.

–Uite, Puiule! Mă prind să-ţi fiu tătic! Tătic bun şi dulce, nu cum sunt taţii prin sat: beţivi, zurbagii şi bătăuşi! Te voi boteza Tunsu! În seara asta te iau cu mine, dar te voi aduce pe malul gârlei în fiecare zi. Dacă vine mama ta după tine, te las ei şi noi rămânem prieteni. Dar, sufleţel, dacă eşti al nimănui, bucură-te: acum mă ai pe mine!

A doua zi, un soldat neamţ puse afişe la cârciumă şi la biserică, anunţând pentru duminica următoare concurs de pescuit. Putea participa oricine poftea, premiul fiind un ceas militar marca Marvin.

Fiind sat de pescari, mulţi îşi puseră nădejdea să se fudulească punând mâna pe grozavul ceas.

Dar jăndarul le strică socotelile. Trecu călare pe uliţe şi interzise oamenilor să vină la concurs. Astfel, rămase singurul participant din sat contra nemţilor. Se şi vedea cu superbul ceas Marvin la mână!

Ba mai mult: le pretinse să vină spectatori, vază toţi cu cât dichis ridică mnealui peştele din apă.

Niţică, văzând că-i pune pe ţânci să-i sape după râme, se pregăti şi el… în felul lui.

În dimineaţa concursului comandantul hotărî ca şi din partea nemţilor să fie tot un singur concurent. Oamenii se adunară cu price pe mal. Îl urau pe jăndar şi-l blestemau cum nu-şi aminteau să mai fi blestemat pe cineva vreodată. Oancea al lui Carcalete şi Grigore al lui Carşoti erau cătrăniţi:

–Am ajuns de râsul stârcilor, frăţică! Pescari din neam, de-am dovedit caşaloţi şi monştri[1], să stăm cu braţele cruciş cât bagă băţu-n baltă un târtan! – zise al lui Carcalete.

–Doamne, apără şi păzeşte, că greu ne mai încerci pe noi! Să-mi pice mâinile de-oi aplauda! – întări Carşoti.

–Nu te grăbi cu vorba, nea Grigore! Eu zic c-o să aplauzi, de-ţi vor roşi palmele! – se băgă şi copilul în seamă.

–Dispari, drace, să nu-ţi pişc ţie niscai aplauze! – îl apostrofă pescarul.

Copilul îşi croi loc, ochind poziţiile în care se instalaseră concurenţii. Apoi, lăsând lumea să-şi verse năduful, se retrase din mulţime şi-şi văzu de treburile lui. Înotând pe sub apă, ajunse exact sub undiţa jăndarului. Cu trestia cu noduri sparte, inventată de Tirenti[2], Niţică respiră în voie şi-şi duse planul la bun sfârşit.

Mai întâi, de încălzire, îi agăţă de cârlig  o cutie de conserve umplută cu chetriş[3].

La fir întins pescarul trase victorios. La semnal oamenii începură să aclame. Tinicheaua pendulă în aer în râsete şi huiduieli. Carşoti răguşise.

Niţică aşteptă o vreme, apoi îi puse în cârlig o ciubotă stâlcită.

Tomac smuci. Oamenii jubilară şi nemţii traseră încă o porţie de râs.

Concurentul îşi propuse să-şi păstreze calmul, mânat de dorinţă: voia musai să capete ceasul!

Să se răcorească deplin, agăţă în cârligul neamţului o tigvă de cal.

Camarazii amuţiră, dar sătenii se amuzau gros.

Socotind c-a venit timpul pentru marele trofeu, Niţică agăţă-n cârligul târtanului o mâţă moartă.

Firul se-ntinse iar. Jandarmul se opinti plin de speranţă. Hoitul ieşi din gârlă tăind aerul  în urale.

Soldaţi şi săteni erau în delir. Grigore al lui Carşoti îşi încinse palmele:

–Dat dracului, mezinul Bulgăroaicei! La fix a zis! – se minună omul. Îi mâna lui! Mă prind!

Pescarii se simţeau răzbunaţi. Veniseră porniţi pe zaveră şi ieşise de comedie!

Niţică gândi să mai prindă ceva din spectacol şi se hotărî să iasă. Mai avea ceva de făcut: cu grijă să nu mişte pluta, storci şi râma din cârlig: lucru ştiut, peştele muşcă doar la râma vie. Din patriotism, strivi şi râma vărzarului.

     Vericule! Tomac îşi speriase norocul, dar nici neamţul nu se simţea prea bine!

Înotă în aval, ieşi pe furiş din apă, aşteptă pitit să i se usuce părul şi se amestecă în mulţimea de curioşi.

Sătenii râdeau pe furiş, iar nemţii se tot mirau de ghinionul concurenţilor.

Concursul se termină fără ca jăndarul să prindă un ciortănel cât de mic. Umilinţă până la nori!

Popa Lisandru, trecut prin grele încercări cu Niţă, văzu cârpit cu fir albastru ghinionul nefericitului şi-i zise coanei preotese:

–Nu spun cum a făcut, dar mă prind că-i mâna împieliţatului!

–Decât cu Niţică, mai bine lupta cu tot satul! – fu de părere şi prezbitera.

Nici nemţii nu vedeau în ghinioanele recente, simple coincidenţe pe capul bieţilor pescari. Puteau paria că-i mâna lui Nitz, dar nu aveau dovada. Plin de oftică, Tomac se purtă şi mai crâncen cu sătenii.

 

 

[1] A se vedea volumul Copilul Dunării.

[2] Romanul Terente-Zodia zmeilor.

[3] Pietriş.

Terente-Zodia zmeilor


roman

autor Doina Popescu-Brăila

COPERTA TERENTE-ZODIA ZMEILOR FINAL10

 

În epoca doctoratelor copy-paste și a lucrărilor științifice elaborate-n pușcării, vă invit să priviți pe gaura cheii în saloanele elitelor și-n vestitele bordeluri ale Brăilei anilor ’20. Romanul este un puzzle între relatările ziarelor, amintiri ale oamenilor care au savurat epoca și otrava ficțiunii, având în centru un personaj fascinant.
Îndrăzneala personajului, replica scânteietoare și potența sa legendară aveau nevoie de un condei mânuit cu tupeu artistic și virilitate literară.
Probabil că este cea mai cuminte carte care se putea scrie despre purtătorul celui mai celebru penis din Europa ultimului secol.
Printre rânduri am mai plasat câte o coajă de banană, pentru că umorul și matematica nu-i iartă pe proști.

