Gâscanul fermecat

Prieteni nu prea avea. Până şi surorile lui îi erau vrăjmaşe, dar Niţă prinsese mare prieteşug cu Toderaş, gânsacul moţat.

Nebăgat în seamă de fraţii mai mari şi de surori, Niţă îşi găsea de vorbă cu gânsacul de-o băgase şi pe mă-sa, Dobriţa, la idei. Tac-su se dădea şi el în vorbă cu frate-su, alde Papuc, să ducă copchilul ori la doftor ori la babe dar, cum toate erau pe bani, paralele se opreau repede în dinţi, fără să le mai ajungă de alte mofturi şi izmeneli. Ţicneala copilului rămase să fie ştearsă numai de râsul lumii ori apăsarea timpului. Niţă era cel mai sighinaş din sat şi adesea băieţii mai mari îl mai tăvăleau. Iute de picior cum era, scăpa adesea cu fuga, dar când şi-o lua, păi, şi-o lua, frate!

Cel mai rău din toţi era Romică, băiatul văcarului, un zdrahon cu frunte cât o păstaie, ochi crucişi şi labe mari, cât nişte lopeţi, atârnate leneş pe lângă trupul malac, ha, să-i ajungă la genunchi. Pentru că trăgea băşini la fiecare pas, sătenii îi ziceau Pârţâitu’[1], dar numai în spate ori pe furiş, că nimeni nu avea chef să şi-l pună în cap. Romică n-avea nevoie de pricină ca să încingă o bătaie şi adesea îi rupea pe micuţi, numai aşa, să-i mai treacă de urât.  

Făcuseră flăcăii din sat o învoială să-i mai înmoaie din bicisnicie şi-i puseseră un ţol în cap, încingându-l cu cobiliţele. Zăcuse bătăuşul o iarnă întreagă.

       În primăvară, când toţi ziceau că-i mănâncă din colivă, se ridică Pârţâitu, iar de zălud, pe uliţele satului dar parcă de-o părere mai potolit. Apoi începuse războiul, flăcăii plecaseră pe front şi Pârţâitu se ridică iar stăpân peste sat.

Dar pe Niţă, că era mai pirpiriu, îl încăleca cel mai des. Copilul îi cam ferea cărările, dar ceasul rău îi punea adesea faţă-n faţă. Romică îi căra pumni cu duiumul, dar el tot nu-şi ţinea gura:

–De ce dai, mă Romică? De ce dai? N-ai învăţat, mă, să-njuri?

După chelfăneala temeinică, malacul îi întorcea buzunarele pe dos şi-i lua şi ultimul franc, pricină de nopţi nedormite şi vise crunte de răzbunare din partea copilului.

Scuturându-l bine de parale, Romică îi zisese nervos într-o zi:

–Pupă-l în cioc pe Toderaş, că mi s-a făcut de gânsac şi zilele astea vin după el! Azi e scăpat, că am drum la moară, da’ sâsâitu’ tău nu mai are ceasuri multe!

Niţă se duse într-un suflet la mă-sa şi se plânse de gândurile Pârţâitului, trăgând nădejde la ajutor, dar Bulgăroaica hotărî să-l bage pe pe sâsâit la oală, ca s-o ia înaintea malacului. Acuma să hrăneşti atâţia copii, nu era chiar lucru uşor, chit din doisprezece, unii mai pieriseră şi Gheorghiţă era pe front.

Niţă îl luă pe Toderaş şi fugi la un unchi să ceară ajutor. Nea Ichim găsi că soră-sa socotise bine şi că altă cale decât să-l zvârle grabnic în oală nu se găsea. La timpurile grele din vreme de război, burta plină era de mai mare folos decât prieteşugul cu dobitoacele!

Băiatul îşi luă gânsacul şi plecă amărât. Pe drum vorbea îngânat cu gânsacul:

–Să n-ai grijă, prietene! Fac la un fel şi-ţi scap penele!

Ajuns la malul Dunării, Costică Şlepaşul, un alt frate al mă-sii, tocmai dezlega barca să plece în insulă:

–Să trăieşti, nea Costică! Ne iei şi pe noi în barcă?

–Păi, io nu te văd decât pă tine, mă pricopsitule! Ce vorbeşti, de parc-aţi fi o droaie?

–Păi, suntem doi, nea Costică! Adică io şi Toderaş! Şlepaşul trecuse pe la soră-sa, Dobriţa, şi aflase de of-ul copilului legat de gânsac, dar îl întărâta să-l ţină pe jar.

–Ce mai vorbă lungă: ne iei ori ba?

–Nu ştiu ce i-o fi trebuit mă-tii liotă de copchii în bătătură, da’ acuma vine că-mi eşti nepot! Hai în barcă, măi, nepoate!

Luă gânsacul şi urcă bucuros, să nu se răzgândească nenea.

În insulă, la porcarul Gherasim ştia că va fi scăparea lui Toderaş şi gândul îl mai linişti.

–Gherasim îi primi dispus, să-şi mai treacă timpul cu copilul isteţ, dar pe la Sânta-Mărie trimise Dobriţa vorbă că are treabă cu puștiul şi deja nu mai era loc de-ntors.

Îl luă pe Toderaş cu inima mică şi se întoarse în sat cu un vecin, cu barca.

Prin dreptul fântânii, pe Niţă îl răzbi setea și-şi scoase o ciutură de apă.

Când să bea, ca din pământ, apăru Pârţâitu:

–Ei, Drace, ai venit la ţanc! Aveam mare poftă de carne, că toţi tâmpiţii ţin post şi mi s-a acrit de ghiveci. Te-a răzbit setea, ai?

Niţă, care avea un singur franc, îl puse pe furiş în ciutură şi zise mieros:

–Sete? Da’ de unde, mă Romică? Tocmai mi-a spus Toderaş că dacă pui un franc în ciutură şi te gândeşti la o faptă bună, lângă francul tău o să mai crească unu’ ! Da’ dacă te gândeşti la ceva spurcat, banul se pierde!

Fiul văcarului îl privi neîncrezător:

–Aha! Deci are dreptate lumea că eşti capiu şi vorbeşti cu gânsacu’!

–Mă, Romică, tu o ştii pă mama că face şi desface şi că descântătoare mai meşteră ca ea nu găseşti în trei sate roată! Au nu ştii că Toderaş ăsta-i fermecat de mama, de când s-a născut, ca să-mi fie tovarăş?

Pârțâitu-l privea cu ochii mici, robiţi de grăsime.

De puterile tuşii Dobriţa nu se îndoia, fiindcă de câte ori se deochia o vacă ori un viţel, la ea era nădejdea, dar tot nu era prea convins:

–Bagă de seamă, bă, tâmpitule, că dacă pierd francu’, vă omor şi pă tine şi pă gânsac! Mă auzi, mă, găgăuţă?

Băgă francul în apă şi închise ochii, dar nu-i veni nimic în cap:

–Auzi, bă, Niţă? Ce-i aia faptă bună, bă?

–Uite, Romică, cum ar fi să dai şi tu la o vădană cel mai gras viţel…

–Pleacă, bă, de-aci! Ce-s nebun? Zi alta mai uşoară!

–Ete, să dai în fiecare zi o bucată de caş la un om nevoiaş!

–Bă, Niţă! Io brânza o dau numa’ pă bani, nenică! Mai zi!

–Ei, atunci nu pot să-ţi fiu de folos că tu nu vrei să faci nicio faptă bună!

–Ho, că vreau, da’ zi una mai uşoară! Să fac, da’ să nu dau!

–Io ştiu?! Să mă gândesc! Lasă-l pă Toderaş să trăiască, că poate ţi-o mai zice cum să găseşti franci şi altădată!

Zdrahonul se cam codea. Cântări în ochi pe Toderaş: cam slăbănog, numa’ penele de el! Precis e aţos!–îşi zise fiul văcarului.

–Auzi, bă! Dacă răstorn ciutura şi dau de doi franci, îţi las gânsacu’!

Niţă ridică din umeri:

–Păi, o să găseşti Romică! Ţi-am zis că Toderaş îi vrăjit!

Malacul răsturnă ciutura şi găsi cei doi franci. Uimirea şi lăcomia îi jucau în ochi.

Plecă mulţumit dar, după câţiva paşi, se opri:

–Auzi, bă, pentru mâine seară să vorbeşti cu mă-ta să vrăjească ciutura şi gânsacu’, că io vreau 100 de franci! De nu, te joc în picioare şi-ţi iau şi gânsacu’!

Niţă îl luă în braţe pe bietul Toderaş şi dă-i plâns!…

Ajuns acasă, găsi în bătătură doi ofiţeri cu cizme lucitoare şi o droaie de soldaţi. Aşa era rostu’ în sat: nu era han şi când veneau drumeţi, toţi sătenii îi îndrumau la tuşa Dobriţa pentru noapte.

Niţă salută respectuos iar unul din ofiţeri îl săltă pe genunchi.

–Măi, ţâncule! Ţi s-au scufundat corăbiile, sau ce? Eşti leşinat de plâns!

Copilul oftă bătrâneşte şi-i spuse ofiţerului povestea de-a fir a păr. Ofiţerul îl întrebă unele şi altele de Romică ăsta, apoi zise lui Niţă să doarmă liniştit, că va merge el seara la fântână cu tovarăşii lui şi îl va salva pe Toderaş.

Niţă adormi şi visă pe ofiţeri cum se băteau cu săbiile cu Pârţâitu, dar–al naibii vis!–Romică parcă se făcea şi mai malac şi punea pe fugă o armată întreagă.

Niţă se sculă lac de sudoare dar, după înţelegerea cu ofiţerul, nu ieşi din tindă şi ţinu şi pe Toderaş cu el.

