Sub lupă-penele gânsacului Toderaş

Copilul Dunării

Astăzi am primit o carte prin poştă: Dincolo de vitralii de Gheorghe A. Stroia.

A ajuns la fix fiindcă eram la birou într-un rar moment de respiro cu o cafea în faţă şi am deschis-o la întâmplare pe la pagina 133. Ca să vezi întâmplare, protagonista eram chiar eu, alături de Niţică şi jupânul Toderaş. Ia te uită îmi zic: s-a găsit un critic literar să-i numere penele drăguţului de Toderaş!

DOINA POPESCU –BRĂILA: „Copilul Dunării”

sau

 „ Despre valenţele paradigmatico-sintagmatice ale unui stil inovator – premisele reuşitei literare”

Doina Popescu, semnată pe aproape fiecare carte „Doina Popescu Brăila”, mândră de locul său de baştină, este creatoarea unei specii literare noi şi anume „proza afurisită”. Dacă s–ar încerca o definiţie a acestei proze afurisite, atunci ar suna cam aşa: „episod epic, cu derulare intermitentă, secvenţială şi relativ restrânsă ca arie temporală, populată din abundenţă şi colorată ostentativ de personaje literare hâtre, creatoare ale unor inedite situaţii tragi-comice, de cele mai multe ori cu valenţe oximoronice”. Toate cărţile Doinei Popescu-Brăila s–ar încadra în această sumară definiţie a prozei afurisite, începând chiar cu romanul său de debut: „Comisia Zürich”, apărut în 2009.

            Născută la 16 octombrie 1968, la Brăila, profesor de matematică, pilot, jurnalist, scriitor şi om de afaceri de succes, Doina Popescu surprinde „breasla” prin apariţia în anul 2010 a trei titluri noi de carte: romanul „Dumnezeu era-n vacanţă”, romanul poliţist „Ardei iuţi” şi nuvela „Copilul Dunării”, toate editate de Torent Press (tot o creaţie a efervescentului şi neobositului literat brăilean). Cu toate că unii critici literari s-au cam „grăbit” să eticheteze „prozele afurisite” ca „bune pentru presă şi nu de adunat într-o carte”, opinia generală a cititorilor săi reconfirmă dictonul: „degustibus non disputandum” –făcând din aceste „proze afurisite” unele dintre cele mai savurate scrieri ale momentului.

Deşi este o carte– mărturisire, a unui personaj volubil, isteţ, frumuşel şi dotat cu o stare de agitaţie permanentă– specifică vârstei, „Copilul Dunării” (o „epopee”structurată în 28 de „cânturi”) respectă„canoanele” prozei afurisite, o lucrare atipică despre un timp atipic. Personajul principal –Niţă – aminteşte, într–o oarecare măsură, de Nică al „Amintirilor din copilărie”. Şturlumbatic, neastâmpărat, uneori egoist şi răzgâiat, dar dotat cu o inimă mare, milos şi cu un deosebit spirit de justiţiar, Nică este al doisprezecelea copil al Dobriţei şi al lui Constandin. Născut într-o familie numeroasă, el „vede” multe, „ştie” şi mai multe, şi participă la diverse acţiuni ale luptei de rezistenţă împotriva nemţilor. Iată cum îl descrie autoarea: „Niţă, născut sub zodia Scorpiei, era un drac de copchil blond, cu ochii albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui, însă iute de picior şi săltăreţ la minte”. În aproape fiecare carte a autoarei brăilene una dintre constante este prezenţa armatei germane cu al său Wermacht: ranguri, onoruri militare dar şi comportamentul specific cotropitorilor, care sfârşesc prin a fraterniza cu „cotropiţii”. Ce spune autoarea despre ea-însăşi? „Era o vorbă: ce legătură are baba cu mitraliera! Vă spun imediat. Am rămas fidelă viselor din copilărie şi am realizat tot ceea ce mi–am propus în viaţă: să trăiesc după propriile reguli, să pilotez avioane, să mă mărit din dragoste, să fac nuntă americană, să am o fetiţă Ingrid (dar, Dumnezeu mi-a trimis-o şi pe Sabrina, să–mi fie bucuria deplină), să scriu.”. Prin analogie, deşi la o altă scară şi probabil într–o altă dimensiune temporală, această descriere i s-ar potrivi de minune şi lui Niţă, pe care autoarea l–a „înzestrat” cu o fire rebelă ori greu de supus, care face lucrurile doar după bunul său plac şi care-şi urmează complice visele, duse până la absurd. Acest „Nică”– localizat de autoare în timpul celui de-al doilea război mondial– este „în stare” să lege prietenii adevărate cu „cotropitorii” nemţi– bucătarul cel gras, Hans – cu care pune la cale multe episoade amuzante, pedepsite de comandant, dar răsplătite în ascuns cu ciocolată fină. Niţă mai este în stare să fure inimilor nobile ale unor personaje din altă categorie socială, în special prin devotament şi onestitate.

