Un scenariu de milioane


În 2015 am publicat romanul Dragoste și ciocolată. Este povestea unui scriitor de primă mână, care trăiește într-o societate superficială. Nu ajunge cunoscut datorită celor opt romane excelente pe care le publicase, ci datorită unui filmuleț live pe… Facebook! Ei? Anticipare, frate!
Terente este un maestru al deghizărilor. În romanul Terente-zodia zmeilor, publicat în 2016, prima deghizare a lui Terente a fost în… călugăriță!
Cine a citit romanul Cafeaua de după, a avut deja un déjà vu la evenimentele din noaptea de 4 spre 5 iulie. Vi se pare cunoscut?
Am publicat 13 cărți și am participat la 68 de târguri naționale de carte. Prin umor și poveste bună, romanele mele au dat dependență. Pentru cei care încă nu s-au lămurit, eu dăruiesc zâmbete, nu bomboane!
Ambulanța pentru Literatură este un proiect cultural inedit. Oamenii inteligenți au zâmbit și l-au considerat genial, ceilalți s-au panicat, isterizat și și-au pus poalele-n cap.
Nu mi-am permis o autorulotă și mi-am achiziționat o ambulanță casată, datorită multiplelor facilități pe care le are, comparativ cu o dubă oarecare: izolație, capitonaj, webasto, aer condiționat în cabină și în dubă, prize la 12v și la 220v, dulapuri, rafturi, etc. După doi ani de turnee cu ambulanța alb-albastră, mi-am cumpărat altă ambulanță casată, ceva mai mare, ca să am loc să amenajez și un duș. În dimineața zilei de 4 iulie, cu cea de-a doua ambulanță, având numere provizorii de culoare roșie valabile, m-am prezentat la RAR București pentru o consultanță tehnică. Mașina a fost verificată de mai mulți ingineri. În a doua parte a zilei, ambulanța cu numere roșii a fost parcată pe bulevardul Dinicu Golescu, în proximitatea casei în care locuiește fiica mea, o garsonieră pe care o posed de aproape 20 de ani în zonă. La orele 23,15, pe site-ul Cancan a fost publicată știrea despre evenimentul ce avea să se declanșeze un sfert de ceas mai târziu. Am print-screen-uri și de la alți imprudenți care au anticipat evenimentele la 22,10, adică cu 70 de minute mai devreme. Ori s-a reactivat mama Omida, ori niște băieți isteți au pus la care un scenariu pe baza romanelor mele…
Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați luat apărarea, mânați de logică, de bun simț și de omenie! Vestea bună este că România citește!
P.S. Cei care m-au atacat din prostie, ticăloșie sau la comandă, vor avea ocazia să se distreze în runda a doua la parchet!
Reclame

Q, acest Sean Connery al aviației sportive românești


Uităm să plângem când ne mor bărbații,

Și de-aia rar se mai nasc alții! (Adrian Păunescu)

La Revelionul din 1987 l-am întrebat pe Foca:

-Cristi, există bărbatul perfect?

-Sigur că da! Q este bărbatul perfect! Are o virilitate incredibilă, are cuvânt, este talentat, curajos, un prieten de toată nădejdea și cel mai reușit mascul de pe planetă!

De peste 40 de ani i se spune Q. Puțini însă știu de unde i se trage. Lui Cristi Poptean i se spunea Foca fiindcă era mare amator de pește. Q era foarte prompt și, într-o zi, a comis-o. Din viteză s-a recomandat MarinesQ! Acel Q buclucaș i-a devenit supranume!

La un miting aviatic, în urmă cu câțiva ani, l-am întâlnit pe Popescu, mecanic la Clinceni.

-Ce mai știi de băieți? – am întrebat eu.

Foca e decan la Aviația civilă, Sorel și Mihăiță Pal nu mai sunt, Cioacă e mare director, Q s-a pensionat!

-Imposibil! Dacă Q s-a pensionat, înseamnă că eu am trecut de suta de ani și nici nu mi-am dat seama!