Lansarea se va face la târgul Librex 2016.

Începând de miercuri, 9 martie 2016, mă găsiți la Târgul de carte Librex,  Palace Mall, Iași, etaj I stand 66, zona expozițională Dimitrie Gusti. (în fața magazinului Humanic)

Sandale de lux


În urmă cu aproape 30 de ani comerțul socialist intrase în criză. Mama trebuia să meargă la o nuntă. Săptămâni întregi a colindat magazinele de încălțăminte fără spor: șlapi, teniși de Drăgășani, șoșoni de casă și gumari. Pierzându-și nădejdea, a început să bată centrele de comenzi ale cooperației meșteșugărești, dar modelele oferite, cu bot de rață și tocuri groase, pătrate de 3-4 centimetri erau mai potrivite pentru înmormântări decât pentru ocazii fericite. La un cizmar bătrân pe care-l știa de foarte mulți ani, mama își încercă norocul:

-Vă dau târcoale de ceva vreme, dar aveți numai modele sobre, pentru contabile și învățătoare de țară. Vreau ceva elegant, pentru o nuntă. Dacă vă aduc eu modelul, îl puteți realiza?

-În două săptămâni vă fac orice model, dar numai din lac fiindcă alte materiale pentru fețe n-am.

Mama a luat o pereche de sandale din lac roșu și negru de la sora ei și i le-a dus meseriașului, cerând să-i inverseze culorile, partea roșie s-o facă neagră și invers, dar i-a desenat și mici modificări fiindcă mama era foarte talentată la desen și avea o înclinație nativă pentru eleganță, din fericire, moștenită și de fetele mele.

Peste două săptămâni sandalele erau gata și mama, îmbrăcată cu o rochie pe care și-a desenat-o și a cusut-o singură, și-a reconfirmat renumele din tinerețe, când era considerată cea mai elegantă fată din oraș.

Această lecție pe care am învățat-o de la mama în copilărie mi-a fost de mare ajutor într-o afacere de acum zece ani. Aveam de făcut o lucrare de 55000 de dolari, prima de acest fel din viața mea, era un domeniu nou și puțin cunoscut pentru toată lumea, dar cum în câteva săptămâni prețul materialelor a crescut între 8 și 10%, Europa era sub ape și transportatorii mergeau pe rute ocolitoare, astfel că transportul se și dubla uneori. Bașca era august și majoritatea furnizorilor erau în concediu, deci posibilitățile de achiziție erau limitate. Și, ca dezastrul să fie complet, euro a basculat practic dolarul, luându-i locul, și m-am trezit că importând din Grecia anumite repere aș fi pus câteva mii de dolari din buzunar, mai precis vreo 18000 de dolari. Iar să denunț contractul era imposibil, penalitățile de întârziere erau de 7% pe zi și, cine a făcut afaceri cu Herr Dobrița, personajul meu din Comisia Zurich, știe că acesta era maestru să-și îngroape colaboratorii. Practic, așa cum era contractul făcut, din cele 35 de repere pe care trebuia să le aduc în 12 zile, măcar cu unul dacă întârziam, calculând penalități de 7% pe zi la toată suma, în 14 zile de întârziere însemna să aduc toată marfa gratis. Am renunțat să mai import din Grecia, apelând la un reprezentant local al unui furnizor din Anglia. Acesta a acceptat să-mi debiteze din fabrică materialele exact la dimensiunea solicitată de mine, ceea ce nu accepta niciun alt furnizor european la acea dată, astfel că la același preț unitar am eliminat pierderi de 33%. Pentru niște profile de aluminiu care erau 4,6 euro pe ml în Grecia, am proiectat o matriță pe care am comandat-o în Germania pentru un cost de 500 de euro și am extrudat în țară aluminiul cu 0,5 euro pe ml. La 2500 de ml a meritat. Am comandat și anumite garnituri în țară, astfel că, chiar dacă am plătit anumite matrițe fiindcă produsele erau atipice, costul a fost mult mai mic în comparație cu prețul de import. Astfel, am reușit să salvez acel contract care părea să mă îngroape și am făcut și un profit modest, dar suficient cât să dau o raită prin Europa- un circuit de 30 de zile. Este drept, am profitat de o invitație și o săptămână am huzurit pe cheltuiala unei firme colaboratoare, din altă sferă de activitate.

Două probleme, o singură soluție- tenacitatea- indiferent dacă îți dorești sandale de lux, un hectar de policarbonat, profile de aluminiu sau chedere atipice de 60 de mm.

 Astăzi am văzut sandale în dulapul mamei și nu m-am putut abține să nu le admir încă o dată, apoi le-am făcut și un set de fotografii. Tenacitatea și simplitatea prin care și-a câștigat mama dreptul la eleganță în cenușiul comunist a fost pentru mine o lecție, să  amân depresiile și disperările și să pun mâna la treabă pentru a identifica soluții și a rezolva probleme.  Oare mai există în țară cizmari care să știe meserie și să realizeze astfel de bijuterii? Pentru că într-o țară de filozofi și de vedete, oricum se vor schimba timpurile, pe lângă eternele clase privilegiate, pe lângă moștenitorii de partid și de stat vor rezista și cei capabili să producă ceva, cu mintea și cu mâinile lor. Ar fi bine să mai existe meseriași pricepuți în această țară, pentru că dacă atelierul lumii, China, va da faliment la un moment dat, să nu rămânem desculți și în… turul gol!

Această prezentare necesită JavaScript.

Fericirea la un telefon-distanţă


-fragment din romanul Pisica cu papion

Tânăr, chipeş şi îndrăgostit, Geo a terminat facultatea şi se pregătea să se însoare cu iubirea vieţii lui. Sigur, aveau emoţii cu repartiţiile, dar nu exagerate, fiindcă amândoi aveau note mari şi aveau şanse să prindă un oraş important. De la teorie la practică e cale lungă şi destinul le-a jucat o farsă urâtă: el repartiţie la o cooperativă meşteşugărească într-o comună maramureşeană, ea la un CAP prin Deltă. În Maramureş el a prins o gazdă cuprinsă şi a dus-o binişor, mai cu o pălincă, mai cu o clisă dar ea a găsit drept gazdă o babă săracă, într-o casă fără duşumele şi fără curent electric, încât trebuia să-şi facă actele la o lampă cu petrol. Cum singura zi liberă a săptămânii era duminica, zi adesea declarată lucrătoare, fiindcă se lucra în acord global şi cică nu se făcea planul, timp de trei ani le-a fost imposibil să străbată ţara ca să se întâlnească, fiindcă ar fi făcut cam două zile la dus şi două la întors.  Apoi şi dacă unul din ei prindea câteva zile de concediu şi s-ar fi încumetat spre văgăuna în care era exilat celălalt, în satele partiei nu era hotel ori han şi morala socialistă nu le-ar fi permis să doarmă împreună pe la babele pe la care erau cazaţi, aşa că problema lor era cam fără ieşire.