Pentru a-şi justifica „acţiunile”, scăpând de pedepse ori de suspiciuni –întemeiate, de altfel –Niţă devine proprietarul unui gâscan minunat, Toderaş, care „dezvăluie multe secrete”, aşa încât ajunge temut de foarte multă lume.

Acest personaj animalier îl însoţeşte pe Niţă pe tot parcursul acţiunii, ajutându–l să scape din multe încurcături. Dincolo de episoadele cărţii, în care cuplul de norocoşi „băiat-gâscan” dezleagă mistere ori pun la cale tot felul de matrapazlâcuri (unele adresate chiar „ţaţelor”– surorile de măritat ale lui Niţă), descoperim o înşiruire logică a acţiunii, un fir epic bine structurat, presărat cu un vocabular insinuant-umoristic – în speţă, cu aromă locală, specifică ţinuturilor danubiene.

Pe fundalul acţiunii în sine, ori a firului epic, minuţios construit, Doina Popescu Brăila, prezintă caracteristicile morale ale societăţii acelor vremuri, frământate de al doilea război mondial, în care fiecare zi era o nouă luptă pentru supravieţuire. În devălmăşia generală, creată de război, dintr–un spirit justiţiar şi de opunere a rezistenţei, se nasc figuri legendare de haiduci (chiar dacă nu în înţelesul strict clasic), care jefuiesc trupele nemţeşti şi împart prada celor asupriţi. Un astfel de haiduc este Manole (haiducul bălţilor), un bun prieten de-al lui Niţă, care întreprinde multe acţiuni „corective” asupra nemţilor şi a celor îmbogăţiţi pe nedrept. Acţiunea cărţii este însoţită permanent de o doză de umor de circumstanţă, ceea ce-i face lecturarea uşoară şi plăcută, în acelaşi timp. De unde atâta umor? Poate, din firea naturală a autoarei, care se confesează: „Îmi place să mă joc, să râd. Îmi place umorul bun, nebun, leşinător. Îmi place să discut cu oamenii: învăţ mereu în egală măsură de la copii de patru ani şi de la adulţi. Am prieteni de toate vârstele. Îmi place să visez îndrăzneţ şi apoi muncesc cu încăpăţânare să-mi realizez visele. Sunt o balanţă atipică, cu dragostea pe un taler şi cu prietenia pe celălalt. Aşa mă echilibrez eu”. Prin maniera originală în care este scrisă, o astfel de carte îl acaparează încă de la început pe cititor, fiindu-i imposibil acestuia s-o abandoneze, succesul lecturării „cap-coadă” şi „dintr-o suflare” fiind mai mult decât garantat. De foarte multe ori, cititorul este pus în situaţia de a intui acţiunea, de a face oarecare predicţii asupra modului de derulare al scenariului, ceea ce conferă cărţii o consistentă doză de interactivitate. Pe lângă modul „îndrăcit” de a scrie, se distinge în carte un lirism subtil, manifestat pregnant în descrierile pe care autoarea le face Dunării ori vecinătăţilor acesteia, cu un deosebit simţ estetic. În deplină concordanţă cu una dintre mărturisirile autoarei, care afirma: „Mi-au plăcut lucrurile fine, dichisite, cu design…”

Similitudinile unor pasaje ale cărţii cu „Împărăţia apelor”, ori „Câmpia Bărăganului” sunt atributele unei erudiţii literare, manifestată printr-un demers creator echilibrat şi valoros. Se exprimă, astfel, regretul pentru o inocentă vârstă a copilăriei, pentru frumuseţea irepetabilă a acesteia. Deşi, aparent prinsă în cochilia dură a unei stridii –„zămislitoare de perle”, Doina Popescu are un simţ artistic special, bine conturat, armonios canalizat, în limitele unei discipline corecte şi neinvazive, dictată de formaţia sa pur realistă. Autoarei nu–i place să divagheze, să evadeze într-o lume a imaginarului, ci stăpâneşte cu destulă eleganţă o lume a concretului, pe care o construieşte– în scris – cu o precizie de ceasornic elveţian.

