Ultima Boemă


În vara lui ’90, studentă fiind am auzit un zvon teribil. Boema, minunata terasă a teatrului de revistă, unde Stela Popescu driblase cu vervă cenzura comunistă cu talent nebun, leşinător, pe texte de Mişu Maximilian. Urma să se închidă într-o lună, pentru extinderea Bibliotecii Naţionale arse la revoluţie.

Era timpul revoluţiilor şi al mineriadelor, trecuseră doar 6 săptămâni de la închiderea violentă a Pieţii Universităţii. Mă gândeam să-i scot pe studenţi în stradă… la proteste, ca  să păstrăm Boema, o părticică din sufletul oraşului. Cum era vacanţă, căminele erau aproape goale iar cei pe care i-am găsit, habar n-aveau cine-i Boema asta şi de ce mă doare burta.

Mi-am propus să merg la cât mai multe spectacolele în luna respectivă dar, mergând la casa de bilete, am constatat că acestea nu erau pe buzunarul oricui. Nu aveam bani nici măcar de un spectacol!

O studentă mi-a vândut un pont: la ziarul Libertatea te duceai cu 900 de lei şi îţi dădeau 1000 de ziare. Vânzând 1000 de ziare într-o zi, câştigai uşor 100 de lei. Făcând manevra împreună cu soţul meu, aveam să câştigăm câte 200 de lei pe zi. Mişto! Dar… nu aveam capitalul de pornire. Tipa ne simpatiza şi ne-a împrumutat suma; în zori ne-am prezentat la redacţie. Am primit ziarele rapid şi am constatat că banii care se câştigau uşor erau de fapt o figură de stil. Ca să ajungem din capul Sărindariului până la Magheru, în zona Lido, unde ştiam că este vad, ne-au ieşit mâinile din umeri, ne-am făcut bucăţi.

O mie de ziare! Erau aproape imposibil de ridicat de jos şi mai mult le-am târât. Datorită frecării, ultimile 5-6 ziare de la fund s-au făcut praf, diminuându-ne profitul. Norocul nostru că ziarele se vindeau într-un ritm ameţitor şi pe la prânz eram gata. Rugbistul a fost mai negustor şi le-a vândut cu mult înaintea mea. Se părea că-l aşteaptă o carieră de succes în vânzarea ziarelor! A venit şi la mine, mai aveam vreo 20, le-a vândut pe toate cu mare talent şi, când să fac puţină curăţenie în câmpul muncii, să arunc la gunoi sforile şi cele 6 ziare ferfeniţă, mă opreşte autoritar şi-mi ia zdrenţele să le… vândă!

Atât de ahtiată era lumea după ziare libere, încât au cumpărat ziarele rupte, murdărite şi sfâşiate. Ultimul era atât de distrus că s-a jenat să ia bani pe el dar doamna l-a plăcut şi i-a dat şi 25 de lei şpagă. Eu vândusem corect, oferind restul până la ultimul leuţ, el zâmbise şarmant şi făcuse şpagă vreo 60 de lei. Uite aşa ne-am văzut noi bogaţi, cu 285 de lei în buzunar!

Ne-am oprit la Boema, am luat bilete, apoi bulion şi cartofi şi am început să ne facem planuri pentru ziua următoare, să luăm câte 2000 de ziare de căciulă şi să închiriem un taxi, pe care Rugbistul zicea că-l achită din şpagă. Cu mintea plină de planuri ziua a trecut şi seara am mers la spectacol.

Stela Popescu şi-a făcut numărul magistral şi la sfârşit ne-a spus cu vocea dată-n lacrimi că Boema îşi trăieşte ultimile zile. Chiar dacă ştiam, acum devenise o certitudine dureroasă. Ne-a povestit cu amărăciune ce-a însemnat Boema pentru teatrul de revistă, pentru Bucureşti, am aplaudat şi am plâns… o sală-ntreagă, un singur hohot!.