O vreme şi-au scris zilnic, dar multe scrisori s-au rătăcit pe drum şi de fiecare dată scrisorile ajungeau în contratimp, nu mai devreme de o lună de la data trimiterii, astfel încât fiecare avea impresia că celălalt îi răspunde în răspăr. Ce uşor este să-ţi otrăveşti mintea de gânduri când aştepţi un semn de la celălalt şi nu mai vine! Încet-încet, suspiciunile că celălalt şi-ar fi găsit pe altcineva au început să depună zgură şi catran pe marea iubire din facultate. După trei ani şi opt luni s-au întâlnit la Braşov, la simpozionul Tânărul jurist-consult din mediul rural. Au discutat diverse speţe mărunte, s-au pândit îndelung, ea a plâns, el a privit-o cercetător ca să descopere în gesturile ei existenţa celuilalt. S-au certat fără un motiv anume, o răbufnire violentă a frustrărilor acumulate în atâta amar de timp, apoi fiecare a resimţit dureros despărţirea în gara aproape pustie: realitatea comunistă le confiscase dragostea iar traiul cenuşiu în satele sărăcite ale patriei le diluase toate visele îndrăzneţe din facultate! Trenul ei s-a pus în mişcare; o ţară întreagă se aşternea între ei şi el a ştiut că o vede pentru ultima dată!

Au mai trecut doi ani, timp în care şi-au mai scris sporadic, apoi el a reuşit să-şi aranjze o repartiţie convenabilă la Brăila. Nu era chiar ce visa dar, avea nişte rude aici şi s-a acomodat. S-a dus cu vaporul în Deltă să-i facă o surpriză Aurei dar ea era plecată în concediu la mare. Bătrâna nu ştia în ce staţiune era plecată însă l-a sfătuit să nu-şi cheltuie paralele ca s-o caute pe Litoral, fiindcă tovarăşica plecase însoţită de chipeşul tov inginer de la Piscicola. Plecă resemnat, gândind că era mult mai bine aşa, ar fi suportat mult mai greu s-o găsească în scutece cu vreun lipovean musculos.

Viaţa lui se aşeza cu greu în coordonate domestice şi trebuia să le ţină piept şi mătuşilor „binevoitoare”, care se întreceau să-i prezinte fete, să-l vadă intrat în rândul lumii. Avea deja alergie la fătucile aduse de mătuşi, aşa că atunci când tanti Theea îi propuse să i-o prezinte pe Izabela făcuse o criză de nervi.

Unul din semnele de parvenire în socialism era să ai telefon. Servise un maistru de la telefoane cu o consultaţie juridică şi deşi termenul mediu pe lista de aşteptare în aprobarea cererii de telefon era de 10-12 ani, în câteva luni se pricopsi cu un telefon cochet, roşu cu disc negru. Mare greşeală! Cum nu avea cine să-l sune, decât mătuşile peţitoare, în curând ajunse să urască telefonul şi-l ţinea mai mult scos din priză. Dacă greşea şi-l reconecta, ţârrrr!-Tanti Theea:

-Hai, mă Geo, hai băiatule! Fii de înţeles, că-ţi vreau binele! Vino până la mine la birou să ţi-o prezint pe Isabela! E frumoasă mamă, s-o sorbi într-un pahar cu apă! Nu ţi-o plăcea fata, îţi ei pălăria şi pleci!

-Nici mort!- striga Geo şi trântea hotărât receptorul. După vreun an şi patru luni, cât tanti îl pisase necruţător, insistând să i-o prezinte pe Izabela şi el refuzase cu încăpăţânare, o urgenţă îl aduse în biroul pisăloagei.

-Cam târziu te-ai urnit, maică! A zburat porumbiţa! Săptămâna trecută s-a măritat! Mare păcat că ai pierdut aşa o fată!

-Pagubă-n ciuperci! Am venit să te iau la ţară, să mergem la nea Gligore, fratele matale, că a căzut din căruţă şi-i ţin babele lumânarea!

-Pesemne că era beat!- zise Theea trăgându-şi o canadiană cam îndrăzneaţă pentru vârsta ei.

-Da’ cum altfel! Eu nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată treaz!- zise şi Geo.

După câteva zile de concediu, cât alergase cu înmormântarea bătrânului, norocul lui Geo se întoarse şi fu numit la procuratură: birouri elegante, salariu bun, altă viaţă!

I se spusese de la biroul Personal că va împărţi biroul cu patru fete dar nu se sinchisea. Probabil că fată pe placul lui nici nu exista. I se păruse o vreme că Aura era sortita, apoi înţelese că fusese doar o iluzie amară. Străbătu holurile luminoase în căutarea biroului. Intrând pe uşă, o blondă cu picioare lungi şi decolteu obraznic de unguroaică îl zăpăci pentru prima dată în viaţă. O iubise pe Aura, dar într-un mod domestic, cuviincios, fără artificii, fără nebunii. Acum era în faţa acestei fiinţe provocatoare şi înţelese că este femeia vieţii lui.

-Sunt Izabela Morărescu, zise ea zâmbind şarmant. Tu trebuie să fii Geo Carp…

-Am cartea de vizită pe frunte? De unde ai tras concluzia că sunt Geo Carp?

-Într-un fel eu te cunosc demult. Te ştiu din poveşti de la tanti Theea! Ce te mai laudă! Parcă vrea să scape de piatra din casă! Ea mi-a spus că ai fost repartizat aici.

-Deci tu eşti acea Izabela?

-Da, eu!

-Mda, eu sunt boul de Geo! Şi când mă gândesc cât m-am luptat să te evit! În sfârşit, felicitări, am auzit că te-ai măritat!

-Nu-i cazul să mă feliciţi! Toţi greşim în viaţă… Avem o cafetieră mişto, te servesc cu o cafea?

-Sigur…

-Cu zahăr?

-Cred că ar merge nişte stricnină dar sunt un bun creştin şi n-am voie!

Geo bău cafeaua în grabă şi plecă în viteză. Se opri la birou la tanti Theea:

-De ce nu mi-ai spus tanti, că femeia asta e fenomenală? Îţi dai seama că am ratat singura femeie care mă putea face fericit?