Detalierea evenimentelor cărţii, nu ar fi niciodată suficientă pentru a reconstitui complet firul epic al acesteia. De aceea, plăcerea – de a „degusta” voracitatea unei astfel de scrieri –trebuie lăsată cititorului, care s-o descopere pas cu pas. Numai el trebuie să decidă dacă va deveni un pasionat al scrierilor Doinei Popescu sau nu. Dintre punctele forte ale cărţii, enumerăm, fără a avea pretenţii asupra exhaustivităţii unei astfel de înşiruiri: logica intrinsecă a scrierii, tabloul clinic aproape complet al societăţii şi familiei româneşti din perioada celui de-al doilea război mondial, galeria diversă de tipologii şi personaje umane– Niţă/Nică, arhetip al unei vârste universale (maturizat poate prea devreme de duritatea războiului), stilul literar insolit –care denotă pasiunea pentru arta scrisului (stil natural, lipsit de elemente artificiale, cu un vocabular firesc, adaptat perioadei evocate).

Cu siguranţă, prin tot ceea ce scrie, Doina Popescu se dovedeşte un literat valoros şi original. Oricare carte a sa poate furniza cititorului stări unice: de beatitudine, de bună–dispoziţie, de relaxare. Doina Popescu-Brăila scrie „afurisit”, ca urmare a revoltei pe care o simte, atunci când observă în jur – etalate cu nonşalanţă –aspectele care o deranjează cel mai mult: inechitatea, cenzura, necinstea, nepotismul, promovarea nonvalorii. Prin proza sa „afurisită”, autoarea brăileană îşi refulează energiile. Modalitatea în care o face este, însă, elegantă şi productivă, constructivă şi afectiv- emoţională. Rafinatul psiholog furnizează cititorului său, cu inteligenţă şi în doze neletale, cantităţi de bună–dispoziţie, ce creează dependenţă. De multe ori, autoarea foloseşte în prozele sale incursiuni în proverbiala gândire populară. Unele fraze capătă, pentru cititor, semanticile unor adevărate litote. Prin stilul literar inovator abordat, autoarea se dovedeşte cu mult mai presus decât mulţi scriitori (unii chiar „literaţi de profesie”) lipsiţi de orice talent. Datorită formaţiei sale profesionale – aceea de matematician – scriitoarea dobândeşte o autodisciplină, prin care–şi educă voinţa de a urmări logicitatea firului epic. Dovadă stau şi notele de subsol, prin care se dau anumite detalii asupra unor evenimente, locuri sau explicaţii ale vocabularul utilizat. Se poate concluziona că, în peisajul cultural contemporan, cărţile de „proză afurisită” capătă o din ce în ce mai mare căutare. O căutare motivată– în principal –prin lectura lor agreabilă. Cu siguranţă, vocea inovatoare a Doinei Popescu va fi auzită din ce în ce mai des, va căpăta o rezonanţă din ce în ce mai puternică. Un scriitor valoros, care şi–a câştigat publicul prin stilul său direct, dar mai ales printr-o modestie excepţională, ca rezultat al respectului pe care i-l acordă cititorului. Fiecare carte a scriitoarei brăilene este un eveniment cultural, ce merită a fi semnalat. Un motiv în plus, pentru continuarea acestui drum, în ascensiune, către un loc merituos, în galeria scriitorilor contemporani de valoare. Iată crezul omului şi, prin extensie, al scriitorului Doinei Popescu, spus pe un ton cât se poate de „afurisit”: „N-aş zice niciodată: n-am să fac asta! Când ai aroganţa să spui: eu niciodată nu voi face asta, parşiva de viaţă îţi trage preşul de sub picioare şi te vezi trântit la pământ„.