Din sudoarea acelei zile ne-a rămas chiar şi de câte o îngheţată. Noaptea n-am putut dormi de durere în partea dreaptă. La şase dimineaţa am ieşit pe Splai. Locuiam în căminele Grozăveşti şi o maşină m-a dus la Municipal. Era întâi august şi pe doi trebuia să merg la Costineşti, în tabără studențească gratuită. Ghinion!

Neavând bani de spagă, abia pe la 11 m-a băgat în seamă un ciudat şi m-a chemat la control. Era un bărbat slab, foarte urât, cu părul tuns în cărări, cum făceau profesorii la şcoală, ca să-i oblige pe băieţi să se tundă. Cred că suferea de ceva şi-i cădea părul pe zone întregi. Mi-a zis că am o apendicită inflamată, o chestie urâtă şi că dacă nu mă operează într-o oră… mor. Mi-a făcut internarea, dar nu mi-am putut lua patul în primire fiindcă… murise o bătrână în el şi nu veniseră brancardierii de la morgă s-o ridice.

În salon erau 13 paturi şi nu-mi suna bine deloc. Pe la unu’ au luat moarta. Patul era pătat de sânge şi alte lichide dar n-a venit nimeni să-mi schimbe aşternuturile. Tariful era de 50 de lei la infirmieră, dar eu nu aveam niciun ban. Am stat într-un picior, sfârşită de durere, sprijinită de un pat.

A venit în sfârşit profesorul Dragomir, doctor cu greutate, şi le-a pus în mişcare să-mi schimbe patul. În salon erau vreo 4 canistre de benzină, mai mulţi saci de grâu-făină sau nu ştiu ce şi două gâşte vii. După ce-a organizat mutarea produselor în natură către maşină şi a instruit un brancardier să dea apă la gâşte, s-a lămurit că n-am nimic de dat şi a plecat.

Pe la două jumate a venit alt brancardier, Gabi, un fel de Kunta-Kinte care m-a pus pe o targă înaltă şi a început să alerge cu mine. Senzaţia este foarte ciudată şi chiar dacă am pilotat avioane, nu m-am simţit deloc în regulă. În holul mare, până să pricep ce se întâmplă, Kunta-Kinte a strigat: Mărioarăăăăăăăăă! Ei bine, mi-a dat un impuls că am ajuns în lift, targa s-a pleznit de peretele acestuia şi ha, ha, să zbor de pe ea. Kunta-Kinte era bucuros că am prins liftul şi teribil de mândru de isprava lui.

În holul cu sălile de operaţie mai era o targă parcată.

– O vezi pe baba aia? Tot de apendicită a murit, ca şi baba din salonul tău! De apendicită te operezi, nu? Vezi că Dragomir n-a fost în mână toată săptămâna! Rateu după rateu! Şi ce tânără eşti! Ai 17 ani împliniţi?

-În octombrie fac 22…

-Îi faci dacă scapi…

S-a deschis uşa. Sala de operaţie era inundată. Asistentele şi doctorii purtau cizme de gumă, ca la ţară.

Kunta-Kinte, amabil, ca să nu mă ud la picioare, m-a pus pe umăr ca pe sac. Atunci am văzut că femeia de pe cealaltă targă clipea.

În sală erau doi medici.

Kunta-Kinte, depăşindu-şi atribuţiile,  probabil, mi-a scos cămaşa de noapte şi a pus-o pe un scaun. Bikinii mi i-a agăţat în cuierul pom. Eram cam nelămurită şi i-am întrebat dacă ştiu ce organ trebuie să opereze, să nu mă trezesc că după anestezie mă operează de inimă ori altceva.

Au vorbit între ei şi cămaşa de noapte mi-au pus-o la loc dar bikinii roşii i-au lăsat în cui. Medicul mai tânăr, student arab aveam să aflu, mi-a zis că sunt cei mai frumoşi pe care i-a văzut. Mie îmi era rău să mor şi tâmpiţii au vorbit un sfert de oră despre chiloţii de damă. Celălalt medic, cu masca pe faţă mă întreabă ce medic m-a internat.

Îi spun că nu îl ştiu după nume că nu s-a prezentat şi insistă să il descriu.