-Geo, băiatule! Ţi-am dat sute de telefoane, m-am rugat de tine cu cerul şi cu pământul, ce să-ţi fac mamă?!

-Trebuie să divorţeze! O vreau! Trebuie să fie a mea!

-N-o să divorţeze niciodată, băiete! E catolică şi papistaşii nu divorţează niciodată! Fericirea ta a fost la un telefon- distanţă!

Tanti Theea avea ochii plini de lacrimi. Izabela se întorsese din luna zisă de miere şi-i povestise că trăsese un loz necâştigător şi era prinsă în cursă.

Ceasul biologic


Aveam vreo 16 ani şi eram în Berceni, în vizită. Discuţiile despre sex erau tabu în acele vremuri, dar nu şi în casa Vasilescu unde eram invitată. Ca de obicei, nu eram singura musafiră, printre altele îmi amintesc două fete cuminţi, cu aspect de căprioare, singurele virgine din cartier, cunoscute drept cele două fecioare. Mihaela ne ţinea la curent cu ultimele bârfe din lumea bună. Subiectul era Prinţişorul şi clanul Niculescu-Mizil. Discutam în şoaptă, fiindcă subiectul era sensibil. Any, mama Mihaelei, care se dichisea în baie, deschise uşa şi ne invită acolo, ca să audă ce discutăm. La un moment dat se bagă şi ea în vorbă:

-Fetelor, Ceauşeasca asta e nebună! Nicio femeie nu-i suficient de bună pentru fii-su! După ce l-a despărţit de Donca, acum o ţine în şuturi şi pe Daniela Vlădescu, ca s-o facă să-l părăsească! Ce-o fi vrând nebuna? Ditamai bărbatu’ să ajungă să facă laba?

-Ce înseamnă laba?- întreabă prompt una dintre fecioare.

Any o privi cu îngrijorare:

-Vai, am auzit că eşti virgină, dar nici atâta lucru să nu ştii? Am s-o cert pe maică-ta! Laba e atunci când tipul ia p**a în mână şi o freacă!

După primul moment de stupefacţie zic pierită:

-Se poate Any? Suntem minore, virgine! Nu este igienic pentru urechile noastre să auzim aşa ceva! Unde mai pui că e şi Mihaela de faţă! Ce va gândi despre tine?!

-Ho, că Mihaela nu mai e virgină! Şi-a pus-o săptămâna trecută!- zice Any cu nonşalanţă, ca şi cum faptul că fiica ei de 16 ani făcea amor era un fapt banal.

Eu şi restul fetelor ne întoarcem surprinse spre Mihaela, o frumuseţe cu păr lung şi gene arcuite, 170 din care picioarele erau piesele de rezistenţă.

Mihaela mă priveşte şugubăţ:

-Tu trebuia să ştii, Doina! Ţi-am povestit cu amănunte în ultima scrisoare! A, te-am prins, domnişoara perfecţiune! Nu ţi-ai ridicat scrisorile de la post-restant! Te rog, fără privirea aia plină de reproş, că nu-i vina mea că n-ai citit!

-A, nu fac tumbe că nu m-ai anunţat, dar mă întreb ce-a fost în capul tău să faci amor de la 16 ani?!

-Tu ştii că toţi avem un ceas biologic care face tic-tac, tic-tac…- zice Mihaela.

-Mda… admit eu încă bulversată.

-Ei bine, uite că dintr-o dată ceasul meu biologic s-a dereglat şi tic-tac, tic-tac s-a transformat în sex, sex, sex...

Fasole cu ciolan la Trocadero


În facultate, grupa era împărţită în două găşti: bucureştencele şi căminiştii. Dilaila era la noi în Grozăvești şi pariez că chefurile şi nebuniile de care am avut noi parte, bucureştencele, fete bune dealtfel, nici nu le-au visat. Aşa bunăoară,… Continuă lectura

A FI SAU A NU FI… DOTAT


A FI SAU A NU FI… DOTAT

La mate pură era un student cuminte, Sorinel. La prima vedere era O.K., chiar un brunet frumuşel. Colegii lui însă susţineau că-i lipsea ceva șindrile de pe casă. Cert este că în sesiune mama lui venea din provincie, se caza în camera lui, și învățau împreună. Vă imaginați ce dilaila era, Sorinel având alți trei colegi de cameră, studenței cu hormonii răvășiți.
Dintre năzbâtiile zilnice pe care le făcea, o să vă povestesc una, nu musai cea mai gogonată.
În Grozăveşti, căminele de băieţi C şi D erau cuplate pe aceeaşi intrare. Duşurile de la primul etaj erau faţă în faţă cu biroul tovarășei administratore, Viorica.
Cu nişte ochi albaştri la concurenţă cu Liz Tylor, brunetă şi focoasă, pedanta Viorica îi punea pe jar pe studenţi.
Se zvonea că unii îşi exersau puternic dreapta cu gândul la ea. Era o tipă de treabă dar, c-o înjurătură de şofer de troleibuz, le tăia scurt elanul îndrăzneţilor.
Sincer, n-am auzit absolut nicio bârfă legată de ea, cu toate că, în cămine, greu să tragi un vânt să nu te ştie toată suflarea.
Într-o zi, iese Sorinel de la duş, gol cum îi era obiceiul, şi cu prosopul pe umăr. Cam bezmetic, dar blând, studentul se ciocnește de Viorica.
Acuma, ori era Sorinel dotat din calea-afară, ori n-avea nimic sau o fi avut două, nu m-a lămurit nimeni, chit că plesneam toţi de curiozitate…
Cert este că Viorica a leşinat, căzând în lungul holului. Și-a revenit greu, după administrarea unei perechi de palme și după o stropeală generoasă cu apă rece.
S-au dus vremurile alea! Câte gacici mai leşină azi când văd un bărbat în pielea goală?
Doamnelor şi domnişoarelor care citiţi acest articol, vă rog să-mi povestiţi cam de câte ori aţi leşinat! Start la numărătoare!

DE CE E GREU SĂ TE MĂRIŢI


Fragment din romanul FERICIRE LA PREȚ REDUS

ISBN 978-606-92308-5-5

Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!

  Să fie oare, atât de simplu?

  Nicio abordare legată de femei nu este prea simplă.

    Dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul aşa-zis frumos sau de propriile angoase.

    Ce spune trubadurul?