Ofiţerii şi soldaţii alergară în tot satul să rechiziţioneze cai şi boi, tăind chitanţe ţăranilor.

Seara, cum le fu vorba, merseră cu copilul bălai la fântână şi se pitulară după un gard. Până să scoată Niţă o ciutură de apă, Pârţâitu apăru fluierând.

–Ei, Niţă, bagă mâna-n ciutură şi scoate-mi suta de franci, că altfel îţi mănânc gâscanu’!

–Mă, Romică, tu nu ştii că…graba strică treaba?

–Nu mă face, că te cârpesc!

–Mă, băiete, gânsacu’ ăsta zice că trebuia să fii la cătănie, dus cu flăcăii la armată! Zice c-o să vină potera, după tine, să te ia!

–Ei, un drac! Am tăiat un viţel şi l-am dat în două- juma’ la popa Lisandru şi juma’ la ofiţeru’ de la încorporare- şi m-au trecut că-s mort, adică iete-aşa, că nu m-am mai sculat de la omoru’ cu cobiliţele! Au venit soldaţi în sat, da-s de la rechiziţii, n-au treabă cu încorporarea. A fost popa Lisandru la mine şi-a zis să stau liniştit, c-o să colcăie satu’ de cătane proaste!

–Romică, gânsacu’ nu minte! Cică să fugi unde-oi vedea cu ochii, că te-o prinde potera!

–Uite ce-i, bă! Io închid ochii şi tu numeri de trei ori până la zece! Dacă răstorn ciutura şi nu-i suta de franci în ea, îţi pun pielea-n băţ!

Niţă se puse pe numărat. Când deschise Pârţâitu ochii, na belea! Roată, numai soldaţi! Îl legară-n funii într-o clipită şi ofiţerul luă ciutura.

Malacul ţipa ca un apucat:

–Francii mei! Francii mei! În ciutură-s francii mei! Ofiţerul îi răsturnă ciutura în cap şi Romică făcu ochii roată pe jos, mirat nevoie mare că nu se rostogolea niciun franc pe jos.

–Pârţâitule, ai văzut, bă, ce le ştie Toderaş?–zise Niţă cu importanţă.

Ofiţerul se întoarse spre arcănit:

–Toderaş mi-a zis că i-ai furat banii lui Niţă în mai multe rânduri!

–Niţă-i un pârlit! N-a avut mai mult de 2-3 franci de fiecare dată! Cu totul n-am luat de la el mai mult de 20 de franci ! Hai, poate 25!

Ofiţerul îl buzunări. Numără 30 de franci.

–Ţine-aici, băiete! 20 de franci ai tăi şi încă 10 de la Romică, să-l ierţi că ţi-a înmuiat oasele! Rămâi cu bine şi să ai mare grijă de Toderaş! Bătăușul merge cu noi, să salveze ţara de duşmani!

Gânsacul sâsâi.

–Ce zice? Ce zice?–întrebă ofiţerul râzând.

–Zice să nu vă puneţi bază în Romică, să salveze ţara de duşmani! E viteaz numai cu ţâncii şi gânsacii!

---

[1] Numele şi poreclele sătenilor le-am schimbat, fiindcă baba Dobriţa avea fire râzătoare şi pe toţi îi altoia cu porecle hâtre şi, dat fiind cei peste 30 de ani ce au trecut de când am auzit o parte din aceste poveşti şi vârsta mea fragedă de atunci, am dorit să evit posibilele confuzii. De pildă, soţului ei i se zicea moş Laudă.

Comoara turcilor

COMOARA TURCILOR

La naşterea celui de-al 12-lea copil răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusese. Amărât că s-au înmulțit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zicea că nu-i mai  răsărit decât Neghiniţă, pisoiul  cel  mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, din lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: își boteză pruncul Niţă.

Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.

Născut sub zodia Scorpiei, Niţă era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.

Adesea, copilul zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Venera, ai? Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă înfăţişez  lumii cu numele ăsta neisprăvit?  Auzi,  dom’le,  Niţă! Tâmpiţilor! Treisprezece capete de idioți! Cred că vouă v-a  fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenghiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.

      Iscusită povestitoare, Dobrița, ca să-i treacă de supărare, îi zicea de moşi şi uncheşi,  popi, notari ai satului.

      Lămurit de straşnicele beţii ale lui moş Papuc, fratele  tatălui,  ce rezema gardurile, Niţă zicea râzând poznaş: 

     –Uncheşii cei grozavi, de care vorbeşti mata, şi-au lăsat  potcoavele şi păcatele în Iad şi, curăţaţi de pârjol, s-au tolănit, viteji şi neprihăniţi, în mintea lu’matale! Io, când îl văd pe moş Papuc sforăind în şanţ, nu prea-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost niscai pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre, mamică, bre, că te-o auzi careva şi ne-om pomeni de râsul curcilor!

Atunci, Dunăre de supărare, mamă-sa răbufnea:

–Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap, că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci.  Când  se-aduna  birul,  se  urcau  sacii  de  galbeni  în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi nestemate, Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la rame.

Turcii, moleşiţi de căldură, ca  să le  mai treacă de urât, râdeau de cei doi:

–Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de  aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă! Prostul proştilor!

De ani buni, cei doi frați înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi, aruncând din haine, să fie găsite, să pară că s-au înecat, înotară până la Insula Mică.

–Şi, aurul?– se holba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?– întreba plin de speranţă.

           –Nu, Niţică! N-au avut nesăbuința s-aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele Agiei au umblat  multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc oleacă mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău. Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în  insulă,  mâncând  peşte ori  prinzând  la  groapă  câte  un godăcel fără noroc. Iarna le-a fost mai greu dar, cu timpul, pescarii au început să treacă  Dunărea pe îngheţ, să lase un coș cu merinde. la loc ştiut, că – de!- le era mai la- ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile. Aşa, băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat voinicie, curaj şi  inimă  curată  în  faţa  Domnului!  Până  la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincea şi-au luat istovitoare povară pe baierele  sufletului, dar nefiind din neam de  ucigaşi, au lucrat să facă pe plac Domnului, căutând cale spre iertare.

           –Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la  toţi!-  zicea  copilul  şi  lacrimile  îi  curgeau  pe  obraji  de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre…

         Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi, de mic, a învăţat să se întreacă cu peştii. Înota cu ochii deschişi şi, după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună  cârcei. Era ştiut că, dacă te prindea  un cârcel, cum  păţiseră şi  copilaşi şi oameni în toată  firea, cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe…

            Surorile mai mari îşi dădeau aere şi-o făceau pe deşteptele lumii. Se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi, pentru mai multă convingere, mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.

Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară în faţa pretendenţilor. Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn. Sătul  de  aerele  lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:

–Na, ţaţă, învăţătură! Na! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn! Ţine, ţaţă, voroave de conțopist! Ţine, colea, de vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn!

Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de  mititel –  să fi avut patru-cinci  anişori –  fugea  ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării, îi pierdeau urma. Niţă avea locul lui sub mal, unde se dezbrăca iute, îşi dosea hainele într-o  scobitură şi, cu trestia  pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol. Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte ascunzișuri.

Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu  ochii deschişi,   convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.

            Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată!  Bucuros, gândind că-i un nestemat,  îl strânse în pumnul micuţ şi fugi repede la mamă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa posacă, fără să ridice ochii de la lucrul de mână.

Uimit, copilul repetă:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la igliţă.

–Ete-a  dracu’, mă vede şi prin asta! – zise el înciudat.

Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea, dar fără mare preţ.

*

Mică fiind, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind  chiar fiorosul papaşa, iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie. Trecuseră peste treizeci  de ani de când auzisem  această istorie şi, ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.

În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată  familia despacheta de cu spor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, lucram la un velier pe care aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.

Sabrina, puştoaica mea de patru ani, zise:

–Mamă, mă vezi?

Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei,

am răspuns mecanic:

–Te văd, mamă, te văd!

–Mă vezi, mamă, mă vezi?– a întreabat ea tot mai uimită.

–Te văd, mamă, te văd!– am răspuns tot cu ochii la gravură.

–Ia, uite, mă! Mă vede şi prin asta!

Brusc, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată, cuvintele Sabrinei m-au electrocutat. Am ridicat capul: fetiţa râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.

           Atunci, toate istorioarele care mă fascinaseră în copilărie au căpătat alt sens. Deformate de trecerea timpului, peste 30 de ani, îngroşate  de  baba  Dobriţa,   mare  povestitoare, dar şi lăudăroasă fără pereche, n-am mai cercetat cât este adevăr în ele, ori dacă este măcar în doze fine. În fond, nici n-avea importanță! Le-am deplasat în zona legendelor spre a le oferi copiilor aventură, bucurie, candoare şi-un hohot clocotitor de râs.

O știre fără două milioane de vizualizări

Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală europeană?

fragment din romanul Fericire la preț redus 

Brăila a fost arsă din temelii de Ștefan cel Mare, de Ioan Vodă cel cumplit, de prințul Rakoczi, de Mihnea cel Rău. Cetatea a fost dărâmată după pacea de la Adrianopole piatră cu piatră! Dar, rescriind cu sânge și jar mitul păsării Phoenix, din cenușă, Brăila s-a ridicat iar și iar! La fel de bătrână ca și Troia, dar nu atât de celebră, Brăila a avut mai mult noroc, Dunărea și fibra bună a locuitorilor ei nelăsând-o să piară! Planul de urbanism unic al orașului, cu străzi ce încep și se termină la Dunăre, casele  cu arhitectură impunătoare, realizate după planurile arhitecților vienezi și parizieni, firmele străine ce făceau comerț cu cereale, ciment, lemn, piei, bursa ce stabilea prețul grâului pentru întreaga Europă, caleidoscopul de naționalități, bogăția armatorilor, personalitățile excepționale în domeniu cultural  și științific, legendara frumusețe a femeilor, efervescența culturală, toate au făcut ca timp de aproape un secol Brăila să fie numită Mica Europă! Diferențele dintre națiile trăitoare pe pământul brăilean s-au combinat și recombinat într-o chimie miraculoasă, rezultând acel ADN brăilean ce a făcut să tâșnească artiști și savanți de talie europeană.