-Nu ştiu. Sunt devastată de durere… Oricum, un tip urât! Puţin mai urât decât Dracul!

-Aha! Unul singur corespunde descrierii!- zice el serios.

Şi îşi lasă masca:

-Aşa de urât?

Zic da şi simt că mor: gafa vieţii mele! S-o fac pe spirituala cu un tip cu bisturiul în mână!

Medicul tânăr mi-a făcut injecţia în coloană şi mă tot întreba dacă-mi îngheaţă picioarele.

Nemulţumit, mi-a făcut încă una şi încă una.

Kunta-Kinte, rămas în sala de operaţie pe post de animator mă încuraja:

-Dacă ţi-o greşeşte rămâi paralizată! Ştii câţi oameni pleacă paralizaţi din spitale dintr-o injecţie? Şi sunt destui care mor la anestezie…

O mare minciună este că operaţia de apendicită nu doare. Pe mine m-a durât moderat în prima fază dar, la un moment dat, durerea a devenit insuportabilă.

Turcul, cel urât ca Dracul, era student anul IV şi arabul în anul I.

În sala de alături opera profesorul Dragomir şi din când în când o asistentă deschidea uşa şi profesorul Dragomir intra şi-l mai certa pe arab. Cred că eram un fel de lucrare practică în cadrul unui examen, fiindcă turcul, cel puţin mai urât decât Dracul, îl apostrofa:

-Nu mai trage cu mâna! Învaţă să apuci cu pensa! Nu rupe! Taie cu foarfeca! Dacă intră profesorul Dragomir pe uşă când tragi cu mana, te pică la examen!

La sfârşit, arabul mi-a aruncat un fel de păstaie undeva pe gât. Era apendicele. Mi-a zis că dacă-l vreau amintire pot să mi-l păstrez. N-am vrut.

L-a luat Kunta-Kinte . A zis că şi-aşa n-am dat şpagă, da’ poate merg la ştrand cu el. Am zis că-s măritată.

Urâtul a zis că-n spital el şi arabul sunt soţii mei, că mi-au salvat viaţa. L-a sfârşit s-au certat cu brancardierul pe bikini, care să-i păstreze amintire.

În hăhăiala lor, eu le-am explicat că-s studentă săracă şi nu mă pot lipsi de ei. I-am cerut unei asistente şi i-am primit.

Probabil a fost cea mai lungă operaţie de apendicită din istoria medicinei: o oră şi patruzeci şi cinci de minute.

Kunta-Kinte m-a atenționat că nu am voie să fac sex 45 de zile, apoi m-a dus tot nebuneşte până în salon, zicând că targa lui este Toyota. A dat Dumnezeu să mă văd în pat. În zilele următoare a fost prietenul meu devotat, m-a obligat să cobor din pat şi m-a susţinut să umblu prin cameră. Îi trecuse hăhăiala nebună din prima zi şi a devenit simpatic, glumind într-un registru mai domestic.

Mi s-a spus să nu mişc capul 3 ore fiindcă rămân cu dureri de cap. Calculând că mi-au făcut trei injecţii, am stat până la miezul nopţii neclintită. Doar capul meu de matematician era singura avere!

A doua zi aveam voie să mănânc câteva linguri de supă şi doar ceai. A venit mama de la Brăila cu un borcan de supă de pui.

Şoc! În borcan erau două copane! Oho! De când nu mai văzusem un copan?!

Regula era de fier! N-aveam voie să iau decât zeamă. Am mâncat totuşi un copan! După ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni… şi pe-al doilea.

Pe trei august m-au externat, fiindcă acel pat trebuia să producă, iar de la mine nu era nicio speranţă. Kunta-Kinte m-a dat în primire soţului meu, zicându-i că are o nevastă grozavă. Rugbistul a mârâit. De la spital m-a dus la cămin cu ia-mă nene.

În cămin m-a dus direct la Hamed, un vecin de palier . Îi dăduse Hamed o carte de vizită pe care scria doctor. Ajunsese în cameră în acel moment. S-a descălţat tacticos, nu purta şosete şi în faţa noastră s-a spălat pe picioare. Am fost oripilată dar am aflat ulterior că era un semn de respect.