Femei femei, e plina lumea de nebune, 
Cine v-a adus pe lume, cine oare v-a facut?
Bărbați bărbați, e plină lumea de pansați,
De supărați si de-ncordați…

  Interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva de măritiş…

   Întâlnind o colegă de liceu, sărită de 35 de ani şi nemăritată, mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic bine dezvoltat.

 Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o  în compania  unor masculi remarcabili.

   Şi-a păstrat calmul.

   A admis că am dreptate pe undeva, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine situaţi dar însuraţi şi… destui masculi drăgălaşi, bazaţi pe portofel dar cărora le miroseau picioarele!

    Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:

      –Gelu? Amărâtul n-avea nici cojoc!

    Nicu? Nici nu vreau să-mi amintesc! M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.

     Traian? S-a scobit  în nas în faţa părinţilor  mei!

      Sotir? Un zgârcit! Dumnezeule! M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!

      Pavel? O să fiu sinceră: era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe rit vechi, la biserica lipovenească şi niciodată nu îmi lipsesc icrele negre la micul  dejun. Mişto!

    Teo:

    Căsnicia bătrânilor mei de tot rahatul m-a speriat atât de tare, încât am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era imposibil s-o mai suport pe maman. Dintr-o dată am înţeles:  singura soluţie rezonabilă, să-mi capăt libertatea, fără vărsare de sânge, era măritişul.  Am zis, am făcut! M-am măritat imediat şi, cum o nuntă nu mi s-a părut suficient, am făcut două: una pentru neamurile ortodoxe ale soacră-mi, cealaltă, sâmbăta următoare, cu papistaşii maică-mi, ca să-i împac pe toţi nebunii! Evident, două nunţi au fost prea mult pentru limita mea de suportabilitate, aşa că am intrat în căznicie[1] cu capsa pusă!

      La început mi s-a părut grozav de important să fiu puţin… măritată.

    Am făcut doi copii, apoi am divorţat. Statutul de femeie măritată nu mă mai satisfăcea! Trecusem la etapa următoare: era esenţial să fiu fericită!

   Miky a fost fatală din liceu! Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani.

   Dar avea argumente serioase:

   –Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă. Am cunoscut destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă doar de tipi capabili doar să dea din… pleoape la televizor!

    Adesea fetele se plâng de ce nu le-au dat bărbaţii:

    Nu mi-a adus mărţişor!

    Nu mi-a adus flori!

    M-a plimbat tot oraşul pe jos şi nu mi-a dat o îngheţată!

   Nu mi-a dat telefon de ziua mea!

   Dar când ei dau, ele sunt tot nemulţumite! Cum, ce dau?

  Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…       

  Şi, totuşi, părerea generală este că vinovate sunt tot ele, femeile!

       De ce ?…

       De orice!

       Probleme?

       Cherchez la femme!

   Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau de amante este nesemnificativ.

   Bărbaţii au fost, de-a lungul istoriei, decimaţi în războaie  şi, trebuie să recunoaşteţi cinstit: nu toate  războaiele au fost pornite de femei!

   Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o, n-a mai rămas piatră pe piatră! Vezi… Războiul Troiei!

   Dar, nu vă amăgiţi, dragii mei!

   Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Papa Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveştii, praf în ochi pentru a distrage atenţia lumii de la marele jaf!

   Împăratul Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii, nu i-a trecut prin cap să se încurce cu poveşti gen Paris şi Elena !

   La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!

  Nu! Traian n-a fost erou, ci distrugătorul civilizaţiei geto-dace şi cel care a jefuit aurul şi argintul Daciei. Şi pentru că acum aveau cu ce, Traian a decretat scutiri de impozite la Roma și 123 de zile de petreceri neîntrerupte.

     Au luat romanii peste o tonă şi jumătate de aur şi peste trei tone de argint, dar n-au reuşit să ia toate comorile, astfel că a mai rămas destul şi pentru jaful austro-ungar dar şi pentru Gabriel Resource, motanul care pofteşte caşcavalul de la Roşia Montana!

    Traian a distrus piatră cu piatră cetăţile şi templele dacilor! A ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. Raportat la nivelul populaţiei de atunci şi a întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimele lui Hitler. Dar, miopie a istoriei, ticăloșie ori neglijenţă, uzurpatorul Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună dragii de porumbei…

   Revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate. Cum? Cam la o oră după ce mi-am întâlnit ursitul! De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!

     Soacră-mea a zis aprig: Nu! Nici peste cadavrul meu!

     Dar se vede treaba că atunci când vrea Dumnezeu, nici cadavrul soacrei nu contează!

      Ce-i drept, după ce am cunoscut-o pe soacră-mea, cel mai crâncen exemplar de soacră de pe planetă, mi-am zis: Hitler, Stalin, Traian? Nişte cotei!

 

[1][1] Axiomă-Orice căsnicie își pierde s-ul în favoarea z-ului după consumarea lingurii de miere.

 