Literatura este vie la Brăila! O herghelie de cai albi gonesc prin Bărăgan, nepăsători la celebritatea ciulinilor istratieni, puțin mirați că au dispărut dropiile, căutând frenetic fântâni cu cumpănă și rătăcind între Dunăre și Siret pe urmele uitaților haiduci! Nu, nu sunt cai albi, sunt frumoșii poeți ai Brăilei, copii nebuni și geniali, îmbătrâniți în iubirile lor pentru chiraline, îmbătați de flori de tei, cu turul pantalonilor agățați în spinii salcâmilor, ascunzându-se adolescentin după castani, bătuți de vânturile complice, aceleași din vremea lui Mihu Dragomir!  Dunărea dă îndrăzneală visului, Dunărea îneacă speranțe, spală lacrimi și poartă șoapte amăgitoare. Fiecare brăilean are o poveste, știe o poveste, spune o poveste! Brăila este o cetate a miracolelor! Cetatea, cea mai frumoasă și mai însemnată dintre cetățile otomane, vai, a fost demolată piatră cu piatră! Praful s-a amestecat cu unda Dunării și cetatea s-a reclădit în sufletele brăilenilor.

Se spune că, să fii poet este păcat al tinereții! Atunci, da! Ori suntem păcătoși, ori avem sufletul tânăr! Și, de ce n-ar fi Brăila capitală culturală? Au nu știți, dragilor, că la Brăila și pietrele și zidurile și vânturile spun povești?!

Dorim să fim iarăși ce am fost și mai mult, dacă se poate!

Intransigență de bebeluș

inca mai copilaresc

octombrie 1969-la mot

Nici dupa 45 de ani n-am prea mult par.

Îmi aduc aminte cât de mândră eram când mă îmbrăca mama în costumașul din melană roz pal, cu dungulițe albastre. Tehnic pare puțin probabil, fiindcă am primit acel costumaș în octombrie 1969, cu ocazia moțului și, cum este vârsta când copiii cresc repede, prea mult nu l-am purtat.

Ne încălzeam la o sobă din tablă neagră, vopsită cu bronz argintiu, din aluminiu, în care mama băga fără spor rumeguș. În interiorul sobei era un grătar de formă cilindrică, din sârmă de opt, pe care tot îl smucea ca sa facă tiraj. Rezultatul era mereu același: foarte puțină căldură și mult fum. Soba avea burlane din tablă proastă, care înconjurau toată camera, principiul fiind ca fumul să circule cât mai mult, să nu tragă și căldura pe horn. Soba și burlanele erau date cam de trei ori pe sezon cu bronz. Fiindcă bronzul era de proastă calitate si se scorojea, îmbâcsea preșurile țesute din greu la război. Lângă sobă își găsea culcușul și o pisicuță tărcată. Nu era o oarecare, avea un orologiu precis. Cu câteva minute înainte să vină papașa, mâței îi suna ceasul și zvâc!- pe clanța ușii -mieunând cu disperare. Mama sărea, slobozind-o, fiindcă dacă ar fi prins-o tiranul de taică-meu, dădea cu pisica de pământ, dar și cu mama.

Fiind zămislit din neamul zmeilor, dădea cu buzduganul, trântind poarta de gard, să fie clar la tot cartierul că s-a întors stăpânul acasă. Mânca, apoi lua o carte și se așeza lângă sobă, fără să bănuiască măcar că și blănoasa șezuse acolo.

Fiind iarnă, rufele se uscau greu. După ce le zvânta gerul bine, erau aduse în casă și puse la uscat pe burlane. În prealabil, pe burlane se însirau ziare, ca să nu se transfere bronzul pe hainele ude.

Cum nu aveam prea multe griji și nici o jucărie, eram cu ochii pe splendidul meu costumaș, ducând grijă să nu se transfere tușul de pe ziare pe hăinuțe. Văzusem o astfel de grozăvie când călcase mama un scutecel. Pusese ziar, ca să nu se transfere pârleala de pe fierul de călcat, și se transferase scrisul de ziar. Cum, de ce ți-e frică nu scapi, la o vreme, după Revelion, încingându-se soba mai tare, mi s-au pârlit pantalonașii pe burlan. A fost prima catastrofă din viața mea! Am suferit teribil! Fiind născută sub semnul lui Venus, aveam un simț estetic exagerat pentru vârsta mea. M-am supărat grozav pentru lipsa mamei de atenție, mai ales că intuiam că nu voi mai primi alți pantalonași prea curând.

Mama era tânără, avea doi copii mici pe cap și o mulțime de probleme. Papașa era un ticălos egoist și n-o ajuta cu nimic. Singură ducea cenușa, singură căra rumegușul și aprindea soba, spăla, călca, aducea apă cu gălețile de la colțul străzii, gătea, făcea gogoși, mergea la serviciu și ne citea și povești lângă sobă. Dar eu, intransigentă, nu puteam ierta mamei pata galbenă care-mi acoperea trei sferturi de crac de pantalon.

Cât sa fi avut? Facusem anul în octombrie și, cum focul se facea cam pana în martie, aveam undeva sub un an și jumătate.

Unii medicii spun că nu există amintiri mai vechi de doi ani și jumătate-trei ani la copii, dar eu îi contrazic. Ori este ceva defect în studiile lor, ori au greșit ai mei ritualul și mi-au luat moțul la doi ani, ceea ce nu pare plauzibil. Oricum, mama este sigură că mi-a luat moțul după tradiție, la un an. Și în pozele de la moț am mutriță de un an, nu de doi.

Nu mi-am înghițit bine amarul cu pantalonașii și mama a mai comis una: a pus pentru câteva clipe olița de noapte în cuptor ca să se încălzească, să nu pun fundulețul pe ea sloi și să răcesc. Olița, moștenită de la sora mea, mă scotea din sărite fiindcă era urâtă, o culoare nedefinită, parcă murdară, probabil injectată din plastic reciclat, acum se și topise într-o parte! Am avut oarece neliniști legate de design și olița cu marginea topită mă oripila. Și cum toate acestea nu erau de ajuns, castronul galben pai, în care făcea spaghetti cu unt și zahăr, preferatele mele, s-a topit într-o parte, fiind pozitionat prea aproape de flacăra aragazului.

Deși vorbeam și cu fundul, după exprimările mătușilor și vecinelor, eram prea diplomată să-mi strig indignările, dar la sărăcia din casa noastră, aceste lucrușoare deformate și pârlite îmi amărau suflețelul. Dar, în același timp, o iubeam pe mama nespus, cât era plecată de acasă eram disperată să n-o calce mașina sau să i se întâmple ceva rău.

Sora mea, cu cinci ani și jumătate mai mare ca mine, la șase ani a intrat la școală.

După cât avea mama de muncă, acum avea o corvoadă în plus: linioare și bastonașe cu sora mea, desene și poezii.

Eu mă jucam sub masă, unica din casă, pe care mama și sora mea își făceau lecțiile.

Repetau câte o poezie de zeci de ori. Mama o ruga pe sora mea să spună o strofă:

Ca trezită dintr-un somn, cu ochii pe geam, sora mea exclama:

–Uite acolo în pom, uite o cioară! Mama izbucnea în plâns. Eu începeam să recit poezia. Uimită că eu, atât de mică am învătat poezia, mama își ștergea lacrimile și mă lua în brațe. Eram atât de fericită! Dar pantalonii mei pârliți îmi stăteau pe suflet!

Iarna următoare soba de rumeguș a fost înlocuită cu un godin pe lemne, mai multă căldură, mai puțin fum și aceleași burlane. Pantalonii mi-au rămas mici și-am scăpat de disgrațioasa pârlitură de pe crac, dar pulovărașul l-am mai purtat o iarnă, păzindu-l de fiecare dată cu strășnicie cât era pe burlane, să nu pățească un pocinog.

Părerea generală era că copchilu’ ăsta a mai fost la un cur de babă!

Timpul zboară, roata se-nvârte, poveștile se mai repetă într-o formă sau alta. Am născut-o pe Ingrid, apoi pe Sabrina și, am constatat că și fetele mele, deși mă iubesc îmi inventariază zâmbind toate stângăciile.

Dar eu știu bine că, deși sunt o bună prietenă pentru fetele mele, o mamă bună cum este mama mea nu voi reuși niciodătă să fiu. N-am stofa necesară, parcă semăn mai mult cu personajele mele anapoda, decât cu mama mea!

Mereu mi-au revenit în minte aceste întâmplări și încă multe din perioada respectivă, amintiri cu care am trăit toată viața. Defectată de matematică, am inventariat bune și rele, n-am scăpat nimic, dar mama a ieșit mereu pe plus. Amintirile minunate din care s-a zidit mama în mintea mea ar putea face scară la cer sau ar concura marele zid chinezesc! Intr-o viață dedicată copiilor și nepoților, mama a trăit după un cod al cinstei, onoarei și devotamentului ce o plasează în alt veac. În lumea strâmb alcătuită care ne înconjoară, mama este păstrătoarea unor valori și a unei înțelepciuni fără egal. Privesc la spectacolul lumii, inventariez destine pe care le prind între coperțile romanelor mele și nu încetez să mă minunez de norocul pe care l-am avut să am o mamă extraordinară, fiica inegalabilei mele bunici, Mihaica. Și pentru că ce primești trebuie să dai mai departe, fibra bună moștenită s-a transmis fetelor mele.