L-am întrebat dacă este doctor, a zis că da, aşa că soţul meu i-a arătat operaţia şi i-a cerut părerea.

-Frumos, frumos…

Ne-a servit cu o cafea.

Soţul meu l-a întrebat dacă este bine să mergem la mare, fiindcă era disperat să pierdem biletele gratuite de la facultate. Hamed a răspuns înţelept că numai eu pot hotărî.

Seara, rugbistul m-a dus iar la consultaţie.

Hamed a zâmbit, a luat un pepene galben şi l-a tăiat în faţa noastră, servindu-ne amabil. Ştiam că pepenele galben este greu ca aliment. De la spital mi se spusese că este contraindicat dar, medicina evoluează şi, poate, străinii au acces la mai multe informaţii. Am mâncat şi mi-a fost bine. Hamed a început să vorbească la telefon şi eu, privind prin cameră, am văzut un teu de desen tehnic, mare de vreun metru. Terminând el de vorbit la telefon îl întreb:

-Dar ce face un doctor cu teul?

-A, toate planşele le fac cu el! Sunt doctor în arhitectură!

A doua zi dimineaţă, agăţaţi pe scara trenului, am plecat la Costineşti.

Anunțuri

Ambulanța pentru Literatură la Gaudeamus


La volanul Ambulanței pentru Literatură mă simt de 17 ani, dar trebuie să mint că am 18, ca să-mi păstrez permisul de conducere!

Anul acesta, Ambulanța pentru Literatură m-a plimbat în Caravana Gaudeamus la Craiova, Cluj și Oradea. Între târguri, am străbătut Ardealul, poposind în mai multe etape în Cetatea Alba Iulia, dar mi-am petrecut și o parte din vară pe Litoral. După târgul de carte de la Deva, m-am retras spre casă pentru a pregăti a 9-a participare la Gaudeamus București. De la debutul meu cu romanul Comisia Zurich, în 23 noiembrie 2009,  Gaudeamus 2017 va marca a 59-a participare la un târg de carte în ipostaza de scriitor.

Lansare Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, Copilul Dunării bilingv, ediție româno-spaniolă.

Joi, 23 noiembrie 2017, orele 15,30, la sala Mircea Sântimbreanu, nivel 7.7, voi avea lansări la romanul Ménage à trois cu Diavolul, Haiducul Dunării, dar și la Copilul Dunării, volum bilingv româno-spaniol în traducerea doamnei Gabriela Banu. De precizat că  Haiducul  Dunării și Ménage à trois cu Diavolul sunt cărți scrise în Ambulanța pentru LITERATURĂ.

Mă găsiți la standul 311, inelul cel mai de sus, numit 7.70. Apasă romexpo pentru schița standurilor.

 

 

 

Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală europeană?


2021fragment din romanul Fericire la preț redus 

Brăila a fost arsă din temelii de Ștefan cel Mare, de Ioan Vodă cel cumplit, de prințul Rakoczi, de Mihnea cel Rău. Cetatea a fost dărâmată după pacea de la Adrianopole piatră cu piatră! Dar, rescriind cu sânge și jar mitul păsării Phoenix, din cenușă, Brăila s-a ridicat iar și iar! La fel de bătrână ca și Troia, dar nu atât de celebră, Brăila a avut mai mult noroc, Dunărea și fibra bună a locuitorilor ei nelăsând-o să piară! Planul de urbanism unic al orașului, cu străzi ce încep și se termină la Dunăre, casele  cu arhitectură impunătoare, realizate după planurile arhitecților vienezi și parizieni, firmele străine ce făceau comerț cu cereale, ciment, lemn, piei, bursa ce stabilea prețul grâului pentru întreaga Europă, caleidoscopul de naționalități, bogăția armatorilor, personalitățile excepționale în domeniu cultural  și științific, legendara frumusețe a femeilor, efervescența culturală, toate au făcut ca timp de aproape un secol Brăila să fie numită Mica Europă! Diferențele dintre națiile trăitoare pe pământul brăilean s-au combinat și recombinat într-o chimie miraculoasă, rezultând acel ADN brăilean ce a făcut să tâșnească artiști și savanți de talie europeană.