CEAUŞESCU ŞI LĂMÂIUL


         Am venit pe lume la drum de seară, în octombrie şi chestie de zodie sau predestinare pentru dualitate, deşi m-am născut pe 15, puţin înainte de miezul nopţii, timoraţii funcţionari de la maternitate îşi făcuseră planul pe ziua respectivă, aşa că m-au înregistrat pe 16 ca să dea bine în statistici. În copilărie m-a întristat falsul care a însoţit naşterea mea dar, aceasta nu a fost singura problemă. Moaşa, care era mai importantă decât medicul la acea vreme dar, şi vecinele şi alţi specialişti  au dat ca sigur că sunt băiat. Dezamăgirea nu l-a părăsit niciodată pe papaşa şi s-a consolat oarecum strigându-mă Răducu. Lista neajunsurilor pe care le-am produs unora şi altora cu naşterea mea ar fi lungă dar, o las pentru altă ocazie. Să mă întorc la poveste…
   Părinţii mei stăteau în gazdă la o familie cumsecade pe strada Tineretului. La primul Crăciun din viaţa mea eram prea mică ca să mă bage Moş Gerilă în planurile lui.
         La al doilea, Moşul a urcat pe casă ca să intre pe coş. Ori din neatenţia Moşului, ori de la greutatea zăpezii, o bucată enormă de plafon s-a desprins şi a căzut în pătuţul meu de bebeluş în timp ce dormeam. Speriat de boroboaţă, Moşul a plecat uitând să-mi lase vreun cadou.
         Pesemne am avut zile căci, pătuţul a fost acoperit de moloz dar, eu n-am avut nici o zgârietură.
         Părinţii meu s-au pus pe treabă şi au ridicat casă. Pe hărnicia lor, al treilea Crăciun ne-a găsit în casă nouă. Şi câte nu-s de cheltuit la o casă nouă!
         Bani de brad nu s-au găsit dar, au fost puse trei globuleţe şi vată pe crenguţele unui lămâi, ceva mai răsărit de un stat de om.
          N-am simţit lipsa globuleţelor căci, lămâiul avea lămâi mari, unele galbene, altele jumate verzi-jumate galbene.
          Moşul a adus izmenuţe, glucoză, portocale şi un set de ceşti de cafea din plastic.
         Obişnuită cu hainele ponosite ale vecinilor prin cartier, în tonuri de maro sau şoricii am remarcat repede la televizor un nene cu un costum alb, foarte elegant. Pe vremea aceia preferaţii mei erau Sfântu şi Manix. Pe Manix nu mi-l mai aduc aminte dar, personajul care mă preocupa pe mine, chiar dacă nu era aşa frumos ca Sfântu  mi se părea mult mai bine îmbrăcat. Am întrebat-o pe sora mea când îl vedem şi noi într-un film de acţiune, fiindcă ştirile mă plictiseau. N-a ştiut să-mi spună, ea avea opt ani dar, mi-a spus că nenea este Nicolae Ceauşescu şi nevastă-sa, Elena. Şi de atunci am început să ne jucăm de-a Ceauşescu şi Elena, eu evident în rolul lui. Mâncam cu graţie pate şi beam din ceşcuţele ieftine, de plastic primite de la Moş. Era o imitaţie de cafea făcută din cicoare şi cereale prăjite şi măcinate, doi lei pachetul. Mă simţeam bine în pielea lui Ceauşescu!
         În chip ciudat de intuitiv, sora mea o juca magistral pe Elena Ceauşescu.
Acră, pusă pe gâlceavă şi veşnic nemulţumită îmi mânca sufletul.
         Odată i-a căşunat că pateul este vechi şi vreau s-o omor ca să iau una mai tânără! A sărit şi la bătaie dar, m-am aruncat în pat şi m-am apărat cu picioarele. De fapt, ocupate cu joaca nu mâncasem sandwich-urile la timp şi pateul se înegrise un pic. Nu aveam noţiuni despre oxidare dar, la câte filme văzusem cu Sfântu, era firesc ca pe Elena Ceauşescu s-o ducă mintea la un complot.
         Pentru că aveam ceva talent la desen, din banii de la Pluguşor îmi cumpăram caiete şi culori. Desenam vapoare, peşti, cai, pe Sfântu’ Ilie şi evident pe Ceauşescu.
         Papaşa lucra la  Şantierul Naval şi m-a luat la lansarea la apă a unui vapor. Impresionată, am venit acasă şi am desenat vaporul şi sticla de şampanie.
        Taică-miu a luat încântat caietul şi m-a lăudat, apoi l-a răsfoit curios. Văzând zeci de portrete ale lui Ceauşescu, şi-a piedut toată veselia:
         – Copile, începând de astăzi, nu mai ai voie să desenezi! Caietul şi culorile se confiscă!
         Mi s-a pus un nod în gât dar, m-am ţinut tare şi i-am demonstrat că n-are nici un drept fiindcă erau cumpărate din banii mei. S-a mai îmbunat, mi-a explicat despre satrapiile din Imperiul Persan, de ochii şi urechile regelui. Mi-a povestit despre oameni care au zăcut în puşcării şi au murit sau au fost schilodiţi fiindcă au zis una sau alta despre partid sau mult-iubitul. M-a rugat frumos să desenez, oiţe şi căluţi dar, să-l las dracului pe Ceauşescu că intrăm tot neamu-n puşcărie!
         Ceva se fracturase-n sufletul meu de copil.
 Nu m-am mai jucat niciodată cu sora mea de-a Ceauşescu dar, cum nu aveam altă jucărie decât ceştile de cafea, am pus în scenă Vizită de Caragiale, înlocuind pateul cu dulceaţa.
          Mă mai gândeam uneori la Ceauşescu şi costumele lui elegante.
          Îl invidiam imaginându-mi că mănâncă portocale, kaiser şi muşchi ţigănesc pe săturate. Evident, acestea erau în mintea mea bunătăţile supreme: fiind scumpe mama le cumpăra în cantităţi mici şi numai cât să gustăm.
         În anii următori, noi am pregătit lămâiul cu bucurie şi înfrigurare.
         Moş Gerilă, un tip foarte practic mi-a pus conştiincios câte o pijămăluţă cu o glucoză şi două portocale sub lămâiul ca bradul; surorii mai mari caiete sau un stilou Student de treizeci şi şase de lei- modelul de top de la Flaro. Alteori primeam mănuşi, maieuri şi flanele de piele. La dulciuri formula era standard: o glucoză şi două portocale de fiecare! Eu speram la ciocolată, o trusă de doctoriţă de douăzeci de lei sau un telefon de jucărie de douăzeci şi cinci de lei. Eram foarte informată şi vorbeam tot anul despre ce-mi doream dar, vorbeam de-a surda.
         Pentru taică-miu erau mai importanţi copii lu’ Jeni, târfa-prădătoare pentru care a făcut un CAR de 15000 de lei.
         Mama întindea de bani cât putea ca să ţină casa. Cum era să dea douăzeci şi cinci de lei pe jucăria mea când o butelie era douăzeci şi şapte? Când n-avea bani de butelie stăteam la coadă la găzărie şi ieşeam din foame cu gaziera. Chinu’ după lume! Adormeai lângă ea şi mâncarea avea un gust dubios.
        S-a îndurat până la urmă moşul şi a adus o maşină de salvare din tinichea şi în alt an o sobă-masă de gătit, tot din tablă la şase lei bucata fiecare dar, şi câte o ciocolată. În sfârşit, ciocolata a luat locul meschinei glucoze fiindcă începuseră lipsurile, zahărul se raţionalizase şi glucoza dispăruse cu desăvârşire.
       Am început să aud la şcoală că la unii copii vine Moş Crăciun încărcat de jucării şi dulciuri. Şi am început să-mi doresc să vină şi la mine Moş Crăciun, fiindcă Moş Gerilă mă dezamăgise în fiecare an.
         Am întrebat-o pe mama de ce la mine, un copil harnic şi cuminte vine Moş Gerilă şi la colegii mei, unii chiar slabi la învăţătură, obraznici şi răzgâiaţi vine Moş Crăciun.
         N-a ştiut să-mi răspundă sau poate nici nu a auzit întrebarea. Avea necazuri mari cu papașa care nu aducea bani acasă şi era destul de violent.
Am întrebat-o pe învăţătoare.
         Eram în clasa a două. M-a întrebat zâmbind parşiv:
         – Îl ştii pe Crăciun de la a IV-a?
         – Sigur că-l ştiu.
         – Şi pe bunicul lui? Bătrânul care împinge zilnic un cărucior de butelie prin faţa şcolii?
         – Nu-l ştiu dar, sunt destui moşi care împing câte un cărucior de butelie pe aici. Trebuie să fie unul înalt şi slab, m-am gândit eu repede la unul care-ar aduce cu puştiul de la a IV-a A.
         – Ei, ăla este Moş Crăciun! Şi la cât eşti tu de deşteaptă sper că te duce capul, că moşul ăla ponosit, dacă ar avea măcar o jucărie ar da-o nepoţilor lui, nu ţi-ar aduce-o ţie!
          Răspunsul era logic şi m-a devastat. Apoi, am înţeles că toţi cei care primeau jucării frumoase aveau brad: Moş Crăciun nu venise la niciun lămâi!
         Şi, atunci, pentru prima dată am înţeles magia bradului! Pe atunci era obiceiul ca cei ce veneau în vizită să dea un bănuţ la copil. Standard era un leu dar, uneori aveam noroc şi nu avea mătuşa schimbat şi pica o fisă de trei lei.
      Mătuşile îşi făceau des vânt pe la noi, fiindcă la 16 vişini, opt pruni, doi meri, un piersic şi o mică solă de căpşuni, pe leul dat copilului îşi făceau şi dulceaţă şi vişinată şi compot şi se şi ghiftuiau de fructe proaspete. Şi bineînţeles că tot eu îmi rupeam oasele ca să le culeg. Servicii impecabile şi complete la un leu!
 Mi-am strâns bani şi anul următor mi-am cumpărat brad.
         Prea târziu!
        Am înţeles în sfârşit de ce Moşul venea ori pe 30 ori pe 31 decembrie: ziua de leafă la Şantierul Naval!
       I-am spus mamei care s-a minunat de perspicacitatea mea dar, secretul fiind dibuit, mama s-a simţit uşurată de povara lui Moş Gerilă  şi a cheltuit banii în folosul casei.
                Ce lecţie biblică amară pentru mica pionieră! Preţul cunoaşterii era devastator! Moş Crăciun nu mă băga în seamă iar eu, scormonicioaie, reuşisem să-l alung până şi pe săracul Moş Gerilă din viaţa mea!
         Dar, librăria de la şosea era pe colţ şi avea vitrine mari, generoase. Puteam să admir jucăriile ore întregi după pofta inimii! Nu-mi făcea nimeni concurenţă! Ceilalţi copii aveau jucării acasă şi erau ocupaţi să se joace cu ele. Sutele de jucării din librărie erau numai ale mele!