Q, un Sean Connery al aviației sportive românești, a fost eroul a sute de elevi care au deprins tainele manșei la Clinceni și membru în Hawks of Romania, echipa de elită a aviației acrobatice românești. Ar fi multe de povestit despre el, amintiri vesele, spumoase, care dau farmec anilor zglobii ai tinereții. Nu este momentul…

Într-o lume de fantoșe și împăiați, zborul te-a ridicat deasupra celor mulți și mici! Ai unit cerul cu pământul, ți-ai trăit visul, te-ai alăturat prietenilor din Ursa Mare!

Zbor lin printre Galaxii, Q!

.Marinescu Q

O însemnare mai veche


Am găsit această postare în blogul meu. O puteau găsi și jurnaliștii, deontologii cum le place să-și zică, care s-au dezlănțuit împotriva mea în noaptea de 4 spre 5 august. Unii au înțeles c-au dat-o de gard, au șters mizeriile făcând loc adevărului, alții încă rătăcesc prin bălării, că de, le aduce trafic cât n-au visat nici după un cui ori un energizant cu etnobotanice.

Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semi îngropate; nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor.  Aerul curat şi izvoare minunate îi fac fericiți.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii

 

https://doinapopescu.wordpress.com/2017/12/06/o-insemnare-mai-veche/

O omletă și patru cârnați


Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol. Şi de departe şi de aproape, Victor Iordache era cel mai nesuferit vecin. Arina râdea de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ asemenea dimensiuni şi, nevastă-sa, madam Mery, îi făcea, din cele mai ieftine materiale cadrilate, nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Sorin, vărul Arinei, se miră: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

–Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Metrul avea cu zece centimetri mai puțin decât chiloții buclucași. Grasu stătea doar pe băncuța din curte, ori în casă în pat, fiindcă la un metru și zece, nu-i încăpeau bucile pe niciun scaun. Madam Mery ne povestea că noaptea dormea în fund, fiindcă dacă se întindea, îi presa slănina pe inimă și se sufoca.  Sforăitul lui era la concurență cu zgomotul ce răzbătea până la noi din port, de la marfare, macarale și elevatoare. Ani de zile, Sorin a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la masă, în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea. Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii; scandal zile întregi!

Arina îl fenta, primind toată corespondența la post-restant. Astfel, iubirile ei adolescentine rămâneau necunoscute cartierului.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi portţigaret cu tot. Din spate păpușă, din față mătușă, era cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare se distra Arina când mergea Grasu la Aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i facă în ciudă, îl pândea când se-mbrăca şi ieşea pe poartă imediat în urma lui. Trecea agilă pe lângă el, stătea la coadă,  făcea drumul de întoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar. Ajungea cu zarzavaturile acasă şi-avea timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
   Femeia obișnuia să spună că trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Nedumerită, îi punea aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat, şi de ce nu l-a lăsat. Pentru ambele avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru Arina era absolut incredibil. Cine l-ar fi putut iubi pe acest animal pisălog, arțăgos și răzbunător? Într-o zi, madam Mery scoase o veche cutie de pantofi şi-o răsturnă pe pat. Câțiva nasturi porniră de-a rostogolul prin pliurile cuverturii. Un superb actor de cinema, în haine elegante, râdea fericit în acele poze sepia, ori alb negru. Nu putea să creadă! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, Arina văzu în cămară şirul de cârnaţi şi-și aminti de-o nedumerire mai veche:

–Doamna Mery, zise ea, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea aceasta?!

–Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

–Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întrebă fata uluită. Nici măcar Terente…

La lipsa ei de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, avea vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil(sic!).

Şi, dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, ea făcea cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Era deja confuză!

–A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75 pentru că Victor mănâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Făcând calculul, Arinei nu-i veni a crede:

–Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună: nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi?!

 

 

 

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi, nevastă-sa, îi făcea din cele mai ieftine materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul, ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.

Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă,  făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia ori alb negru. Nu puteam să cred! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:

-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!

-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.

La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.

Şi dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!

