După 30 de ani, despre mineri


Intrasem cu rugbistul în holul facultăţii de matematică. Picături mari de sânge. Un student ne-a șoptit că minerii spărseseră capul unui student, dar şi asistentului de analiză matematică, Alexandru Constantinescu, brăilean de-al meu, cel mai sexi prof.

De la etaj venea alt student în fugă, cu patru mineri dezlănţuiţi pe urme. Tânărul îşi tinea capul în mâini şi doi mineri îl loveau furioşi cu bastoane de miliţieni, din cauciuc dur.

I-am rugat să nu-l mai lovească şi, unul din ei, cu o bâtă de lemn, s-a năpustit spre mine. Am rupt-o la fugă cu rugbistul după mine. Aveam trei ortaci pe urme şi nicio vină. La un moment dat, din faţă veneau alţi trei mineri, ce-i drept neînarmaţi, dar asta nu-i făcea mai puţin primejdioşi. Eram încercuiţi.

Cei care veneau din faţă le-a spus celorlalţi că ne preiau ei.

Ne-au dus în restaurantul Dunărea. Au cerut câte un ceai, dar chelnerul a spus că are doar cafea la ibric; a adus cinci cafele.

Minerii, mărunţei şi puţini la trup, i-au cerut rugbistului să pună mâinile pe masă. Le-au pus şi ei. Pe lângă mâinile lor, negre, crăpate, imense, mâinile rugbistului erau ca ale unui copilaş.

-Noi suntem mineri adevăraţi! Cei care vă alergau erau securişti! Minerii au venit direct din şut şi au călătorit atâtea ore cu trenul. Unii au salopete desperechiate, blugi uzaţi, bluze de trening! Uitaţi-vă şi voi la ăştia care bat în Piaţă: au salopete noi nouţe, li se văd dungile cum au fost împachetate. Ăştia sunt mineri făcuţi la repezeală, sunt oamenii regimului. Noi, minerii, ne ştim între noi. Suntem slabi, traşi la faţă, cărbunele ne-a intrat în pori şi nu avem tenul rozaliu ca ăştia! Mai mult de jumătate din cei pe care îi vedeţi nu sunt mineri. Nu zic că n-or fi şi tâmpiţi de-ai noştri care să se lase manipulaţi. Sunt destui! Dar cei care alergau după voi nu erau de-ai noştri!

Erau din Petrila şi unul era subinginer.

-De ce să-i batem pe studenţi? Şi noi am fost studenţi, şi noi avem copii studenţi…

Ne-au vorbit despre condiţiile grele de muncă, în pielea goală, în apă caldă până la brâu, de lopata numită INIMA LUI STALIN, de salariile bune pe care le primeau de câte ori se deschidea o investiţie minieră nouă pe vremea lui Ceaşcă.

Prin geamurile largi ale restaurantului Dunărea vedeam inşi îmbrăcaţi în salopete de miner patrulând cu bâte în mână. Din când în când se năpusteau asupra unui student ori tip cu alură de intelectual.

Atunci am insistat să meargă în Piaţă, să-i organizeze pe mineri şi să-i retragă. Mi-au spus că n-au această putere, minerii ascultă orbeşte de liderii de sindicat.

Au comandat nişte platouri şi Pinot Gris de Murfatlar.

Platourile cu pastramă, muşchi ţigănesc, caşcaval, salam de Sibiu ne-au stârnit iar neîncrederea.

-De unde degajarea asta de-a comanda în cârciumă chestii fine la nişte simpli mineri?

-Am avut salarii de 13-14000 de lei. Când în ţară era foamete, Ceauşescu aproviziona Valea Jiului, temându-se de mineri. Au fost multe accidente de muncă. În şut ştii doar că intri. Când am avut ocazia, n-am ocolit traiul bun. De altfel noi am cerut platouri. Chelnerul a adus ce-a avut. Nu-i nicio şmecherie.

Am mâncat, apoi am plecat împreună în Piaţa Victoria. Întâlneam grupuri răzleţe de mineri. Pe care-i recunoşteau de mineri îi salutau şi le cereau să nu se lase provocaţi şi să nu bată pe nimeni. Învăţasem să-i recunoaştem şi noi pe cei cu salopete noi şi nu erau deloc puţini.

După o vreme au spus că vor să se odihnească. I-am dus la un hotel, la Gara de Nord. Au plătit camerele şi am vrut să ne luăm rămas bun. Erau disperaţi. Ne-au rugat să rămânem:

– Ticăloşii au bătut atâta lume îmbrăcaţi în haine de mineri! De mîine, probabil minerii vor fi judecaţi pentru faptele acestor securişti. Vă rugăm să rămâneţi cu noi până plecăm la tren, ca să puneţi mărturie că n-am bătut pe nimeni. Să spuneţi asta în faţa instanţelor de judecată şi în faţa nepoţilor voştrii şi mai ales, a nepoţilor noştrii. Fiindcă ruşinea de care s-au acoperit acum minerii, nu va fi ştearsă, poate, niciodată!

Dacă în primele ore pe rând ne considerasem prizonierii lor,  apoi protejaţii lor, acum, într-un fel, ei se lăsaseră în mâinile noastre.

Am făcut rost de-un caiet şi le-am notat numele şi adresele. Am rămas până în zori. Şi-au povestit vieţile; nimic ce ai putea invidia… Doar că pentru munca lor disperată fostul regim îi plătise bine.

Nu ştiu cum şi-au petrecut mineriada restul purtătorilor de lămpaşe, dar pot să-mi imaginez. Însă trei dintre ei, oameni raţionali şi de mult bun simţ, care ne-ar fi rămas prieteni de n-ar fi fost atâta distanţă care să rupă legăturile, ne-au salvat din mâinile unor bătăuşi cu salopete noi, fără să participe la acele evenimente.

Dar, faptul că eu şi rugbistul am avut noroc nu şterge nimic din dramatismul acelor zile. Cei ce au fost bătuţi şi hăituiţi nu meritau sub nicio formă un astfel de tratament nici de la cei cu salopete noi, nici de la cei murdari şi transpiraţi! Dar, marii vinovaţi, dincolo de masa de manevră, au fost şi rămân conducătorii politici de atunci! Să nu uitaţi şi să nu iertaţi!

Un gând despre &8222;După 30 de ani, despre mineri&8221;

  1. A republicat asta pe gagiulescu și a comentat:
    Felicitări, dragă Doina! Mărturia ta este importantă pentru posteritate. Este imposibil ca să nu vină și vremea în care se vor JUDECA abominabilele fapte, chiar dacă acum Justiția nu s-a pronunțat, din păcate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s