Comerț indecent


Comerț indecent

M-am dus la capelă, la o biserică de cartier, să duc flori unei soacre de cuscru vitreg. Era trecut de orele 15, zăpușeala alungase creștinii: pustiu! În laterala bisericii o ușă deschisă. Înaintez cu prudență în încăperea întunecoasă: în mijloc, un sicriu supradimensionat, acoperit de catifea neagră cu găitane; decor ireal, regal. Privesc cu mirare, doamna fusese crâșmăriță, nicidecum amiral! Nu era vorba de bani ci de sofisticare: prea somptuos, prea în stil mare!

Inima îmi bubuia, trăgându-mi frâna de mână, mintea curioasă îmi da brânci!

Curentul unduia o perdea, probabil catifea grea. Smucită brusc, ca o cortină, o neagră arătare se ivi mormăind nearticulat, încleiat, poate într-o limbă neștiută. Nu vedeam bine, dar plescăia ca din ciorbă. O rază de soare strecurată prin ușa larg deschisă, răsfrântă în sclipire de argint, îmi desluși: sorbea dintr-un pocal. Ridicând ochii, arătarea tresări, repezindu-se cu turbare. Invocă Iadul, înjură, spurcă, răsturnă un scaun, țâșni sălbatic. Spaima îmi dădu brânci în stradă: mintea încerca să priceapă, dar picioarele știau doar să fugă. Zăduful îmi lua suflul. Încă un salt, smulgând portiera, am urcat în mașină: demarez… Privind în retrovizoare, mă dumiresc: un popă, nădușind, alerga greoi, amenințând cu pumnul ca în tabloul răsculatului de la 1907. Un drac îmi ridică piciorul de pe accelerație dându-i vitezomanului speranță. Când îl simt proptit de portbagaj, o calc: 120 de cai mă smulg de sub osânda popii!

Mai merg cale de două străzi și sun:

-Finule, finule! Unde ești, pretenaș, că era să mă cotonogească părintele?!

-Păi, cică fără masă și scaune n-o îngroapă! Cică-i musai!

-Aha! S-a schimbat protocolul la înmormântare! Vezi că se vând în Piața Mare, lângă ăia cu linguri cioplite!

-Nu merge-așa! Mi-a dat adresa unui tâmplar care știe modelul!

Stabilim să ne întâlnim după ora șase p. m.

Fac un duș, mă schimb, bag gel în păr, ca să-mi schimb look-ul, și la ora fixată ajung la biserică. Trag de ușă: închis! Sun la mobil și primesc indicații; străbat curtea și găsesc câțiva bărbați la țigară. Intreb de capelă și-mi indică o ușă cam șuie. Termenul de capelă era un moft, era un fel de magazie; lume multă, fum… Dau cu ochii de mort: un bărbat foarte slab!

Puteam să jur că fusesem în urmă cu ceva ani la înmormântarea bătrânului. Acum trebuia să fie pe năsălie nevasta lui. Eram năucă, umbre nesigure lingeau mai multe capace de sicrie aliniate ca într-un shop funerar. Se bocea sincopat, strident, dar neconvingător. Cețos, greoi, damful lumânărilor părea întețit cu ardei iuți. Întorcând capul am un șoc: încă un copârșeu cu proprietarul la orizontală… Mi se înmoaie planetarele. Închid ochii, mă abțin să nu urlu, apoi îi deschid și mai văd încă unul! Coșmarul se multiplică, prin fumul puturos apare încă unul și încă unul… în total șapte! O identific pe soacra finului,  pun florile, aprind lumânările și-mi fac loc spre ușă, ciocnindu-mă de ginerele răposatei.

Am ieșit în curte… Aveam nevoie de aer!