Pe 23 mai mama împlinește 76 de ani. La mulți ani, draga mea mamă!

Up date: Deja amintirile mele devin plauzibile și din punct de vedere științific. Se pare că studii de ultimă oră reconsideră vârsta primelor amintiri la copiii mici.

Într-un studiu paralel pe copiii canadieni și chinezi, s-a constatat că puii de canadieni au amintiri mai vechi cu un an decât omologii lor asiatici. http://www.financiarul.ro/2013/01/03/cum-se-formeaza-primele-amintiri-in-copilarie/

Romanul Fericire la pret redus

Aveam demult în minte romanul Fericire la preț redus dar tot nu-mi găseam timp să-l aștern pe hârtie. Pornind de la trei sau patru crochiuri din blog, scrise prin 2010, într-o zi de decembrie 2014 am mai schițat câte ceva.Pe 1, 7 si 9 ianuarie m-am mai învrednicit cu câteva pagini, la fel și pe 15 mai. Pe 23 mai, după o întâlnire explozivă cu cititorii, m-a apucat regretul că vine târgul Alba Transilvana și mă prinde cu cartea nescrisă, așa că am încins laptopul și… gata! M-am încadrat în timp să am cartea la târg. Însumate, toate zilele de truda au fost exact 12 pentru scris romanul+ o zi de corectură, adică 13, număr care-mi cam tulbură nopțile, dar ca să mă încurajez, am folosit și font de 13. Am îmbătrânit și pentru mine 12 este prea mic, 14 este indecent de mare.

Un calcul simplu îmi redă optimismul: 1+3+1+3=8

Așa da, opt este numarul meu norocos. Adunat la cele 20 de capitole, rezultă 28, un numar pe care-l iubesc.

Devenind flăcau de 14 ani, Nițică, eroul meu danubian din Copilul Dunării, mai face una nefacută si fuge spre Brăila, să-și scape bunătate de spinare de furia popii.

Mai jos, un fragment de roman în care am dezvoltat un crochiu din blog.

”Stăncuța, comună bogată de pe malul Dunării era tot un zumzet.

Se făceau pregătiri pentru nunta becherului Bebe Cocoș cu Nuți Pastramageoaica. Se tocmiseră lăutari tocmai de la Craiova, poloboacele de vin fură aduse de la Odobești, cașul de la Țăcău, telemeaua cu negrilică de la Gulianca, porcii din Balta Brăilei.

Nițică[1] își lustruia ghetele copleșit de senzațional.

Bulgăroaica[2] lucra o bluziţă de mână pentru ţăţica.

Scormoni prin cutia rotundă, în care cumpărase cândva de la Brăilă biscuiţi, cutie din tablă colorată, în care ţinea degetarele, acele, nasturii şi diversele mărunţişuri necesare lucrului de mână şi, negăsind ce căuta, îl strigă pe Niţică. Acesta isprăvind lustruitul botinelor se prinsese în joc, în mijlocul uliței. Lăsă cu părere de rău fripta cu ceilalţi puşti şi se prezentă la geam:

–Ghiaurule, să dai fuguţa la comperativă să-mi cumperi nişte copci! Uite, că n-am mărunţiş! Îţi dau un pol! Să nu te-mpingă păcatul să sminteşti vreo părăluţă pe acadele că-ţi rup fundu’! Într-o clipă să alergi şi să te întorci cu restul paralelor, că altfel nu mai ai zile bune cu mine! Te-nchid în beci în ziua nunții!

Temând grozava amenințare, copilul luă banii şi alergă spre cooperativă repetând în gând ca să nu uite: copci, copci, copci…

De când veniseră comuniştii la putere, prăvăliile se uniseră într-una singură, de-i zicea cooperativă. Aici găseai şi zahăr, și untdelemn, şi chibrituri, şi fier de coasă, gaz, gumari ori mărunţişuri de pasmanterie. Nevasta gestionarului, tanti Nela, se ţinuse cu mulţi bărbaţi din sat dar, de când veniseră comuniştii era persoană importantă în partid şi de aici i se trăgea mare fudulie şi, vai de acela ce se ducea cu gândul în trecut şi indrăznea vreo aluzie cât de neînsemnată!

Cum fusese în ajun zi de bani la CAP, lumea era în păr la prăvălie ca să-şi cumpere cele trebuincioase.

Niţică șezu cuminţel la rând, chit că era ştiut pentru firea zglobie și fără astâmpăr. În spatele lui era chiar  tovarăşul  învăţător ce se mânia din orice şi-i umfla palmele micuţe cu nuiaua, aşa că nu zicea nici breau. Când ajunse în faţă întinse polul dar nu reuşi să-şi aducă aminte ce anume trebuia să ceară. Repetase de-atâtea ori şi totuşi uitase cuvântul chiznovat.

Tanti Nela, mieroasă, îl întrebă:

–Ei, Niţă, nu mai eşti un mucos! Ia uite ce de bani ai la tine! Ce vrei tu, flăcău, de la tanti Nela?

–Fâstâc în gaură!- zise Niţică repezit.

Sătenii, cunoscând bine trecutul cu năbădăi al Nelei izbucniră în râs. Vânzătoarea sări ca muşcată de şarpe:

–Neobrăzatule! Aici eşti la prăvălie, nu la tractir!  Tovarăşu’ învăţător, ce educaţie îi daţi la şcoală?

La şedinţa de partid o să vă aduc în discuţie şi pe dumneata şi pe tac’su și pe bulgăroaică! Este inadmisibil!  Împieliţatu’ ăsta cu muci la nas trebuie pedepsit!

Cum hoţul strigă cel mai tare hoţii, cei care erau la rând şi se bucuraseră ani de zile de nurii Nelei, acum erau cei mai înverşunaţi de neobrăzarea copilului şi strigau şi ei că trebuie musai pedepsit.

Neliniştită c-a dat atâta bănet pe mâna lui Niţică, Bulgăroaica, porni val-vârtej la cooperativă, ca nu cumva să prăpădească ghiaurul polul pe halviță.

Intrată în prăvălie, găsi lume roată şi pe Niţică la mijloc, urechiat temeinic de învăţător.

–Ai venit la țanc, bulgăroaico, să vezi ce educaţie ai dat pramatiei de Niţă!-strigă Nela.

–Ruşine, bulgăroaico! Rușine! Huo!-strigau și alții.

–Dar ce-ai făcut, drace?- întrebă Dobriţa pe copilul care se zguduia de plâns cu urechile văpaie.

–În văzul tovarășilor, îmi face propuneri ruşinoase, dumnealui!- zise Nela viforoasă.

–Ba nu! Ba nu! Minte! Minte! Toți mint! Io am cerut numai fâstâc în gaură!-strigă copilul.

–Fă Nelî, dă fă nişte copci încoaci şi nu te mai prosti, că fac nişte bluzițe la ţăţici şi-am rămas fără copci! Ce-o hi în mintea ta? Ai stat capră la tot satul şi-acu ai vrea să strici şi ţâncii, fa? Cum ai auzit de gaurî, cum te-a mâncat între chiceri!

Femeile din rând, care-şi ştiau bărbaţii trecuţi printre picioarele Nelei, zvântând parale bune, prinseră ocazia să se răcorească:

–Fă, Nelî, cum ai văzut un pol în mâna copchilului, cum s-a trezit târfa din tine! Ce ciorili ţi s-a urcat  tovărăşia la cap, fă, că tot curva satului zghiarî-n tini!

Preoteasa, care prinsese drag de năzdrăvanul bălai și pirpiriu îl încurajă:

–Lasă Nițică! Șterge-ți lacrimile și, hai la mine acasă, să-ți dau niște gogoși tăvălite prin zahăr vanilat, cum îți plac ție!

Copilul își frecă urechile înroșite și se veseli brusc, că cine mai făcea gogoși în sat mai bune decât coana preoteasa?!

Intrând în curte, băiatul observă vreo zece coți de frânghii cu rufe, dar nicio izmană și nicio haină bărbătească.

–Coană preoteasă, dar părințelu’ Lisandru nu-și scoate niciodată sutana?

–Ei, cum s-o scoață? Să-i vază oamenii coada și copitele?- zise femeia râzând.

Copilul, care știa că popa nu-l suferă[3] și că n-ar privi cu ochi buni prezența lui, înfulecă degrabă ca să scurteze vizita dar farfuria de gogoși parcă nu se mai golea.

Preoteasa bănui motivul ce-l apăsa pe puști și-i puse gogoșile în traistă, fiind ora când părintele trebuia să apară.

Nițică, gândind că nimeni în neamul lui nu-l trata așa bine precum coana preoteasa, sărută mâna femeii și se lăsă mângâiat pe cap ca un motan.

Neavând copii, adesea preoteasa gândea că așa un copil vesel și isteț și-ar fi dorit, chiar dacă părintele nu-l suferea pe năzdrăvan. E drept că nici copilul nu încerca să-i intre popii la inimă, ba s-ar zice că lucra înadins să-i otrăvească acestuia zilele.

Că era nuntă ori înmormântare, mare minune să nu-i facă Nițică un pocinog.

Se zguduise satul în hohote de râs, atunci la înmormântarea lui Cristache, când din vina pocitaniei, fu prins părintele cu izmenele-n vine pe lângă văduva mortului[4]. Ca semn că așa ceva chiar de se iartă, nu se uită, sătenii îl botezaseră Părințelul Făcăleț.

Veni și mult-așteptata zi a nunții.