Literatura este vie la Brăila! O herghelie de cai albi gonesc prin Bărăgan, nepăsători la celebritatea ciulinilor istratieni, puțin mirați că au dispărut dropiile, căutând frenetic fântâni cu cumpănă și rătăcind între Dunăre și Siret pe urmele uitaților haiduci! Nu, nu sunt cai albi, sunt frumoșii poeți ai Brăilei, copii nebuni și geniali, îmbătrâniți în iubirile lor pentru chiraline, îmbătați de flori de tei, cu turul pantalonilor agățați în spinii salcâmilor, ascunzându-se adolescentin după castani, bătuți de vânturile complice, aceleași din vremea lui Mihu Dragomir!  Dunărea dă îndrăzneală visului, Dunărea îneacă speranțe, spală lacrimi și poartă șoapte amăgitoare. Fiecare brăilean are o poveste, știe o poveste, spune o poveste! Brăila este o cetate a miracolelor! Cetatea, cea mai frumoasă și mai însemnată dintre cetățile otomane, vai, a fost demolată piatră cu piatră! Praful s-a amestecat cu unda Dunării și cetatea s-a reclădit în sufletele brăilenilor.

Se spune că, să fii poet este păcat al tinereții! Atunci, da! Ori suntem păcătoși, ori avem sufletul tânăr! Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală? Au nu știți, dragilor, că la Brăila și pietrele și zidurile și vânturile spun povești?!

Dorim să fim iarăși ce am fost și mai mult, dacă se poate!

Sandale de lux


În urmă cu aproape 30 de ani comerțul socialist intrase în criză. Mama trebuia să meargă la o nuntă și săptămâni întregi a colindat magazinele de încălțăminte fără spor: șlapi, teniși de Drăgășani, șoșoni de casă și gumari. Pierzându-și nădejdea, a început să bată centrele de comenzi ale cooperației meșteșugărești dar modelele oferite, cu bot de rață și tocuri groase, pătrate de 3-4 centimetri erau mai potrivite pentru înmormântări decât pentru ocazii fericite. La un cizmar bătrân pe care-l știa de foarte mulți ani, mama își încercă norocul:

-Vă dau târcoale de ceva vreme dar aveți numai modele sobre, pentru contabile și învățătoare de țară. Vreau ceva elegant, pentru o nuntă. Dacă vă aduc eu un model îl puteți realiza?

-În două săptămâni vă fac orice model dar numai din lac fiindcă alte materiale pentru fețe nu am.

Mama a luat o pereche de sandale din lac roșu și negru de la sora ei și i le-a dus meseriașului cerând să-i inverseze culorile, partea roșie s-o facă neagră și invers, dar i-a desenat și mici modificări fiindcă mama era foarte talentată la desen și avea o înclinație nativă pentru eleganță, din fericire, moștenită și de fetele mele.

Peste două săptămâni sandalele erau gata și mama, îmbrăcată cu o rochie pe care și-a desenat-o și a cusut-o singură, și-a reconfirmat renumele din tinerețe, când era considerată cea mai elegantă fată din oraș.