Gheorghe A. Stroia

Adjud – 22 iunie 2011

Trei

Mărioarei i se potrivea perfect zicerea cu unul mumă şi cu unul ciumă. Pe cât de ticăloasă se purtase cu feciorul cel mare şi cu noră-sa, pentru care găsea doar vorbe de ocară, pe atât de drăgăstoasă era cu fiica cea mică şi cu dulăul ce se pripăşise pe lângă aceasta, căutând să le intre în voie celor din urmă cu orice preţ. Ca să nu-i fie fetei urât, prin clasa a X-a ori a XI-a, îl cazară pe pretendent în camera fetei. Vreo cinci ani mai târziu încropiră şi o nuntă. Le dădu însurăţeilor toate cele de trebuinţă, să le fie viaţa plăcută şi lesnicioasă: o maşină,  un apartament, bani şi ceva pământ la ţară. Mărioara avea obiceiul să croiască o minciună şi, apoi, tot repetând-o, să-şi închipuie că acela ar fi chiar adevărul gol-goluţ. Astfel, în ziua nunţii se trezi vorbind către naşă:

-Auzi, cumătră, să ştii că fii-mea-i fată cuminte şi, chiar dacă în ăştia cinci ani a dormit cu băiatu’ în pat, încă-i fată mare!

Stupefiată să audă asemenea gogomănie, naşa, care nu era venită chiar cu pluta pe Dunăre, se replie imediat:

-Auzi, Marioaro? Eu zic să-l lase-n plata Domnului şi să-şi caute altul!

-Da’, de ce cumătră?- se miră soacra mică.

-Păi, dacă mototolul a dormit cinci ani cu fata în pat şi nu i-a făcut nimic, e clar că nu-i în stare să facă nimic nici de azi-nainte!

Soacra mică înghiţi găluşca dar, învăţată să-şi dea minciunile dea rostogolul, îi ţine calea nurorii, pe care nu o suferea sub niciun chip şi pentru care avea doar venin. Îi zice şi ei:

-Să ştii că fata mea a fost cuminte, nu ca alte alea! Şi uite că se mărită fată mare!

-Zău?- i-o întoarse nora bucuroasă că are ocazia să se răcorească pentru răutăţile îndurate atâţia ani. După cum vă purtaţi cu dumnealui, mă gândeam că are trei coaie, dar dacă a dormit atâţia ani cu fata-n pat şi nu i-a făcut nimic… se vede treaba că n-are niciunul! Găsiţi-vă pe altul!

Post-it Medias

In perioada 6-10 septembrie ma aflu in Medias la un tirg de carte organizat in vecinatatea Primariei, pe platoul din parcarea hotelului Central. Simultan se desfasoara Festivalul Inteenational de film SEVEN&ONE.
Voi reveni cu amanunte.

Portret de preşedinte

Zilele trecute l-am întâlnit la Mall. Nu-l mai întâlnisem din anii de liceu şi amândoi am fost la fel de bucuroşi de revedere.

Învăţa la liceul Progresul, unul din cele mai slabe din oraş, dar dădea târcoale fetelor din Bălcescu. Avea un text năucitor cu care-şi copleşea victimele fără greş. Prima mea discuţie cu el, la ziua de naştere a unei colege a fost cam aşa…

-Îmi faci şi mie rost de numărul de telefon al colegei tale cu spatele gol?

-Are un amic de la noi din Bălcescu. Nu cred că faci faţă concurenţei…

-De ce? Sunt foarte bun! Puteam intra fără probleme la mate-fizică, la voi la Bălcescu dar, eu am dat strategic la Progresu. Sunt hotărât să devin preşedintele României! Ceauşescu n-o să trăiască mai mult de 100-120 de ani şi am nevoie de un dosar beton. La voi la Bălcescu sunt prea mulţi piloşi şi nu aş avea şansa să merg pe un şantier al tineretului unde să fiu remarcat şi promovat, aşa că am ales Progresu ca să mă afirm într-un mediu muncitoresc, să fiu primit în partid cât mai devreme şi să fiu acceptat mai uşor la Ştefan Gheorghiu.