Toată suflarea era strânsă la Căminul Cultural, nunta Pastramageoaicei fiind evenimentul anului.

Pe pereți, cam la doi coți distanță una de alta, lămpi cu petrol lampant luminau încăperea. Flăcările, aruncând sclipiri complice păhărelelor de vișinată rubinie și țoiurilor de prunișoară cu licăriri de citrin, sporeau veselia în ochii nuntașilor.

Grijind să nu mai facă bestia bălaie altă drăcovenie, părintele Lisandru îi porunci să stea la masă la dreapta dumnealui, să-l potolească c-un dos de palmă la nevoie.

Nițică, având și pe coana preoteasa alături, nu suferi prea tare, ba se-ncurajă gândind că pe lângă popă va primi cele mai dulci bucate.

Niciun scaun nu era de-ajuns pentru bucile dolofane ale popii, așa că Sfinția Sa porunci să i se aducă jilț încăpător din biserică. Și unde să pui așa un jilț împărătesc decât în capul mesei?! Șezând alături, copilul se simțea privit de toată lumea, motiv să-și umfle pieptul cu importanță și să-și înfoaie chica, să pară mai înalt.

De altfel, după destăinuirea preotesei era leșinat să vadă copitele dumnealui și să-i pipăie coada, așa că începu să clocească planuri, cum să-i scoată popii sutana.

Cum în sat se punea mare preț pe băutură, mâncarea fiind lăsată mai la urmă, deși masa se întinsese de vreo două ceasuri, bucatele întârziau să apară. O cercetare adâncă ar putea scoate la iveală că la Stăncuța s-a inventat vorba de duh ce zice că mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie! Mesenii, golind paharele nu se sinchiseau, dar pe popă îl răzbi foamea, așa că-l trimise pe Nițică să zorească pe bucătărese s-aducă bucate măcar în dreptul sfântului burdihan.

La cuhnii, cumetrele se omeneau cu vișinată și plăcinte calde. Cu povesti de când era bunica fată mare, uitară de grija mesenilor. Nici cu pregătirea bucatelor nu prea se grăbeau, rostind domol: Ei, ce-i a face, ce-i a coace! Ia, mai dă o litră-n coace!

Băiatul li se alătură, îndopându-se cu plăcintă cu brânză și ștrudel de mere, ba rupse și dintr-un cozonac, atrăgând ocara unei babe mustăcioase.

Cum sătulul nu crede flămândului, Nițică nu se sinchisi de foamea părințelului și ieși mulțumit din bucătării, fără să sufle o vorbă.

Se întoarse spre locul lui la masa popii.

Preoteasa era ieșită cu treburi muierești, așa că Nițică găsi la fix momentul să cerceteze copitele dumnealui. Chipurile, se împiedică de piciorul unui mesean și, până a prinde nefericita victimă de veste, năzdrăvanul agăță lampa de gaz din perete și-o repezi în poala popii. Vâlvătaia prinse sutana, ca o gură de Iad. Sătenii, aproape beți și neavând strop de apă la îndemână, că doar era nuntă, nu botez, aruncau cu țoiurile de țuică, întețind focul și disperarea popii.

Părințelul, fugind în mijlocul ogrăzii, își lepădă cu greu sutana, pârlindu-și părul de pe mâini și din sprîncene. Rămas în sfintele izmene din flanel, în culoarea bobului de fasole sau alb-murdar, cum ar zice răutăcioșii, dansa țonțoroiul pe sutana în flăcări.

Nițică se holba cu mirare că popa n-avea nici copitele la dânsul și nici coada! Dar nu era vreme de mirări! Malacul în izmene smulse o stinghie din gard și se porni spre el cu grabă mare.

Flăcăul se puse pe fugă voinicește, gândind cu groază că, la alergat, botinele nu prea-i erau prietene.

Nici părințelul nu se lăsa, dar nici Nițică nu-și putea lăsa bunătate de spinare în furia popii.

Era care pe care și tot satul lăsase nunta să vadă de partea cui o fi câștigul.

Furia popii ar fi rostogolit un munte dar tinerețea îl scoase biruitor pe Nițică. La marginea satului, cu toată suflarea pe urme, părințelul se lăsă păgubaș.

Se întoarse la nuntă, să nu piardă ospățul, nu înainte de a tocmi o ceată de bătăuși să-l aștepte pe nelegiuit la hotar.

Socotind că făcuse toate nefăcutele și trai bun nu va mai găsi printre ai săi, Nițică lăsă satul în spate și porni spre meleag mai prietenos.

*

 Gloria de odinioară a orașului port atrăsese venetici din peste 20 de nații.

Unii veneau pentru comerț cu grâne, alții interesați de piei, berbecuți, petrol, sârmă ori cherestea.

Aventurieri, curioși, proscriși, entuziaști, armatori, antreprenori și salahori își legaseră destinul de Brăila, trăind, iubind și îngrășând inevitabil țărâna primitorului  meleag.

Îmbogățindu-se aici, sporiseră și avuția orașului, ridicând adevărate palate pe bulevardele urbei ce încep și se sfârșesc la fluviu.

Ridicat pe cel mai înalt promontoriu al Dunării, cu urme de așezări omenești de peste 7000 de ani, locul cunoaște măriri și decăderi, dar ziduri și pietre nu înseamnă nimic fără oamenii și poveștile lor  pitorești.

Brăila a fost arsă în nenumărate rânduri, asediată, demolată piatră cu piatră, asemeni legendarei Troie, dar s-a reclădit mereu eroic și s-a reinventat, sporindu-și farmecul și misterul.

Măsura importanței strategice a Brăilei este dată de faptul că în decursul istoriei a fost râvnită de trei mari imperii.

Nu este o exagerare, armatele imperiului otoman, habsburgic și țarist s-au bătut pentru supremația asupra Brăilei.

Străvechiul fluviu hrănește orașul, îl ocrotește, îi spală malurile și-i poartă secretele, păcatele și legendele.  Orient și Occident s-au întâlnit pe străzile orașului să rescrie normele, să dea un nou sens normalității.

   Aici totul este exagerat, si averile și sărăcia, și frumusețea femeilor și curajul tâlharilor, trăirile oamenilor și firile lor.

Totul se petrece sub semnul senzaționalului, exoticului, incredibilului.

Meleagul dunărean seduce, fascinează, ridică sau doboară. Unii și-au clădit aici mari averi, tot aici alții și-si risipit toată avuția. Brăila a înfruntat istoria sub zodia excepționalului.

                                     

                                                                                  *

Guraliv, pirpiriu, bălai şi analfabet la cei 14 ani se pripăşi pe lângă anticariat.

–Care ți-e numele, băiete?-îl întrebă cu blândețe anticarul.

Chibzuise tot drumul să-și lepede numele ca să-și schimbe norocul și, cum numele de Niță îi era urât de când se știa, zise într-un suflet:

–Leopard!

Mușterii din prăvălie izbucniră în hohote de râs.

–De unde ești de loc, bre Leoparde?-întrebă moș Tălpic.

–Megieș cu Insula Mică, moșule!- ocoli flăcăul răspunsul.

–Oho!  De bună seamă ai venit pe Dunăre…

Băiatul dădu din cap:

–Îhî!

–Acu’ pricep!- se dumiri moșul. A venit leopardul pe Dunăre și-a intrat la apă! Cată-te bre, în oglindă, să vezi că din leopard ai rămas un biet chisic!

Hohotele de răs nu mai conteneau. Se urcau în plafoanele înalte, se prăvăleau în pereții încăperii, se izbeau de alămuri și, amplificate, se întorceau în urechile băiatului, învăpăindu-i obrajii.”

[1] Personajul principal din cartea COPILUL DUNĂRII

[2] Mama lui Nițică, cunoscută cititorilor din cartea COPILUL DUNĂRII

[3] O ispravă a lui Nițică din volumul Copilul Dunării șterse din mintea sătenilor numele preotului ortodox Lisandru, devenit părințelul Făcăleț  (COPILUL DUNĂRII)

[4]  Isprava din Copilul Dunării

Cartea este scrisă, binele sau răul a fost deja facut! Dacă 13 imi va aduce noroc ori ghinion, de acum numai voi, dragii mei cititori o să decideți.

Fericire la pret redus este a șasea apariție editorială după Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanță, Copilul Dunării, Ardei iuți și Pisica cu papion.

Speed, umor, personaje puternice sau pitorești, acțiune gasiți in toate romanele mele dar Fericire la preț redus este cartea pe care am scris-o cu o mare bucurie în suflet.

Sub lupă-penele gânsacului Toderaş

Copilul Dunării

Astăzi am primit o carte prin poştă: Dincolo de vitralii de Gheorghe A. Stroia.

A ajuns la fix fiindcă eram la birou într-un rar moment de respiro cu o cafea în faţă şi am deschis-o la întâmplare pe la pagina 133. Ca să vezi întâmplare, protagonista eram chiar eu, alături de Niţică şi jupânul Toderaş. Ia te uită îmi zic: s-a găsit un critic literar să-i numere penele drăguţului de Toderaş!

DOINA POPESCU –BRĂILA: „Copilul Dunării”

sau

 „ Despre valenţele paradigmatico-sintagmatice ale unui stil inovator – premisele reuşitei literare”

Doina Popescu, semnată pe aproape fiecare carte „Doina Popescu Brăila”, mândră de locul său de baştină, este creatoarea unei specii literare noi şi anume „proza afurisită”. Dacă s–ar încerca o definiţie a acestei proze afurisite, atunci ar suna cam aşa: „episod epic, cu derulare intermitentă, secvenţială şi relativ restrânsă ca arie temporală, populată din abundenţă şi colorată ostentativ de personaje literare hâtre, creatoare ale unor inedite situaţii tragi-comice, de cele mai multe ori cu valenţe oximoronice”. Toate cărţile Doinei Popescu-Brăila s–ar încadra în această sumară definiţie a prozei afurisite, începând chiar cu romanul său de debut: „Comisia Zürich”, apărut în 2009.