Această lecție pe care am învățat-o de la mama în copilărie mi-a fost de mare ajutor într-o afacere de acum zece ani. Aveam de făcut o lucrare de 55000 de dolari, prima de acest fel din viața mea, era un domeniu nou și puțin cunoscut pentru toată lumea, dar cum în câteva săptămâni prețul materialelor a crescut între 8 li 10%, Europa era sub ape și transportatorii mergeau pe rute ocolitoare, astfel că transportul se și dubla uneori. Bașca era august și majoritatea furnizorilor erau în concediu, deci posibilitățile de achiziție erau limitate și, ca dezastrul să fie complet, euro a basculat practic dolarul luându-i locul, și m-am trezit că importând din Grecia anumite repere aș fi pus câteva mii de dolari din buzunar, mai precis vreo 18000 de dolari. Iar să denunț contractul era imposibil, penalitățile de întârziere erau de 7% pe zi și, cine a făcut afaceri cu Herr Dobrița știe că acesta era maestru să-și îngroape colaboratorii. Practic, așa cum era contractul făcut, din cele 35 de repere pe care trebuia să le aduc în 12 zile, măcar cu unul dacă întârziam, calculând penalități de 7% pe zi la toată suma, în 14 zile de întârziere însemna să aduc toată marfa gratis. Am renunțat să mai import din Grecia și am apelat la un reprezentant local al unui furnizor din Anglia care a acceptat să-mi debiteze din fabrică materialele exact la dimensiunea solicitată de mine, ceea ce nu accepta niciun alt furnizor european la acea dată, astfel că la același preț unitar am eliminat pierderi de 33%, iar pentru niște profile de aluminiu care erau 4,6 euro pe ml în Grecia, am proiectat o matriță pe care am comandat-o în Germania pentru un cost de 500 de euro și am extrudat în țară aluminiul cu 0,5 euro pe ml. La 2500 de ml a meritat. Am comandat și anumite garnituri în țară, astfel că, chiar dacă am plătit anumite matrițe fiindcă produsele erau atipice, costul a fost mult mai mic în comparație cu prețul de import. Astfel, am reușit să salvez acel contract care părea să mă îngroape și am făcut și un profit modest, dar suficient cât să dau o raită prin Europa- un circuit de 30 de zile, din care o săptămână la invitația și pe cheltuiala unei firme colaboratoare din altă sferă de activitate.

Două probleme, o singură soluție- tenacitatea- indiferent dacă îți dorești sandale de lux, un hectar de policarbonat, profile de aluminiu sau chedere atipice de 60 de mm.

 Astăzi am văzut sandale în dulapul mamei și nu m-am putut abține să nu le admir încă o dată, apoi le-am făcut și un set de fotografii. Tenacitatea și simplitatea prin care și-a câștigat mama dreptul la eleganță în cenușiul comunist a fost pentru mine o lecție, să  amân depresiile și disperările și să pun mâna la treabă pentru a identifica soluții și a rezolva probleme.  Oare mai există în țară cizmari care să știe meserie și să mai realizeze astfel de bijuterii? Pentru că într-o țară de filozofi și de vedete, oricum se vor schimba timpurile, pe lângă eternele clase privilegiate, pe lângă moștenitorii de partid și de stat vor rezista și cei capabili să producă ceva, cu mintea și cu mâinile lor. Ar fi bine să mai existe meseriași pricepuți în această țară, pentru că dacă atelierul lumii, China, va da faliment la un moment dat, să nu rămânem desculți și în… turul gol!

Această prezentare necesită JavaScript.

Miracolul răsăritului


Viața celor mai mulți oameni este o complicată cursă de obstacole. Mai sunt și cei predestinați unor vieți insipide dar și unii condamnați la o perpetuă tragedie. Cum ne acceptăm fiecare destinul și cum ni-l redesenăm poate încape adesea între coperțile unui roman. Dacă am avea timp să ne oprim ca să analizăm viețile celor de lângă noi, dacă ar exista mai puțină indiferență, mai puțină nepăsare, am descoperi adesea miracole.

O femeie energică și independentă s-a trezit într-o zi cu un diagnostic stupefiant: două tumori pe creier cât două pere. Operația a reușit dar viața i s-a schimbat radical. N-a mai putut profesa, nu s-a mai putut bucura de marile ei pasiuni: literatura și matematica.

Dar, într-o dimineață, fascinată de spectacolul răsăritului s-a apucat să-l picteze. Ca un triumf asupra vieții, în fiecare dimineață a desenat iar și iar miracolul răsăritului. În fiecare dimineață, același tablou și totuși diferit. Acum are 2200 de tablori, dovada că a învins în lupta cu viața  de tot atâtea ori.