-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Fac calculul şi nu-mi vine a crede:

-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI

Moroșanul cu tricoaie


Am nășit în viața mea de două ori, la zece ani distanță și, coincidență, de fiecare dată la Cavnic, în Maramureș. În 1998, povestind unor tineri cum m-a cerut Piticu de nevastă după o oră, au căzut pe gânduri vreo săptămână. Pentru cine nu știe, ora de gândire a regățeanului este echivalentul săptămânii ardeleanului. Moroșenii sunt urmașii dacilor liberi și-s cei mai faini oameni! Ne-au sunat, hotărâți, joia următoare, că sâmbătă se căsătoresc și ne pun nași. Hopa! Cam din scurt! Și la Brăila, și-n Maramureș, între joi și sâmbătă, nu există decât vineri. Evident, am întârziat în trafic, ratând momentul de la biserică, dar am picat la țanc pentru un chef strașnic! Oamenii nu s-au supărat, fiindcă obiceiul zonei este ca mirii să aibă mai multe perechi de nași. Ceva gen, roata de rezervă, cu rol practic, la o nevoie, tinerii să aibă în naș un sfătuitor și un prieten.

A doua oară, în 2008, din prevedere, ne-am adunat de joi. Eu am venit cu alai serios, că doar Brăila n-o fi la capăt de lume! Ca noi, au venit prietenii Zanilor din toate colțurile țării, ba chiar și din Spania, și de joi au început petrecerile. Nunta a ținut ca în basme, o săptămână, pentru că prietenul meu, Ștefan Zan, era mare iubitor de feciori, de prieteni și de voie bună! Ce de povești, ce de pălincă, ce mai amintiri!

Cununia s-a ținut sâmbătă, pe 23 august, la biserica din Cavnic, dar fiind cazați la Ocna Șugatag, am comis-o din nou! Năzdrăvanii nuntași, veniți din Brăila, au vrut să se convingă de minunea despre care le tot povestisem, unde mașina urcă singură la deal. Și-a urcat, frate! Și pe la casa mirelui am întârziat, fiindcă un vornicel a povestit în versuri viețile mirilor și a celor două perechi de nași. De zece ani eram prieteni ce nea Ștefan, socrul mare și, cum pălinca mi-a dat spor la povestit, vornicelul știa și ce uitasem noi despre tinerețile noastre.  Dar, și mai mare uimire ne-a produs ușurința cu care versifica acest Adrian Păunescu de Maramu!

Și, ca să nu mai lungesc vorba, că-i poveste de cuprins între filele unei cărți, în Maramureș oamenii nu știau proverbele și aforismele auzite de la mine și considerate de ei… brăilenisme. Dar și eu am avut multe mirări… Acolo, nu primarul este cel mai respectat personaj din localitate, ci acela care are mai mare meșteșug la pălincă. Auzi mereu expresia femeia asta trăiește cu fiu-su!, cu referire la femeile coapte, avide de iubiți mai verzi, obicei întâlnit și la femelele elefant care îi inițiază pe tineri. Când o familie vrea să anunțe în comunitate că are fată de măritat, pune oale vechi într-un pom. O altă uimire a fost să văd penisuri din piatră la geamuri. Și mai aveau oamenii locului un obicei. Turcia le era peste mână, sau peste țară, așa că treceau vama de la Petea, cumpărându-și tricoaie de la non-stop,  din Ungaria.

Astăzi, un moroșan a încălcat protocolul funcției și a vorbit colocvial, ca între prieteni. Poate au tresărit doamnele, auzind nonșalanța cu care chipeșul secretar de stat a rostit cuvântul tricoaie, dar pentru cine și-a făcut măcar două concedii în Maramureș nu mai este niciun mister: așa spun ei la tricouri.

Oameni buni! Iubiți graiurile, regionalismele, argoul, jargonul, zicerile bășcălioase, căci ele dau culoarea, savoarea și efervescența limbii române! Prefer tricoaiele, limbajului de rumeguș!

Vizitați Maramureșul și păstrați-vă umorul!