            Născută la 16 octombrie 1968, la Brăila, profesor de matematică, pilot, jurnalist, scriitor şi om de afaceri de succes, Doina Popescu surprinde „breasla” prin apariţia în anul 2010 a trei titluri noi de carte: romanul „Dumnezeu era-n vacanţă”, romanul poliţist „Ardei iuţi” şi nuvela „Copilul Dunării”, toate editate de Torent Press (tot o creaţie a efervescentului şi neobositului literat brăilean). Cu toate că unii critici literari s-au cam „grăbit” să eticheteze „prozele afurisite” ca „bune pentru presă şi nu de adunat într-o carte”, opinia generală a cititorilor săi reconfirmă dictonul: „degustibus non disputandum” –făcând din aceste „proze afurisite” unele dintre cele mai savurate scrieri ale momentului.

Deşi este o carte– mărturisire, a unui personaj volubil, isteţ, frumuşel şi dotat cu o stare de agitaţie permanentă– specifică vârstei, „Copilul Dunării” (o „epopee”structurată în 28 de „cânturi”) respectă„canoanele” prozei afurisite, o lucrare atipică despre un timp atipic. Personajul principal –Niţă – aminteşte, într–o oarecare măsură, de Nică al „Amintirilor din copilărie”. Şturlumbatic, neastâmpărat, uneori egoist şi răzgâiat, dar dotat cu o inimă mare, milos şi cu un deosebit spirit de justiţiar, Nică este al doisprezecelea copil al Dobriţei şi al lui Constandin. Născut într-o familie numeroasă, el „vede” multe, „ştie” şi mai multe, şi participă la diverse acţiuni ale luptei de rezistenţă împotriva nemţilor. Iată cum îl descrie autoarea: „Niţă, născut sub zodia Scorpiei, era un drac de copchil blond, cu ochii albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui, însă iute de picior şi săltăreţ la minte”. În aproape fiecare carte a autoarei brăilene una dintre constante este prezenţa armatei germane cu al său Wermacht: ranguri, onoruri militare dar şi comportamentul specific cotropitorilor, care sfârşesc prin a fraterniza cu „cotropiţii”. Ce spune autoarea despre ea-însăşi? „Era o vorbă: ce legătură are baba cu mitraliera! Vă spun imediat. Am rămas fidelă viselor din copilărie şi am realizat tot ceea ce mi–am propus în viaţă: să trăiesc după propriile reguli, să pilotez avioane, să mă mărit din dragoste, să fac nuntă americană, să am o fetiţă Ingrid (dar, Dumnezeu mi-a trimis-o şi pe Sabrina, să–mi fie bucuria deplină), să scriu.”. Prin analogie, deşi la o altă scară şi probabil într–o altă dimensiune temporală, această descriere i s-ar potrivi de minune şi lui Niţă, pe care autoarea l–a „înzestrat” cu o fire rebelă ori greu de supus, care face lucrurile doar după bunul său plac şi care-şi urmează complice visele, duse până la absurd. Acest „Nică”– localizat de autoare în timpul celui de-al doilea război mondial– este „în stare” să lege prietenii adevărate cu „cotropitorii” nemţi– bucătarul cel gras, Hans – cu care pune la cale multe episoade amuzante, pedepsite de comandant, dar răsplătite în ascuns cu ciocolată fină. Niţă mai este în stare să fure inimilor nobile ale unor personaje din altă categorie socială, în special prin devotament şi onestitate.

Pentru a-şi justifica „acţiunile”, scăpând de pedepse ori de suspiciuni –întemeiate, de altfel –Niţă devine proprietarul unui gâscan minunat, Toderaş, care „dezvăluie multe secrete”, aşa încât ajunge temut de foarte multă lume.

Acest personaj animalier îl însoţeşte pe Niţă pe tot parcursul acţiunii, ajutându–l să scape din multe încurcături. Dincolo de episoadele cărţii, în care cuplul de norocoşi „băiat-gâscan” dezleagă mistere ori pun la cale tot felul de matrapazlâcuri (unele adresate chiar „ţaţelor”– surorile de măritat ale lui Niţă), descoperim o înşiruire logică a acţiunii, un fir epic bine structurat, presărat cu un vocabular insinuant-umoristic – în speţă, cu aromă locală, specifică ţinuturilor danubiene.

Pe fundalul acţiunii în sine, ori a firului epic, minuţios construit, Doina Popescu Brăila, prezintă caracteristicile morale ale societăţii acelor vremuri, frământate de al doilea război mondial, în care fiecare zi era o nouă luptă pentru supravieţuire. În devălmăşia generală, creată de război, dintr–un spirit justiţiar şi de opunere a rezistenţei, se nasc figuri legendare de haiduci (chiar dacă nu în înţelesul strict clasic), care jefuiesc trupele nemţeşti şi împart prada celor asupriţi. Un astfel de haiduc este Manole (haiducul bălţilor), un bun prieten de-al lui Niţă, care întreprinde multe acţiuni „corective” asupra nemţilor şi a celor îmbogăţiţi pe nedrept. Acţiunea cărţii este însoţită permanent de o doză de umor de circumstanţă, ceea ce-i face lecturarea uşoară şi plăcută, în acelaşi timp. De unde atâta umor? Poate, din firea naturală a autoarei, care se confesează: „Îmi place să mă joc, să râd. Îmi place umorul bun, nebun, leşinător. Îmi place să discut cu oamenii: învăţ mereu în egală măsură de la copii de patru ani şi de la adulţi. Am prieteni de toate vârstele. Îmi place să visez îndrăzneţ şi apoi muncesc cu încăpăţânare să-mi realizez visele. Sunt o balanţă atipică, cu dragostea pe un taler şi cu prietenia pe celălalt. Aşa mă echilibrez eu”. Prin maniera originală în care este scrisă, o astfel de carte îl acaparează încă de la început pe cititor, fiindu-i imposibil acestuia s-o abandoneze, succesul lecturării „cap-coadă” şi „dintr-o suflare” fiind mai mult decât garantat. De foarte multe ori, cititorul este pus în situaţia de a intui acţiunea, de a face oarecare predicţii asupra modului de derulare al scenariului, ceea ce conferă cărţii o consistentă doză de interactivitate. Pe lângă modul „îndrăcit” de a scrie, se distinge în carte un lirism subtil, manifestat pregnant în descrierile pe care autoarea le face Dunării ori vecinătăţilor acesteia, cu un deosebit simţ estetic. În deplină concordanţă cu una dintre mărturisirile autoarei, care afirma: „Mi-au plăcut lucrurile fine, dichisite, cu design…”

Similitudinile unor pasaje ale cărţii cu „Împărăţia apelor”, ori „Câmpia Bărăganului” sunt atributele unei erudiţii literare, manifestată printr-un demers creator echilibrat şi valoros. Se exprimă, astfel, regretul pentru o inocentă vârstă a copilăriei, pentru frumuseţea irepetabilă a acesteia. Deşi, aparent prinsă în cochilia dură a unei stridii –„zămislitoare de perle”, Doina Popescu are un simţ artistic special, bine conturat, armonios canalizat, în limitele unei discipline corecte şi neinvazive, dictată de formaţia sa pur realistă. Autoarei nu–i place să divagheze, să evadeze într-o lume a imaginarului, ci stăpâneşte cu destulă eleganţă o lume a concretului, pe care o construieşte– în scris – cu o precizie de ceasornic elveţian.

Detalierea evenimentelor cărţii, nu ar fi niciodată suficientă pentru a reconstitui complet firul epic al acesteia. De aceea, plăcerea – de a „degusta” voracitatea unei astfel de scrieri –trebuie lăsată cititorului, care s-o descopere pas cu pas. Numai el trebuie să decidă dacă va deveni un pasionat al scrierilor Doinei Popescu sau nu. Dintre punctele forte ale cărţii, enumerăm, fără a avea pretenţii asupra exhaustivităţii unei astfel de înşiruiri: logica intrinsecă a scrierii, tabloul clinic aproape complet al societăţii şi familiei româneşti din perioada celui de-al doilea război mondial, galeria diversă de tipologii şi personaje umane– Niţă/Nică, arhetip al unei vârste universale (maturizat poate prea devreme de duritatea războiului), stilul literar insolit –care denotă pasiunea pentru arta scrisului (stil natural, lipsit de elemente artificiale, cu un vocabular firesc, adaptat perioadei evocate).