Vestea că o femeie desenează răsăriturile s-a propagat. Unii au ridicat nepăsători din umeri, alții au fost fascinați. Un bărbat a venit să cumpere tabloul din ziua în care a murit nepotul lui pentru a avea în fața ochilor ultimul răsărit privit de acesta dar și tabloul din ziua următoare. Lumea de după…

Alți oameni au venit să cumpere tablouri din ziua în care s-au căsătorit alți din ziua în care s-au cunoscut ori s-au îndrăgostit. Alții au găsit potrivit să aibă în casă răsăritul zilei în care le-a venit pe lume un copil.

Femeia nu se mai poate bucura de matematică și literatură, ca în trecut, dar este fericită pentru fiecare răsărit din viața ei: un miracol pentru care este recunoscătoare și pe care-l celebrează zi de zi.

Frumusețea curajului


Suntem martorii unor vremuri în care totul se monetizează.  Trăim într-o lume care se pune în mișcare doar dacă apare un ce interes  sau dacă există un răspuns satisfăcător la întrebarea  mie ce-mi iese la afacerea asta. Ceea ce până ieri a fost normă astăzi este anti-normă. Se demolează spitale dar se construiesc cu frenezie biserici. Suntem spectatorii tragici ai unei societăți care-și devorează valorile pe ritm de manea. Nu mai știm cine e în spatele cui, totul se reduce la interese de grup, de partid sau de oligarh. Ne otrăvim cu alimente procesate cu E-uri, ne otrăvim mediatic prin manipulare și manelizare. Televiziunile ne biciuesc retina cu pițipoance, mahalagioaice, politicieni autiști și amante de partid și de stat. Gazetarii poartă tricouri roșii, galbene, portocalii, la concurență cu fotbaliștii, care se remarcă mai puțin prin joc și mai mult prin amante. Nu se mai fac declarații de dragoste, se dăruiesc poșete la preț de garsonieră.
La toate acestea George A. Stroia le răspunde prin Armonii Culturale.  Astăzi, când demersul cultural stă sub semnul celor mai vitrege auspicii, când ziarele își suprimă edițiile de print și urcă în online, George A. Stroia își asumă curajul nebun de a face exact pe dos, astfel că, după un an de existență în online, revista Armonii Culturale își pregătește prima ediție de print.
Dacă prin folosirea excesivă cuvântul eveniment a fost tocit și aruncat în derizoriu, redacția revistei Armonii Culturale ne oferă un veritabil eveniment cultural.

Vagabondul


În urmă cu 21 de ani, ca tânără profesoară de matematică, când școala era școală și încă se dădea admitere la liceu, încă din prima lună am identificat trei tipuri de elevi. Primii erau cei talentați și inspirați care puneau mâna pe pix și rezolvau problema, poate chiar prin două- trei moduri; am avut norocul să am doi astfel de elevi -Scarlat Petruș și Sbarcea Liviu care au confirmat, deși orfani și-au întemeiat familii, au copii, locuri de muncă și o viață normală. Aveam câțiva care puneau mâna pe pix și transpirau din greu, uneori le ieșea, alteori nu, ștergeau, tăiau dar căutau soluții. Mă vizitează încă mulți dintre ei și au ajuns oameni. A treia categorie și cea mai cuprinzătoare era a celor care priveau aiurea pe fereastră sau se jucau cu un titirez, o ață ori lâncezeau pur și simplu: aceștia nu știau să facă problemele și nici nu încercau. Am luptat cu ei să le demonstrez că este mai bine să gândești, chiar dacă uneori ești pe o pistă greșită, decât să nu gândești deloc. Sau cum spunea bunica mea, de frica ciorilor să nu mai sădești porumbul? De frica poleiului să stai în casă și să-ți moară vitele de foame? Îți pui cârpe pe tălpile ciubotelor, te ții de garduri, cazi și te ridici dar până la urmă găsești calea să-ți hrănești dobitoacele!

Oare ce este mai periculos? Să faci din nu știu o filozofie de viață și să trăiești senin, gândind că la toată barza chioară îi face Dumnezeu cuib?

Nu! Progresul omenirii n-a venit de la cei care zic nu știu fără să-și pună întrebări, fără să caute răspunsuri, fără să lupte pentru ideile lor, fără să se prăbușească și apoi să se ridice iar!