-Ce capelă-i asta frate? A dat cu bomba-n cartier?

-A fost cel mai ieftinl ! Sub 5000 nu te primește nicăieri! Aici am găsit cu 1200! Capetele și coliva sunt incluse! – s-a scuzat el.

-Dar la cealaltă? La capela de lux, cât o fi?

-Asta-i singura! – a fost el  ferm.

L-am dus prin curte să i-o arăt. La ușa cu pricina, preotul relata unui tânăr cum i-a intrat o femeie în altar, să-i spurce sfintele taine!

Patru ani mai târziu, la priveghiul unei mătuși, aceeași îmbulzeală de mușterii: comerț horror, indecent, dar profitabil!

Povestea-i veche, antepandemică.

 

 

Vine lupul! Nu vine lupul!


Mama mai are două luni ca să bifeze 81 de ani. De câte ori revin în oraș o duc în satul ei, să vadă Siretul, să se plimbe pe izlaz. Apoi mergem la Dunăre sau în Grădina Mare; o provoc la povești. Se bucură să dea cu piciorul într-o minge, dacă îi iese în cale. Obosește repede. Parcă ieri avea 39 de ani. Dacă n-am cum s-o vizitez, o sun. De când am schimbat abonamentele, vechiul telefon n-a mai fost compatibil. Cu cel nou se descurcă doar să răspundă. Sunt prea multe operațiuni, meniul este complicat, nu reușește să mai apeleze. O sun eu de câteva ori pe zi. Uneori trebăluiește și nu-l aude. Insist până mă asigur că este bine. O mai întreb de rude, o mai întreb din copilărie, despre bunici. Gătește, spală, deretică… N-a mâncat niciodată mezeluri, conserve, nu s-a lăsat păcălită de Vegeta sau Delikat. Este tot mai slăbită, dar ține pasul. Îi iau Bilobil, vitamine, miere de albine, ciocolată neagră, mici răsfățuri pe care nu și le permite din pensia ei de 840 de lei. S-a inundat arhiva, ghinion, și nu i s-a putut reconstitui vechimea. Nici acte din vremea refugiului nu mai are, alt ghinion, alt drept de care n-a putut beneficia.

Pe 18 martie era tot mai slăbită. Aproape nu i-am recunoscut vocea. Am discutat cu ea, am făcut-o să zâmbească, apoi să râdă în hohote. I-am spus că am sunat-o și pe doamna profesoară Vânătoru, să mă asigur că este bine, și pe cumnatul ei, oltean, să mă asigur că are cine să-i facă piața. Brusc, a răsucit discuția:

 – Doar lămâile cu miere mi-au mai dat puțină putere. Dar azi am terminat ultima lămâie și m-am dus la Penny, să-mi mai iau câteva.

Am încremenit.

– Cum?  Ai ieșit din casă? Tu, care ești atât de deșteaptă? Tu, care mănânci sănătos și citești toate prospectele la medicamente?

Am certat-o în câteva reprize, apoi am încercat să înțeleg… Trei zile de discuții lungi la capătul cărora frânturi de vorbe, gânduri șoptite, m-au luminat. Este ca atunci când strigi de prea multe ori că vine lupul, iar când fiara este în târlă nu mai crede nimeni. Atunci  când un scriitor este transformat de presă în asasin odios printr-o manipulare diabolică, apoi dezmințirile se fac subțirel și pe alocuri, când copilul tău este terfelit de o haită și intelectualii tac și politicienii tac, ei bine, totul pare o altă manipulare, perdea de fum pentru folosul cuiva. Da, oameni buni: de la plecarea elicopterului de pe CC, agenda politicienilor a fost diferită de a poporului, presa a strigat de prea multe ori: vine lupul! Acesta este motivul pentru care bătrânii ies pe străzi!

Radio Erevan răspunde


Uimit de recentele evenimente de pe bulevardul Dinicu Golescu, în care un grup consistent de romi au atacat o scriitoare, un ascultător a sunat la Radio Erevan să întrebe de ce cetățeni de etnie romă, majoritatea posesori de bemveu mânca-ți-aș, n-au știut că până la înmatricularea definitivă, o mașină primește numere provizorii de culoare roșie!

Cică ăștia le fură gata înmatriculate, cu numere negre!

Ambulanța pentru Literatură lovește din nou!


Doina 3Rolul Ambulanței pentru Literatură este să-i mai desprindă pe oameni din fața ecranelor. Prin poveste bună și umor, îmi cuceresc cititorii, ținându-i captivi între paginile cărților. După recentele evenimente, am înregistrat și câteva performanțe. O mostră mai jos:Ambulanța pentru Literatură lovește din nou

 

Q, acest Sean Connery al aviației sportive românești


Uităm să plângem când ne mor bărbații,

Și de-aia rar se mai nasc alții! (Adrian Păunescu)

La Revelionul din 1987 l-am întrebat pe Foca:

-Cristi, există bărbatul perfect?

-Sigur că da! Q este bărbatul perfect! Are o virilitate incredibilă, are cuvânt, este talentat, curajos, un prieten de toată nădejdea și cel mai reușit mascul de pe planetă!

De peste 40 de ani i se spune Q. Puțini însă știu de unde i se trage. Lui Cristi Poptean i se spunea Foca fiindcă era mare amator de pește. Q era foarte prompt și, într-o zi, a comis-o. Din viteză s-a recomandat MarinesQ! Acel Q buclucaș i-a devenit supranume!

La un miting aviatic, în urmă cu câțiva ani, l-am întâlnit pe Popescu, mecanic la Clinceni.

-Ce mai știi de băieți? – am întrebat eu.

Foca e decan la Aviația civilă, Sorel și Mihăiță Pal nu mai sunt, Cioacă e mare director, Q s-a pensionat!

-Imposibil! Dacă Q s-a pensionat, înseamnă că eu am trecut de suta de ani și nici nu mi-am dat seama!

Q, un Sean Connery al aviației sportive românești, a fost eroul a sute de elevi care au deprins tainele manșei la Clinceni și membru în Hawks of Romania, echipa de elită a aviației acrobatice românești. Ar fi multe de povestit despre el, amintiri vesele, spumoase, care dau farmec anilor zglobii ai tinereții. Nu este momentul…

Într-o lume de fantoșe și împăiați, zborul te-a ridicat deasupra celor mulți și mici! Ai unit cerul cu pământul, ți-ai trăit visul, te-ai alăturat prietenilor din Ursa Mare!

Zbor lin printre Galaxii, Q!

.Marinescu Q