Cu siguranţă, prin tot ceea ce scrie, Doina Popescu se dovedeşte un literat valoros şi original. Oricare carte a sa poate furniza cititorului stări unice: de beatitudine, de bună–dispoziţie, de relaxare. Doina Popescu-Brăila scrie „afurisit”, ca urmare a revoltei pe care o simte, atunci când observă în jur – etalate cu nonşalanţă –aspectele care o deranjează cel mai mult: inechitatea, cenzura, necinstea, nepotismul, promovarea nonvalorii. Prin proza sa „afurisită”, autoarea brăileană îşi refulează energiile. Modalitatea în care o face este, însă, elegantă şi productivă, constructivă şi afectiv- emoţională. Rafinatul psiholog furnizează cititorului său, cu inteligenţă şi în doze neletale, cantităţi de bună–dispoziţie, ce creează dependenţă. De multe ori, autoarea foloseşte în prozele sale incursiuni în proverbiala gândire populară. Unele fraze capătă, pentru cititor, semanticile unor adevărate litote. Prin stilul literar inovator abordat, autoarea se dovedeşte cu mult mai presus decât mulţi scriitori (unii chiar „literaţi de profesie”) lipsiţi de orice talent. Datorită formaţiei sale profesionale – aceea de matematician – scriitoarea dobândeşte o autodisciplină, prin care–şi educă voinţa de a urmări logicitatea firului epic. Dovadă stau şi notele de subsol, prin care se dau anumite detalii asupra unor evenimente, locuri sau explicaţii ale vocabularul utilizat. Se poate concluziona că, în peisajul cultural contemporan, cărţile de „proză afurisită” capătă o din ce în ce mai mare căutare. O căutare motivată– în principal –prin lectura lor agreabilă. Cu siguranţă, vocea inovatoare a Doinei Popescu va fi auzită din ce în ce mai des, va căpăta o rezonanţă din ce în ce mai puternică. Un scriitor valoros, care şi–a câştigat publicul prin stilul său direct, dar mai ales printr-o modestie excepţională, ca rezultat al respectului pe care i-l acordă cititorului. Fiecare carte a scriitoarei brăilene este un eveniment cultural, ce merită a fi semnalat. Un motiv în plus, pentru continuarea acestui drum, în ascensiune, către un loc merituos, în galeria scriitorilor contemporani de valoare. Iată crezul omului şi, prin extensie, al scriitorului Doinei Popescu, spus pe un ton cât se poate de „afurisit”: „N-aş zice niciodată: n-am să fac asta! Când ai aroganţa să spui: eu niciodată nu voi face asta, parşiva de viaţă îţi trage preşul de sub picioare şi te vezi trântit la pământ„.

Gheorghe A. Stroia

Adjud – 22 iunie 2011

Haiducii Brăilei

Treburile firmei mi-au croit drum pe la Stăncuţa, satul lui Niţică şi al bulgăroaicei, apoi m-am îndreptat spre Berteştii de Jos. Eram nerăbdătoare fiindcă aveam să întâlnesc un colaborator care-mi promisese  să mi-l prezinte pe tatăl lui şi, poate aveam norocul să-mi povestească despre Terente şi Danacu, haiducii bălţilor care-şi făcuseră veacul prin meleag. 

Îmi face cunoştinţă cu nea Costică Niculae, un bărbat în putere, ce nu-şi arată cei 86 de ani şi bătrânul începe să povestească în forţă:

-Prin părţile noastre era un haiduc de-i zicea Manole. Ţinea cu oamenii şi tot ce prăduia de la nemţi împărţea cu amărâţii. Avea hogeac în bălţi şi nu era chip să pună potera flinta pe el, că şi oamenii ţineau cu el şi nu-l dădeau prins.

Eu ascultam cu gura căscată. Fiul îi zice bătrânului:

-Hai, bre, lasă-l pe Manole şi zi-i de Terente!

Bătrânul continuă imperturbabil:

-Şi mai era pe la Stăncuţa un năzdrăvan de copil, dintr-o familie cu doisprezece copii, de-l botezase mă-sa Niţă. După ce că ţăţicile-i mâncau zilele mezinului, îi făcu şi bulgăroaica un pocinog şi-l băgă argat la ciobanul Gorgovan, om aspru ce-i rupse oasele cu munca şi-l mai şi zvânta cu bătaia. Ciobanul ăsta avea doi feciori şi ăl mai mic se iubea cu berbecul! Ha, ha!

Ascultam fără să respir cum povestea bătrânul cartea mea, „Copilul Dunării”.

Fiul bătrânului intervine iar:

-Hai tată, povesteşte de Danacu şi Terente!

-Stai măi, să termin întâi cu Gorgovan şi cu Niţică!

– Ei, nu mai povesti cartea, că doamna o ştie! Ea a scris-o! A venit să-i zici de Terente şi Danacu!

-A, da?! Cartea asta mi-a plăcut foarte mult! Am citit-o de două ori! Mi-a plăcut că m-a ţinut în priză! Io am fost electrician!- zice bătrânul pişichier şi-mi face cu ochiul. E scrisă frumos şi personajele vorbesc ca pe la noi, se cunoaste că-s poveşti din zona noastră!

Urmărindu-i privirea, văd un teanc de cărţi, chiar sub umbrar, pe băncuţa pe care mă aşezasem. Sub cărţi, un volum din Copilul Dunării, îmbrăcat într-o copertă transparentă din plastic, din cele ce folosesc elevii la şcoală ca să-şi protejeze manualele. 

-Acuma să vă zic de Danacu, tâlhar de loc dintr-un sat vecin ce-i zicea Otmanu. Io l-am apucat… Să vă zic drept, dormea cu pistoalele pe piept şi nu l-ar fi prins, da’ l-a vândut unu’, Frigu, omu’ lui de încredere!…

Curva satului

Bulgăroaica lucra o bluziţă de mână pentru ţăţica. Scormoni prin cutia rotundă, în care cumpărase cândva de la Brăilă biscuiţi, cutie din tablă colorată, în care ţinea degetarele, acele, nasturii şi diversele mărunţişuri necesare lucrului de mână şi negăsind ce căuta îl strigă pe Niţică. Acesta lăsă cu părere de rău joaca cu ceilalţi puşti şi se prezentă la geam:

-Ghiaurule, să dai fuguţa la cooperativă să-mi cumperi nişte copci, dar, uite că n-am mărunţiş şi-ţi dau un pol! Să nu te-mpingă păcatul să sminteşti vreo părăluţă pe acadele că-ţi rup fundu’! Într-o clipită s-alergi şi să te-ntorci cu restul banilor, că altfel nu mai ai zile bune cu mine!

Prietenul la nevoie se cunoaşte

Exilul colonelul Aron Stefl la malul Dunării se prelungea, aşa că decise să îşi aducă bucătarul de la Bucureşti. Wurtz, noul bucătar era un neamţ slăbănog şi afurisit, cu aere de mare tenor.

Vânzarea haiducului

Trăsura înainta cu iuţeală spre oraş într-un nor de praf. Simeon nu smintea caii din bătaie, dar avea un fel de-a trece biciul peste ei, plesnindu-l în aer, cât să-i zorească.

Zi cu bucluc

Era târg mare-n sat, cu negustori veniţi de hăt, departe.

Străchini de lut, linguroaie de lemn, potcoave, tigăi, piei, coase, şaluri, mărgele din sticlă colorată, stambă şi diftină, grâne, untdelemn şi vin, toate le găseai în şatrele negustorilor, în căruţe ori întinse pe jos pe preşuri şi pături vechi. Unii te trăgeau de mânecă, alţii îşi strigau marfa să-ţi strice urechile, unii voiau să-ţi vândă scump, alţii căutau să cumpere la preţ de chilipir. Negustoriile cinstite erau mai rare decât hoţiile dar la târg întotdeauna unii trăgeau spuza pe turta lor, alţii rămâneau cu buza umflată.

Copilul Dunării

Dunărea hrănea satele din jur, înlesnea călătoriile şi schimbul de mărfuri şi tot ea, parşiva, lua suflete de flăcăi şi copilandri, umplând malurile de jale. Şi la câţiva ani odată, aduna puhoaie de ape în lungul său drum şi, le revărsa cu furie sfărmând gospodări, înecând deopotrivă oameni şi dobitoace.

O mireasă la doi miri

Niţică ascultă o vreme povestea citită de Cleopatra, apoi, cu mare părere de rău o lăsă pe fată cu verişoarele sale şi plecă grăbit: avea o treabă de cea mai mare importanţă în slujba lu’ nenea Răducan. 

Sofiţa fusese promisă de anul trecut pentru nuntă mare unui negustor avut de cereale de la Calafat, cu afaceri de soi şi în schela Brăilei: cine nu-l ştia pe Tomiţă Bălănică!

 La fala lui, negustorul făcu două nunţi: una la Brăila cu o săptămână în urmă, unde invită bancheri, armatori şi oficialităţile oraşului, ba şi ziarişti şi deputaţi din Bucureşti şi alta în sat, pentru prostime.

Circul

           Caravana circului poposi în sat şi se instală în luncă pentru o lună încheiată

Vulpoiul pedepsit

Un vulpoi roşcat dăduse iama în puici şi de două săptămâni încheiate făcea prăpăd. La vreme de război, după rechiziţii şi secetă, foametea bătea la uşă şi sătenii nu-şi permiteau să-mpartă cu roşcatul.

Avionul generalului

Inspecţia generalului  Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare Aeronautice Germane în România se apropia de sfârşit. Incompetenţa şi tembelismul lui Schroeder erau evidente şi nu lua în calcul să revină asupra deciziei de a-i lua comanda. Luă măsuri urgente pentru

Cap de măgar

Niţă prinse o vorbă de la Franţi şi trecu grabnic Dunărea la Manole să-l anunţe că  nemţii erau în fierbere mare.

Maiorul Schroeder fusese înştiinţat de inspecţia unor înalţi ofiţeri germani conduşi de generalul Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare Aeronautice Germane în România. Cum uniformele de rezervă fuseseră sfârtecate de oamenii lui Manole,

Satul mincinoşilor

MONSTRUL DUNĂRII

Dunărea curgea năvalnică şi vieţile oamenilor din Stăncuţa erau la discreţia apelor. Fluviul îi hrănea, îi spăla de boli ori se-nfuria, rupea malurile şi inunda culturile, lăsându-i mai săraci şi mai deznădăjduiţi.

Şi nu trecea vară fără ca apele să nu înghită cu lăcomie doi-trei flăcăi, ori vreun copilaş, ori pescari în putere, cu bărcile lor cu tot. Unii erau pescuiţi în aval, umflaţi de ape, alţii nu mai erau găsiţi niciodată şi umbla vorba că un peşte mare, cât un monstru i-ar fi înghiţit.