-Wow! Preşedinte, mon cher? N-ai gusturi proaste dar se pare că postul e adjudecat: cică e un tânăr cu perspective la Sibiu…

-Nicu? Dacă moare tac-su se însoară cu vreo artistă şi se dă deoparte. M-am informat din anturajul lui, n-are stofă.

-Dar tu ai?

-M-am născut comunist şi visul meu e să-mi slujesc poporul!

-Spre ghinionul tău, poporul habar n-are de norocul ce a dat peste el! Şi dacă află ăştia de la Secu de sticleţii din capul tău, ori ajungi la nebuni, ori îţi ei o bătută la ei în beci.

-Nu-i chiar aşa! M-a căutat la şcoală şi m-a descusut… era un tip cu ochii albaştri. S-a opărit că am zis că Ceauşescu nu mai are mult de trăit. După perdaful pe care mi l-a tras am virat-o cu 100-120 de ani şi a zic că aşa-i O.K. După două ore mi-a dat drumul: un văr al mamei e colonel la ei la Bucureşti şi s-a purtat destul de prudent; îşi păzesc şi ăştia fundul!

-Ei, mon president, eu nu mă pun în calea fericirii tale! Uite numărul blondinei despuiate! Şi când vei ajunge preşedinte să nu uiţi că te-am ajutat; să-mi dai o scutire permanentă de la munci agricole!

O bârfă neconfirmată oficial a circulat prin liceu, cum că ambiţiosul viitor preşedinte a avut noroc maxim cu fata, lucru tare rar la acea vreme. Cam în aceeaşi perioadă o altă bârfă a dat roată liceului şi în mod dramatic, s-a confirmat fix nouă luni mai târziu. Mare ghinion în acele vremuri, să ai noroc la fete!

Carismaticul viitor preşedinte îşi neglija pregătirea politico-ideologică doar ca să mai vrăjească câte-o fată. După terminarea liceului nu l-am mai întâlnit niciodată dar pe la alegeri mi l-am imaginat pe listele de partid, gândind că acum e timpul pentru un tânăr cu ambiţii politice majore.

Astăzi l-am văzut la Mall şi l-am strigat:

-Ei, prezidente, ai picat la ţanc! Chiar căutam un candidat la prezidenţiale!

-Bine că nu ne-am văzut de 20 de ani şi tu mă iei la mişto!

-Ba deloc! Ce culoare ai la tricou?

-Nu fac politică!

-Măi, să fie!

-M-am lăsat de politică în ziua în care a murit Ion Raţiu. A fost singurul om politic care m-a reprezentat.

-Ca să vezi! Te-ai născut comunist… şi-ai virat-o la ţărănişti…

-Şi Stalin a făcut seminarul teologic şi apoi a băgat caii în biserici.

-Bine dar păreai născut pentru politică!

-Eram naiv şi credeam că pot îndrepta comunismul! Credeam cu tărie că pot să mă înconjur de oameni competenţi şi că pot să pun ţara pe roate. O uram pe Ceauşeasca şi voiam ca lucrurile să meargă altfel în ţară. Ion Raţiu mi-a arătat că nu eram comunist ci patriot. Când am înţeles că politica funcţionează ca un SRL al hoţiei m-am retras în pielea mea de muritor şi încerc să trăiesc cât mai agreabil timpul prezent.

-Vezi, cu discursul ăsta chiar mă faci să te votez!

-America părea că-i pregătită pentru un preşedinte negru, dar iată că tânărul negru n-a fost pregătit pentru America! Crezi că România-i pregătită pentru un preşedinte homosexual?

-Cine-i ?… -zic eu şi-n momentul următor îmi tresare neuronul. La succesul tău la gagici… N-aş fi ghicit nici într-o mie de ani!

-Nici eu! Am aflat din întâmplare! M-a violat un călugăr grec!

-Da, am auzit că e ceva obişnuit ca victima să se îndrăgostească de violator!

-Dar nu m-am îndrăgostit de nemernic!

-Deci nu eşti homo ci victima unui abuz!

-Zău? Am făcut consiliere psihologică doi ani şi luna trecută m-am mutat cu psihologul! Tipu’ are un fund de milioane!

 

 

 

 

 

+