Să gândești, sau să nu gândești?- aceasta-i întrebarea ce și-o pune bunul meu prieten.

Nimeni nu este deținătorul adevărului absolut! Tot ce gândești, creezi și recreezi din indiciile și informațiile pe care le captezi! Minciuna reprezintă un adevăr nespus, un adevăr trunchiat sau, în valoare absolută, negarea adevărului!

M-am născut în 1968 și de atunci fără încetare minciuna a fost politică de stat. M-am revoltat și bunicile mi-au spus că de la 1902- 1903 tot așa au prins și ele și așa au prins și bunii lor. Minciuna vine din timpuri istorice. Televizorul minte, ziarele sunt antologii de minciuni, profesorii mint din comoditate, din oportunism, pentru că aceasta-i politica oficială, sau, poate, atât știu sau atât îi duce capul!

Trăim într-o lume în care albul și negrul au ajuns simple iluzii optice.  Cenușiul se așterne în dâre grele peste viața noastră, peste orizonturi, ne pleznește peste retină și ne scârțîie în dinți.

Să ne căutăm fiecare o sinecură și să ne adaptăm cameleonic fiecărui regim?

Capul plecat, sabia nu-l taie!

De ce mint oamenii?

De ce Sever Voinescu nu are curaj să le strige lui Cărtărescu, Pleșu și Liiceanu în față că se simte trădat, că e dezamăgit că intelectualii s-au lepădat de președinte?

De ce ura lui împotriva intelectualilor o maschează într-un atac la adresa dramaturgului Eugen Ionescu, academician și a lui Sam Beckett, laureat al Nobelului pentru literatură, într-o tentativă ridicolă de a-i micșora pe cei doi uriași. De ce trebuie să mintă că Sammuel Beckett a plecat ca și Eugen Ionescu din România?

Samuel Beckett român? Un român cu un astfel de nume nu poate fi decât un pârlit de evreu, ne sugestionează domnul Voinescu traducându-i numele Sami Berechet, formulă reluată chiar de două ori în textul articolului. Cu acest artificiu grosolan strădania de a-i tăvăli pe cei doi pare mai lesnicioasă dar nu e, așa cum cioara nu poate lupta cu vulturii!

Pentru știința tuturor semidocților,  Samuel Beckett este irlandez născut la Dublin iar Godot, personajul așteptat de cei doi vagabonzi la răscruce, cel care nu vine niciodată și de care-și bate joc domnul Voinescu este o metaforă a SPERANȚEI.

 Sub Ceaușescu, în toate caietele pe care compuneam rebusuri și poezii aveam scris pe prima pagină:  Te aștept, Godot! Eu tot mai sper să vii!

În primele zile de facultate am scăpat un astfel de caiet la cantina studențească și un student care mă curta insistent a deschis caietul, apoi mi l-a înapoiat trist:

– Eu te iubesc de când te-am văzut la înscrierea pentru examen dar se pare că n-am nicio șansă! Tu ești cu gândul la Godotu, ăsta!

Numai până crapă Ceaușescu!- gândeam eu cu naivitate.

Nu spui nimic, nu? – mă întreba el acuzator, băgându-mi caietul în față.  Sper că nu-i student străin! De fapt, la câți studenți străini sunt în Grozăvești… poate mă trezesc dracului în beci la Securitate! Nici măcar nu te cunosc prea bine! Din acel moment am scăpat de insistențele lui. După terminarea facultății cărările nu ni s-au mai încrucișat niciodată dar avea profilul perfect pentru un politician de Dâmbovița.

În dimineața de 22 decembrie pe la 11 dimineața l-am zărit pe Godot, ca să dispară iar din viața mea pe 12 ianuarie 1990. În ’96 a venit iar pentru câteva zile dar a fost alungat de algoritm, POCOCO și COPEPE. De atunci Godot s-a mai apropiat de câteva ori dar politicienii l-au izgonit!

Godot e un proscris iar eu sunt vagabondul care-l mai așteaptă încă!

 http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/intilnirea