Dar, chiar aşa fiind, toată nădejdea sătenilor stătea în pescuit.

De două zile tot satul se mutase pe malul gârlei. Se zvonise că un peşte uriaş, poate chiar  monstrul de care se vorbea din bătrâni, ţinea malurile. Unii ziceau că l-au zărit şi peştele ar fi cât lotca, alţii ba c-ar fi de două ori cât lotca ori mai mare! Toţi pescarii încercaţi sperau să-l prindă, să-şi hrănească familia fără griji câteva săptămâni încheiate dar şi să se acopere de glorie. Că cine-a mai văzut pescar să nu sufere de fudulie?

Gligore al lui Carşoti, cel mai meşter şi norocos dintre pescari îl văzuse cel mai de-aproape, ba chiar se lăuda că-l lovise şi cu vâsla în ţeasta uriaşă.  Seara la crâşmă, toţi se îmbulzeau în jurul lui Gligore, să afle cât mai multe, de parcă în vorbele săteanului stătea secretul prinderii monstrului. Cu fiecare pahar de ţuică în plus, Gligore şi-l amintea tot mai mare şi mai mare, ca în final, Lulu al lui Ghirţoaia, venetic de sat dar marinar la tinereţe, să se suie pe o masă şi să declare chefliilor amatori de veşti senzaţionale:

-Oameni buni, ascultaţi bine ce vă zic! Prada ce-o urmărim noi nu-i un peşte oarecare ci e chiar un caşalot! Ştiţi voi ce e un caşalot? Cârciumarule, adă aci un sifon!

Cârciumarul, bucuros de deverul ce-l aduseseră poveştile cu monstrul în prăvălie, veni iute cu sifonul, ba aduse şi-un ţoi plin de ţuică vorbitorului.

Lulu al lui Ghirţoaia ridică sifonul deasupra capului şi spuse triumfător:

-Ca să înţelegeţi dragii mei, cu ce monstru luptăm eroic, ei bine, priviţi acest sifon, care să zicem că este caşalotul! Şi acum priviţi această para pe care eu o pun lângă sifon: taman dimensiunea omului pe lângă caşalot!

În cârciumă se făcu linişte. Aşa un peşte grozav nu văzuse nimeni niciodată dar cuvântul lui Lulu nu era pus la îndoială, fiindcă navigase cu corabia până la Cercul de Foc al Pacificului şi încă mai departe, nu era ca majoritatea, un pârlit de marinar de apă dulce.

După momentul de perplexitate,  prăvălia fu umplută de strigăte şi exclamaţii. Toţi se mirau, toţi îşi dădeau cu părerea, toţi recunoşteau că au văzut în Dunăre un peşte mai mare chiar decât două lotci la un loc dar, de frică să nu-i râdă satul au tăcut chitic. Toţi erau bucuroşi că-şi pot spune în sfârşit spaimele şi grozăviile prin care au trecut la întâlnirea cu caşalotul, recunoscând că în trecut n-ar fi povestit nici morţi, ca să nu fie luaţi în râs.

Cârciumarul îşi freca mâinile şi cum toţi îl ovaţionau pe Lulu şi pe Gligore Carşoti, trecuseră de la ţuică la rom ca să cinstească importanţa momentului. Romul turnat fără măsură peste ţuică aduse o mulţumire în sufletele tuturor, de parcă monstrul ar fi fost deja prins.

Niţică îl ţinea pe Toderaş în braţe şi nu scăpa niciun cuvânt din câte ziceau toţi pescarii încercaţi. Lui i-ar fi plăcut să prindă tac-su, Constandin, peştele cel mare dar, moale cum era, tac-su se-nvârtoşea numai la vorbe. De-ar fi fost şi prinsul monstrului aşa de lesnicios cum era făcutul copiilor, ar fi tras şi Niţă nădejde dar, se pare că părinţii lor alta nu ştiau şi pace!

În spartul zorilor, toată suflarea era pe Dunăre în sus, unde pândacii de peste noapte îl zăriseră pe monstru ultima dată.

Niţă înota cu Cleopatra şi cu verişoarele fetei dar, nu era vorbăreţ ca de obicei, ci tot cu gândul la vânatul peştelui. Îl stropeau, îl trăgeau de picioare dar lui nu-i intrau în voie şi pace. Tot înotând, Niţă văzu o formă curioasă aproape de mal. Se apropie fără suflare: un peşte cât el de mare se zbătea prins între rădăcini, chiar la mal. Se vede treaba că era lovit în ţeastă şi îşi pierduse puterea. Niţă se tăbârci şi îl trase pe mal. Sfârşit de oboseală, copilul se întinse lângă peşte: exact cât el la lungime!

Preoteasa ce văzuse totul de pe debarcader, veni într-un suflet chemând şi pe Simeon:

-Brava, flăcăule! Toţi pescarii satului aleargă după monstru şi iaca, l-ai prins tu! Simioane, pune-l iute în trăsură şi hai cu el acasă la Niţă, că dacă prind pescarii de veste îl linşează pe băiat!

Cleopatra îl îmbrăţişă pe Niţă dar copilul era sfârşit de emoţie şi de efort.

Ajunşi în faţa casei bulgăroaicei, Simeon se tăbârci cu peştele până în curte şi-l prăvăli pe masa de sub măr. Peştele rămase şi cu coada şi cu capul atârnând în afara mesei de o parte şi de alta.

Preoteasa îl îmbrăţişă pe Niţă:

-Copile, ştiu cât ai vrea să te lauzi cu isprava ta, dar eu zic să taci chitic până vă vedeţi cu peştele-n burtă, că altfel o să vă puneţi tot satul în cap! Te aşteptăm pe seară la noi, la clătite!

Niţă, prudent, închise cu zăvoare grele şi porţile mari pentru căruţă şi animale şi cele două porţi mai mici.

Dobriţa, ajutată de ţăţica Anicuţa mai aduse o masă din casă ca să pună în prelungirea celeilalte şi apoi se luptă cu un cuţit să taie capul peştelui însă, neavând spor, luă toporişca. După chin şi osteneală, răzbi să-i taie capul dar, nenorocire, acesta alunecă de pe masă şi căzu pe o puică roşcată care muri pe loc, strivită de greutatea capului de peşte.

Niţă îşi dădea importanţă şi chiar ţăţicile rele şi clevetitoare, tăceau chitic de admiraţie, căci aşa un peşte mare nu văzuseră niciodată.

Nu trecu mult şi ceata de pescari se înfiinţă pe uliţă cu zarvă mare. Se dusese vorba că monstrul a fost prins de Niţă, zevzecul de copil al bulgăroaicei, cel ce stă de vorbă cu animalele.

Gligore al lui Carşote era cel mai rău în clanţă, considerându-se stăpânul de drept al monstrului:

-Dobriţă, noi alergăm peştele-ăsta, precum ştii, de două zile încheiate! De nu ne dai peştele de bună-voie, noi prăvălim gardul şi intrăm să-l luăm! Fii muiere de înţeles, că-i peştele nostru!

-Ba legea Dunării zice că cine-a prins peştele să şi-l mănânce sănătos!-zise Dobriţa cu aplomb.

-Dobriţă, nu te pune cu mine, că pentru monstru’ meu fac moarte de om!- zise Gligore ameninţător.

Niţă se urcă pe masă lângă peşte c-un sifon în mână şi-l ridică până deasupra capului:

-Nea Gligore, nu ziceai, bre, că monstrul ce-l urmăreşti matale are o mărime nemaivăzută?- zise Niţă cu voce clară şi liniştită.

-Ziceam!

-Şi Lulu al Ghirţoaiei n-a zis că monstrul este cât sifonul, iar omul pe lângă el abia cât paraua?

-Aşa-i!-ziseră sătenii într-un glas.

-Adică voi umblaţi tot satul să prindeţi caşalotul, ba mata ai dat şi cu vâsla în cap acelui peşte nemaivăzut de mare!-zise Niţă apăsat.

-Aşa-i! Aşa-i! Două zile încheiate am umblat după el! Deci suntem în drept să-l cerem!

-Ei, bine, peştişorul de l-am prins eu, abia-i cât mine, care sunt mai mic decât un om, adică nu-s nici de-o para! Atunci, voi aţi umblat după caşalotul care-i na, cât sifonul! Poate fi peştişorul meu, monstrul ce-l vânaţi voi? Peştele vostru-i mai lung de două ori decât lotcile! Mergeţi să prindeţi peştele vostru şi lăsaţi în pace peştişorul meu! Spune tu, Lulu, dacă ce-am prins eu e ori nu e, un caşalot adevărat?

Lulu gândi îndelung, apoi zise:

-Oameni buni, peştele ce-a prins Niţă e prea mic să fie caşalot! Haideţi înapoi la Dunăre să vânăm caşalotul!

Se puse în fruntea cetei şi plecă cu toţi pescarii după el.

Gligore al lui Carşote era singurul ce rămase atârnat de gard, căindu-se amarnic că-n aburii beţiei, în cârciumă, îl apucase lăudăroşenia şi tot mărise peştele de ajunsese ia, un caşalot!

 

Bătaia nu-i ruptă din Rai

Satul era aşezat pe malul Dunării şi copii se scăldau toată vara, zbenguindu-se fără griji şi traversând Dunărea înot de mai multe ori pe zi.

Dar, toamna venea vremea întristării. După ce că pierdeau rândul la joacă şi scăldat din cauza şcolii, mai încălţau şi ciubote să le stâlcească picioarele şi şi-o mai luau şi pe coajă de la domnul învăţător, om iute la mânie şi năzuros din cale-afară.